DE TREI ZILE frecam menta-n do-

rul lelii, stând la corturi, în cotul Măcinului,

la Dunărea veche; pădurea tânără şi zveltă
de salcâmi ne oblojea cu umbra ei, în timp
ce noi ne făceam de cap în deplină nepăsare
şi aroganţi cu tot ce era-n jurul nostru. Eram
liberi ca păsările cerului, evadasem cu îndâr-
jire din chingile oraşului, dintr-o Brăilă su-
grumată de asfalt, de caniculă şi manele, de
festivaluri şi teatru, de infatuare şi servilism,
de automobile şi fustiţe până la cur, de praf
şi zgomot infernal...
Nicky, tu nu simţi că ţi s-au
desfundat urechile?... Doamne, dacă o să ies
la pensie, îmi cumpăr o bucată de loc aici
şi-mi fac o odaie!.. Simt cum mă nasc a do-
ua oară, fraţilor!... – se coborî-ntr-o efuziu-
ne Emilian, de parcă s-ar fi dat acum jos din
copac.
Ho, cu nenea, stai binişor să nu-ţi
scrânteşti simţurile! Prea ai luat-o la vale;

9
mai domol, grăbeşte-te-ncet, băiatule... – în-
cercasem eu, cumva, să-i tai elanul.
Nu, nu-ţi admit niciun comentariu;
nu-mi importă ce mărunţeşti tu din gură;
dă-mi voie, sunt un cetăţean liber, liber, li-
ber... E singurul lucru de care mă pot bu-
cura; gata, am aruncat laţul de la gât, pe
mă-sa de robie...
De fapt, nu ştiu ce-l apucase pe
Emilian aşa de dimineaţă; ori nu dormise
bine, ori se sculase cu faţa la cearşaf... Ori
nu i-o arătase Monica; era cu petalele închi-
se la ora când lui i se dezghiocaseră ochii...
Un vânt subţire, matinal şi rece se
izmenea, trăgând de pe noi somnolenţa; ne
înviora, ne aerisea plămânii, ne făcea pielea
de găină, deja Emilian ţopăia printre salcâmi
iar mintea i-o luase razna pentru că la un
moment dat l-am auzit recitând:

Foaie verde de măcriş,

hai să facem o plimbare,
tu pe mal, eu în tufiş
pân’ la Dunărea cea mare...

Bă, voi ori sunteţi zbanghii?... Ce-a-

veţi? Aveţi mâncărimi în cur de diminea-
ţă?... – se-auzi vocea ranchiunoasă şi iritată
a lui Andrade, din cel de-al treilea cort;

10
şi-aşa el era o fire mai arţăgoasă, îi sărea i-
mediat muştarul... Nu poate nevastă-mea să
doarmă din cauza voastră, tembelilor, urlă
strechea-n voi cu noaptea-n cap...
Măi, băieţaş – îl luă la corconit Emilian
– învaţă să vorbeşti frumos, ca-ntr-o demo-
craţie adevărată; nu mai însăila cuvinte gre-
le, că ai să te împiedici singur în ele...
Ete na, unde era filosoful de doi
bani... Vezi să nu te înţarc prea devreme de
la năravuri; uite, Nicky îşi vede de treaba
lui; ia şi tu exemplu de la un poet...
Aha, deci, mă atacase lent şi indirect;
oricum, nu reuşise în niciun fel să mă irite;
ne facem trăind şi trăim suferind – vorba lui
Unamuno. Tocmai din cauza asta alergăm
uneori cu limba scoasă după verzi şi uscate,
tot felul de idei ce ne bântuie mintea, iar al-
teori, fără vreun motiv special, atârnăm la
uscat ca nişte lilieci în peşteri insalubre; nu
ne pasă de nimeni şi de nimic...
Atenţie la poet!... – se auzi deodată
vocea ironică şi bănuitoare a lui Emilian
care privea cu insistenţă spre mine dar, mai
ales, arătând cu un deget ori mustrător, ori
cumva maliţios, şmecheros. Îşi face efectul
hemoglobina...
O făcea pe... Ostap Bender; mă ciu-
ruia cu o armă fără gloanţe; tocmai din cau-
za asta nici nu reacţionam în vreun fel; con-
11
tinuam să-mi păstrez calmul, rămânând pe
poziţie, când – surpriză! – Creola ieşind din
cort, somnoroasă păsărică, cu părul brambu-
ra, în bikini şi sutien, lăsându-ne pe toţi mas-
că; îmi venea să mă reped la ea, s-o iau în
braţe, s-o savurez ca pe-o prăjitură – ah! fata
tatii! – ce lecţie-mi dăduse ea aseară, cum
mai jubilase şi cum mă mai pupăcise... Sânii
ei, două migdale la poarta măriei sale; iute
ca săgeata, tare ca piatra, sânul ei de catifea,
rafinat şi plin de revelaţie mă ofuscase par-
că; îmi venise s-o muşc de plăcere, să-i sfâr-
tec o bucată din carnea ei măslinie şi proas-
pătă; să m-alint între pulpele ei şi să-i rabd
focul gheenei purificator... Dar mă trezi din
vraja dimineţii tulburătoare tembelul, irezis-
tibilul meu prieten de ocară, cu vocea lui
tendenţioasă; privind-o şi el năuc pe Creola,
care părea că s-a trezit dintr-un fel de haluci-
naţie:

Iubito, mă gândesc la tine

ca un borfaş la ceasul unui lord
şi se ciocnesc în carnea mea drezine
şi caii au atac de cord...

Băi, crailor de tufănele, ia mai ter-

minaţi cu fandosul!... Cel puţin, v-aţi spălat
feţele şi gurile alea otrăvite?... Vai de umo-
rul vostru de mămăligă... Emiliene, nu mai
12
bine plimbi tu Ursu?... – se-nciripase ca din
senin, Creola; ce mai, gata, i-o zise, treaba
cu Ursu, făcându-i pe toţi să izbucnească
într-un râs nesperat, crud şi matinal...

Auzi, Africa, ne dăm drumul aşa, pe

tobogan, la nesfârşit?... Ia vezi, poetul tău
e-n dilemă, oblojeşte-i rănile, nu te mai lua
de Ursul meu!... E cam de dimineaţă... – vru
s-o dea-n scrânciob Emilian pe Creola, care
se luase de Ursul lui, vezi bine, cu intenţii
maliţioase...
(De fapt, care era povestea asta cu
Ursul; care-l rănea, chiar îl irita pe Emili-
an?... Ursul era chiar un urs mare, cam de
vreo jumătate de metru, din pluş albastru, cu
ochii cafenii – o armonie ciudată – şi-o eşar-
fă roşie la gât, pe care-l cumpărase de la un
talcioc când era-n mare vervă, adevărate
manevre cu aleasa inimii lui, Monica; ade-
vărul e că intrase într-un soi ciudat de zăpă-
ceală; toată Regala, de la tramvai şi până-n
centru, femei, bărbaţi şi chiar unii copii, îl
priveau cu compătimire unii, altora stârnin-
du-le accese de râs, iar pentru cei mai mulţi
prilej de subtile ironii; dar – culmea! – lui
nu-i păsa; probabil că plutea într-un fel de

13
inconştienţă vecină cu... somnambulismul;
el îşi urma calea-n codru, căutând-o şi, mai
ales, aşteptând-o pe Monica în faţa teatrului,
senin, docil şi stăpân pe situaţie; cu o-
chii-ntr-o continuă adulmecare, cu priviri
uneori exasperate sau goale, lipsite de sens,
el ştia că la ora cutare, Monica îşi face apari-
ţia din teatru, unde lucra ca secretar literar,
şi toate vor urma pasul firesc al legăturii
lor... – ziceam asta noi, cei ce-l cunoşteam,
sperând să-şi revină cât de curând din halu-
cinaţii; din obsesiile ce-l stăpâneau, lucrau
cu insinuare sau nu în mintea lui, în trupul
lui... Aproape că ne temeam pentru el; un
prieten trebuie apărat şi păstrat. Dar Moni-
ca? Ce făcea Monica în acest timp?... Se dis-
tra, pur şi simplu, îi prelungea agonia, pre-
simţind probabil extazul ce se-apropia; lucra
cu premeditare, săpa adânc în fiinţa lui, îl
supunea la cazne grele, pentru că îmbufnata
îl iubea şi ea, dar îl prăjea la foc insistent; îi
făcea viaţa un iad, fiind sigură că, în curând,
raiul va fi cu-atât mai apocaliptic, mai sedu-
cător, mai tranşant şi mai pătimaş...)
Nu-ţi permit, marchize de Lumbria;
iroseşte-ţi gâlceava în spatele obloanelor
tale; praful ţi-ntunecă vederea şi-ţi asmute
vorba!... – îi ripostă, cumva printre dinţi,
Andrade, ieşind tocmai atunci din cort, fre-
cându-şi ochii de urdori, iritat de vorbele cu
14
care fusese luată-n balon Creola; şi-aşa avea
deja un dinte pentru Emilian de când trecu-
sem cu bacul, când refuzase, pur şi simplu,
să-l servească c-o ţigară, pe motiv că el nu
fumează decât Kent, ceea ce nu-şi permite
oricine; că, la o adică, el nu se-mprumută de
ţigări, nu fumează altceva...
Ce-i cu voi, stimabililor?... – se auzi
chiar atunci o voce nouă, cu intenţii pacifiste
şi-n aceeaşi clipă ne-am întors toţi privirile
spre cortul lui Andrade, de unde apăru prin-
ţesa domniei sale, Dinora; o blondă fină,
lăptoasă, cu ochi albaştri ca marea-n zilele ei
fericite, când îi surâde Dumnezeu pe sub
sprânceană, ca o duminică în care toţi enori-
aşii îmbracă haina smereniei şi-a multvisa-
tei, râvnitei speranţe, primind dezlegare spre
câmpia mănoasă a raiului; nu degeaba se
spune că femeia blondă e bună de păzit
Raiul şi avuţia casei, iar mai nou, aceea a
bărbatului... Să te ferească Dumnezeu de
gelozia ei; atunci, devine fiară, fiară cu f
mare!...
Sărutăm mânuşiţele, doamnă!... Fi-
e-vă fericită ziua de azi şi să vă entuziasme-
ze cântecul păsărelelor în zori!... Păcătosul
de Andrade are un cer de noroc cu domnia
ta!... De când vă aşteptăm în jurul nostru,
păcătoşii de rând...

15
 Ale cui erau vorbele mieroase?... Ne-
greşit, ale fals-cuviosului Emilian, care o că-
uta de zor, cu lumânarea; sau îl mânca lim-
ba, avea o frământare înfiorătoare prin tot
trupul; era în mare vervă...
Gata cu gargara, preţiosule!... Hai
s-o luăm încetişor spre Dunăre, să ne spă-
lăm de păcate; uite ce zi frumoasă se-apro-
pie şi e păcat s-o terfelim cu dezmăţul nos-
tru!... – i-o tăie Andrade, făcând cu mâna un
gest de dispreţ...
Hei, fraţilor, nu încălecaţi pe bidivii
că vin şi eu... Nu se cade să mă abandonaţi
tocmai pe mine... – răsări ca o speranţă, ne-
aşteptată, din cel de-al treilea cort, Monica,
uşoară ca o eşarfă, aeriană ca un fulg, cu o-
chii cârpiţi de somn, cu gesturi languroase
ce se disipau ca nisipul de pe-o plajă spălat
în zori când liniştea ţipă-n înfrângeri de ges-
turi, se risipeşte-n mărturisiri fără punct şi
virgulă; în ochii ei văzduhul părea întemniţat
din dorinţe şi patimi; uimirea se târa-ntre ei,
lăsând dâre gelatinoase de pofte strepezite,
de provocări cu sublimul, cu veninul dulce-
amar al zilei...
Dimineaţa părea deşucheată, nelalo-
cul ei, chiar anapoda, sau poate noi îi dă-
deam acest aer dintr-un fel de încăpăţânare
sau din firul otravnic de alcool ce ni se insi-
nuase prin vene din seara trecută, când o
16
cam luasem razna... Ne-apucase o aiureală,
devenisem nişte zgubilidici încât, la un mo-
ment dat, ne încăierasem cu salcâmii; îi îm-
brăţişam, îi mângâiam şi-i sărutam cu patos
ca pe nişte femei; curgea patima din noi pre-
cum Dunărea spre Măcin; timp în care feme-
ile noastre se stricau de râs, era şi cazul, me-
ritam să-şi bată oleacă joc de noi...
Hei, gata, jos cu armata din pod!...
Prosoape, pahare, periuţe şi la Dunăre cu
noi... - în sfârşit, a zis şi Emilian câteva vor-
be, ce, musai, trebuiau luate în seamă.
Noi – şlapi de plastic, ele – papuci,
ele – bikini, noi – slipuri; în mâini sticle cu
apă plată, periuţe, pastă şi gata: tot convoiul
în căutarea unui ochi de apă mai ferit...

Ştrengarul de vânt făcea fiţe, strecu-

rându-se printre salcâmi nevăzut, ca o iscoa-
dă la pândă; se insinua printre frunze ca un
şarpe, iscând un fâşâit bănuitor, făcându-le
să tremure ca nişte mirese în zorii dimineţi-
lor de măritiş, când dulce-i gura ce-şi aşteap-
tă ibovnicul şi sânul se zbate ca un peşte pe
uscat, înfiorat de ce-l aşteaptă...
Ieşind din păduricea de salcâmi, ne-am
trezit cu Dunărea în faţă, zveltă şi foşnitoare

17
ca o rochie ce-o-mbracă doamnele la baluri-
le de seară, pe la palatele ce-au început să-şi
deschidă iarăşi porţile, de când au apărut
bancherii unei epoci noi; din cei ce-au fărâ-
miţat o avere, clădind alta nouă sub faldurile
unui capitalism deocheat, cu miasme de furt
şi înşelăciune; acolo huzuresc ei, cu femeile
lor elegante ce-şi etalează trupurile şi opu-
lenţa pe muzică din Regina valsului de
Ivanovici...
Ce-i cu tine, poete, de-ai rămas în
urmă?... Ori medităm, gândim la dimineaţa
asta fastuoasă?... – strică tăcerea ce se adu-
nase-ntre noi la un moment dat Andrade; lui
îi venea greu să tacă prea mult; dar pentru că
eu am tăcut, el şi-a continuat nestingherit
peroraţia:
E-o dimineaţă de aur, Nick, şi alte
pietre preţioase; priveşte, înmoaie-ţi ochii-n
bijuterii!...
Dragă Andrade, dă-mi voie să-ţi
spun că eşti un mare Căcălău! Cu literă ma-
re... Meriţi să fii alungat cu furci şi topoare
din Brăila; şi-aşa, de cosmopolit ce e, s-a
umplut de lepre; ori încotro te-nvârţi, dai
numai de otrepe; doar farsori, mari econo-
mişti, mari literaţi care – chipurile! – caută
ei acul în carul cu fân, să ne arate nouă ci-
ne-i pupă-n cur pe mai-marii vremurilor a-
puse; de curând, am citit într-un ziar de doi
18
bani, şi li se publicau şi fotografiile, cine e-
rau scriitorii brăileni care proslăveau patria
şi partidul; vezi, Doamne, ei duceau Brăila
de râpă şi-acum ăştia noi, cu viziuni căcă-
cioase, o dau de-a dura-n balta risipirii...
Nişte mucoşi, măi Andrade, aşa, ca tine; le
turuie gura verzi şi uscate...
A, s-avem pardon, domnu’ poet, ce
facem, încălecăm pe preţiozităţi?... Ne, ne,
ne; nu se lasă Andrade aşa, cu una, cu do-
uă... N-are nimic de-a face una cu alta, să
nu-ncurcăm făina cu tărâţa... – şi-mi în-
toarse un spate de sportiv care, într-adevăr,
n-avea nimic în comun cu cocoşaţii şi cocâr-
jaţii zilei ce se-nfruptau din praznicul zilelor
apuse, făcând precis jocul unor interese as-
cunse, care voiau să distrugă şi cea mai mă-
runtă dâră de frenezie sau prietenie dintre
cei ce se mai aplecau asupra unei coli de
scris...
De fapt, nu ştiu ce-mi venise de-mi
revărsam repulsiile în faţa lui Andrade; poa-
te tonul lui uşor zeflemitor, faptul că de când
venisem aici să ne destrăbălăm, să ne elibe-
răm de dogoarea oraşului, perorase tot tim-
pul, devenise obositor şi agasant?
Cred că greşisem, venind aici; mult
mai frumos şi mai plăcut mi se păruse la
Blasova... De sus, din balconul închipuind o
superbă scoică albă, priveliştea din faţa o-
19
chilor devenea o imensă încântare; lacul, în-
conjurat de o centură de stufuri, îşi clipocea
mărunt şi harnic valurile, într-o lume numai
de el ştiută, imperturbabilă. Câteva bărci se
strecurau alene pe lângă brăţara de stuf, plu-
teau într-o uitare de sine... Doar ţipătul stri-
dent al pescăruşilor ce traversau lacul tulbu-
ra liniştea adunată acolo, ca nişte pocnitori
aruncate la voia întâmplării, răni ce voiau
parcă să spargă tăcerea însăilată între mine
şi Creola...
Nick, dar ce-i cu tine de te-ai o-prit?... –
m-a trezit din răceala ce mă stăpânise câteva
clipe; de fapt, ea ajunsese deja la apă, chiar
intrase, cu Monica şi Dinora în apă, aproape
că şi-ncepuseră bălăceala...
Cred că eu şi inspiraţia suntem de vină...
Dragă Nick, poeţii nu se supără aşa de
uşor; hai, vino mai repede şi te răsplătesc
cu-o strofă de poezie, ca să vezi că şi eu am
ceva har!... Ia fii atent la mine... – zise prie-
tenul meu, cântând:

Te aştept, Tanţo, deseară,

ca atunci, pe ulicioară,
când pe sub boscheţii lunii
mă lăsai să-ţi rumeg sânii!...

Mare nebun eşti, Andrade!... – i-am

răspuns, am râs, ce vrei, nu te poţi supăra
20
pe-un prieten într-o vară ce ne ardea, sufo-
cantă; poate că tocmai ea, vara, era de vină;
dăduse buluc peste noi...
Dinspre Munţii Măcinului venea-n
galop un vânt sec, searbăd, cărând după el
pustnicie şi dogoare; măicuţă bătrână cu
brâul de lână... deşirat până la putreziciune;
un fel de descălecare fără descântec; risipă-n
pădurile insomniei când de nenoroc se umflă
pânza ca bojocii uscaţi şi prăjiţi de-atâta tu-
tun băut la apa sărăciei...
Ne, ne, ne – vorba lui Andrade – mă
gândesc la Palimpsestul lui Arhimede, ce-mi
pasă mie!... Vara vine şi se trece, eu rămân
la toate rece!...

Priviţi... – izbucni cu nedisimulată

râvnă, Emilian – care tăcuse de ceva vreme
– oricum, de dimineaţă o cam luase la galop,
o sporovăială fără sens, dar poate că aşa-şi
începea el dimineţile, un fel de încălzire de-
şucheată, roi de ţânţari pe-o rană deschisă –
întotdeauna femeile frumoase te conduc spre
fericire!... Se-aruncă-n spuma valului mati-
nal de unde renasc mai zvelte şi mai apeti-
sante; minunăţiile-astea ne pun nouă trupul
pe jar!...

21
 Ocupat ca un castor, Andrade-şi fă-
cea de lucru cu Dunărea; în salturi şi tiri-
bombe, cum îi plăcea lui s-o zică, asalta mă-
runtele valuri în figuri aventuroase, se dă-
dea, cum i-o spusese mai târziu Nick,
de-a-ncracilea, vrând parcă să ne-arate nouă
un dos de neam prost; dar culmea, că-l au-
zise pe Emilian urcându-le tocmai în norii
cumulus pe cele trei graţii şi nu se putu stă-
pâni; îşi şterse apa de pe faţă la voia întâm-
plării, îşi dădu părul pe spate, tuşi scuipân-
du-şi apa adunată în gură şi, ca un fel de
consolare i-o servi aşa, la botul calului:
Emiliene, te-ai înmuiat destul, de-acu
o să-ţi facem rost spre un loc cu verdeaţă şi
plin de tăcere... Du-l, du-l, du-l, că de viaţă
fu sătul... Vom stropşi şi noi, vorba ardelea-
nului, câteva lacrimi de simţire!...
Graţiile, ca graţiile, naive şi cu capu-n
gard ca găinile şi cu o cârcă de sentimente în
spate, se bolovăniră năuce la ei şi-o porniră
langa pe râs; apoi se-apucară să-şi zvârle apă
cu amândouă braţele în faţă, un fel de bălă-
ceală anapoda, ceva pueril dar se pare plă-
cut; Dinora-şi legase părul improvizat în coc
şi se bălăcea, dădea într-un fel din aripi sau
poate imita un pelican cu guşa atârnându-i
greoaie, asaltând-o pe Creola, care devenise
într-un fel beligerantă, scufundându-se mişe-
leşte, apucând-o de picioare şi trăgând-o la
22
fund; păreau disperate, libere, păsări uitate
în grădina Domnului; când aproape simţise
că nu mai rezistă apucăturilor ce veneau
de-acum aprige, îi ceru, într-un strigăt ce pă-
rea disperat, ajutorul lui Andrade care acum,
undeva, pe-alături plutea-n deriva unor va-
luri mărunte, cu ochii aruncaţi pe cer...
Andrade, nu mă lasă, a turbat
Creola!...
Dintr-o voltă, Andrade fu gata de a-
tac; ţipătul Dinorei stârni o linişte nesperată,
de parcă cineva muşcase cu osârdie din di-
mineaţa aceea în care soarele se rostogolise
de pe culmile Munţilor Măcin de-a dreptul
în Dunăre, înroşind-o toată, un măcel fră-
mântat de valuri insipide călărindu-se unul
pe altul, încurajate de-un fir de vânt rătăcit
de prin stufurile şi păduricea de pe maluri;
un abur diafan plutea cam la vreo două de-
gete deasupra apei, un fel de pânză ce se ri-
dica apoi, treptat-treptat, pierind de-a lungul
apei...
Andrade însă, pică de fazan, pentru
că graţiile îl înconjurară cu râsete şi zvă-
păieli de tot felul. Îl stropeau, care-l trăgea
de-o mână, care de cealaltă, încât el, dispe-
rat, sparse cordonul lor şi ţâşni pe sub apă,
spre mal, strănutând, tuşind şi scuturându-şi
mâinile ca nişte crengi, de apă...

23
 Pe mal, Nick stătea pe-o buturugă
uscată, scoasă la mal de valurile ce se iţeau
când trecea vreun remorcher, râdea în draci
de el; se deschisese şi el odată cu ziua ce se
întemeia din mărunţişuri şi tot felul de zgo-
mote, din glasuri piţigăiate şi lătrături de
câini vagabonzi ce-şi scărpinau blana roasă
de răpciugă; puţin câte puţin, plaja improvi-
zată de mama natură se strâmtora, veneau
cei din Măcin pe biciclete, câte doi-trei, tă-
iau şoseaua ce făcea o buclă strânsă, stârnind
praful, hălăduiala, urlete, tot soiul de ţipete
de libertate, de nebunie, de descătuşare, de
nepăsare...
Ai feştelit-o, Andrade... Ţi-au făcut-o
prinţesele!... – îşi descleştă după un timp de
apatie amestecată cu gânduri răzleţe, gura,
anapoda, Nick;
I-a venit şi lui rândul, ce vrei, prea s-a
dat în stambă de dimineaţă... – accentuase
Emilian cu voce tare, dinadins, să fie auzit
de Andrade, care acum sărea-ntr-un picior,
când pe dreptul, când pe stângul, scoţându-şi
apa din urechi, dar imediat, nu întârziase să-i
răspundă lui Emilian cu altă voce, răguşită şi
cheală, de hermafrodit:
Gura ta măscări grăieşte, a mea tace
ca un peşte!...

24
 Se vede bine că tu eşti inteligentul lui
Peşte... Ia zi-mi şi mie, ce este capra: animal
sau poziţie?...
Asta a aprins şi mai tare spiritele: ho-
hote de râs, aplecări din şale, hăhăieli; câte-
va feţe străine chiar se opriră-n loc mirate,
văzându-i cum se strică de râs, un râs năval-
nic, iscat aiurea, o izmeneală de doi bani –
gândea Nick de pe buturuga lui, aprinzân-
du-şi o ţigară, trăgând lacom fumul; zgâin-
du-se la el, mai mult la ţigară, omul cu caş-
carabeta care tocmai atunci trecea pe-aco-
lo, un fel de trăsură hodorogită, cu roţi scâl-
ciate, trasă de-un măgar bătrân şi murdar, ţi-
nut parcă-n gunoaie, tocmai se opri, nelămu-
rit, tânjind şi el la o ţigară; cu voce mai mult
decât milostivă, îl rugă:
Domnu’, fă-ţi pomană şi de mine c-o
ţigară!...
Fără să spună vreun cuvânt, în timp
ce de el se-apropia Creola, udă şi cu părul în
dezordine, se ridică şi-ndreptându-se către
omul nebărbierit şi cu faţa soioasă, scoase o
ţigară din pachet pe care i-o întinse; acesta,
cu o bâlbâială abia lămurită, o luă cu mâna
tremurând între noimă şi nesiguranţă, între
mirare şi bucurie, îngăimând:
Să-ţi dea Dumnezeu sănătate; să-ţi
trăiască femeia şi copilaşii, domnule!...

25
 Nick, îmbrăţişează-mă, vin din spu-
ma valurilor!.. – şi Creola se lipi de trupul
lui, rece şi udă, o senzaţie de sirenă, o înfio-
rare iscând în tot trupul său, pajişte de mun-
te, susur de izvor, boare despicând imensita-
tea; îi simţi tremuratul trupului, sânii ţugu-
iaţi ce-l împungeau cu ostilitate, izbucneau
din ei dorinţa, savoarea, mirosul de apă a-
mestecată cu nămol şi aşteptare reţinută pe
care încerca să şi-o înfrângă... Dacă la înce-
put se codise, acum zgândărea parcă în miş-
cările ei o rană mai veche...
Privind cu coada ochiului şi cu jind
la ei, Andrade nu se putu abţine să remarce
în gura mare, victorios:
Regardez, mon cher, quelle jolie
femme!...

Nick, ce bine ţi-ar sta în caşcara-

beta aia, zău, alături de ursar; mult mai bi-
ne ca-n Trabant-ul ăla al tău, cu care-ai ză-
păcit lumea!... Ah, o fotografie n-ar avea
moarte acum... – îl luase cam peste picior
Andrade, după ce urmărise scena cu ţigara
dar, mai ales, vrând să-i strice farmecul îm-
brăţişării cu Creola. Devenise într-un fel ră-
utăcios sau poate doar gelos pe tandreţea lor

26
şi se porni pe-un râs machiavelic, fals, dogit,
ireal, încât nu trezise-n jur decât dispreţ...
Vezi că ai cam luat-o pe mirişte... Ce
să spun, eşti şi tu, cum să-ţi zic, un cap!... –
i-o retezase mustrător Dinora.
Bine zis, Dinora! A vorbit şi el de
parcă Picasso ar vopsi tocmai acum un
gard!... – îi ţinu, într-un fel răutăcios,
Emilian isonul, considerând că e momentul
să ia atitudine: Nick nu merita asemenea
vorbe.
Când te crezi nemuritor, bineînţeles
că duhoarea din preajma celorlalte fiinţe
din jur devine insuportabilă... – scăpase
doar aşa, printre dinţi – ironic dar cu ţintă –
Nick.
Încolţit din toate părţile, Andrade,
mai precis faţa lui se transformase, rând pe
rând, apă, foc, leu, viperă pufăitoare; asta-i
deosebirea dintre oameni; unii se transformă
singuri, pe alţii îi transformă cineva sau ceva
ce nu le aparţine, o vremelnicie a sentimen-
tului scăpat de sub control ori pure elucu-
braţii verbale şi-atunci le iei cum îţi convin...
Ia uite cine vorbeşte... Emiliane, ştii
ce eşti tu?... Un păianjen de fosfor în vidul
cosmic!... – se oţărî reţinându-şi nervozitatea
Andrade.
O, tu val înveninat spărgându-se-n
coapsă de stâncă... – contră Emilian şi râsul
27
lui ce izbucni ca dintr-o oală sub presiune
încinse pe loc imaginaţia lui Andrade, care
luase o poziţie de actor, un fel de reprezen-
tare a vanităţii şi, cu mâna dreaptă-n faţă, cu
palma semidesfăcută, un fel de Hamlet ţi-
nând în faţa sa craniul lui Yorick, declamă
teatral, dus de spiritul său încăpăţânat:
O, ţandură de os, cât vei mai grăi
pe-acest Pământ, te-ntreb şi te aştept să-ţi
faci pe plaja dimineţii un singur, sincer, la-
mentabil legământ de iertăciune, altfel te
zbor din lumea mea, ca nătăfleţii!...
Bravo, bravo, domnule Shakespeare!...
Ce mai, Andrade – gata, eşti de-al meu,
eu te-am descoperit!... – sări Monica, arun-
cându-şi părul dintr-o parte în alta, un fel de
zvântare, o răscoală a trupului atunci când
vrea să arate cine e el, moment stupid şi în-
jositor, când spiritul se lasă învins de trup iar
acesta, ca un valet supus, îndură resemnat
catifeaua nopţii, simulând astfel absenţa.
Domnilor şi doamnelor – se iţi-n fi-
nal şi Emilian – trăiesc minunate clipe acum
şi aici, în aripa Dunării vechi!... Alături de
voi, Nick, Andrade, Creola, Monica şi
Dinora vreau să zbor, să înot, să cânt, să
gândesc... Vă-ntreb: ne poate opri cineva?...
Atât timp cât ne iubim, nimeni şi ni-
mic nu ne poate opri!... – se entuziasmă
Creola sărind de pe genunchii lui Nick, unde
28
se instalase de ceva vreme, împungându-l în
coaste cu pumnii ei mici şi osoşi; în ochii ei
arăta ca un cotlet nerumenit şi – culmea! – îi
vorbea despre poezie...
Iubirea este divertismentul burghezi-
ei... – se trezi, la un moment dat, şi Nick, ve-
nind parcă de pe altă lume, cumva vinovat,
de parcă comisese un adulter; în vocea lui
era parcă ceva din bâjbâiala înfrigurată a u-
nui orb care nu ştia prea bine unde trebuie
să-i ajungă mâinile; probabil că şi din acest
motiv intervenţia lui se frânse rapid, se risipi
ascunsă sub carapacea inexpugnabilă a unei
limbi străine pe care n-o mai înţelegea;
Creola reuşea de fiecare dată să-l bulverse-
ze, în ochii ei, ciorchinii pal-violeţi ai glici-
nei, terasa umbrită, scara de piatră coborând
în pivniţa în care tronau perfect rânduite bu-
toaiele cu vinuri, roşii, negre, roze, albe; go-
goşarii şi murăturile, butoaiele cu varză,
compoturile, gemurile şi dulceţurile, strugu-
rii atârnând pe-un fel de crăci artificiale –
toate emanând legile lumii reale; ori, el
continua să rămână un planorist; uneori, nici
nu-şi mai aparţinea; plutea într-o atmosferă
insignifiantă, de nepăsare haotică a pieţei –
trăise această experienţă când rătăcise-ntr-o
zi ca un aiurit, în Piaţa Concordiei, căutând
mere creţe şi pere mălăieţe, căptuşindu-se-n
final cu Creola – unde oricine vrea să se a-
29
tingă de timp, vrea să-l dilate, să-l oprească,
să-l lase să curgă, să-l coaguleze, să-l frângă,
să-l domesticească...
Hei, cavaleri ai mesei rotunde – sparse
tăcerea prea mult instalată între ei, dar tim-
pul, oricum, nu se oprise-n loc; Dunărea se
dezmorţise, se lăsa bălăcărită în dezordine şi
jaf de toată suflarea ce-o cotropise haotic, o
forfotă bezmetică – ştiţi ce ne-ar trebui a-
cum?... Un madrigal de-al lui Gesualdo e
singurul dar, mai ales, unicul care ne-ar a-
juta să restabilim ordinea...
Vocea Dinorei intervenise scurt ca o
izbitură, ca un val împrăştiind în jur mii de
stropi reci şi azurii; era o libertate provoca-
toare, era gestul ce trebuia să umple spaţiul
gol...
Prea multă atenţie, însă, nu i se dădu-
se; Andrade se refugiase-n spaţiile uitării, a-
venturii şi valurile-l primeau ca pe-o sălbăti-
ciune ce trebuia îmblânzită, domesticită; le
căuta din priviri pe Monica şi pe Dinora ca-
re, între timp, intrase şi ea în apă, în timp ce
Nick şi Creola, ţinându-se strâns de mână, o
luară de-a lungul malului, înecaţi de praful
ce-l lăsase-n urma ei caşcarabeta trasă harnic
de măgarul parcă înveselit şi el de dimineaţa
ce-acum era spartă de-a binelea de-un soare
crud ce rânjea sfidător încălecând pe spina-
rea timpului, acest stăpân – uneori, ranchiu-
30
nos, alteori, un mister capricios şi nemăsu-
rat, ca o jubilaţie ce ne fuge mereu de sub
picioare – pe când noi, neajutoraţi, îl însoţim
mereu cu iluzia ordinii, fremătând, iubind şi
murind în sânul lui: Timpul este acel sistem
care face ca lucrurile să nu se petreacă
simultan.
Cine savura ideea, decât Nick, în
timp ce Creola gesticula de fiecare dată ne-
mulţumită, rănită, egoistă...

Creola-şi strânse mijlocul în proso-

pul ei înflorat, într-un fel de fustă scurtă ce-i
acoperea insinuantele ei pulpe măslinii, ape-
tisante şi pline de savoarea unei prăjituri cu
multă frişcă şi ciocolată, mergând alături de
Nick, strângându-l de mijloc cu egoism, cu
sentimentul că-i aparţine doar ei; în mintea
ei, Nick trebuia să vibreze, să trăiască, să se
reverse asupra ei ca un miracol... Iubire ză-
ludă, egoism nevolnic, capriciu?...
Doamne, Nick, tare nesuferit mai e
Andrade ăsta... Cum, oare, s-o fi împăcând
cu Dinora?... – şi-n acel moment se opri, li-
pindu-şi obrazul de pieptul lui Nick, de locul
acela unde bănuia că inima lui bate doar
pentru ei amândoi e, uneori, ca o mare-n fur-

31
tună, iar alteori o oază de linişte, de calm şi
împăcare.
Iubirea n-are bariere!... Ai spus-o
chiar tu; ai uitat?... – îi răspunse Nick în-
tr-un fel tranşant, considerând că astfel pune
punct mai repede acestei dileme: ce e iubi-
rea asta, de fapt – se-ntreba rareori în singu-
rătatea lui – de tragem de ea ca de-o
iluzie?... Când frigul şi ploaia te cotropesc
ţi-aduci aminte că doar iubirea te poate în-
călzi... Când nu-ţi găseşti locul, gata: iubi-
rea-i de vină fiindcă-ţi lipseşte!... Veşnic,
iubirea e singurul vinovat pentru laşităţile
noastre, pentru vanităţile noastre, pentru
neînţelegerile noastre... Iubirea, singurul şi
unicul vinovat!... Ceva nu-i în regulă aici!...
Numai tu continui să le pui, să le a-
şezi în faţa noastră ca pe nişte aversiuni, ca
pe nişte încăpăţânări!... – se smiorcăi ado-
lescentin şi puberal Creola.
Andrade e un amestec de refulări,
angoase şi frustrări... – deraie discuţia pe al-
tă linie Nick, privind undeva pe deasupra
salcâmilor ce tremurau sticlos în bătaia pri-
melor raze crude de soare. Bănuiesc că pen-
tru el, Dinora e o oază binefăcătoare... Du-
pă ’90 a picat ameţitor în extreme; şi-a dorit
atâta libertate încât, la un moment dat, n-a
mai ştiut ce să facă cu ea. El vorbeşte mult
ca să se apere, pentru a umple un gol...
32
 De ce? De cine, mă rog, să se ape-
re?... – îi replică nervoasă Creola, retrăgân-
du-şi mâinile de pe trupul lui; se opri în loc,
buza de sus a gurii îi tremura, se împotmoli-
se iar în vanitate, în încăpăţânare, în ambiţie.
Eşti mai frumoasă când te-ntărâţi!...
– încercă să-i domolească ieşirea intempesti-
vă, săgeţile din ochi, accesul de furie pe care
Nick i-l cunoştea mai bine decât altul. Se-n-
furia repede, ţâşnea ca o flacără, se consuma
brusc şi inutil.
Uite, vezi, eşti un nesuferit; eu îţi
vorbesc serios şi tu te faci că plouă; te uiţi
la frunzele salcâmilor... – şi se repezi la el
năvalnică, bătându-l cu pumnii ei mici, saca-
dat, în piept – Răule; eşti un rău... Uite, ai
reuşit să-mi strici ziua... Eşti chiar mai rău
decât Andrade; eşti crud, eşti şi tu un laş...
Laşule!... – şi-o luă la fugă spre locul un-
de-şi aveau instalate corturile, unde zăceau
cele trei maşini acoperite de prosoape, maie-
uri, bluze, bikini...
Încetinind în cele din urmă paşii,
Nick o ajunse din câteva clipe, mai bine-zis,
din câteva salturi, o luă de mână şi ea se lăsă
convinsă, tragedia se consumase, se repezi
şi-l sărută pe obraz dar nu-l iertă, tot i-o mai
zise, aşa, printre dinţi:
Răule, ce-ţi mai place să mă necă-
jeşti!...
33
 Andrade le ieşi înainte, cu mâinile în
şolduri, gata de atac; îi lăsă să se apropie
mai mult, făcându-le primirea:
Gata, pescăruşilor, rondul? Ba nu,
zborul de dimineaţă?... Că frumoşi şi potri-
viţi mai sunteţi!... Unii cu munca, alţii cu
vânzoleala...
Gata, Andrade, nu-ţi permit!... – i-o
tăie scurt Nick.
Ce nu-mi permiţi, poete? Să vă invit
la cafeaua de dimineaţă?...
Creola se-aşezase-n şezlong, alături
de Monica, ce răsfoia o revistă de modă, se-
condată peste umăr de Dinora, lucru care o
linişti, o calmă, nemailuând în seamă remar-
cile lui Andrade care, sub privirile severe ale
lui Nick, o lăsase moale, aprinzându-şi pasiv
o ţigară. Părea a-l fi iritat luarea de poziţie
neaşteptată a acestuia; se observa după felul
cum chinuie ţigara, apoi trecu direct la alt
atac:
Emiliene, mai moşmondeşti mult ca-
feaua aia?... Azi e o zi minunată de pescuit
şi vreau s-o facem... Nu trebuie să ratăm
nicio clipă!...
Pe moment îşi dădu seama că e sin-
gurul care vorbeşte; Emilian supraveghea
ibricul cu cafea, doamnele erau acaparate
de-o banală revistă, chiar şi Nick făcea deja
parte din grupul lor; e ciudat cum tocmai în
34
aceste momente mintea unora iscodeşte, ex-
plorează, caută cu orice preţ să acapareze, să
atragă neapărat atenţia asupra lor. Terminân-
du-şi de fumat ţigara, se ridică din şez-
long, făcu doi-trei paşi în jur, atrăgându-le
atenţia celorlalţi care-l pândeau pe furiş...
Dragă Nick, s-a evaporat firul de
tristeţe?... Mi s-a năzărit, aşa, o idee prin
mintea mea zgomotoasă... Aş vrea să-ţi pun
memoria ta de poet la încercare...
Andrade, iar începi?... – îl apostrofă
Dinora.
Privind curios la el, Emilian era gata-
gata să verse ibricul cu cafea; Creola se ri-
dică din şezlong intrigată; Monica privea în
continuare pozele înfăţişând tot felul de mo-
dele, femei lascive alunecând dintr-o pagină
în alta; Nick se-apropie atunci de Andrade
şi-i spuse firesc:
Dragul meu, nu-mi imaginez ce trăz-
naie-ţi trece prin cap dar, dacă mi-ai arun-
cat mănuşa, primesc!...
Prin anii ’70 eram şi eu student la
Bucureşti şi, ca şi toţi ceilalţi, ne vânturam
în dorul lelii prin tot felul de cârciumi măr-
ginaşe, eram vrăjiţi de lumea aia aiurită din
capitală; de tot felul de întâmplări şi idei ce
ne uimeau, ne făceau să căscăm gura... În-
tr-o seară am auzit într-o asemenea lucarnă,
un cântec; se cânta ca un fel de marş – zi-
35
ce-se, triumfal – creat de niscaiva studenţi
mai deocheaţi... Ţi-l aminteşti, cumva?...
Doar ţi-ai frecat şi tu nădragii de zidurile
Bucureştilor... Spune-mi, ţi-aminteşti ce-
va?...
De-acum toţi erau ochi şi urechi;
Andrade îi acaparase cu totul.
Nu – recunoscu franc Nick. N-am
nici cea mai vagă idee la ce te referi... Nici
măcar nu-mi trece prin minte despre ce cân-
tec e vorba... – bătu în retragere Nick cu în-
doială sau, pur şi simplu, mirat de cine ştie
ce trăznaie-i mai trecea prin cap lui
Andrade...
Hai, dragă! Ce mai aştepţi? Ne-ai
făcut curioşi... – se răţoi Dinora, oprindu-se
din pregătirea ceştilor de cafea pe măsu-
ţa de-alături.
Voi chiar credeţi în memoria lui in-
fernală?... – îl zgândări Aurelian de lângă
aragazul de voiaj.
Hai, maestre, declamă!... Ne-ai pus
pe jăratic... – îi zise zeflemitor şi Monica.
Atunci, atenţie mărită!... – conchise
Andrade şi începu:

36
Natura asta ne-a-nvăţat de toate;
Pentru stomac făcu pe bucătar,
Pe croitor s-avem ce pune-n spate,
Iar la veceu făcu pe k.k.-nar;
Şi ca să nu se irosească
Nimic din tot, nimic din tot ce e mai bun
Ei merg haznaua s-o golească
Şi cântecul, şi cântecul aşa îl spun:
Trageţi la pompe, haznaua s-o golim,
Şi cui nu-i place, cui nu-i place
Să ne pupe unde ştim;
Trageţi la pompe, să pută împrejur,
Şi cui nu-i place, cui nu-i place
Să ne pupe drept în k...

Rumoare, mirare, stupoare, conster-

nare!... Aurelian uitase de ibric.
Nick luase mâna de pe şoldul
Creolei, pe care-l ţinuse strâns, într-un fel
egoist, neştiind ce-l apucase, după toată te-
vatura ce i-o servise după plimbarea pe ma-
lul apei, în timp ce Monica se prăpădea de
râs...

... Să nu mă mai cauţi, te rog, decât

atunci când îţi vei da seama că mă meriţi!
Ţie îţi lipseşte cu desăvârşire sentimentul de

37
recunoştinţă... Chiar nu ştiu ce să cred la un
moment dat: ori nu eşti sănătos, ori ai mo-
mente când mintea ta e opacă sau, mai rău,
o ia razna... Cu câtă uşurinţă arunci la co-
şul de gunoi iubirea şi dragostea unui om...
Aproape că nu-mi vine, auzi, nu-mi vine să
cred cu câtă uşurinţă şi savoare o faci!...
Îmi plăcea grozav s-o urmăresc, cred
că şi coniacul băut îmi dădea o lejeritate a
minţii mele edulcorate, s-o ascult cum îmi
vorbeşte cu patimă, aprinsă; obrajii roşii şi
ochii dilataţi o făceau un mic animal de pra-
dă ce se arunca asupra mea cu vehemenţă, în
timp ce eu sorbeam rar câte-o picătură din
paharul de-alături. Ea nici nu se-atinsese
de-al ei; îl privea doar cu afront, cu un fel de
lehamite, ca pe-o otravă...
Bei, bei ca un nătâng; mă bucur, ai
ales calea cea mai bună! Bei ca o mătură-
toare-n toiul nopţii, ca neica Iancu cizma-
rul, de care-mi vorbeai tot tu cu silă, cu ură
uneori... – a găsit ea la un moment dat să se
ia de mine. Mai bine-zis, să mă provoace;
era în firea ei să-mi găsească de fiecare dată
un nod în papură. Voia să mă incite, lovin-
du-se de pasivitatea mea, de calmul meu de-
zarmant.
Nu ţin minte să-ţi fi vorbit cu silă
dar, mai ales, cu ură, de cineva; în ce-l pri-
veşte pe bietul meu prieten, Iancu cizmarul,
38
m-a uimit felul în care el bea, cu plăcerea de
a-şi domoli suferinţele; avea un fel al lui de
a-şi călca-n picioare angoasele... Îmi spu-
nea că băutura e a doua lui iubire!... El nu
s-a plâns că i-a fugit nevasta, că l-a lăsat
cu doi copii; nici n-a înjurat-o măcar... A
rămas neclintit; a continuat-o pe-a doua lui
iubire, nici măcar copiii nu şi i-a neglijat...
Tocmai asta m-a apropiat şi mai mult de
el!...
Şi ce trebuie să-nţeleg eu din asta?...
Că tu eşti un al doilea Iancu?... Eu nu te pot
accepta aşa! Tu eşti altcineva, tu ai alte res-
ponsabilităţi, tu eşti pe altă treaptă socială,
Nick, trebuie să-ţi intre bine-n cap acest lu-
cru... Vreau să mergem înainte, te rog!...
Vreau să fii un bărbat adevărat... – şi, spre
surprinderea mea, şi-a luat paharul – într-un
fel ostentativ, cumva în draci – şi l-a golit pe
loc, lăsându-mă fără cuvinte...
Vezi, ce crezi că-i aşa de greu să-ţi
faci de cap?... – mi-a aruncat cuvintele mai
mult ca o sfidare – Vezi, vezi ce uşor e să fii
încăpăţânat, să faci ce vrei, apoi să pui totul
pe seama libertăţii!...
Cred că în clipa ce a urmat s-a întâm-
plat ceva de neînţeles, de necrezut cu mine:
am simţit imediat că-n fiinţa ei există o altă
femeie, nu e cea pe care am perceput-o eu
până atunci; abia atunci mi-am dat seama
39
că-i o fiinţă cu totul deosebită şi parcă-mi
veneau în minte o mie şi unu de reproşuri;
eu fugeam de ceva, de cineva ori poate
bănuiam împrejurul meu himere ce-ncercau
să-şi întindă spre trupul meu insidioasele
tentacule de care numai ea ştia să mă apere,
ştiindu-mă, în general, atât de vulnerabil...
Pe drumul dintre Măcin şi Brăila, dar mai
ales pe bac, o cam luasem razna; rezemat de
balustrada metalică, eram tot mai furat sau
acaparat de valurile fluviului ce se zvârco-
leau într-o mişcare greu de urmărit; nici nu
ştiu măcar care era sensul lor pentru că se
rupeau unele din altele, o mişcare continuă
în urma căreia ieşeau la suprafaţă bucăţi de
lemn, rămăşiţe de buturugi, o jumătate de
minge, un pantof vechi... Un pantof vechi,
doar atât poate mai rămăsese de pe urma u-
nui nefericit înghiţit de valuri în marea sa
evadare spre necunoscut; ce lucruri insigni-
fiante mai rămân în urma noastră – mă gân-
deam – şi noi, care ne zbatem, ne răfuim tot
timpul cu cineva, cu timpul care zboară pe
lângă noi, când uiţi, de fapt, şi zilele ce se
topesc una după alta; când după cumplita
arşiţă a verii vine deodată toamna cu ploi
mărunte şi rafale de vânt, cu harababura de
frunze şi noianul de regrete şi te retragi în
tot soiul de melancolii... Privind atunci în-
crâncenarea neostoită a valurilor cu ochii
40
pierduţi pe luciul implacabil al apei, nu ştiu
de ce, mi-am adus deodată aminte de fră-
mântările lui Martin Eden, de neîmpăcarea
sa; am crezut şi eu, în nebuloasa gândurilor
mele, că există un motiv de a trăi şi un motiv
de a muri; nu ştiu de ce, gândurile noastre
perfide, scenaristice şi vulgare caută de fie-
care dată durerea ca pe un deznodământ
sigur, moartea; dar durerea nu caută moartea
– nu! – pentru că moartea nu doare, ea te
desăvârşeşte...
Hei, Nick, ce mai pui la cale?... Încă
puţin şi ajungem acasă, facem un duş să ne
curăţăm de nisip şi praf, apoi avem tot tim-
pul de pe lume să ne iubim... Abia aştept să
mă iei în braţe, m-am săturat de chinul din
cort; nu ştiu a cui a fost ideea asta trăznită,
dar eu n-aş mai merge a doua oară; tu şi cu
bunul tău de Andrade sunteţi buni de le-
gat!... – şi uite-aşa mă tocase la nesfârşit...
Creola, ştii că ai dreptate?... Nu ştiu
ce am, m-am împotmolit iar, cred că ne-a
ars prea tare arşiţa asta, ne-a copt creierii,
a aprins în noi nebunia, a secătuit în noi
orice dram de voinţă, aproape că ne-a tăbă-
cit trupurile; nu simţi mirosul?...
Noroc cu bacul care trăsese la mal: el
ne-a zdruncinat puţin...
E timpul să ne împăcăm, Nick, hai!...
– şi-n momentul ăla chiar ea turnase în pa-
41
hare, de unde trăgeam pe loc concluzia că nu
mai eram nătângul nesuferit, se domestici-
se-ntre timp, poate că-şi dăduse seama că
fiecare dintre noi suferă-n tăcere, când pe
calea cea bună, când pe calea cea rea; astfel
că, ridicându-mă de la masă, m-am aşezat pe
canapeaua desfăcută, cumva într-un cot pri-
vind-o drept în ochi, un fel de îmbiere, de
chemare tacită, în stânga cu paharul de co-
niac pe care chiar ea mi-l umpluse aproape;
chiar mă gândeam, cred c-am să mor gân-
dind, ce scopuri, ce şiretlic, ce urmăreşte, în
definitiv, ea mă certa cu asiduitate când mă
apucam de băut...
Nick, hai să bem un pahar pentru
noi!... Vreau să fie ceva special, să facem
dragoste, asta e! În rest, prea mult ne tachi-
năm, ne certăm, ne spionăm, doi năbădăioşi,
doi neînţeleşi... Ştii, până la urmă, nici eu
nu ştiu ce vreau de la tine!... Şi mă mai mir
de ce nu te înţeleg!...
Neîncrezător sau buimac, mi-am bă-
ut paharul şi-am început să mă dezbrac în-
cet, în timp ce şi ea făcea acelaşi lucru, dez-
bărându-ne parcă de otrava diluată treptat-
treptat de coniacul ce se insinua în noi har-
nic şi năbădăios; începusem la un moment
dat să râdem amândoi ca doi saltimbanci
descumpăniţi, ăsta fiind poate şi motivul să
credem că lumea nu-i aşa cum ar trebui să
42
fie: uneori, mai bună, alteori, mai rea; ce-i
drept, face de cele mai multe ori gesturi gro-
solane, lipsite de delicateţe, aşa cum se în-
tâmplă pe stradă, în magazine sau prin tram-
vai...

De parcă ar fi cineva perfect; în

fond, orice bărbat e un puişor de curvă dulce
iar muierea – de! – ca muierea: dacă nu-ţi
bântuie nopţile, precis îţi bântuie zilele cu
cruzime, pe când tu îţi porţi vanităţile ca
pe-un steag în fund, uitând de cele mai
multe ori că aici e Raiul, dar alături e gura
Iadului...
Mă privea evaziv, jucându-se cu ară-
tătorul dreptei în părul meu, insistent şi pro-
vocator pe când eu scrutam nesăţios tavanul,
el, devenind de fiecare dată marea mea eva-
dare, refugiul meu. Acolo-mi găseam tot fe-
lul de personaje, de tot soiul, unele mai plă-
cute şi chiar cunoscute, altele mai neplăcute
şi chiar necunoscute. Dar nu asta era impor-
tant ci faptul că tocmai cele necunoscute îmi
ofereau prilejul unei alte şi alte experienţe;
mă pomeneam cu femei părăsite, gata-gata
să-şi facă vânt în cine ştie ce prăpastie, răpu-
se de gelozie sau băutură, care-mi spuneau

43
că pentru ele totul s-a terminat; când creanga
se rupe, nu mai e nimic de făcut: leagănul
cade; bine, bine, chiar îi spuneam uneia din-
tre ele, dar tot atunci funia nu se mai strân-
ge... Vai, dar ce generos sunteţi – îmi spu-
nea; şi galant, mi-ar plăcea să trăiesc ală-
turi de dumneata; cred că eşti un om bun,
chiar foarte înţelegător... Hei, nu ştiu cum
se face că oamenii cei mai buni nu prea au
noroc; sau dacă-l au, îl pierd repede; de
fapt, câtă putere trebuie să ai, să alergi du-
pă o himeră?... Dar nu asta e ceea ce m-a
durut cel mai mult; în ziua în care l-am vă-
zut pentru ultima oară, mi-a spus cu o cruzi-
me de neimaginat: Nu eşti decât un suflet
amputat!... – şi poţi să-ţi închipui ce-a lăsat
în urma lui: o rană imensă şi nimeni, înţe-
legi, nimeni nu mi-o poate vindeca... Pentru
asta nu există proteze!...
- Era frumoasă Cornelia?... – m-au
trezit din filmul meu, brusc, cuvintele
Creolei care acum mă strângea la pieptul ei
într-un fel nevolnic, ori poate că simţise
absenţa mea, răceala mea care parcă se îm-
prăştia în toată camera, plutind ca o ceaţă-n
derivă...
- Nu ai voie să vorbeşti de Cornelia!...
– i-am răspuns scurt şi m-am întors cu faţa
la perete.

44
 - Nick, nu înţeleg de ce te superi de
fiecare dată când te întreb de Cornelia!... Să
ştii că n-o fac din cinism; dar îmi doresc tare
mult să-mi vorbeşti despre ea, s-o cunosc,
s-o ştiu alături de mine... – şi se ghemuise în
spatele meu cu şi mai multă insistenţă, îi
simţeam căldura trupului ce mă ardea, îi
simţeam sânii împungându-mi coastele, o
senzaţie ce-mi tulbura aproape tot trupul, dar
continuam să-i rezist, să-i duc trupul inert în
cârcă.
- De ce ţi-e frică de Cornelia?... – a
răsunat după o lungă tăcere întrebarea ei ce
mi s-a părut deodată că mă târăşte în haos;
că rupe din mine fără milă, cu un fel de
egoism chiar.
- Poate că a fost prima mea iubire!...
– i-am răspuns. Nu ştiu, dar sunt sigur că se
întâmplă ceva cu mine; de-atunci nimic nu
mai e cum ar trebui să fie... M-am schimbat:
nici eu nu mai ştiu ce se întâmplă chiar în
jurul meu... Mă simt pustiu, mă simt neaju-
torat, am obosit să mai trăiesc...
- Nu, Nick, nu ai obosit; ştiu că eşti
mare, puternic, neclintit ca o afurisită de
stâncă!... Dar trebuie să te trezeşti; e mai bu-
nă o mână caldă decât un cuţit rece!...
M-am întors brusc spre ea; părea lan-
guroasă, părea chiar tristă ca un animal lin-
gându-şi rănile; părea că aşteaptă ceva, un
45
semn, un gest de-al meu care putea să-i adu-
că puţină stabilitate; nu mai părea furioasă
ca altădată şi-n clipa aia am simţit nevoia s-o
mângâi pe frunte, s-o strâng în braţe ca
pe-un om care suferă...
- Ştii ce – i-am spus, spre surprin-
derea ei – mai vreau să beau; te rog, mai
toarnă-n pahare!...
În timp ce Creola s-a dat jos din pat,
îndreptându-se spre masă, eu m-am ridicat
să-mi dezmorţesc oasele şi lăsându-mă cu
cotul stâng în pernă, o priveam; eram ca un
idiot care a furat Gioconda şi nu ştie ce să
facă cu ea; îi priveam picioarele – era goală
– ce semănau foarte bine cu două coloane
greceşti sau două picioare de pian iar acolo,
mai sus, bănuiam biletul spre Rai! Spre tărâ-
mul închipuit ca o splendoare ce te poate în-
şela, te lasă cu buza friptă şi capul împot-
molit în smârcurile unei bălţi împuţite; n-ai
cum să-ţi dai seama că Fericirile mari sunt
totdeauna de scurtă durată... – cum bâiguia
în sinea lui bătrânul fotograf Spirulidis în
noaptea-n care-l cunoscusem ca pe-un de-
vastat; Doamne, cât alergase după Iris! – îşi
amintea; răscolise în ziua aia toată plaja, de
la un capăt la altul; marea bătea cu degetele
ei moi în nisipuri iar pe sus, o turmă blândă
şi indiferentă de nori aluneca pe sub coasta
vântului, spre orizont; păreau fâlfâiri de a-
46
ripi, imaculate ninsori cotrobăind necuprin-
sul... Trupul ei măsliniu, ochii negri-verzui,
străjuiţi de gene lungi şi negre păreau o înfi-
orare, o aripă subţire de briză, un fâlfâit su-
av de pescăruş... – murmura bătrânul într-un
delir gângav ce-i alimenta tristeţea de a nu-i
înţelege niciodată gestul... Şi câtă alergare!
Către miezul nopţii căzuse sfârşit la capătul
plajei unde-l găsiseră nişte pescari a doua
zi...
- Iar te-ai rătăcit, dragă?... – şi Creola
era deja în faţa mea, cu paharul întins şi
m-am trezit deodată sărutându-i buricul ro-
tund şi fantomatic; apoi mi-am împins nasul
în el...
- Hei, stai, nebunule, că vărs coni-
acul!... Ce te-a apucat aşa, deodată, nici nu
ţi-ai băut paharul...
- Taci – i-am spus – nu strica vraja;
simt că aici se zbate fiara, aici se amestecă
sublimul clipei, frumuseţea diavolului, aici e
izvorul neîntrerupt al visului încrâncenat; pe
când noi, ştii ce facem, lăsăm de cele mai
multe ori frumuseţea clipei să se ofilească în
ignoranţa ei confortabilă; sau nu suntem în
stare s-o descoperim?... Trecem pe lângă ea
insensibili, suntem surzi la scâncetele ei,
suntem orbi în faţa ei ori, pur şi simplu, aşa
vrem?... Sau poate căutăm acea coerenţă în-
tre a ucide, a se împerechea, a devora, a se
47
transforma – lanţul dinţat, nesăţios şi mereu
în mişcare care este viaţa...
- Hei, Nick, ce-i cu tine? Ai luat-o la
galop... Presimt ce-o să-mi îndrugi dacă mai
bei şi paharul ăsta!... Eşti un iremediabil
aerian!...
În tot acest timp paharul întins de
Creola sticlea-n lumina difuză ce străbătea
pal şi iscoditor dinspre veioza ce lăcrima je-
nant pe micul meu birou, îmbia la melanco-
lie şi tristeţe, mă strecura nebănuit într-o
oglindă de aşteptare; acolo unde umbrele
abia mai bâjbâie după o fărâmă din amin-
tirea în care nu voi mai fi decât un înger; un
înger maiestuos, cu aripi de zăpadă, pitit du-
pă draperia fastuoasă a ferestrei...

- Viaţa, draga mea Creola, e o mare

glumă; tu te faci că trăieşti iar ea se preface
că te lasă să trăieşti!... Numai nebunii şi poe-
ţii se-agaţă de marea fericire pe care-o tân-
jesc; ceilalţi se mulţumesc cu mici fărâme...
- ... până când, tiptil-tiptil, vine neîn-
durătoare doamna cu coasa şi ne face sem-
nul plecării; şi-atunci, speriaţi, o dăm din
colţ în colţ, începem să ne smiorcăim, să ce-
rem îndurare, să ne mai păsuiască o vre-

48
me!... Hai, Nick, mă mai ţii mult cu paharele
în mână? Am îngheţat! – se ruga incitant şi
pasional Creola după ce încercase să facă şi
ea puţină filosofie, în timp ce continuam să
stau în capul oaselor cu ochii umezi şi larg
deschişi, într-un fel de libertate provocatoa-
re.
- Iertare, draga mea, te-am înţeles!...
– şi-am luat paharul cu un tremur emoţional
al mâinii, l-am atins uşor de-al ei, mi-am
mai vârât o dată nasul în buricul ei imperti-
nent şi-am băut tot...
- Nick, dar eu nu mai pot... – se rugă
de mine, făcând un gest parcă a lehamite.
- Totul sau nimic! – am insistat. Doar
aşa te vei înmuia ca un val în furtună; ori-
cum, nu te las să pleci în seara asta... M-ai
provocat prea mult şi ascultă-mă pe mine: de
timp să nu-ţi fie frică; ştii ce spunea cineva,
că Einstein a făcut sirop din timp... Curaj,
draga mea, nu te lăsa învinsă, e cel mai ori-
bil gest... – şi-n clipa aia – lămurită sau nu –
ori poate vrând să arate că şi ea poate fi o în-
vingătoare, Creola bău coniacul dintr-o în-
ghiţitură; mai mult: aruncă paharele pe ma-
să, stinse veioza şi dintr-un salt o aveam ală-
turi de mine...
- Încălzeşte-mă, Nick; mi-e frig!... –
şi se ghemui la pieptul meu, unde simţi ea
poate că e un spaţiu gol; hai, Nick, iubeş-
49
te-mă... – şi-i simţeam mâinile coborând pe
abdomenul meu, degete subţiri bănuind cla-
pe nevăzute ale unui pian ce întârziau să
scoată încă sunete, degete ce se strecurau în
părul abundent de pe piept stârnind un fel de
erezie în mine. Probabil că băutura îşi făcea
efectul: halucinant i-am cuprins mijlocul şi
am simţit deodată că ceva mă atinge într-un
anumit loc; era o pală de vânt şi înfiorător
dar şi înfricoşător; cu mişcări repetate îmi
atingea doar acel loc, iscându-mi în tot tru-
pul senzaţii, fiori, nelinişte... Oare Creola,
ameţită, încerca să-mi dea lecţii fantastice?...
- Să ştii că totul e în viaţă să nu for-
ţezi clipa aia blestemată; să nu te grăbeşti;
ştii, nu trebuie să-i faci jocul bătrânei cu
coasa, aşa cum a făcut poate Cornelia... În
definitiv, ceea ce tu numeşti moarte şi de
care bănuiesc că ţi-e frică e, de fapt, concen-
trare... Trebuie să înţelegi că fericirea omu-
lui stă în împlinirea propriei existenţe, nu în
năzuinţa spre alta!... – chiar am citit eu un-
deva asta, altfel poţi face foarte repede o cri-
ză de destin; Doamne, o luasem rău la vale:
curgeau din mine tâmpeniile ca apa învolbu-
rată a fluviului primăvara, când se topeau
zăpezile... Creola, ştii ce mi-a spus într-o
noapte domnul T.?... Că-n Cartea lui Iov –
el e, de fapt, un mare cititor de carte religi-
oasă – e vorba tocmai despre tragedia omu-
50
lui care nu înţelege de ce nu poate dialoga
cu Divinitatea!... Deci, ar trebui s-o citim,
ne-am alege cu niscaiva dezlegări de taine...
Eu, oricum, nu înţeleg nimic din toată teva-
tura asta a vieţii; până la urmă cred că ne
mâncăm de vii unii pe alţii...
Mi se uscase gura de-atâta turuit, de-
venisem o moară hodorogită, simţeam că-mi
plezneşte creierul meu de fluture, o ţinusem
langa-n pustiu, ea năduşise toată, nu ştiu da-
că mă băgase-n seamă; tot ce ştiam era că
mă frământase bine ca pe-un aluat de cozo-
nac, încă mai ţineam minte cum făcea ma-
ma, o mare aventură în care se implica cu
plăcere...
- Oare Creola adormise?... – îmi tre-
cu prin gând şi, rămas de ceva vreme nemiş-
cat, cu ochii deschişi, bâjbâiam în întuneri-
cul din tavan ecranul nopţilor mele pe care
se-amestecau nenumărate umbre ivite din
contopirea luminii felinarului din stradă cu
frunzele mari ale platanului de vizavi...
Inert, rece, posedat de umbre şi lumini. În
stânga mea, trupul tot atât de inert al
Creolei, animat la intervale scurte şi regula-
te, de respiraţia aeriană, lâncedă; trup istovit
până la epuizare... Încerc să mă mişc, dar nu
pot: ceva mă ţine în poziţia aia, ca o încrân-
cenare; simt iarăşi gestul plin de înfiorare,
dulce, înfricoşător şi, pentru câteva clipe, re-
51
nunţ la orice mişcare. Pala de vânt se înăs-
preşte iar gestul acela pare o strângere tot
mai intensă, mai halucinantă, mai seducătoa-
re, mai posesivă. În coastele mele stau în-
fipţi, tari, doi sâni catifelaţi şi insistenţi, din
ce în ce mai hulpavi, înfometaţi parcă, în
timp ce în colţul din dreapta, sus, ceva mătă-
hălos abia se mişcă; ceva diform, inexpresiv,
cu mişcări derulate cu încetinitorul, silnic, se
apleacă, se întinde într-un gest a lehamite;
din partea opusă se apropie altă umbră sub-
ţire, pare înaltă, sfidătoare, pe cap poartă un
fel de coc şi gesticulează nervos, o dau de
gol mişcările scurte şi sacadate îndreptate
spre matahala ce se foieşte aproape meticu-
los, cu mişcări lente şi insinuante, un fel de
dezgust manifestându-se tocmai prin acea
lentoare ce reuşeşte în continuare să incite,
să aducă la disperare cealaltă umbră. Un fel
de joc ciudat, arţăgos, de-a şoarecele şi pisi-
ca; cineva nu înţelegea ceva, ori nu voia şi
deodată, ca o tresărire, îmi trecu prin minte
că acele două umbre-n altercaţie puteam fi
eu şi Creola...
- Doamne – îmi zic doi zăpăciţi, doi
neastâmpăraţi, doi nebuni fugărind desti-
nul... Sau alergând după o stea!... Cred că
abia acum descopeream cât de năbădăioşi
suntem, alergam după o portocală mecanică,
un fel de resort îşi râdea de noi... Doi zăbă-
52
uci fugărind viaţa, nepăsători la tot ce li s-ar
putea întâmpla; un sentiment confuz; absurd
şi incontrolabil supus unei întâmplări oarbe;
mirosul penetrant al refuzului şi aversiunii
faţă de persoana de-alături... Chiar mi-amin-
team o remarcă a cuiva, spusă cu multă în-
dârjire, cu cinism chiar: Oamenii mici n-au
niciun motiv să trăiască; au mâini mici, au
picioare mici; merg în maşini mici şi nu-i
suport, nu suport să trăiesc cu ei...
- Atunci să-i pupi tu, undeva, dar nici
acolo nu meriţi, poate-i mai înalţi!... – şi m-a
lovit pe loc o afurisenie, privindu-l cum îi
curgeau balele din gură, ochii i se dilată şi
capul îi explodează...

- Mă simt groaznic!... – scânci în-

tr-un fel alintător şi suferind, ca un copil că-
ruia i se ia în somn, brutal, ţâţa de la gură;
cu părul vraişte, împrăştiat pe toată perna,
Creola gemea lent de parcă-i trozneau toate
încheieturile, o locomotivă obosită, trăgând
după ea un şir lung de vagoane ruginite; un
tren ca vai de el ce se târa ca un bivol greoi
spre o direcţie necunoscută, alunecând pe
două banale şine ce-şi duc viaţa alături, în a-

53
celaşi sens, dar cărora le e sortit să nu se-a-
tingă niciodată.
Văzând că nu-i caut în coarne, că nu
i-am luat în seamă scâncetele, s-a întors spre
mine, eu atârnam pe marginea patului, bol-
nav ca şi ea, cu ochii pleoştiţi aiurea, mi-a
cuprins cu mâinile abdomenul, i-am simţit
fruntea rece pe şira spinării, văicărindu-se
parcă şi mai rugător:
- Ai făcut din mine o zdreanţă; m-ai
obligat să beau, vezi?... Se învârte pământul
cu mine; nu mai pot!... Îmi trozneşte capul
de durere, nici nu mă mai pot ridica... Mi-e
sete, dă-mi un pahar de sifon...
- Hai, nu te mai văicări, o să-ţi trea-
că...
Ce altceva să-i fi spus? Îmi simţeam
şi eu faţa destul de boţită, trupul un fel de
preş bun de şters picioarele pe el. M-am eli-
berat din mâinile ei ce căutau parcă un fel de
ocrotire, mi-a dat drumul greoi ori poate eu
am reuşit să mă smulg din strânsoare. Apoi
şi le-a vârât – mâinile – sub trup, sub spatele
gol, lăsând să-i privesc, din beatitudinea
mea, doar umerii dezgoliţi. Rămase într-un
fel nemişcată, părea adormită, cerşindu-şi
paharul de sifon, doar suspina, un sunet
incert ce voia doar să înalţe o barieră între
ea şi mine, apa unui râu zgomotos, peste ca-
re nu se putea trece, care ne putea şi ascun-
54
de. Dezgolită cum era, aş fi vrut s-o ating,
să-i simt întregul tremur al corpului, s-o ră-
pesc din lascivitatea ei, să-i simt faţa nespă-
lată şi plină de strălucirea aia unsuroasă de
peste noapte, când faci ochi dimineaţa...
M-am îndreptat spre masă, prin per-
dea se zăreau frunzele platanului agitate de
fiara de vânt, am clătit paharele din seara
trecută cu puţin sifon, pe fundul lor încă lân-
cezea o dâră ruginie de coniac, apoi am um-
plut paharele cu lichidul acidulat; bineînţeles
că m-am îndreptat spre Creola, mâna ei în-
tinsă părea o senzaţie indubitabilă a deşertu-
lui aprins de caniculă.
- Vai, Nick, dar abia te mişti... Ţi-am
zis că nu mai pot; ce mai, simt că-mi pierd
respiraţia!... – şi-a întins mâna, la un semn
încerca să se apere de sete, de tristeţe, de ură
– tristeţea şi ura vin atunci când nu te încape
spaţiul, aerul se rarefiază, prietenii fug sau
se retrag, gândurile te părăsesc, singură, ră-
mâne doar gura să păstreze fructul, apa mult
dorită...
De la prima înghiţitură am simţit
gustul sălciu şi amar al băuturii, am simţit
cum acidul lasă o dâră pe tot esofagul meu,
mi-a uscat deodată gura şi, scârbit, aproape
că am aruncat paharul pe masă. Creola a în-
ghiţit de sete, arşiţa gurii trebuia domolită şi
la jumătatea paharului s-a oprit şi ea, a dat
55
din picioare aruncând pilota cât colo şi s-a
repezit spre baie, slobozind câteva cuvinte
nu tocmai potrivite:
- Vai, m-a tăiat un pipiloi de toată
frumuseţea!...
Nici n-a închis bine uşa la baie, am
auzit doar cum încalecă tronul haiduceşte, a-
poi susurul dătător de viaţă liberă, imensă
eliberare a trupului, de parcă te-ai trezi obse-
dant în alunecarea lunii, în hamacul salvator;
apoi totul se încălzeşte, totul e în siguranţă
încât ai putea foarte bine adormi...
- Şi nu m-aştepta curând, pune de-o
cafea, eu fac un duş... – a continuat să mă
avertizeze parcă din mers, dar neauzind răs-
punsul meu, a continuat, dar pe alt ton – Ba
nu, lasă cafeaua, vino şi tu să facem un duş
amândoi; mai lasă dracului gândurile alea
tăbăcite... Nu le lăsa să te stăpânească... Fe-
reşte-te de tristeţe!.. Dă-mi voie să-ţi spun
că-i ştiu gustul... E ca şi când ai gusta din
amarul altuia, o faci fără să vrei, crezând la
început că-i iei o parte din venin... Dar, să
ştii de la mine, că-l iei definitiv; şi el, per-
vers, se infiltrează în toată fiinţa ta...
Era semnul că-şi revenise, stropii du-
şului îi plezneau trupul ca o ploaie iute şi ră-
coritoare de vară, scurgând de pe ea unsoa-
rea şi lâncezeala adunate peste noapte; prin-
dea aripi şi grai, devenea tot mai adevărată,
56
în timp ce paşii mei, aproape automat, mă
duceau spre baie, spre ea, spre duşul ce îm-
prăştia stropii nestingherit. Am intrat sub şu-
voi cu ochii închişi, tăcut şi mi-am lipit spa-
tele de spatele ei... Răscoala apei, puzderia
de stropi, toate zăceau nesperat într-o levita-
ţie suspendată, nepăsătoare, egoistă, ca un
trup întins într-un hamac al nimănui... Sau
poate era starea inconştientă a somnului, a
indulgenţei unei clipe de repaos; când anu-
me părţi din trup se acoperă cu bucăţi din
carapacea ce se sfărâmă pe rând în nepăsare,
nimicnicie, nud, nemurire, neant, neasculta-
re, ne, ne, ne... În timp ce, de undeva, din
umbră se-auzea şoptind misterios vocea
domnului T.: Nu uita, o femeie e ca o păpu-
şă; blândă ca o rază, ademenitoare ca o
prăjitură, dulce ca o bomboană, înfiorătoa-
re ca un vis, dar în măruntaiele ei, e rea; a-
tunci când nici nu te aştepţi, imprevizibil,
zgârie... Şi-aici e-aici: lasă urme!... Tocmai
asta e, că urmele astea nu se uită, şi, mai a-
les... Nu te speria, nu sunt un misogin, de-
parte de mine, dar femeia e şi o mică fia-
ră!... Blândeţea şi mărinimia ta o pot revol-
ta; din ce-i dăruieşti, ea vrea tot mai mult!...
Mai du-te dracului, bătrân caraghi-
os!... – mi-a fulgerat aşa, pe neaşteptate, prin
minte şi-am icnit din tot trupul încât a simţit

57
şi Creola zvâcnetul trupului ca pe-o lovitură
bruscă în spate.
- Dar ce-ai, dragă Nick, de mă îm-
brânceşti?... Nu mai ai loc de mine?... – şi-n
clipa aia a şi-nchis duşul – Gata, hai, ne-a-
junge, vrei să ne topim cu totul?...
Ne-am înfofolit în două prosoape
mari de baie ca două momâi, ea a luat papu-
cii mei, destul de mari pentru piciorul ei, ce
păreau scâlciaţi şi anapoda; părea proaspătă
şi vaporoasă în capotul ce-l luase din cuier,
roşu cu flori mici albastre, semănând cumva
cu o căpşună atunci culeasă. Ne-am apropiat
cu paşi mărunţi de canapea şi, până să mă
dezmeticesc bine, ea-şi lepădase de pe trup
capotul, iscând în faţa ochilor mei, fascinant,
splendoarea în faţa căreia rămâi mut; aceiaşi
sâni mici şi frumoşi de fetişcană te-mbiau
să-i culegi, nu-ţi venea să crezi că cineva
i-ar fi atins; păreau nevinovaţi ca-n prima zi,
înfioraţi doar de aripile unui fluture rătăcit
într-o mare şi haotică aventură...

Zveltă ca o trestie, profundă ca un

val; braţe invizibile mă iartă sau mă strâng
nesperat pentru nedreptăţile pe care i le fac
mereu Creolei; de parcă nu mai cred în mi-

58
ne, nu mai iubesc pe nimeni... Oare e atât de
simplu să renunţi la tine, la cei din jur?...
- De ce pari încrâncenat?... Ţi-e fri-
că de fericire de parcă-ai fura-o!... – îmi spu-
ne dojenitor în timp ce eu m-am aşezat pe
covor, în genunchi, cu capul în poala ei; pul-
pele ei sunt pentru mine o haltă în care aş-
tept de ceva vreme un tren pe care-l repudia-
sem cândva...
- Nu, nu mi-e frică, doar că ne evi-
tăm tot timpul ca doi râioşi; e ceva care, pro-
babil, nu se leagă... Ştii ceva – mi-am ridicat
capul, am privit-o în ochi nelămurit, mi-am
vârât brusc nasul între sânii ei şi iar am pri-
vit-o, încercând să fac pe ventrilocul – viaţa
e scurtă şi păsărica eternă!
- Ha, ha, ha... – a izbucnit pe loc în-
tr-un hohot de râs ce părea atunci scăpat din
lanţ – Doamne, Nick, dar eşti un adevărat
nebun... Faci tu pe prostu’, da-ţi merge bine,
după cum văd eu; încet-încet îmi dau eu sea-
ma de ce nu-ţi place demnitatea unora... Îţi
place, cred, să te lăfăi în aşa-zisa ta libertate,
să iei, mai ales, peste picior pe oricine ar a-
tenta la ea; îţi convine să iei totul în răspăr,
să fii un fel de Hopa-Mitică, să cazi mereu
în picioare... Dar asta mi se pare de neto-
lerat!
- Astea-s vorbe bune să le spui unui
trufaş! Zic eu că un pat se poate găsi oriun-
59
de, condiţii găseşti, poţi deveni oricând jucă-
ria cuiva, să te laşi dominat; depinde de con-
junctură...
- Şi uite-aşa devii un om fără... di-
mensiuni!
Nu cred că i-a plăcut dialogul nostru;
am simţit asta în ultimele cuvinte, felul în
care le-a accentuat, timbrul vocii dar mai
ales că şi-a retras cu totul sânii din faţa mea,
încercând să se ridice; gata: ora se termina-
se; ceea ce însemna că trebuia să mă ridic, să
schimbăm macazul, devenisem meschin sau
egoist.
- Hai să lăsăm frustrările – şi-ale tale,
şi-ale mele – pe altădată... Nu de alta, dar
n-aş vrea să mă enervez... Îţi place, oare, în-
totdeauna să epatezi?... Cred că nu joci co-
rect, nu eşti loial...
S-a ridicat în picioare, dându-mă cu
un uşor gest deoparte; era clar că excitasem
în ea impulsuri ce puteau foarte bine dege-
nera în iritare sau mici răutăţi ce puteau veni
pe parcurs. Dar, pe moment, s-a abţinut: o
trădau doar gesturile ce deveniseră mai me-
canice, mai reci.
- Iritabilă mai eşti!... – am tras în-
tr-un fel concluzia şi m-am ridicat, căutân-
du-mi undeva pe un scaun blugii. Ea a în-
tins mâna, şi-a luat de pe spătarul scaunului
de lângă canapea fusta mov, din pânză topită
60
ce-ţi dădea impresia că-i din hârtie crepona-
tă, apoi bluza, o bluză subţire, vaporoasă bă-
tând în lila şi s-a dus în baie, zicându-mi din
mers:
- E timpul să faci cafeaua aia până
mi-aranjez puţin faţa... Azi e a treia zi de
când n-am ieşit din casă...
- Ce nu fac eu pentru tine!... – i-am
răspuns de parcă încercam să dreg cumva
busuiocul, apoi, sarcastic sau nu: Două zile
de mai stai/ îţi arăt cum e în Rai!...
A pufnit-o râsul exact la intrarea în
baie, s-a oprit şi mi-a zis-o, aşa, peste u-
măr:
- Raiul tău care seamănă foarte bine
a Iad!...
Am tăcut şi-am intrat în holul de la
intrare ce ţinea loc şi de bucătărie, n-avea
rost s-o mai lungesc. Am căutat ibricul: era
pe chiuvetă, nespălat de două zile, l-am clă-
tit bine şi l-am pus pe aragaz, aprinzând o-
chiul. Au urmat ceştile ce zăceau şi ele în
aceeaşi chiuvetă metalică, spălare, clătire, a-
şezate apoi pe măsuţa de lângă aragaz, în fi-
nal pregătind la îndemână zahărul şi cafea-
ua.
- Şi încă ceva... – i-am auzit vocea
din baie – azi trebuie să te duci musai la re-
dacţie; ştii că trebuia s-o faci de luni şi azi e
miercuri...
61
 - E un ordin?... – am întrebat-o –
Meschine gânduri mai ai...
- Nu, da-ţi dai seama ce-i la gura lui
Goliat al tău... Vrei neapărat să fii pus pe li-
ber?... Nu ştiu de ce dai cu piciorul, cu-atâta
uşurinţă chiar şi lucrurilor care te privesc...
Regretele sunt întotdeauna tardive...
- Dar de unde ştii tu că tocmai acest
lucru mă priveşte?... Tot ce mă priveşte e
doar atât: să fiu liber! Să fac ce vreau! Dar
tot ce fac să nu fie premeditat!... M-am
născut liber prin bunăvoinţa mamei şi-aşa
vreau s-o duc până la capăt!... Stai, stai, nu
zice nimic, a dat apa-n clocot... – şi în ace-
eaşi clipă m-am repezit spre aragaz, spre i-
bricul cu apa ce sfârâia, o cascadă-n surdină.
- Nick, fii atent cu zahărul, nu prea
mult, doar aşa, de-o părere... Vreau să rămân
mai amară, aşa cum îmi spui tu, mereu...
- Draga mea, eu ţi-am spus întotdea-
una că eşti o... savuroasă cireaşă amară!...
Ştii tu ce înseamnă asta? E cea mai de preţ
cireaşă; eu ştiu pentru că le-am avut chiar în
curtea părinţilor şi când se coceau, ştii ce fă-
ceam? Le-aruncam cu scârbă, mai ales că ne
şi mânjeam pe mâini cu sucul lor negru. Ţin
minte că-ntr-o vară, nervos, taică-meu chiar
a vrut să taie cireşul ăla ce se ramifica în trei
tulpine sănătoase...

62
 - Dar ce-i cu tine, Nick? Nu ţi se pare
că eşti cam vorbăreţ?... Ai tras vreun coniac,
ceva?... Ştii cât e ora? E nouă şi jumate, hai
să ne bem cafeaua şi care-ncotro... Chiar tu
mi-ai zis, când vorbim mult şi repede, avem
o scuză din oficiu, cică atunci noi facem
filosofie; ciudat fel de a privi lucrurile, de-a
le da o altă dimensiune...
Ei bine, n-am mai rezistat; am servit
cafelele la masă, făcându-i o plecăciune în
chip de clovn, am tras alături scrumiera şi
pachetul de ţigări, bricheta, şi încă o dată o
plecăciune mai adâncă, vrând să par un fel
de grobian, şi-am început:
- Aveţi dreptate, seniorita! Ce să fac?
Am băut. Viaţa mea, trupul meu, fără băutu-
ră e ca un... deşert; mă sufoc, nu pot respira,
nu pot gândi, nu-mi pot exprima gândurile,
devin deodată o... legumă; ştii, toată viaţa
mea am visat cu ochii deschişi un tren, unul
oarecare, nu mă interesa destinaţia, aveam o
singură pretenţie, să-i fiu unicul pasager...
Să-i deschid toate geamurile, ca un apucat,
să alerg de la un capăt la altul al vagoanelor,
să privesc când pe-o parte, când pe alta; to-
tul şi toate să-mi aparţină numai mie, doar
mie... Ei bine, îţi convine?...

63
 - Nimeni nu a reuşit să înţeleagă fe-
meile! – a tras ea, deodată, o concluzie, după
ce şi-a aprins ţigara, după ce mi-am terminat
şi eu sforăitoarea tiradă din care nu-mi ră-
măsese în minte decât acel tren sperat, necu-
noscut dar care mă tenta de la o vreme.
- Dar cine a reuşit să-i înţeleagă pe
bărbaţi?
De data asta eu nu făcusem doar o
remarcă: eu întrebasem, în timp ce-am luat
bricheta de-alături, mi-am aprins ţigara
şi-am încercat să gust cafeaua ce scotea a
buri, un fel de mici norişori ce se pierdeau
iute într-un mic văzduh închipuit. Creola a
făcut un gest ofensator de parc-ar fi spus: ei,
ce să spun, dragă, voi bărbaţii întotdeauna
săriţi în apărare; nimic nu vă convine când
vă batem la uşă. Dar poate că nu gândea aşa,
era doar o posibilă ipoteză a mea; şi-n fond
despre ce uşă putea fi vorba? De fapt, asta
facem toată viaţa, că vrem, că nu vrem: ba-
tem la o uşă şi-aşteptăm să ni se deschidă;
iar dincolo de ea poate fi un om binevoitor
sau, pur şi simplu, casapul...
- Cred că ai pus esenţă de fiere în ca-
feaua asta, Nick... E prea amară de data as-
ta... Dă-mi puţin zahăr... – şi s-a strâmbat ţu-
guindu-şi buzele – E mai dulce ţigara...
- Ce vrei, ţi-am ascultat indicaţiile!...

64
 I-am adus cutia cu zahăr, ea şi-a văr-
sat în cafea doar o jumătate de linguriţă,
mestecând-o lent şi privind rotocoalele ce se
iscau într-un mic vârtej, devenind parcă
pasionată de jocul lor; scotea apoi linguriţa
şi-n gestul ei era ceva enervant, era un fel de
tragere de timp, încât chiar i-am zis la un
moment dat:
- Ce tot o... scarpini atât?...
- De plăcere, domnule!... Ce vrei? Ce
nu-ţi convine?... Adineauri numai tu turu-
iai... Acum ce te şicanează, mă rog?... Vreau
să-mi beau cafeaua cu o deosebită plăcere,
na!...
Am lăsat-o-n legea ei: ce rost mai a-
veau cuvintele? I-ar fi sărit ţâfna repede şi
cum ştiam că-i puţin bezmetică, s-ar fi ridi-
cat să plece, cu o mutră acră, trântindu-mi
uşa furioasă. Aşa că mi-am sorbit cafeaua şi
mi-am fumat ţigara în tăcere. Acelaşi lucru
făcea şi ea acum, dar mai delicat decât mine,
cu gesturi ce-i trădau o anumită prefăcătorie,
ceva lipsit de naturaleţe.
- Auzi, Nick, şi cum e cu trenul tău,
până la urmă?... De unde-ţi veni ideea asta
năstruşnică?... – m-a întrebat privindu-mă
drept în ochi cu o oarecare insistenţă pe care
i-o cunoşteam foarte bine şi asta însemna
musai un răspuns, o explicaţie. Era în stare

65
să-mi străpungă toată fiinţa, să mă devoreze
din priviri.
- E un vis din copilărie... Adică
m-am născut cu trenul la poartă, bineînţeles
un marfar care-şi făcea toată ziua de lucru şi
târa vagoanele de colo-colo... Chipurile, fă-
cea manevre... Eu şedeam pe scăunel în faţa
porţii şi priveam fascinat toată tevatura as-
ta... Punctul culminant era acela când ajun-
gea în dreptul meu locomotiva care fornăia,
tuşea şi scotea valuri imense de aburi albi ca
neaua... Ştii, din toată treaba asta, un singur
lucru mă uimea şi nu-l puteam înţelege...
Omul acela, mecanicul, şedea nepăsător şi
cu coatele pe geamul deschis al giganticei
maşinării în timp ce asta călca greu şinele cu
roţile imense vopsite în roşu şi negru... Eram
siderat, nu puteam să înţeleg cum merge
singură!...
- Doamne, ce naiv mai erai!... – a dat
să râdă ea, dar era ceva forţat şi cred că şi-a
dat seama şi ea, şi-a luat imediat ceaşca, sor-
bi din ea o înghiţitură, apoi încă una, un fel
de pauză pe care şi-o luase singură, încer-
când să scape de râsul ce nu-i reuşise.
- Naivitatea nu aparţine copiilor, dra-
gă?... – i-am zis prefăcându-mă că nu pricep
teatrul pe care-l juca.
Dar ea a priceput situaţia, aşa că a in-
tervenit imediat:
66
 - Nu, Nick, scuză-mă... n-am vrut să
zic naiv, n-a fost cuvântul potrivit... Acum
da, înţeleg, tu erai mirat şi fericit în clipele
când trecea pe lângă tine trenul... Vezi ce
puţin îi trebuie unui om să fie fericit?!... E
ceva mişcător în ce-mi spui!... Deci, asta
te-a făcut pe tine fericit cu-adevărat?...
Îmi închipui şi eu clipa aia!...
- ... pe care eu am trăit-o din plin!
De data asta schimbase registrul: de-
venise genuina Creola; o mişcase şi pe ea a-
mintirea mea cu trenul, îmi simţise emoţia
trăită atunci, în copilărie. Dar înţelegea ea,
oare, cât mă marcase pe mine acest tren? Îmi
doream să devin mecanic de locomotivă, să
călătoresc, să visez cu ochii deschişi, să-mi
închipui lumea ca pe-o poveste iar eu s-o tot
descopăr mereu... În acel moment mi-am dat
seama că literatura nu trebuie să dovedească
nimic; ea poate fi cel mult evadare, retorică,
îndoială, refugiu, beţie, constrângere; sau a-
ventură, nelinişte, crispare, iubire, neputinţă,
absenţă, revelaţie, fascinaţie şi fervoare. E
gestul râvnit, uneori, întins cuiva aflat în
disperare.
Acum totul era altfel; barierele tim-
pului se deschideau în faţa mea ca o imensi-
tate ce mă acapara cu fiecare clipă, trezea în
mine dorinţe noi, nebănuite; visam să zbor,

67
să cutreier spaţii necunoscute. Chemarea de-
părtărilor isca în mine parcă aventura...
Trenul meu alerga înainte, alerga în
acele lungi şi fierbinţi zile de vară; înghiţea
spaţii imense dintr-o lume ciudată, austeră
învăluită-n valuri de fum. Aluneca vertigi-
nos, muşcând depărtările cu aviditate.
De pe culoar, priveam pe geamul va-
gonului, mă lăsam dus de imaginea unui
câmp pustiu; o singurătate amară ce-l domi-
na, revărsa parcă în mine fiorul unei melan-
colii venită de-aiurea; luasem acest tren fără
să ştiu de ce dar, mai ales, fără să întreb ce
destinaţie are... Era ca un fel de amăgire,
când cineva, ademenindu-te cu o bomboană,
copil fiind, te fură; faţa mea insinua pe rând
uimirea, întrebarea, mânia, plictiseala, apoi,
dragostea, resemnarea, dispreţul şi mila; îmi
simţeam obrajii purpurii cum ard sub un foc
latent...
- Cu căpşorul pe perniţă şi trupşorul
sub blăniţă!... – fusese o mică efuziune în
timp ce i-am mângâiat uşor obrazul drept...
- Nebunule!... Ce-ţi trece prin cap!...
- Şi încă ceva – am continuat – dacă
tot sunt nebunul din zori:
În oraşu-n care ninge
de trei ori pe săptămână
toată lumea linge, linge
cu reci sărutări de mână...
68
 - Nick, trupul e doar o scuză, cu su-
fletele trebuie să ne contopim; şi-apoi ple-
căm în călătoria ta... – încercase să se lege
de călătoria mea, în timp ce-şi luase deja
poşeta, se mai uitase o dată în oglindă, ho-
tărâtă să plece.
- Da, voi pleca într-o călătorie ciuda-
tă; nu ştiu, cu tine, fără tine, dar vreau musai
să fac această călătorie!...
- Până atunci, grăbeşte-te! Te-aşteap-
tă domnul Goliat!... Hai, nu te mai preface
că nu pricepi... Eu am plecat, m-aşteaptă o
colegă, la o agenţie imobiliară; zice că are
un post acolo, pentru mine... – şi astea au
fost ultimele ei cuvinte.
Oamenii mint şi-n general, sunt nefe-
riciţi...
Viaţa e simplă, ce-avem cu ea, de-o
tot complicăm atâta?... O stoarcem ca pe-o
rufă încât, la un moment dat, nu mai rămâne
nimic din ea. Cred că suferim de un soi ciu-
dat de încăpăţânare. E o aversiune ce iscă-n
noi lupta contrariilor. Veşnic nemulţumiţi, o
căutăm acolo unde nu e decât un ţărm iluzo-
riu ce ne înşeală. Ne amăgeşte cu aripi frânte
de pasăre în derivă. Tulburăm, uneori, prea
mult apele din jur. Chiar şi atunci când o în-
frumuseţăm cu fel şi fel de zorzoane, de
fapt, o schimonosim. Tragem de ea ca de-un

69
animal hămesit; o pradă mereu amânată,
mereu aşteptată la drumul mare.
Îmi trecu prin gând o aiureală – re-
marca lui Diderot: Nu există pe lume oameni
cărora să le placă să vorbească mai mult
decât le place bâlbâiţilor şi să le placă să
umble mai mult decât le place şchiopilor!
Îmi aduc deodată aminte că sunt trei
zile de când n-am mai trecut pe la redacţie;
patronul, domnul Teodorescu, un Goliat în
carne şi oase, cred că e foc şi pară; nu mai
lipsisem niciodată atât de mult, fără să-l a-
nunţ şi cred că aici greşisem; mă voi duce
azi, sigur; voi servi tocăniţa de rigoare, va fi
nervos şi va ţipa sau, pur şi simplu, mă va
ameninţa cu concedierea. Oricum, avea tot
dreptul s-o facă; mai ales că-i propusesem o
rubrică nouă chiar pe prima pagină a ziaru-
lui, la vedere, cu titlul: Viaţa în derivă!...,
asupra căreia se gândise şi după o săptămână
chiar o şi acceptase...
- Dar, fii atent, Nick, ştii la ce te-n-
hami!... M-am gândit bine la toate detaliile
expuse de tine; este o rubrică de suflet, deci
ai să lucrezi cu sufletele unor oameni nevi-
novaţi şi nu trebuie să-ţi baţi joc cumva, de
ei!...
După plecarea Creolei, am strâns la
repezeală tot ce mai rămăsese: sticle, pahare,
câteva farfurii, ceştile de cafea şi le-am în-
70
grămădit pe toate în chiuvetă, cu gândul că
le voi spăla la întoarcere; atunci voi face şi
puţină curăţenie în cameră, voi aerisi, voi da
cu aspiratorul chiar dacă nu va trece Creola
pe la mine.
Mă mai duc o dată prin baie, mă pri-
vesc absent în oglindă, de parcă n-aş fi eu,
îmi trec degetele prin păr la repezeală, întorc
spatele oglinzii, de fapt, nu mi-a plăcut ni-
ciodată să întârzii în faţa ei – cum o face
Creola – şi sting lumina. Îmi iau din cuier
geaca subţire de piele, cam demodată, dar
încă merge, n-am fost niciodată la modă,
nici banii nu prea mi-au prisosit şi din câţiva
paşi sunt afară.
Ies în stradă şi mă opresc o clipă
să-mi privesc Trabant-ul; zace amărât şi plin
de praf de când ne-am întors de la Cotul
Măcinului...
Încă de dimineaţă ziua e închisă, ma-
tă, fără pic de soare; cerul atârnă peste oraş
greoi, se târăşte ca o imensă reptilă cenuşie;
încă nu plouă, mai privesc o dată cerul cu
gândul că poate trebuia să-mi iau umbrela cu
mine, stau puţin în dubiu, când ceva mă ţin-
tuieşte deodată pe loc...
Azi se împlinesc trei ani de când a
murit mama!...
Părea aceeaşi dimineaţă, parcă trasă
la indigo, ca acum trei ani, când mama urca-
71
se la ceruri, fără zgomot, împăcată cu toate,
mai lăsase în urma sa doar o respiraţie pre-
lungă, de uşurare... – îmi spusese sora ei,
Stanca. O pasăre firavă ce-şi luase zborul
spre necunoscut, se-nvălmăşise cu liniştea şi
pacea eternă...
Telefonul sunase insistent în dimi-
neaţa aceea şi-abia de-l auzisem în ultimul
moment; eram în baie, mă bărbieream, iar
când am reuşit să răspund, am recunoscut la
celălalt capăt al firului glasul stins, anemic
al surorii mele, care mi-a spus:
- De astăzi nu mai avem mamă!...
Hai, vino şi tu aici...
Aici însemna acolo, la casa părinţi-
lor, acolo unde cred că mama mă aşteptase
în ultimele zile, poate presimţindu-şi sfârşi-
tul, poate vrând să mă mai vadă... Ce-i drept,
în ultimul timp nu prea mai dădusem pe-a-
colo; mă luasem cu serviciul, munca la ziar
îmi lua foarte mult timp, cu unele, cu altele,
băteam străzile şi bulevardele în căutarea...
pietrei filosofale, cutreieram în dorul lelii o-
raşul, simţindu-l cum se face vraişte în as-
finţit; cum se strecoară ca o fiinţă fără trup
printre clădiri vechi, cu ferestre sparte şi zi-
duri scorojite, uzurpate de trecerea timpului;
îl bântuiau poate fantomele scăpate din casa
de pe Şcolilor colţ cu Eliberării; dar, nu ştiu

72
cum se făcea că de fiecare dată, amânam să
trec pe-acolo...
Niciodată nu mă gândisem la mama
ca la o amintire; acum, uite că o făceam; era
ca o fotografie pe care timpul o estompa
treptat, o amesteca cu fâşii de umbre, o înde-
părta tot mai mult şi, de fiecare dată când
întindeam mâna s-o ating, dispărea...
De când mă mutasem cu chirie – şi
mama insistase mult să nu fac tocmai acest
lucru – chiar încercase să mă convingă, să
mă roage:
- Mamă, o să ne râdă vecinii... or să
zică, mamă, că noi te dăm afară!...
Cum să-i uit lacrimile? Cu toate ex-
plicaţiile mele – acum derizorii, poate de ne-
înţeles sau încăpăţânarea mea – cred că nu
merita acest lucru; ne dăm seama prea târziu
că nu avem decât o singură mamă...
Îi vizitam tot mai rar; şi-atunci nu şe-
deam prea mult; străbăteam de la un cap la
altul curtea invadată de magazii şi marchize,
tot mai prăpădită, îmbătrânită, priveam totul
în tăcere, apatic – de la un timp îmi deveni-
seră străine – rămase undeva într-un timp ce
se oprise parcă în loc; îi întrebam ce mai fac,
cum o mai duc, dacă au nevoie de ceva şi
când vedea că gata, mă îndrept spre poartă,
mama se-aşeza în faţa mea, încercând cum-

73
va să mă oprească; de fiecare dată îmi spu-
nea aceleaşi cuvinte:
- Prea mult rătăceşti, mamă!... E pă-
cat de tine, nu te-ai săturat cât ai stat prin
străini?...

- Nu rătăcesc, mamă!... Trăiesc prin-

tre oameni şi ăsta-i cel mai important lu-
cru!... – îi spuneam, căutând s-o liniştesc în-
tr-un fel, s-o fac să înţeleagă că mi-e bine.
- Proprietarul e un medic pensionar
cu care mă văd destul de rar, avem intrări
separate chiar şi în curte. De fapt, nu făcu-
sem gestul din răutate sau din egoism; casa
lor devenise de la un timp neîncăpătoare; în-
tr-o cameră şedeau părinţii, în alte două sora
mea cu bărbatul ei şi copilul şi mai rămânea
o bucătărioară pricăjită în care ne mai adu-
nam cu toţii la masă seara, când se lăsa mai
frig sau la câte-un pahar de vin; ori eu, a-
veam nevoie de-un spaţiu al meu în care să
mai studiez câte ceva, să mai citesc, să scriu.
Trebuia într-un fel să-mi trăiesc şi eu viaţa,
aşa că mă hotărâsem să-mi găsesc ceva şi-a-
vusesem noroc.
- Măi, băiete! – dacă-aşa ţi-e mai bi-
ne, tu ai hotărât... – intrase în vorbă şi tata

74
care şedea puţin mai deoparte, sprijinit cu
mâna de-un gard dincolo de care se mişca
nervos în lanţ un câine dolofan, negru.
- Da, e mai bine aşa!... – le-am spus
atunci, încercând să le explic că-i un bătrâ-
nel tăcut şi mărunţel cel ce-mi închiriase lo-
cuinţa şi că a rămas foarte surprins şi mirat
când i-am oferit anticipat plata chiriei pe ur-
mătoarele trei luni.
- O să fiu tot alături de voi, mamă,
nu te supăra... Am să vin în fiecare zi să vă
văd...
Ce să-i mai fi spus atunci?... Oricum,
eu mă bucurasem mult că, în sfârşit voi pu-
tea locui cum îmi place; să stau singur, doar
eu cu gândurile mele, cu cărţile mele, să ci-
tesc când vreau, nopţile să mi le pierd cu
gândurile mele răzleţe; să vin la orice oră
din noapte fără să fiu întrebat de unde şi de
ce...
Spaţiul închiriat era destul de gene-
ros; un hol în care-mi adusesem un cuier, o
cameră de zi în care-mi instalasem micul
birou chiar în faţa ferestrei mari ce dădea în
stradă, dormitorul şi baia. Casa proprietaru-
lui era racordată la o centrală termică din a-
propiere, aşa că aveam apă caldă dimineaţa
şi seara, mai ales seara, când îmi plăcea să
lenevesc în cada plină cu apă fierbinte, să-mi

75
înmoi trupul, să-mi oblojesc rănile de peste
zi; chiar aşa-mi spusese într-o seară Creola...
Stau în faţa porţii mici de fier forjat
de aproape un sfert de oră şi mă gândesc la
mama; ciudat cum de-mi venise-n minte
tocmai azi, 17 septembrie, când se împlinesc
trei ani de la moartea ei. E mult? E puţin?
Nu ştiu şi nici nu mă mai pot gândi la acest
lucru; nu-l mai înţeleg şi nici nu ştiu la ce
mi-ar mai folosi acum. Dragostea, atât cât
există, nu justifică răul făcut...
Chiar şi moartă, mama era tot fru-
moasă; parcă dormea... Scăpase de durerile
groaznice de picioare, erau tot o rană înfăşu-
rate-n pansamente: diabetul o mâncase de
vie... Suferise mult în tăcere, îndura durerile
cu un fel de stoicism ciudat, cum răbdase
toată viaţa. O priveam crispat, veniseră deja
şi surorile ei, Ilinca, Marioara, Stanca era
cea care stătuse toată noaptea cu ea şi ne
spunea cum, cu o seară în urmă, avea poftă
să mănânce mici şi să bea un pahar cu bere
şi tot întreba privind spre uşă:
- Unde sunt copiii, Stanco, au ve-
nit?... Anunţaţi-l şi pe Nick, ce-o fi cu el, nu
l-am mai văzut de-o săptămână!... Aşa-i, el
s-a obişnuit tot cu străinii, băiatul mamei!...
Şi ochii ei ce se subţiaseră de la un
timp, priveau când pe tavanul bucătăriei,
când spre uşa deschisă ce dădea într-o mar-
76
chiză de lemn învechit, cu vopseaua scoroji-
tă, cu geamurile învelite până la jumătate cu
nişte coli albe de hârtie, prinse-n pioneze cu
grijă de mama. Măruntă şi subţire, în ultimul
timp boala îi rodea trupul cu un fel de cru-
zime, o măcina mărunt, mărunt.
Sora mea îl sunase pe fratele nostru
mai mic, Octav, şi-i spusese să vină cu câţi-
va mici proaspeţi, calzi şi cu o sticlă de bere,
pe mine nu mă găsise acasă; cine ştie pe ce
străzi îmi târam atunci picioarele... Cât aş fi
vrut să fiu lângă ea în seara aia, ultima ei
seară; s-o ţin de mână, să-i mai spun câteva
vorbe, să simtă şi ea că-i percep măcar o
părticică din tristeţea sa; poate din nemulţu-
mirea adunată în mintea şi trupul ei; să-i
simt în spate măcar blândeţea privirii...
Din micii aduşi de fratele meu abia
dacă a putut să înghită, molfăind în gură, un
dumicat iar din bere a luat doar o mică sor-
bitură şi, gata, a făcut cu mâna semn că-i e
de-ajuns; a închis ochii şi doar obrajii subţiri
îi mai tremurau şi buzele încercând parcă să
murmure ceva, să mai găsească frânturi din
cuvintele de altădată...
Era o zi dintre acelea ce nu se vor a
fi cu nimic mai deosebite; părea doar mai
pală, mai predispusă spre melancolice dizer-
taţii ce te mai acaparează din timp în timp;
norii se târau leneşi unul după altul, pierzân-
77
du-se nebăgaţi în seamă, până ce-i înghiţea,
rând pe rând neantul. Spre ei alergau şi pri-
virile mate, distorsionate de realitatea din jur
sau doar rămase într-o aşteptare hipnotizan-
tă. Viaţa, fericirea-i până la urmă o fata mor-
gana, o nălucă după care-alergăm, pe care-o
tânjim cu ochii mereu la pândă... Nepăsarea
şi indiferenţa cască-n jurul nostru prăpăstii,
gropi de gunoi, deşerturi de suflete vagabon-
de; hiene în stare să se sfârtece-ntre ele
pentru un os, pentru o bucată de pâine. Ne
sulemenim feţele cu tot soiul de boieli şi un-
sori; dar în fiecare dimineaţă, privindu-ne în
oglindă, descoperim că suntem doar nişte
ipocriţi plesnind doldora de demagogie şi
izmeneală...
Să ai curajul să-ţi priveşti călăul în
faţă! – mă gândesc. Fără să rosteşti un sin-
gur cuvânt!... Să-l priveşti cum ai privi o
floare; dar, mai ales, să încerci să intri în
graţiile privirii lui, să te bucuri de privilegii-
le ce ţi le poate oferi o moarte uşoară, pe
care s-o simţi ca pe-o aripă ce-şi ia deodată
zborul...
Doamne, dar nu-mi pot închipui aşa
ceva!... – şi te-apucă deodată dârdâitul din
tot trupul şi faci feţe-feţe; te cuprinde ireme-
diabila frică, remuşcările te sfârtecă; abia a-
tunci îţi dai seama că viaţa e prea scurtă şi e
păcat să-ţi pierzi timpul în infatuare şi ni-
78
micnicie, să-i înşeli şi să îi minţi pe cei din
jur.
Vibrând din tot trupul, mi-amintesc
şi-acum acele momente care mi-au încercat
nervii şi pătrunderea într-o situaţie limită;
trezit la realitate de cele două-trei picături de
ploaie, îmi revin cu greu din acel motus
animi continuus; mai privesc o dată cerul, e
ceva mai înnorat şi-mi aduc aminte că trebu-
ie să ajung, fie ce-o fi, la redacţie. Cred că
patronul, domnul Goliat, mă aşteaptă cu...
tocăniţa fierbinte...

- Pe unde umbli, aventurierule?... –

m-a luat de cum am intrat în holul redacţiei
ce ţinea loc de secretariat, Anamaria, fru-
moasa şi eleganta noastră secretară, pe un
ton necruţător, pregătindu-mă parcă pentru
întâlnirea ce-avea să urmeze cu şeful.
- Vânturile, valurile, draga mea... Hai
salut!... – i-am răspuns încercând să par ve-
rosimil. Tot frumoasă şi elegantă ai rămas,
draga mea; fii fericită că mama natură a fost
darnică din belşug cu tine!...
- Ce-i cu tine, Nick? Nu eşti în toate
minţile?... – m-a întrebat pe loc, mirată de
compliment sau doar fâstâcită de vorbele

79
mele; era clar că aş fi putut s-o întreb altce-
va, s-o întreb care-i atmosfera în redacţie...
Dar ea mi-a luat-o brusc înainte chiar
dacă la început voise poate să mă protejeze,
să-mi facă într-un fel încălzirea.
- Ştii ceva? – a schimbat deodată tonul.
Vezi că te-aşteaptă domnul Teodorescu!... E
furios, vezi cum îi vorbeşti!...
S-a ridicat apoi nonşalant de la birou,
s-a dus spre frigiderul din colţ de unde şi-a
reluat în câteva clipe locul cu o banană în
mână; cu stânga a-nceput s-o desfacă meti-
culos şi leneş; părea o felină savurându-şi
trofeul cu priviri aproape languroase ce ema-
nau în jur oarecare frivolitate de care ducea
lipsă; ţinea fructul ostentativ, la vedere, cu
un gest şi ridicol şi dizgraţios, privindu-mă
cu un fel de dezavuare...
- Şi zici că sunt aşteptat?...
- Mă-ntreb: ce mai aştepţi, Nick?...
Trage aer în piept: capul plecat sabia nu-l
taie!... – şi-a schimbat un zâmbet sec, mai
mult de curtoazie sau poate de încurajare,
dezgolindu-şi dinţii albi şi frumoşi de fiinţă
şarmantă.
Nu i-am răspuns şi-am intrat în holul
din care dădeau două intrări, una în biroul
comun al redactorilor, cealaltă în biroul
şefului, pe care scria cu majuscule:
DIRECTOR. Am bătut de două ori şi nu ştiu
80
în ce măsură mi-a răspuns cineva, dar eu am
intrat.
- Bună ziua, domnule Teodorescu...
– şi l-am privit cum stătea aplecat pe birou,
citea ceva sau răsfoia nişte hârtii, părea ori-
cum ocupat, cu un pix în mână; a răsfoit mai
departe, câteva clipe, hârtiile din faţă şi, sur-
prins sau nu, s-a ridicat, totuşi, de la birou, a
făcut câţiva paşi spre fereastra ce dădea în
stradă, a ridicat puţin perdeaua...
- Plouă, cumva, Nick Antoniu?... – a
întrebat cu voce seacă, puţin baritonală, aşa
cum îi stă bine întotdeauna unui şef când e
vorba de chestiuni mai serioase, continuând:
Până la urmă tot e bine că te mai gândeşti şi
la noi, când eu, de fapt, crezusem că ne-ai a-
bandonat... Nick, mă-ntreb când o să devii şi
tu un om mai serios, mai matur, vreau să
zic?... Chiar vrei să mă pui într-o situaţie de-
licată?... De două săptămâni tot dau anunţul
ăla pe prima pagină, deja au sosit pe adresa
redacţiei şi scrisori, şi tu...
S-a oprit din mers, m-a privit încă o
dată pe deasupra ochelarilor şi şi-a reluat lo-
cul; părea preocupat de ceva sau era doar
sobru, cum e de obicei.
- Câteva picături, acolo... dar nu cred
c-o să plouă... – am dat să-i răspund la prima
întrebare, fapt ce i-a stârnit puţin nervozita-
tea, îi cunoşteam reacţiile; de câte ori era in-
81
citat, îşi scotea batista şi-şi tampona uşor
fruntea, probabil că-n acele clipe îl tăia
transpiraţia, după care urmau excesele ver-
bale presărate cu tot felul de ingratitudini, de
dezamăgiri, de eşecuri pe care ţi le servea;
curios însă, de data asta nu mai izbucnise,
doar continuase pe un ton firesc; uitase
să-mi pregătească... tocăniţa şi astfel mă
dezarmase...
- Nick, n-avem timp de discuţii inuti-
le, cred că ai priceput... E timpul să te apuci
serios de treabă, a fost ideea ta şi nu ştiu ce
tot o mai amâni; ia şi tu lucrurile în serios,
la vârsta ta eram mult mai dinamic... Erau şi
alte timpuri, nu zic, dar voi, acum stau şi
mă-ntreb, ce vreţi să faceţi cu oceanul ăsta
de libertate?...
(Niciodată nu-mi vorbise pe tonul ăs-
ta şi mă miram; voia să mă înduioşeze? În
general, era un bărbat destul de sobru, chiar
cinic, uneori, ce-şi ascundea până şi privirile
în spatele lentilelor fumurii ale ochelarilor;
de parcă ar fi vrut dinadins să păstreze o
distanţă faţă de cei din jurul său; părând ast-
fel mai integru, poate singurul lucru ce-mi
plăcea la el. Păstra în el o interiorizare acer-
bă ce-i dădea aerul ăla de răceală, de pasi-
vitate, de însingurare...)
- Ai înţeles, Nick?... – m-a trezit deo-
dată din aiureala mea.
82
 Oricum, era timpul să mă elibereze
din biroul lui ce părea de multe ori lugubru
ca şi el...
- Am auzit... – i-am răspuns pregă-
tindu-mă să ies.
- De auzit ştiu că ai auzit, Nick; doar
ştiu că ai urechi normale; las-o naibii de
treabă, Nick, eu vreau să ştiu dacă ai înţe-
les... Dar tu-mi răspunzi în dodii... O să mă
pui într-o zi în situaţia să-ţi recomand să te
duci la un psihiatru... – şi schimbă pe loc
registrul; trânti pixul pe birou ofensat, se ri-
dică iar de pe scaun şi veni spre mine proba-
bil să mă facă să înţeleg, poate mult mai
convingător, îmi trecu prin minte...
- Ştii ce, m-ai prins, totuşi, într-o zi
bună... Du-te-n biroul vostru şi ia-ţi teancul
de scrisori ce ţi s-au adunat... Ia-le acasă şi
apucă-te să-ţi redactezi rubrica; vreau s-o
începem cu numărul de sâmbătă; ai timp: azi
e miercuri, vineri la prânz să fie materialul
în tipografie, ai auzit?...
- Am auzit, domnule... Teodorescu!...
– era să zic Goliat, dar am reuşit să mă stă-
pânesc la timp; cred că i-aş fi stricat cu-a-
devărat ziua...
Am ieşit, am traversat holul strâmt
şi-am intrat în biroul nostru comun unde
colegii mei, Tincu, Adonis şi Pitini trăgeau
cum puteau şi ei de timp; au sărit ca arşi
83
când am deschis uşa, crezând poate că-i şe-
ful...
- Salut, măi, corifeilor! Ce faceţi?...
Frângeţi timpul şi-l daţi de-a dura; vi s-au
înnorat şi vouă frunţile, vi s-a stins fitilul...
Vi s-a urcat şi vouă libertatea la cap, înşelaţi
lumea şi nu vă găsesc nicio scuză, haidama-
cilor... Hai, mai deschideţi geamul, că v-aţi
afumat cu ţigările... Mai aerisiţi-vă şi voi, ie-
şiţi în stradă, e păcat să vă... smochiniţi a-
ici... Acum e timpul marii evadări, în port
aşteaptă corăbiile cu pânzele umflate; nu
rataţi ocazia!...

- Te-a frecat bine, şeful, Nick?... –

m-a întrebat, oarecum incitant, Tincu, în-
chipuindu-şi, probabil, toţi trei că domnul
Goliat îmi făcuse o întreagă tevatură; că mă
luase la bani mărunţi, cerându-mi justificări
peste justificări în legătură cu lipsa mea, cu
apostrofări, cu ameninţări chiar...
- Aţi fi vrut voi!... Nimic din ce vă
trece prin cap nu s-a întâmplat...
Am luat loc la biroul meu şi-am în-
ceput să răsfoiesc la întâmplare plicurile;
pentru început se-adunaseră ceva... Cred că
intram într-un joc ciudat al sentimentelor u-

84
nor oameni necunoscuţi; bănuiam că impli-
carea mea în viaţa lor nu va fi doar una de
circumstanţă şi-n acel moment am avut un
şoc; eram sigur că nu mă puteam juca cu
sentimentele lor, cu acea părticică din viaţa
lor, poate cea mai sensibilă şi mai vulnera-
bilă. Nu poţi risipi cu nonşalanţă speranţele
şi visurile unor oameni care aşteaptă de la ti-
ne poate cel mai mărunt sâmbure de adevăr,
de încurajare, de recunoştinţă că-ţi oferă
poate cea mai intimă parte din gândurile lor.
- Te-ai ajuns, Nick! Nu mai ai ce
spune... Din droaia asta de scrisori o să-ţi
găseşti precis ideea romanului tău mult
visat!...
Şi, de data asta, Pitini era cel ce mă
provocase, afişând un zâmbet sec şi ironic,
mai mult şmecheresc; dar nu i-am răspuns,
am căutat prin cele câteva sertare ale birou-
lui o sacoşă de plastic, am şi găsit-o, în care
am îngrămădit teancul de scrisori, cu gând
să plec.
- Şi pe noi cui ne laşi, domnule
Nick? – a deschis gura şi Adonis cel cu ochi
albaştri dincolo de dioptriile exagerat de
mari ale ochelarilor ce-i purta cu oarecare
stânjeneală; era o mică infirmitate ce-l şica-
na şi de care încerca să fugă; considera că
viaţa-i jucase un renghi prea devreme...

85
 - Voi aveţi treabă şi eu vă reţin, bă-
ieţi... Au revoir!...
Şi chiar am părăsit biroul.
La secretariat, Anamaria terminase
de mâncat banana şi-şi aranja acum, în o-
glinda din perete, buclele ce-i cădeau pe
frunte ca două valuri obosite de mare din ca-
re pierise freamătul vântului şui ce-l anima;
se odihneau acum lent şi somnoroase pe
fruntea ei catifelată. Când m-a văzut a şi
reacţionat scurt:
- Unde pleci, Nick?... Gata...
duşul?...
Ce-i poţi răspunde unei fiinţe fru-
moase şi plină de sine?... Să-i mai faci un
compliment sau măcar o bezea? E inutil; a-
semenea fiinţe au devenit deja insensibile,
reci, nu mai reacţionează de mult la micile
drăgălăşenii ale celor din jur, aşa că am păşit
mai departe, spre ieşire, făcându-i doar un
semn cu mâna dreaptă, un mic şi insignifiant
la revedere, murmurând mai mult pentru
mine:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut!...
Cred că în urma mea s-o fi strâmbat
răutăcioasă, neînţelegând nici ea nimic. Şi
poate că era cel mai bine...
Ies în stradă cu sacoşa în mână; n-am
niciun gând, nicio idee ce să fac cu timpul.
În rest, privesc cerul; nu, n-are de gând să
86
plouă; s-a iuţit puţin vântul, împrăştiindu-i
norii, undeva peste Dunăre, poate chiar spre
Măcin. Pe loc mi-am adus aminte de destră-
bălarea de la Cotul Măcinului; aşa-zişii mei
prieteni au şters-o, s-au evaporat; de când
ne-am despărţit nu mai ştiu nimic de ei şi
cred că-i foarte bine aşa. Ca şi-n dragoste,
prea multă prietenie strică...
Trec pe lângă biserica catolică, în
curtea căreia cei patru uriaşi salcâmi se hâr-
jonesc, bătuţi de vânt, lepădându-şi umbrele
pe asfaltul încă umed. Frunzele lor fac un
zgomot sec, aproape lugubru, străjuiţi de
clădirea înaltă şi sobră ce-i înconjoară. Mă-
resc pasul, să trec mai repede de grilajul re-
ce, nepăsător. Şi nu pentru că aş avea vreo
repulsie specială pentru lăcaşul sfânt dar, nu
prea frecventez biserica; în copilăria mea se
bătea sus şi tare toba ateismului. În şcoala
generală şi-n liceu, pe care le absolvisem pe
undeva prin Ardeal, ni se trâmbiţase că mai
tare ca omul, chestia cu evoluţia pe scară a-
nimală, teoria lui Darwin, nu-i nimeni; el fa-
ce şi desface, lumea începe şi sfârşeşte cu el.
- Dar, de cele mai multe ori, o sfâr-
şeşte prost!... – îmi spusese odată domnul T.
Nu l-am contrazis şi nici nu m-am aventurat
în discuţii...
Un autobuz a oprit tocmai atunci în
dreptul meu; nu bănuiam că e staţie tocmai
87
aici, în faţa bisericii. Când uşa s-a deschis cu
zgomot abia auzit, m-am trezit întrebându-l
pe şofer:
- Ajunge în Bariera Călăraşilor?...
Şoferul a dat din cap în semn că da
şi-atunci am urcat hotărât să trec pe la casa
părintească, nu-l mai văzusem de-o lună pe
tata...
Ciudat cum năvălesc în mine aşa, a-
napoda, atâtea amintiri şi toate deodată; în
fiecare zi mai există un drum de făcut... Pri-
vesc pe geamul maşinii care înghite şoseaua
când mai lent, când mai tenace, făcându-şi
cu greu loc printre sumedenia de autoturis-
me ce s-au înmulţit în ultimii ani; e un haos
halucinant, uneori, chiar o mare aventură să
mai ies cu Trabant-ul meu pe străzile oraşu-
lui.
Îmi dau pe loc seama că trebuia să
ajung la mine acasă; aveam în mână sacoşa
cu scrisori pe care trebuia să le citesc şi
să-mi redactez cumva prima parte a rubricii
mele mult dorite cu ceva timp în urmă. Pur-
tam în sacoşa asta banală câteva zeci de su-
flete, zeci sau sute de gânduri ale unor oa-
meni ce aşteptau un sfat, o vorbă bună, o
idee sau un gând care-ar putea însemna o co-
titură în viaţa lor. Unele visuri, searbede, se
frâng înainte de vreme, altele, oblojite la
timp, mai prind câte-un crâmpei de viaţă;
88
tristeţea e o... domnişoară bătrână ce se-n-
curcă în fustele ei lălâi şi lungi; a uitat de
mult ziua de ieri şi nici nu mai speră măcar
în cea de mâine; îşi frânge mâinile în gesturi
ce nu-i mai aparţin, se priveşte în oglinda
uitării...

Renunţ şi cobor din autobuz în Piaţa

Lenin, centrul vechi al oraşului, ce pare azi
aproape pustie, uitată; rumoarea de altădată
a apus, a rămas încremenită în tăcerea şi a-
usteritatea gărduţului de beton ce-l străjuie;
au rămas micile spaţii verzi şi băncile goale
alături de Nerva Traian şi ceasul vopsit în-
tr-un albastru intens, uzinal ce-a încremenit
la o oră pe care n-o mai ştie nimeni, înghiţită
de timpul ce trece cu indiferenţă. A mai ră-
mas biserica într-un colţ ce se face auzită
doar atunci când mai bat clopotele, când e
câte-o sărbătoare.
Mă hotărăsc brusc să mă întorc acasă
şi o iau spre Calea Galaţi. Ajuns în dreptul
restaurantului Chiralina, mă opresc şi după
câteva clipe, intru; n-ar strica să mai beau o
cafea. Mi-ar prinde bine, simt că am o gură
uscată, încleiată de parcă aş fi fumat un
pachet de ţigări; de fapt, nu sunt un mare

89
fumător, mă... prostesc ţinându-i companie
Creolei, de multe ori dar cred că într-o zi mă
voi apuca serios şi de asta...
Ploaia a reînceput în timp ce gândesc
cumva otova, simt cum pe la tâmple mi se
scurg firişoare subţiri de apă şi mă căiesc că
nu mi-am luat umbrela...
Îmi scutur apa de ploaie adunată deja
în păr, împing uşa şi intru în restaurant; mă
izbeşte deodată în nas un fum greu de ţigară,
voci insistente ce caută să se domine, o con-
versaţie a surzilor, parcă, mă fac, pe mo-
ment, să-mi pară rău că am intrat. Nici nu
sunt un mare client al restaurantelor; aici se
vorbeşte întotdeauna foarte mult – uneori,
fără noimă – se fac şi se desfac noduri gordi-
ene iluzorii, se pun la cale micile atacuri ră-
utăcioase, e locul revărsărilor unor angoase
ce izbucnesc la un pahar de băutură; refulă-
rile îşi spun şi ele cuvântul, turnând venin
din plin. Iar de mâncat, mănânc pe apucate;
de băut, prefer să beau ocazional un coniac
bun alături de Creola, pe la vreo cunoştinţă
mai apropiată de sărbători şi-n special pe la
domnul D., când îi mai fac vreo vizită. Are
un vin bun de casă şi se potriveşte de minu-
ne cu cartofi prăjiţi şi cârnaţi subţiri şi proas-
peţi de oaie. Nu mai spun de felul meticulos
şi tacticos cu care găteşte, cu şorţul la brâu,
ca o adevărată gospodină...
90
 Până să mă dezmeticesc bine, să caut
o masă mai ferită, de undeva din colţul loca-
lului ce părea mai ascuns, se aude o voce cu-
noscută, puţin piţigăiată...
- O, lume nouă, lume nouă!...
Îl privesc bine, e chiar el, Traian, fos-
tul meu coleg de liceu; pare în formă, starea
lui de fapt. Nu-l mai văzusem de vara ce-a-
bia trecuse vijelios şi plină de ploi. Cu părul
creţ, lung şi vâlvoi, părea un hirsut; înalt ca
un actor, cu ţigara într-o mână şi cu paharul
de coniac în cealaltă, veni ca un apucat spre
mine, eliberându-şi mâinile, lăsând totul pe
masă; m-a îmbrăţişat, bătându-mă pe spate
zgomotos...
- Ce mai faci, măi, frate?... S-a dus
vara, ne-am dus şi noi; ca păsările migra-
toare... Hai, te rog, ia loc aici, stai cu noi la
masă... Pentru un prieten e întotdeauna loc
sub soare!...
Ne-am strâns mâinile şi ne-am aşezat
la masă; îl privesc scurt în ochi şi-i răspund
şi-l şi întreb:
- Bine, dar tu?... Tot cu păhărelul?...
- Ignorantul nu are nicio idee de ig-
noranţa lui, fiindcă n-are niciuna despre şti-
inţă – spune gălăţeanul nostru de-alături,
Nicu Porsenna...
- REZON!...

91
 Am tresărit auzind cuvintele pentru
că vocea-mi părea cunoscută; când l-am pri-
vit mai atent, era chiar el, Andrade: îşi lăsase
barbă şi-şi răsese părul de pe cap.
- Nick, stai aşa, să-mi cunoşti o parte
dintre prieteni... cel puţin deocamdată...
Bărbosul e Andrade; subţirelul ăsta vlăjgan e
pictorul Dumitrescu; iar ăsta micul e domnul
Piticu’, inginer liber... – zise, în final,
Traian.
- Păi, cine nu-l cunoaşte pe Andrade...
Mi-am strivit două săptămâni din viaţă cu el
la Cotul Măcinului, în iulie!...
- Ce vrei, dragă Nick? Ştii ce zice
Poincaré: Suntem la porţile Orientului, unde
nu se ia nimic în serios. – râse zgomotos
Andrade, plescăind din buzele groase şi u-
mede, semn că era în mare vervă dar, mai
ales, abia golise o halbă de bere.
Oricum, nu i-am mai răspuns şi-am
dat mâna şi cu cei doi, pictorul şi inginerul,
ce mi s-au părut cam timizi pentru început.
Probabil că Traian şi Andrade îşi făceau de
lucru de ceva timp pe-aici, cei doi fiind încă
la început.
- Deci, tot cu?... Ce altceva mai faci,
că n-am auzit nicio şoaptă de la tine,
Traiane?... – şi deodată devine serios, sim-
ţind că-l admonestez; tace şi ia o figură de

92
înger nevinovat şi parcă-mi pare rău de în-
trebare...
- Auzi, Nick, te rog, nu-i strica omu-
lui cheful, ce dracu’!... – intervine Andrade
afişând o mutră gravă. Noi aici sărbătorim,
ce papuceii mă-sii, mai bine recită-ne o poe-
zie – ştii tu de care... – şi-mi făcu cu ochiul
şmechereşte, adică: vezi, ştii tu cam ce
vreau...
- Nick, beau de tristeţe, se vâră nos-
talgia anapoda în mine... Şi ce vrei să fac, a-
tunci... E toamnă, frunzele ruginesc, plouă şi
eu îmbătrânesc!... Iluzia e iubita mea!... Şi o
aştept, să ştii, o aştept să vină!...
Tot zănatic şi visător a rămas Traian:
în liceu visa să ajungă poet, dar nu orice po-
et – să îndruge osanale şi imnuri de doi
bani... Ca şi cei ce se-nghesuiau ca vrăbiile
la mălai!... Şi, culmea, studiase până la urmă
o facultate privind calculatoarele, o inginerie
mai deosebită, mai... finuţă...
- Încă mai trăieşte poetul din tine,
Traiane!...
- Iar tu ai dat-o-n ziaristică, Nick... –
se trezi iarăşi Andrade, după care-şi luă hal-
ba-n primire – continuând cu zvelteţe: Hai
noroc, aşa le stă bine prietenilor, să petreacă,
să se simtă bine în hamacul lor!...
- Pe dracu’! – veni răspunsul lui
Traian, neluându-l în seamă pe Andrade care
93
se ridicase de pe scaun, tot insistând cu pa-
harul ridicat şi, mai ales, după ce-a făcut cu
mâna, aşa, un gest de plictiseală, duce paha-
rul la gură, bea, după care continuă: Ne sta-
fidim, oraşul se usucă; se zbate-n ghearele u-
nei imense caracatiţe; ciugulim resturile u-
nui festin amar, încât, te întreb: care-i dife-
renţa dintre nebunie şi prostie?... Bate-un
vânt subţire şi rece dinspre Europa şi ne pă-
trunde cu fiori; e un fel de austru înfrico-
şător, a-nceput deja să tremure carnea pe
noi... Nemţii-şi beau berea liniştiţi, italienii
se destrăbălează cu româncele, spaniolii le
doresc la cules căpşuni, pe aplecate; doar noi
dormim cu frica-n sân şi... de ce ţi-e frică ni-
ciodată nu scapi!... Nu-i grea lupta cu păhă-
relul, ţi-o spun eu: îl dai pe gât şi gata... Dar
ce faci cu nepăsarea, cum tai capetele hi-
drei, cum înoţi dacă nu ştii s-o faci?...

La un moment dat, ingineru’ Piticu’,

probabil, nemairezistând să tacă, s-a ridicat
în picioare, vrând să iasă şi el în evidenţă
dar, mai ales, să fie ascultat:
- Măi, Andrade, dar numai tu vor-
beşti aici?... Ne-ai împuiat capul! Ori ţi-a
plecat mintea cu sorcova?...

94
 - Exact aşa a turuit şi la Cotul
Măcinului... El avea tot timpul un răspuns la
toate şi ceva de comentat... Ne-a luzit... – am
intervenit şi pentru că devenise, deja, foarte
obositor...
- Dar, de fapt, ce voiam să spun... –
voia să-şi continue ideea domnul Piticu’ –
Am citit pe undeva, cu mulţi ani în urmă, ce
spunea un francez care-şi petrecuse câteva
săptămâni bune prin Bucureşti. Uimit, pur şi
simplu, de vânzoleala din jur, a exclamat la
plecare: Poporul acesta cheltuieşte prea
mult, câştigă uşor banul şi-l dispreţuieşte.
Nu e bogat şi, totuşi, risipeşte cu o nepăsare
ce te uimeşte. E învăţat să-şi facă toate pof-
tele şi nu-l interesează ziua de mâine.
Furios, Andrade nu se mai putu stă-
pâni şi se repezi şi el în picioare, cu toate că
era ditamai bărbatul, solid şi adunându-şi sa-
liva de pe buze, izbucni:
- Mai dă-l în mă-sa pe francezul ăla
al tău!... În ţara asta eu sunt stăpân şi nu
francezii, italienii sau spaniolii... M-am sătu-
rat până în gât de ei... Ce-i aia grija pe ei de
banii noştri?... Sunt liber şi fac ce vreau... Iar
tu – tu Nick – ce-ai fi vrut: să stau cu lăbuţe-
le la spate şi cu căluşul în gură, la Cotul
Măcinului?... Destul am stat cuminţi, cu
mâinile la spate... Ridicam doar din când în
când două degeţele şi ceream voie să vor-
95
bim... Iar dacă nu ni se dădea, tăceam mâlc...
Eram foarte bine educaţi, ce să spun... Iar
voi nu găsiţi, acum decât să-mi daţi cu tifla
peste nas; ascultaţi mai bine la mine, v-o
spun eu, ceva se-ntâmplă cu noi... – şi-şi fre-
că cu dosul palmei buzele excesiv de umede.
- Linişteşte-te, dragul meu Andrade,
nu te mai precipita... – căuta să domolească
în el spiritul refractar, Traian.
- Nu de alta, dar ne ia lumea de-aici
la ochi... – îi spuse şi pictorul aplecându-se
spre el şi luându-l amical de gât. Nu-i cazul
să ne facem de băcănie; uite, dragă Andrade,
ce zic eu; vă poftesc pe toţi în seara asta la
mine; avem loc berechet în atelierul meu...
Ne face Ivona o cratiţă mare cu cartofi pră-
jiţi, crocanţi şi să vezi ce merge vinul meu...
Mai am în beci vreo zece litri, aduşi de la
mama lui, de la Străoane...
Andrade se ţinea scorţos; ori nu era
în apele lui. Dar ceva se-ntâmpla cu el sau
se-ntâmplase; reacţiile lui păreau să fie cu
totul altele; ceva părea a fi în neregulă cu el,
cineva îi călcase bătătura cu gânduri viclene,
ascunse... De parcă mi-ar fi ghicit gândurile
în clipele acelea pleşuve ce-l întărâtau, mă
privi deodată lung şi insistent, şi aţintind a-
rătătorul dreptei spre mine, îmi spuse cu o
voce trunchiată:

96
 - Ei bine, Nick, dragul meu Nick, azi
sunt supărat şi tu nu ştii ceva; ceva foarte
important... Am rămas de izbelişte... Prinţe-
sa mea a plecat; s-a dus şi ea, ţine minte, s-a
dus şi ea în Spania!... Să-mi facă una ca asta,
spune, mai înţelegi ceva?...
Am rămas fără cuvinte; nu puteam şi
n-aveam cum să-mi închipui aşa ceva; să
plece Dinora?... Să-l lase aşa, deodată, vrai-
şte pe Andrade? Aproape că nu mai înţele-
geam nimic; îmi scăpa orice motiv care-ar
putea sta în faţa unei decizii pe care refu-
zam s-o-nţeleg. De fapt, era de necrezut...
Ce puteam să mai spun în acele clipe? Ce
cuvinte să-i îndrug lui Andrade?... Era şi-a-
şa, dărâmat; mi-era şi teamă să mai deschid
gura; în asemenea momente dulcegăriile
nu-şi au rostul...
- Nick, ştii tu ce-i iadul, oare?... – m-a
întrebat cu o voce în care disperarea îşi făcea
de cap; de parcă-mi cerea un ajutor, o expli-
caţie măcar; niciodată, în alte împrejurări, nu
mi-l puteam închipui tocmai pe Andrade în
această postură; ochii lui cereau o explicaţie,
cât de cât plauzibilă sau care să-l facă să în-
ţeleagă situaţia... Mie, unul, nu-mi venea să
cred; Dinora era, totuşi, o femeie matură, cu
capul pe umeri şi nu-i înţelegeam gestul...
Ce putea fi la mijloc?... Îi cunoşteam de câţi-
va ani buni, aproape că erau făcuţi unul
97
pentru altul; nu, precis era o glumă de-a
Dinorei, plecase doar într-o excursie-surpri-
ză: să-şi mai facă şi ea puţin de cap, să-l mai
astâmpere pe Andrade, prea se dădea nără-
vaş de la un timp. De când îşi deschisese
cârciuma aia în cartierul lipovenesc, uita de
multe ori să mai dea pe-acasă, rămânea de
multe ori pe la Iancu cizmarul, omul lui de
încredere.
Andrade suferind din dragoste!...
Nu-mi venea să cred; cred că băutura îl...
tâmpise de cap...
Auzi, ce întrebare la el: dacă ştiu ce-i
iadul?... Bănuiam că-i în ochii lui roşii de al-
cool, în gesturile lui spasmodice, în glasul
lui plângăreţ; ce repede se pierd bărbaţii; se
rătăcesc în propria lor ambiţie, cad pradă a-
tât de uşor...
În timp ce şi Traian şi Piticu’ încer-
cau să-l calmeze, mi-am băut ceaşca de ca-
fea şi m-am ridicat cu gândul să plec; eram
grăbit şi nu aveam niciun chef de iluziile
frânte ale lui Andrade. Fie ele chiar strigăte
aruncate de pe-un mal pe altul al bălţii, ce
urcau vertiginos din disperare spre sublimul
clipei; convulsii pierdute-n fascinaţia unui
zbor ce nu se mai întemeia...
- Hai, nu te mai înfierbânta atât!... –
îl lămurea în continuare Traian care-i deve-
nise un fel de doică grijulie, marcat şi el – se
98
vedea destul de bine – de păhărel. Ce te ră-
neşte, ce te roade, spune-mi?... Ce vrei, fra-
te, nu poţi învinge absolutul, dar bucură-te
că el există!... Ne putem căuta acolo altă
libertate pe care-o merităm sau nu...
Sunt întotdeauna alături de cauzele
pierdute, dar nu-mi plac bărbaţii plângăcioşi,
îmi inspiră doar repulsie, de parcă m-aş certa
cu toată lumea!...

Pe lângă multe alte lanţuri, unele ale

unei datorii neîmplinite sau chiar ale unei
dragoste nereuşite ori amânate din o mie şi
una de motive pe care le invoci, nu-s decât
urzeli şi pânze de păianjen pe care ţi le ţeşi
cu bună ştiinţă sau din infatuare. Un senti-
ment amar inexplicabil ce te însoţeşte apoi
multă vreme, devine o stare înfiorătoare.
Sunt oameni care, pur şi simplu, nu ştiu sau
nu pot să-şi trăiască viaţa lor reală. Nu au
curajul ori nu ştiu s-o facă. Sau recurg să tră-
iască o viaţă de împrumut, aşa cum ai lua
haina altuia pe tine, găsind că-ţi şade mai
bine: e mai impozantă sau poate mult mai
interesantă şi-şi croiesc atunci o întreagă
strategie; cum să trăiască, cum să-şi aleagă
prietenii, cum să-şi aleagă cuvintele în rela-

99
ţiile cu cei din jur, cum să-şi caute femeia
râvnită, cum să iubească... Îşi caută fel şi fel
de expresii care să-i reprezinte, să le dea mă-
sura comportamentului mult dorit uitând că,
de fapt, se înstrăinează chiar de ei înşişi...
Nu ştiu ce mă apucase dar gândeam
astfel după ce ajunsesem în camera mea ră-
coroasă, după ce scăpasem de isteriile lui
Andrade care se tăvălea acum în aburii beţi-
ei alături de Traian şi prietenii lui pe care nu
ştiam de pe unde-i culesese, după ce mă dez-
brăcasem până la slip şi şedeam tolănit pe
toată canapeaua cu sacoşa de scrisori alături.
Încă-mi persista în faţă figura lui Andrade;
el care nu mă slăbise o clipă cu tachinările,
cu superioritatea lui de mare exuberant, de
mare arogant. Şi-acum ce făcea? Se terfelea
plângând mai rău ca o muiere, cu suspinuri,
cu stări de isterie... Un bărbat călcat în pi-
cioare de o femeie, rănit în dragostea lui pe
care nu ştiam cât de mult o preţuise; eu, u-
nul, prefer s-ascult plângând în faţa mea ze-
ce femei, decât un bărbat dând dovadă, ast-
fel, de ramolisment. Cel puţin, femeile sunt
întotdeauna predispuse să-şi plângă de milă
când simt că nu mai pot merge mai departe
şi nu mai înţeleg tot ce li se-ntâmplă... Cred
că, aşa cum îmi spunea Creola într-o noapte,
când lumina lunii aruncate cu obrăznicie pe
fereastra camerei mele strălucea pe trupurile
100
noastre dezgolite, făcute vraişte de-atâta dra-
goste, de chinurile unei frământări haotice,
că ai nevoie de alţii ca să dai valoare visuri-
lor tale...
Nu poţi schimba trecutul dar poţi
schimba ce simţi! Mă simţeam un fel de
Sancho urmându-şi de-aproape stăpânul cu
frenezia unui aiurit, mândru şi destoinic în
călătoria lor ce nu părea a avea vreun final,
clipind frenetic către văzduhul unei zile tori-
de, ştergându-şi de pe frunte transpiraţia so-
ioasă, în timp ce stăpânul împungea necu-
noscutul cu lancea fără să privească înapoi;
câtă demnitate, mă gândeam, cât zel; scru-
tând de departe o Dulcinee doar de el bănui-
tă; credea în viziunea lui, o simţea dându-i
aripi; ori, bietul Sancho, pe el îl vedeam ca
pe un Măgar călărind un măgar...
Nu ştiu ce mă apucase stând aşa în
letargie cum îmi spunea câteodată mama vă-
zându-mă de multe ori cu cartea deschisă pe
burtă şi privirile rătăcind pe tavan... Mă ră-
sucisem brusc, întorcându-mă pe burtă şi cu
mâna stângă... moşmondeam sacoşa cu scri-
sori ce zăcea pe covor de când venisem aca-
să; cu gesturi leneşe, parcă somnoroase, tră-
geam de ea reuşind în cele din urmă s-o răs-
torn. S-au împrăştiat alături fel şi fel de pli-
curi, mai mari, mai mici, unele tip, altele
albe; le-am amestecat în silă, o făceam aşa,
101
în dorul lelii, îmi dispăruse şi curiozitate şi
tot...
- Ai mai avea curaj s-o întâmpini pe
Leonora?... – am auzit o voce stinsă, venind
de undeva din miezul pereţilor, urcând cum-
va spre tavan, diluându-se apoi în toată ca-
mera ce plutea într-un soi de mister, trecân-
du-mi ca o undă prin creier, prin tot trupul...
Mă scutur deodată, ca trezit dintr-o
ceaţă somnolentă; închid ochii şi rămân aşa,
pierdut; încerc să gândesc, să bâjbâi, să mur-
mur...
- Da, pe întuneric!... – şi vocea conti-
nuă de dincolo de perdele, de dincolo de
geamuri ca un ecou persuasiv; ea trebuie să
rămână în mintea şi imaginaţia ta pentru tot-
deauna; ea trebuie să existe, ca atunci când
se-arunca năvalnic în braţele tale; ca-n seara
când, pe malul fluviului, sub stropii mărunţi,
reci de ploaie, te invita cu insistenţă şi ne-
răbdare în luntre... Mai ţii minte: închiriase
special pentru tine, o luntre mare, con-
fortabilă, cu barcagiu cu tot, de la grecul
Mavrochis, cu unica dorinţă de-a hălădui
amândoi toată noaptea pe ape... Ce femeie îi
mai făcuse vreunui bărbat această favoare,
în Brăila?...
Tresări de parcă de undeva, dintr-o
oglindă, te-ar privi un duşman; e parcă ges-
tul instinctiv al apărării, când pumnul poate
102
să izbească cu ură, iar ea, oglinda, s-ar putea
transforma într-o droaie de cioburi... Dar
merită, oare?... De parcă-ai fi mielul sacrifi-
cându-se pentru binele Omenirii!... Oglinzile
lui Lavoisier, concave sau convexe, şi unele
şi altele, te dezamăgesc, te iau peste picior.
Regulile uitării; iată o idee nouă, mă fulgeră
un gând, de parcă aş fi descoperit cine ştie
ce... Americă! Clipe de refulare, dezamăgire,
resentimente pe care mi le reprim cu ciudă
sau momente în care aş merita palme... Dar
cine să mi le dea, cine să privească în urma
mea, cine să mă creadă şi pe mine un
Sancho?... Cine încearcă să pătrundă în
Grădina cu trandafiri a Filosofilor, fără
cheie, pare un om care ar vrea să umble
fără picioare.
... Bietul barcagiu, prin ce momente
afurisite trecuse; vâslea ritmic, în tăcere, ca
o umbră pe care-o înghiţea întunericul; în
puterea nopţii, luntrea aluneca lent, tăind va-
lurile ce scânteiau ca nişte săbii de argint, se
pierdeau mărunt într-o frământare continuă.
Clipele se rostogoleau între noi, erau grele
de aşteptare, tu parcă nici nu mai ştiai ce
vrei: pluteai la fel de calm în propria-ţi tăce-
re; alături, în picioare, ea te ţinea de mâini,
tremurând precum aerul rece şi subţire al
nopţii; şi chiar în acel neaşteptat moment, ea
se descătuşase ca o sirenă de sub pielea aia
103
solzoasă, rămânând în faţa ta pură şi frumoa-
să ca un înger... Îşi răscoli cu amândouă
mâinile părul lung, îl aruncă pe spate şi te
cuprinse apoi de mijloc cu pasiune, cu în-
verşunare... Câtă patimă ai simţit atunci în
buzele ei fierbinţi ce te-au cotropit în singu-
rătatea nopţii de august; aburi grei urcau
peste voi din imensitatea apei, struguri copţi
îşi revărsau peste voi mireasma vinului ce
vă-mbăta ca pe nişte sălbăticiuni... Era re-
vărsarea clipei supreme, era carnea ce striga
şi chema necunoscutul adunat acolo, într-o
luntre cuprinsă parcă de anafor... Două stihii
ce se înfruptau din plăcerea nopţii ce se-n-
tinsese peste voi ca o perdea imensă şi grea,
de catifea; trupurile voastre deveniseră deo-
dată o felie din luna ce se strecura printre
nori cu voluptate, cu frică; gustul pelinului
dulce-amar ce vă bântuia, aripile foilor de
nuferi înveleau febrile nişte trupuri străine,
pierdute în lume...

... Când vă scriu aceste rânduri, sunt

trist; ce simplu o pot spune, cât curaj a tre-
buit să am! Când eşti trist, simţi că se-apro-
pie de tine ceva rău, sfârşitul lumii; cerul se
rostogoleşte în mare odată cu tine; dezolarea

104
cuprinde plaja de la un capăt la altul... Ai
vrea să cuprinzi totul cu lăcomie, să nu-ţi
scape nimic din ce ţi-a aparţinut până atunci
şi, totuşi, e doar ceaţă în jur, fire de nisip ce
ţi se scurg printre degete... (Îmi vine să
plâng, dar n-aş vrea s-o fac din mândrie şi
curaj; curajul că trebuie să-i rezist acestui
val trecător iar mândria, nu ştiu deocamdată
la ce-mi va folosi, dacă-mi va ţine vreodată
de cald...)
Miruna era o fluşturatică; (Doamne,
nu ştiu de ce, dar iată că am început să vor-
besc despre ea la trecut şi-mi vine greu; uita-
rea se-aşează şi ea grea în sufletele noastre,
e ca o perdea de catifea pe care o tragi cu în-
dărătnicie la o parte...). Era o împrăştiată fă-
ră pereche. Nu ţinea niciodată cont de starea
mea de spirit; trecea peste toate cu o uşurinţă
de invidiat. Uneori, enervantă, alteori, reu-
şind chiar să-mi descreţească fruntea, să-mi
smulgă un zâmbet şters, amar...
Tristeţea te-nnobilează, dragă; te fa-
ce mai calm, amână în tine ura, prostia, in-
vidia; calcă pe orgolii... Când eşti trist, eşti
poate cel mai adevărat... – mă sâcâia de zor,
în după-amiaza aceea traversată de soare,
lumină şi singurătate...
(Deja simţeam cum se zbate crâmpe-
iul de literatură în cele câteva cuvinte aşter-
nute cu sinceritate pe hârtie; fiorii unei erezii
105
de tinereţe băteau la porţile realităţii, cereau
unor porţi nevăzute să se deschidă, îşi aro-
gau exaltarea în faţa vieţii care-ncepuse să
muşte cu asiduitate din fiinţa ce nu mai avea
răbdare; în care se insinua revolta cu preţul
nesperat al unei suferinţe nebănuite...)
... Ea apăruse pe plajă din valurile
mării; apăruse în viaţa mea ca o simplă în-
tâmplare sau, cum se spune, ca ploaia din se-
nin; călca nisipul cu paşi subţiri, lăsând în
urma ei o senzaţie de zbor. Stropi argintii,
mărunţi-mărunţi, curgeau de pe trupul ei
măsliniu, în timp ce se-apropia de mine; în
jur aerul tremura, era o boare din care
se-nălţa fiinţa ei suavă; de parcă se ivise din
miezul unei scoici, din spuma valurilor...
Cine eşti tu, Miruna?... – o întrebam,
cumva ferindu-mă de misterul unei fiinţe ce
mi se părea atât de rară, pentru că acum –
trebuie să recunosc – era o raritate, părea o
pasăre diafană, cu trup de nori, gata să-şi ia
zborul; era starea de plutire, fiorul încăpăţâ-
nării de-a exista; n-ar fi trebuit să-i tulbur a-
pele, să sparg oglinda zâmbetului.
Eu, cine sunt eu?!... – se mira de câte
ori o-ntrebam, scuturându-şi părul lung şi
negru, stropi grei şi reci înfiorându-mi faţa;
în clipele alea simţeam că trece prin mine
vuietul mării; răceala ei ca de sirenă se zvâ-
rcolea în mine ca un cuţit într-o rană... În o-
106
chii ei mari pluteau imensităţi de-o clipă ce
se agăţau de velele unui iaht ce se-opintea
să-nvingă valurile, să înfrunte zbaterea vân-
tului ce se-ncăpăţâna să sufle maiestuos, cu
tărie; zeci de sirene însoţeau ambarcaţiunea
într-un cor ameţitor, urcau şi coborau pe
creasta valului ca-ntr-un vals-anafor; de un-
deva, din cer, printr-o poartă ce deschidea
neantul, pe-o scară împletită din mii de nu-
feri, ca o zeiţă, plutea ea, Miruna, ca un vi-
for de frumuseţe, ca o ninsoare suavă, ca un
nor de mătase...
Cine eşti, totuşi, tu, Miruna?... – o
întrebam iar şi iar, în timp ce ea râdea copios
de mine, continuând să se mire:
Eu?... Eu sunt marea; sunt cea pe
care-o aştepţi de mult; cea la care-ai râvnit
într-o noapte de insomnie şi liliac alb...
Am izbucnit deodată într-un râs co-
pilăresc, o credeam sărită sau, mă rog, de-
plasată; şi-n momentul ăla ea a ţâşnit ca o
zvârlugă, împrăştiind nisipul în urma ei, cu
tălpile goale...
Doamne, îmi trecuse prin cap, cât de
netrebnic eram; mă întrebam: ea coborâse,
oare, din Olimp, pentru mine? Se-ncumetase
să calce pe Pământ, pentru mine sau o fă-
cuse, aşa, anapoda, dintr-un moft?... Mă
simţeam parcă stăpânit de tot felul de halu-
cinaţii ce mă duceau la vale, în derivă... Mă
107
purtau ca pe un orb pe plaja pustie, trăgeau
de mine ca de-o marionetă strunită bine în
sfori... De undeva, ecoul îmi aducea în u-
rechi şoapte şi râsete cristaline pe-un fir de
meduză, iarba fiarelor încerca să-mi des-
chidă lacăte nevăzute ce-nchideau fiinţe pâ-
nă-atunci nebănuite şi nemaiauzite; o pulbe-
re fină, aurie plutea peste toate şi amiaza bă-
tea-n struguri trandafirii ce-atârnau ca nişte
cercei la orizontul mării; era parcă respiraţia
revărsându-se către cer...
Dar ce-i cu tine?... – m-a trezit din-
tr-un vis amestecat cu melancolie şi extaz –
Te-ai împrăştiat ca firele de nisip?...
Miruna – am replicat brusc – eşti e-
terică precum marea!...
Ce frumos o spui...
Atunci am înţeles că ea era marea; ea
era nisipul fierbinte presărat cu scoici sparte,
sticloase, ea era vântul şi talazurile ce se
zvârcoleau fără întreruperi; ea era marea,
când tumultoasă, când calmă, imensitate bă-
tând în verde-albastru, clipind în agonie din
valuri, urcând spre neştiut... Dar, dincolo ce
mai putea fi, dincolo de tristeţea mea?...
Dincolo de tristeţe mai e o zi! O zi în
care arşiţa mai arde, lacrimile se mai zvântă
şi mai putem izgoni de lângă noi nedreptatea
şi chiar suferinţa...

108
 Cumplit este să-ţi însoţeşti semenii
ca martori, neprecupeţind nimic pentru a le
fi pe plac; observi că lumea din jurul tău e o
făptură chinuită, batjocorită de vanităţi repe-
tate, inconştiente, este însăşi carnea fiinţei
tale aruncată în dezmăţul haosului; dar nimic
nu e pierdut. Te poţi aduna bucată cu bucată,
te mai poţi privi în oglindă şi poţi descoperi
acolo o faţă frumoasă, un ochi luminos, o
privire blândă, înţelegătoare... Şi ce altceva
contează mai mult?...

Frumuseţea răneşte, chiar te sperie,

uneori!
Ciudată remarcă în care se poate in-
sinua chiar propria-ţi fiinţă supusă la tot fe-
lul de idei preconcepute, la suferinţe imagi-
nare, la mici tragedii create parcă din dorinţa
de-a deveni victima propriului eu. Cauţi par-
că necunoscutul într-o dramă omenească ce
simţi că se desfăşoară la picioarele tale, de
parcă n-ar mai exista iubire pe Pământ, şi
spaima se transformă în duioşie şi-ţi doreşti
pe loc o femeie – dar o femeie descătuşată în
toată splendoarea ei – lăsându-se pradă unui
singur bărbat, un idol de carne, cum spunea
cineva. Şi-n acelaşi timp să simţi cum se

109
naşte o primăvară nouă, unică înfrunzind ca
o primăvară nouă şi proaspătă în viaţa ta.
Doar atunci reînvie curajul de a-ţi înfige un-
ghiile în carnea ei tare, ca un triumf, o iz-
bândă în clipa ce-o credeai pierdută. Doar a-
tunci strălucind din nou splendoarea suvera-
nă... Chiar şi numai gândul de-a nu privi o
asemenea fiinţă te sperie, te îngrozeşte; a nu
auzi şi a nu vedea strălucirea acestei senzaţii
e doar invidie sau frică; o frică banală că
nu-ţi mai ajunge Pământul şi că viaţa e-atât
de scurtă. Nu te mai mulţumeşti cu bucata
de cer de deasupra capului tău; vrei ca fie-
care lucru să-ţi aparţină doar ţie, de parcă în
acele momente numai tu ai iubi pe lume; le
vrei pe toate, cu o râvnă nebună şi-n dezor-
dinea din jur cauţi, întinzi mâinile cu lăco-
mie; şi când le priveşti mai atent, ele sunt
goale, pline doar de deziluziile tale. Abia a-
tunci te retragi ca-ntr-un vis plin de frisoane,
descoperind că mai există şi urâtul pe lume...
Oare de ce nu am niciodată curajul
să vreau ce-mi doresc? – mă întreb în rându-
rile ce vi le adresez cu încredere dar şi cu
speranţă; dar, mai ales, cu teama ce se insta-
la în mine în după-amiezile de toamnă când,
de sus, de la mansarda ei ce semăna atât de
bine cu carlinga unui avion, îmi făcea semne
disperate de prietenie...

110
 Atunci se tulburau apele, se clătina
cerul, se mişca vântul; frunzele se înteţeau
într-o rumoare nemaiîntâlnită; ziua se mic-
şora şi ea văzând cu ochii, în timp ce ea con-
tinua să-mi facă semne disperate cu mâna
de-acolo, de sus...
Până unde poate duce prietenia?...
O cunoscusem întâmplător în grădina
mare a oraşului; ce lume, ce vânzoleală era
altădată acolo... Ţin minte, ne adunam în
preajma chioşcului, să ascultăm fanfara mili-
tară cum acoperea totul cu valsurile ei ce
ţâşneau parcă dintr-o voluptate rar întâlnită;
cât patos răzbătea în jur, ce vibraţii se pier-
deau până departe, către fluviul ce-şi urma
curgerea în imperiul neobosit al timpului...
Părul ei blond, cârlionţat şi lung îmi
făcea tot felul de semne din mulţimea adu-
nată acolo; părea că se zbate ca o pasăre în-
tr-un zbor în dezechilibru; sau o barcă fără
vâsle furată de valuri în derivă...
O florăreasă oacheşă striga, undeva,
prin apropiere, cât o ţinea gura: - Luaţi tran-
dafirii!... Proaspeţi şi nevinovaţi, parfumaţi
şi fără spini! Hai, poftiţi de luaţi!... Pentru
doamne şi domnişoare!... Cu un trandafir
deschideţi inima celei mai frumoase femei,
celei mai frumoase fete!...
În adolescenţă tentaţia e mare; aşa că
m-am grăbit să cumpăr un fir de trandafir,
111
s-o-ntâmpin cum se cuvine, să-i astâmpăr
neliniştea sau... curiozitatea?... În fond, nu
ne cunoşteam de nicăieri, nu ne mai văzu-
sem vreodată...
Îţi dăruiesc acest trandafir!... – i-am
zis, mai mult bâlbâindu-mă, evitând s-o pri-
vesc în ochi.
Vai, ce drăguţ eşti!... M-aşteptam la
asta!... Hai să ne plimbăm, să ne cunoaş-
tem...
Şi astfel îmi trădasem singurătatea şi
liniştea...
Ce bine mă împăcasem până atunci
cu caietul meu, cu confesiunile mele; mă
destăinuiam filelor lui cu sinceritate; îmi pu-
neam fel şi fel de întrebări şi tot eu, în toiul
nopţilor albe, le căutam răspunsuri. Mâzgă-
leam acolo chiar şi mici poezii, eram liric.
Îmi supuneam fiinţa la tot felul de încercări
pe care le suportam cu stoicism... Aşa să se
petreacă în viaţă? – mă întrebam. Îţi cauţi
sentimentele, le sădeşti, le pliveşti vara şi le
încotoşmănezi iarna, le creşti şi când întinzi
mâna să le simţi întregi – gol! Golul cel mai
gol; ca şi cum te-ai vârî cu înfrigurare în lu-
mea adunată la colţul străzii, crezând că-i
vorba de ceva anume, un accident, o bătaie
şi, când ai ajuns acolo, îşi vede fiecare de
ale lui, nimic decât o aglomeraţie la auto-
buz... De când nu mai reuşesc să-mi chem
112
visele, şi ce frumos mă jucam ziua de-a v-aţi
ascunselea cu întâmplarea pe care doream
s-o trăiesc noaptea; mă apropiam de ea în-
cet, pe vârfuri, îi aruncam, aşa, de departe,
o privire iute, să n-o sperii sau, din nebăga-
re de seamă, s-o văd prea mult, s-o iau ast-
fel de cu ziua, s-o consum... Seara o mai pri-
veam o dată înainte să adorm şi, peste noap-
te, mă răsplătea pentru răbdare, revenind
vie, totdeauna neaşteptată, amplă, împletită
cu altele...
Rândurile scrise îngrijit, cu un anu-
me stil personal mi-au adus deodată aminte
de prima mea iubire din adolescenţă, de
Doina, fata dirigintelui de poştă de la Jucu
de Jos... Mâna ei, ca o creangă de măr înflo-
rit, se legăna leneşă şi tandră pe fruntea mea;
era ca o adiere de primăvară, era boarea ce
mângâia matern câmpia abia ieşită de sub
clopotul ninsorilor; aburi grei îmi inundau
ochii, sub pleoapele mele urca un hău dulce-
amar, fiinţa mea se zbătea în cuşca unei zile
searbede ce devenise deodată neîncăpătoare;
şi iarăşi, palma ei mică şi subţire, cu degete
lungi ca de pianistă, catifelată pe obrazul
meu sfârtecat de coşuri...
Melancolia a fost şi rămâne o boală
grea; stârneşte în juru-i adevărate furtuni;
scufundă vase cu sute de marinari la bord,
inundă plaje ce până mai ieri erau un vis, la-
113
să în urmă nisipuri flămânde, zgrumţuroase,
tăioase, pline de scoici sparte... Schelete de
bărci, alteori faimoase, acum atârnau de va-
luri, betege, relicve ale unei lumi apuse; cri-
vace şi lopeţi pluteau în derivă, se-agăţau in-
solente de sălciile pletoase, rămase într-o a-
plecare de bătrâni neputincioşi, schilodiţi de
reumatisme, de-ncălecări persistente ale co-
loanei vertebrale, o cocoşenie fără leac şi
speranţă...
Vântul, doar el era singurul ce se mai
strecura în neştire, se-agăţa de noi ca de niş-
te pelerine uitate de mult la uscat pe frânghii
roase şi improvizate; nimeni nu mai ştia de
nimeni şi de nimic; o mare de smârcuri se
căscase în faţa noastră din fundul căreia mai
clocotea câte-un oftat tardiv şi anevoios de
animal ramolit, în agonie...

(Îi plăcea oare tânărului meu – eu

credeam, totuşi, că-i tânăr! – să facă literatu-
ră, să-şi încerce condeiul scriind această
scrisoare? Se interfera totul atât de bine cu
povestea mea de dragoste; amândoi adoles-
cenţi, naivi, cotropiţi de-o dragoste focoasă
ce răscolea abisal două suflete nevinovate,
pline de exaltare, de tandreţe şi iluzii; sau

114
doar o privire plină de dezolare, perfidă,
meschină ce mă prinsese în mrejele ei? Sau
era taina unei inimi pe care, dacă încerci s-o
răscoleşti, devii deodată găunos şi rece ca
firul de iarbă, acoperit de mâlul nemilos?
Când taina se risipeşte cine-i poate lua locul,
unde găseşti echilibrul de care te mai poţi
sprijini?...
În jur plutea liniştea vinovată de di-
naintea furtunii, iar curând furtuna avea să
fie chiar ea, Doina, fata cu faţa prelungă de
cal, cu ochi iscoditori, albaştri şi păr lung...
Ea apăruse acolo, între noi, ca un moment
nepotrivit şi dureros, iscând între noi discor-
dia, teama şi chiar şi ura ce-o simţeam în
privirile reci, tăioase; apariţia ei în holul
mare al clădirii ne timorase pe toţi, de la mic
la mare, nu mai văzusem până atunci în mij-
locul nostru o fată vie, frumoasă şi, mai ales,
zâmbind plină de voioşie; o vâltoare rece,
ameţitoare, parcă un vuiet se stârni între noi;
ochiade şi şuşoteli, priviri languroase, miş-
cări epatante, murmure şi scâncete de gelo-
zie aveau să urmeze seara în dormitor... Cul-
minând în zilele următoare cu înjurături şi
ameninţări de tot soiul, chiar până la cea cu
bătaia cu papuci seara, pe-ntuneric, după ce
se dădea stingerea...)

115
 Peste două săptămâni, cu gesturi fi-
reşti şi la fel de surâzândă, m-a invitat în
baltă, să merg cu grupul ei de prieteni:
- Vino cu noi în baltă... Să vezi balta
arzând!...
N-am putut s-o refuz, ori n-am vrut –
nici acum nu ştiu... Sau căzusem în... laţ?...
Era o dimineaţă calmă, frumoasă, cu
soare şi cer senin; (ah!, cât de mincinoase
pot fi, uneori, dimineţile unui băiat cumin-
te!...) Până atunci nu mă mai plimbasem cu
barca; de fapt, nu era barcă ci o luntre, ceva
mai lată şi mai lungă în care încăpusem cu
toţii, vreo zece suflete, pare-se. La început
chiar ne stăpânise o frică ascunsă, adică fie-
care îşi imagina frica în felul lui: unii se ţi-
neau strâns de copastie, alţii îşi înţepeniseră
picioarele în crivace; fetele erau poate mai
fricoase din fire, dar parcă mai zglobii până
la urmă, mai aruncau câte-o ocheadă în stân-
ga şi-n dreapta, se mai stropeau pe furiş, să
nu le vadă moş Cornorenko, barcagiul ce-şi
luase curajul să ne ducă spre Dunărea veche,
unde ştia el că vom fi în siguranţă şi vom fi
şi mulţumiţi de alegere; nu-i vorbă că-l plăti-
serăm pe bătrân şi-i dădusem la pachet şi-o
sticlă de vodcă, să-şi îndulcească glasul...
(În două zile, Doina ne zăpăcise pe
toţi! În două zile paturile din infirmerie se
umplură cu bolnavi; unii deveniseră palizi,
116
nu mai aveau poftă de mâncare, temperatura
făcea să le ardă fruntea şi obrajii; alţii deli-
rau în somn, capul le vuia ca o moară hodo-
rogită, erau apatici, nu mai vorbeau, aproape
că-i dădeau frisoane doctorului Carol, care
nu mai ştia ce să creadă; îndesa în noi pilule
cu nemiluita...
- Ei, lasă că vă fac eu bine!... – ex-
clamase, la un moment dat, doctorul, iritat.
- De mâine pun penicilina şi acul pe
voi!...
... A fost cea mai eficace metodă;
seara, toţi cei aflaţi în infirmerie începură
să-şi soarbă ceaiul şi să-şi înfulece felia de
pâine cu marmeladă. Era primul semn de în-
sănătoşire; începurăm să ne dăm jos din pa-
turi şi să ne holbăm pe fereastră, la cei de-a-
fară. Ameninţarea doctorului, cu penicilina
şi acul, îşi făcea efectul; frica de injecţii
dându-ne serios de gândit...
Zile la rând mă înstrăinam parcă de
mine; eram devorat, încetul cu încetul, de
Doina... Mărunt-mărunt, bucăţică cu bucăţi-
că, ea sorbea din trupul şi sufletul meu orice
speranţă de-a mă mai elibera de... jugul a-
morului... Ochii ei deveniseră nişte piroane
ce ţintuiau aspru şi adânc, mâinile ei erau
parcă odgoane ce mă-nlănţuiau fără vreun
mijloc de scăpare, trupul ei era un zid, şi,
oricât încercam să-l escaladez, îmi era cu
117
neputinţă... Ah, Doina – îmi şopteam în
nopţile bătute de insomnii – ce mai aştepţi,
deschide porţile splendorii!... Te mulţumeşti,
oare, să-mi rupi carnea, fâşie cu fâşie?... Nu
ştiu dacă-ţi va fi de folos?!... În rest, mă lup-
tam cu curajul şi el cu mine; îmi venea să-mi
rup părul din cap, să-mi strivesc oasele de
zidurile reci şi slinoase ale coridoarelor
lungi şi întunecoase din subsolul clădirii; îmi
trecuse, o idee destul de tâmpită prin minte:
aceea de-a mă arunca de la etajul trei...
Umberto Eco spune, printr-un perso-
naj de-al său ... nimeni n-a fost vreodată de-
vorat de Gioconda...
(Întotdeauna avem sentimentul că ne
scapă câte ceva: ceva de care eram siguri,
ceva care se derobează, se eschivează toc-
mai sub picioarele noastre. Suntem în cău-
tarea unei cunoştinţe, a unei intimităţi care
s-a rupt).
Mă surprindeau gânduri iritante, în-
fricoşătoare chiar, ca atunci, demult, când de
sus, de pe deal, unde se afla clădirea Cămi-
nului, dreptunghiulară, cenuşie priveam în
depărtare... Vedeam trenurile cum se furişau
ca nişte dâre de fum pe lângă şosea, din
stânga spre dreapta şi invers, fără să înţeleg
de unde vin şi încotro se duc... Ştiam că în-
tr-o zi şi eu fusesem adus aici tot cu un ase-

118
menea tren şi că-ntr-o altă zi voi pleca – un-
de nu bănuiam! – tot cu un astfel de tren...
Ca peste tot în viaţă şi-acolo era mul-
tă mizerie şi sărăcie-n jur, mâncarea puţină
năştea în tine tot felul de şiretlicuri spre a
ţi-o completa cu a vecinului mai slab de în-
ger... Erai oricând în pericolul de-a ţi se în-
şfăca felia de pâine cu marmeladă, de dimi-
neaţă şi-atunci trebuia să te mulţumeşti să-ţi
bei ceaiul gol; trebuia să ştii să-ţi păzeşti bu-
cata de pâine de pe masă, la prânz, fiindcă
lesne puteai fi bătut pe umărul stâng de unul
mai plin de tupeu iar prin dreapta, aceasta ţi
se făcea nevăzută...
Te baţi, uneori, cu ghearele şi cu din-
ţii pentru fărâma ta de dreptate; simţi cum
ţi-o sfâşie lăcomia, ţi-o calcă-n picioare la
drumul mare; ţi-o terfeleşte egoismul şi
laşitatea celor din jur tocmai atunci când te
simt mai singur dar mai puternic pentru că ai
curajul să faci doar ce vrei; să le arăţi că dra-
gostea ta e vie, puternică şi adevărată pe
când a lor nu-i decât o minciună. Pentru e-
norma ta greşeală, ei te detestă şi mai mult,
te dispreţuiesc şi te condamnă la o rece ne-
păsare...

119
 (Citeam undeva că oamenii sunt răi
pentru plăcerea lor personală. Devin uşura-
tici şi prefăcuţi, în pieptul lor s-a stins de
mult arsura aia ce altă dată părea de nepoto-
lit, ascuţită ca un pumnal, lăsând în urmă
cenuşa rece ca o pleavă, bună doar de arun-
cat în bătaia vântului; o resemnare perfidă
din calea căreia încerci să fugi, te zbaţi ca o
reptilă încolţită, de cele mai multe ori fără
nicio şansă... E ca şi cum te-ai trezi deodată
stingher, singur pe o străduţă îngustă, pustie
şi rece şi parcă te grăbeşti să ajungi undeva,
te simţi pironit din spate de ochi sfredelitori
şi grăbeşti tot mai mult pasul, se instalează
în tine o teamă sinistră, din urmă te fugăreş-
te, ascunsă printre ziduri, o umbră şi nimă-
nui nu-i pasă; încerci să te resemnezi, să te
agăţi de paşii ce înghit cu repeziciune calda-
râmul ce scoate nişte sunete sinistre, seci;
doar tu, trecătorul intempestiv, mai întârzii
fără să vrei, fără să bănuieşti măcar că eşti
condamnat să urmezi un drum care nu e al
tău, de fapt nici nu ştii unde duce...)
... În baltă era nemaipomenit; între
pământ şi ape simţi cum coboară, uneori,
raiul printre noi; cum firul de nisip şi pă-
mânt umed ţi se topeşte sub picioare; sălcii-
le te blagoslovesc cu umbra lor, pescăruşii
îţi sfâşie privirea dintr-o parte-n alta, pes-

120
te-un tărâm de linişte şi-nvăpăiere. Doamne,
toate mă ameţeau, foşnea în fiinţa mea necu-
prinsul şi valul fluviului bătea parcă-n rit-
mul inimii sfârtecate de plăcere...
Ne-am împrăştiat curând, cu rucsa-
curile-n spate, căutând dintr-un fel de in-
stinct, izolarea, umbra unui cuib de nebunii,
clipa în care să putem respira fiecare în felul
lui, o evadare după care tânjeşti de o vreme,
pe care ţi-ai dorit-o, e toată libertatea lumii
care ai vrea să fie a ta...
Nebănuită şi cumva misterioasă, sea-
ra se-aduna de printre sălcii ca o reptilă, de
prin ramurile salcâmilor ce bănuiau parcă o
noapte încărcată de reverie pe care n-o mai
simţisem vreodată; teama şi emoţiile băteau
la poarta mea cu degete tremurătoare de apă
mirosind într-un fel ciudat, a nămol încins, a
peşte, a buruieni sfârtecate, mâncate până la
miez de ape...
Nevăzuţi, ne-am ascuns unii de alţii,
fiecare cu taina lui, cu visul nelămurit al u-
nei viitoare aventuri dorite din încrâncenarea
trupului cu sufletul; şedeam unul lângă altul,
tăcuţi, de parcă ne-ar fi fost frică să ne spu-
nem vreun cuvânt. În mâini cu nişte crengi
uscate, desenam pe pământul umed figuri, la
voia întâmplării, cercuri, romburi, dreptun-
ghiuri, tot ce ne trecea prin cap în absenţa
cuvintelor; şi, totuşi, am simţit că trebuie să
121
sparg... gheaţa, nu putea dura la infinit tăce-
rea aceea nevinovată; banal sau nu, am în-
trebat-o:
- Ţi-e frică de întuneric, cumva?...
- Cât timp eşti cu mine, n-are de ce
să-mi fie frică... Şi, până la urmă, nu ştiu în-
că ce-i aia frică!... – mi-a spus-o pe şleau,
lăsându-mă mirat şi fără să-i înţeleg măcar
tonul vocii care cred că era un fel de încăpă-
ţânare puerilă sau, pur şi simplu, mă ignora.
- Am auzit că pe-aici, în baltă, mişu-
nă şerpi... Eu am oroare de ei...
- Ai auzit bine: mişună, dar sunt
şerpi de apă, inofensivi... Aproape că fug ei
de tine, caută apa, unde se ascund... Ha-ha-
ha, fricosule, cred că deja ai şi început să
tremuri!...
- Bine, atunci mă las în voia ta...
Sunt sigur că ai să mă aperi, dacă e cazul;
ştii, eu nu prea am fost în baltă, mai ales,
noaptea... Am fost crescut, cum se spune,
mai mult în seră... – am simţit nevoia... unei
destăinuiri care, dacă nu mă avantaja, îmi
dădea puţin curaj în faţa ei; căutam oarecum
să-mi înving posibila frică ce m-ar încerca în
timp ce pentru ea totul era firesc; nu ştiam,
de fapt, ce căutam eu în baltă cu nişte tipi şi
tipe pe care nu-i mai cunoscusem înainte.
Priveam printre crengi, căutam să bănuiesc
cerul ce se întuneca lent, încercam să mă
122
ascund pe sub norii sublimi ce pluteau dea-
supra noastră, aproape că ne sfidau, ne lăsau
conduşi cumva de iele imaginare. Ici-colo
încă mai ghiceam stele mărunte ce se ascun-
deau una în spatele celeilalte, clipeau într-un
joc al culorilor, creau de fiecare dată, în câ-
teva secunde, imagini ciudate ce sticleau în-
tr-un cer îngheţat; romburi, cercuri şi drept-
unghiuri de tot soiul, copiau parcă tot ce
zgâriasem noi pe pământ; ne cotropeau ochii
cu imensităţi nedesluşite în faţa cărora ne
pierdeam ca-ntr-un balans al iluziilor.
- Dar tu tremuri cumva, dragă?... –
m-a trezit ea dintr-un fel de năuceală ce se-
măna poate foarte bine cu frica sau doar aşa
îşi închipuia ea...
- Nu, nu tremur... Simt doar aripile
întunericului în jurul meu cum cresc, mă
învăluie... E ca o senzaţie de înstrăinare şi
parcă simt mirosul ploii...
- Dar nu bănuieşti ce-i în spatele nos-
tru?... – m-a întrebat şi am rămas surprins,
fără cuvinte; am întrebat pe loc:
- Ce-i?...
- Fricosule!... Ce-i, o ditamai scorbu-
ră în care ne putem adăposti regeşte, mai a-
les că avem în rucsacuri pături; îţi dai sea-
ma, e mai ceva decât într-un cort; avem la
noi ceai şi biscuiţi, ciocolată... Am şi-un pa-

123
chet de ţigări, le-am luat aşa, în desfrâu... Tu
fumezi? – m-a întrebat brusc.
- Nu! – şi-am dat şi din cap, să par
mai convingător.
Dar chiar era adevărat, încă nu m-a-
pucasem...
(Persuasiv, cuvintele ei, atunci aspre,
aproape nişte sloganuri, se-agăţau de mine
ca o iritare, ca o pecingine de care nu pu-
team scăpa; se înfiorase toată, trupul îi zvâc-
nea ca străbătut de un curent, faţa i se înro-
şea, ochii i se dilatau şi se-nvăpăia, făcân-
du-se tot mai frumoasă...
- Hai, spune: de ce taci?... Trebuie să
ieşi în lume; aşa nu se mai poate; arată-te,
curaj, nu trebuie să te ascunzi, să lâncezeşti
ca o... gulie degerată; priveşte-te într-o o-
glindă: ai ce arăta!... Trebuie să învingi sin-
gur, trebuie să-ţi toceşti pingelele, ca să înţe-
legi lumea, s-o simţi în jurul tău, s-o simţi a
ta... Trebuie să vă îmblânziţi unul pe celă-
lalt!...
- Dar tocmai asta nu înţeleg eu... Da-
că doi oameni se iubesc, cum o fac?... Se fu-
rişează unul pe lângă altul, evită să-şi vor-
bească, să-şi spună, mai ales, cuvinte dulci,
să se îmbrăţişeze... – i-am recitat într-un fel
cuvintele, pe nerăsuflate, dar ea nu avea de
gând să-mi răspundă. O luasem poate prea
de sus cu vorbăria mea liberă despre dragos-
124
te, despre iubire. Greşisem, mă dădusem
prea interesant, devenisem stupid?...
Tocmai atunci – nu ştiu cum! – îmi
veniră-n minte nişte versuri citite de mult în-
tr-o antologie, dar care atunci mi se părură
destul de banale; uite că acum, conştient sau
nu, le murmuram încercând să trec peste ab-
senţa unei clipe ratate; ele spuneau: Oricine
îmbrăţişează o femeie devine Adam. Iar fe-
meia – Eva. Totul se întâmplă din nou pen-
tru prima oară.... Lăudată fie iubirea în care
nu există posesor, nici posesiune, cei doi a-
bandonându-se unul altuia... Totul se întâm-
plă pentru prima oară, însă iubirea lor e e-
ternă.)

(Cred că dacă i-aş fi recitat versurile

cu pricina, mi-ar fi întors pe loc spatele; fu-
rioasă sau nu, m-ar fi considerat prea matur
pentru vârsta mea; sau ar fi crezut că fac
exces de zel, mă dau mare încercând să-i a-
răt cât de citit sunt eu. Simţeam deja cum în
privirea ei zăcea o neclintire arogantă. În o-
chii ei oftalmici ghiceam nesiguranţa gestu-
lui şi zâmbetul forţat, oarecum persiflant.
M-am simţit deodată mărunt, o fiinţă insig-
nifiantă şi-am preferat să dispar din faţa ei;

125
am ieşit în grabă pe uşa din spate a clădirii şi
cu paşi iuţi am traversat curtea plină de pie-
triş, am coborât pe vale pe lângă salcâmul
bătrân, năpădit de stolul de ciori gălăgioase,
n-am mai văzut nimic în cale până la apa
Someşului; m-am trântit în iarbă şi-am înce-
put, fără să vreau, să plâng... De ce? Nu ştiu,
dar poate că astfel mă eliberam de toate an-
goasele; ciudat, dar plânsul e o eliberare, o
descătuşare, face bine...)
... Privesc pe geam apatic, dezorien-
tat cum plouă ca şi-atunci, în seara când şe-
deam strânşi unul în altul, un singur trup ce
ticăia în două inimi gata să ne spargă coşu-
rile pieptului. Era o ploaie ţârâitoare, aga-
santă şi fadă, nedorită, respingătoare, antipa-
tică ce voia cu tot dinadinsul să ne spele tru-
purile, să ne-nspăimânte cu înfiorarea stropi-
lor reci, în timp ce o lună becisnică ne privea
de sus cu rânjet insinuant, invidioasă şi toc-
mai în acel moment i-am simţit fiorul crud al
unui sărut nepriceput, dat de-a valma, nestă-
pânit dar adevărat; am cuprins-o cu amândo-
uă braţele, mi-am cuibărit – dacă se poate
spune – gura şi nasul între sânii ei tari şi îm-
bufnaţi, mai târziu îi văzusem şi catifelaţi,
chiar îmbujoraţi sau poate-aşa-i văzusem eu,
în clipa aia eram oricum... dus cu pluta; ne
domoleam într-un consens tacit amândoi; o
lăsam pe spate, ea se învoia fără nicio res-
126
pingere şi deodată trupurile noastre se pă-
trunseră unul pe altul, săgetaţi de-o durere
grea, ascunsă, râs amestecat cu plâns, cotro-
piţi, invadaţi de tot fluviul de sânge al lumii;
sânge sărat şi dulce ca ţipătul primului pes-
căruş ce săgetează în zori fluviul în picaj,
după primii peşti ai zilei. Trupul ei, moale ca
apa, ca iarba şi ca frunzele, ca valul ce-o
purta în imensele mele nopţi de nesomn,
fierbinte ca oftatul ce-ţi usucă fără milă
buzele. Avusese dreptate, scorbura devenise
pentru noi un adevărat palat; ne adunase-n
incinta ei ca-ntr-un fagure de miere; era aco-
lo o lume pe care n-o bănuisem, nici nu cre-
deam măcar în existenţa ei. Lumea cealaltă,
din jur, ne obişnuise cu un soi ciudat de
comportament, cu un alt fel de-a privi şi
percepe lucrurile şi oamenii. De la un timp
simţi, fără să vrei, cum şi sentimentele o iau
uneori razna, nu mai poţi controla chiar ide-
ea de-a face cuiva un bine, de a-l ajuta să
simtă măcar binele celui de lângă el...
Dar cred că o iau razna; de fapt, dra-
gostea ei venită aşa, brusc peste mine, ca o
cascadă, ca o apă rostogolită fără vreo aştep-
tare anume, fără s-o vrei sau s-o doreşti în
clipa când peste tine apasă ciudoasa lume a
neînţelegerii, a neputinţei sau a felului în
care încerci să mai priveşti lumea, cea care
refuză să mai creadă în tine, te refuză chiar –
127
tu, care din naivitate, mai crezi în ea, te în-
trebi: - Mai e, oare, o cale? Atunci, unde,
care e drumul condamnatului, care sunt mii-
le de paşi pe care trebuie să-i mai parcurgă,
până la marele şi speratul liman?...
Avea dreptate Mirela – cred că ăsta
era numele ei – oricum, la început fusese o
fiinţă destul de ascunsă, probabil că-şi luase
şi ea măsurile ei de prevedere, niciodată nu
eşti sigur de ce poţi întâlni azi sau mâine, cel
mai uşor e, până la urmă, să-ţi închipui că
toată lumea visează, umblă cu capul în nori
şi, cât e ziua de mare, valsează cu mintea, cu
privirile, sunt aerieni; filosofează fiindcă-i la
modă, şi-i cel mai uşor mod de a-ţi descărca
sufletul, de-a te elibera de invocatele angoa-
se; cam aşa mă reflectam eu în ochii ei fărâ-
miţaţi de aburi, de lacrimi greu şi subtil as-
cunse, bântuiţi cumva de fantasme; dincolo
de pereţii groşi ai scorburii, auzeam ca-ntr-o
erezie sălciile aplecate-n ape, umbre ce se
strecurau în bătaia vântului, înălţându-se în
sunete subţiri, părând săbii sticloase în băta-
ia lunii; dintre trestii apăreau bulgări de stele
ce se adânceau şi izbucneau din ochiuri de
apă...
- Ce straniu şi pitoresc pare totul... –
îmi zicea, cu glas molatec, Mirela. Asta să
fie iubirea?... Cât de halucinant pare totul
între noi!...
128
 - Asta e iubirea! – i-am răspuns. Iar
iubirea nu-i deloc o afacere! Iubirea e liberă,
e înălţătoare ca şi visul: n-are bariere... E li-
beră ca religia, care-ţi arată calea, cea liberă,
fără poticneli... – îmi veni atunci, pe loc, în
minte.
O umbră buimacă, fără rost, se aşter-
nu parcă pe faţa ei pistruiată; dar nu, n-o ac-
ceptă, mă strânse la pieptul ei cu putere, to-
tul părea o veşnicie plină de uimire şi tăcere
ce se revărsa din înalturi peste noi.
- Despre iubire e fad, uneori, să vor-
beşti... – îmi şopti cu voce tristă, furată cum-
va de culmile apusului. Cineva spunea: Ce-i
cu poeţii ăştia, cântă luna, când pe Pământ
e-atât de frumos!...
Mă-ntreb azi, pierdut dincolo de ori-
zonturi, de alte credinţe şi visuri ce m-ade-
meniseră fără să vreau, mă furaseră cu to-
tul...
- Ce face adolescentul când se-ndră-
gosteşte?... Când rămâne deodată singur şi
neajutorat pe planeta Pământ! Când misterul
şi dragostea cască-n faţa lui marea groapă a
dezolării, a rătăcirii?... O ia iarăşi de la ca-
păt? De fiecare dată şi, mai ales, de unul sin-
gur?...
(Tânărul Werther se zbătea în mine
şi suferea, nu mânios cât pregătindu-şi parcă
arta conversaţiei cu ea; limbajul ăsta-i cel
129
mai dificil, cel mai groaznic, cel mai de spe-
riat... Delirant şi fantastic, o iubeam pe
Doina; ea era apa ce curgea, vuitoare şi în-
spumată, prin trupul meu; Doamne, ce chi-
loţi iscoditori avea; un roz fulgurant, vântul
de dimineaţă ce se iţeşte abuziv şi cu afront
prin tinerele mlădiţe.. Dar mă iubea ea, oare,
cu adevărat?... Sau totul nu era decât o
aventură trecătoare?...
Trebuie să sufăr! – îmi spuneam; tre-
buie să zac... Doamne, ce idee; să mă îmbol-
năvesc, să ajung la infirmerie, să sufăr, să
fac tratament şi ea să mă caute, mai ales că
mama ei tocmai acolo lucra... Dar cum să
fac să ajung acolo?... A, da, auzisem că da-
că înghiţi cretă faci temperatură!...
Coborâse într-un suflet după mine,
tocmai acolo, în malul Someşului; părea nă-
ucă după mine, s-a aruncat în iarbă, peste
mine, izbucnind şi ea într-un plâns cu sughi-
ţuri; ne-am sărutat, cumva hulpavi, pe gură,
pe obraji până ce ne-am şters bine lacrimile;
ne lăsam pradă unor valuri domolite, legăna-
re ciudată, pluteam într-o calmă confuzie; se
zbătea în noi suspinul unei îmbrăţişări abia
bănuite, era momentul rar întâlnit când te
trezeşti ascultând vuietul lumii...)

130
 (- Îţi dai seama – îmi spunea Cornelia,
vrând să pară convinsă – până şi curvele
dorm noaptea; nu contează în patul cui; după
marile lor aventuri şi zbânţuieli, până şi ele
au dreptul să doarmă; mai ales, conştiente că
peste câteva ore urmează aventura cea mare,
cea mai dorită: călărirea din zori, poate ulti-
ma şi cea mai fascinantă aventură din viaţa
lor. De fiecare dată alta şi, mai ales, cu alt
partener. E un adevărat regal pentru o feme-
ie să-mpartă cu un bărbat plăcerea, atunci
când mai poate fi vorba de aşa ceva; fiindcă
există – să ţii minte, Nick – şi astfel de oca-
zii în viaţa unei femei sau chiar a unui băr-
bat; şi curvele sunt până la urmă delicioase;
au farmecul lor, altfel n-ar mai fi dorite...
Şi-n clipa aia îmi căuta cu un fel de
sfioşenie, privirea; să vadă dacă o aprob, da-
că sunt de acord cu părerile ei şi văzând că
nu dau din cap a aprobare sau nu, a continu-
at pe-aceeaşi canava, dar cu o voce puţin
cam iritată:
- Ele dispun întotdeauna de un soi de
arme secrete; lentoarea lor e disimulată în o
mie şi una de drăgălăşenii, febrilitatea trupu-
lui lor te scoate din minţi iar când ajungi a-
colo, deja eşti un bărbat terminat; ele îşi pun
la bătaie tot trupul, convinse că tot ce-i a do-
ua oară – dacă va mai fi cumva – nu-i ca pri-

131
ma dată; se-ntâmplă totul cu o vinovăţie as-
cunsă, nebănuită, şi... – şi-n clipa ce-a ur-
mat, a dat din mâini aşa, într-un gest nelă-
murit, parcă amânând ceva nelămurit, ceva
neînţeles...)
... Există, totuşi, în noi puterea, acum
îmi dau bine seama, de-a o lua de-acolo de
unde ceva s-a rupt, de-acolo de unde pereţii
scorburii s-au destrămat, au devenit deodată
neîncăpători, sufocanţi şi aerul nu-ţi mai a-
junge, pare că totul se desface în bucăţi, se
rupe iar seara ce a urmat a fost ultima,cul-
minând cu un nebănuit foc de tabără de a-
dio; cu ultimele puteri ne-am apucat să
strângem la un loc rădăcini uscate, stuf şi
tot felul de cioate ce puteau arde foarte bi-
ne; adunam grăbiţi, ca nişte trepăduşi, tot
ce-ar fi putut întreţine un foc pe cinste, de
neuitat dar, mai ales, să ne marcheze, cum-
va, aşa cum numai prima iubire ştie s-o fa-
că... Sau ştie doar s-o ia razna pe mirişte;
şi-n clipa următoare, privind-o confuz, min-
tea mi se împiedică de bătrânul Dostoievski
care-mi şoptea printre dinţi: O iubire pe ca-
re trebuie s-o păzeşti, nu reprezintă nimic...
Balta arzând! Nu mai văzusem aşa
ceva... Ziua se topea spre apus; soarele părea
o uriaşă roată sângerie, un balon incandes-
cent gata-gata să explodeze în mii de fărâ-
me... La răstimpuri ciudate şi neştiute sălcii-
132
le şi stufurile uscate se-aprindeau, pocneau
ca nişte artificii, răscoleau totul în jur; pă-
mântul gemea sub dogoarea lor, pe-alături se
căscau, parcă negre şi urâte, gropile din care
ţâşnea un fel de împotrivire, un abur greu,
înţepător... Ţiuitul strident şi subţire al stufu-
lui ce mocnea ascuns mistuia totul cu grabă,
aerul devenea ceţos şi acru, lacrimi abia vi-
zibile şi nebănuite îţi striveau pleoapele pe
furiş... Asistam la năruirea unui castel de
nisip, iar clipa supremă a venit când ea, cu
nonşalanţă – azi se spune, cu un cinism greu
de imaginat – s-a apropiat de mine şi cu su-
râsul ei perfid mi-a zis: Ne-a furat natura?...
Uite, ţi-l prezint pe prietenul meu, Dinu!...
(Vezi, dragă prietene, întotdeauna,
vrei-nu vrei, musai trebuie să existe un
Dinu; dorit sau inventat, aşa, la curul gol, el
e curva ce ţi se întinde drept pretext chiar
pentru nevinovăţia ta; aşa cum mi-a făcut-o
mie Doina, cu ani în urmă; şi ştii pentru care
motiv? Ţi-o spun simplu şi direct: i-am cerut
să facem dragoste, aşa, direct şi tocmai aco-
lo, în malul Someşului, în iarba mare ce ne
ascundea lumii... Atunci, pe loc, vocea ei a
înlemnit, buclele ei lipite pe obrajii mei u-
mezi s-au transformat şi mai mult într-o
transpiraţie rece şi-n timp ce trupul meu se
calma, al ei tremura sub efectul unei alt fel
de transpiraţii, fierbinţi, o fierbinţeală ce mă
133
ardea fără cruzime. Când s-a desfăcut din
strânsoarea braţelor mele, deja era totul pier-
dut; în urma ei rămâneau nişte expresii urâ-
te, năucitoare, străine care sunau cam aşa:
Ticălosule, asta înseamnă pentru tine dra-
goste?... Ai în tine o dragoste de fiară, şi să
ştii că vei plăti pentru asta!... - Dar ce-am
făcut, Doamne? – m-am întrebat; mi-am ce-
rut doar dreptul elementar la viaţă şi dra-
goste! Nici pe acesta nu-l mai am? Atunci,
răspunde-mi, pentru ce mai trăiesc?... Pen-
tru ce mă mai ascunzi lumii, în turma asta
blestemată!... De-aici nu vor ieşi niciodată
oameni adevăraţi...
... Seara, la cantină, mămăliga cu
brânză, un fel de terci ce ni-l trântea tanti
Koty cu lingura mare, de lemn în farfurie, nu
mai avea niciun gust; şedeam la masă forţat,
pentru că trebuia să respect regulamentul,
pedagogul era la datorie, în poziţia de drepţi
lângă uşa masivă din lemn; îşi arunca vigi-
lent ochii în toate colţurile, gata în orice mo-
ment să intervină cu vorba şi – de ce nu? –
chiar cu bâta. Încercam să fiu calm, să înţe-
leg cumva liniştea din jurul meu, o linişte nu
ciudată cât mai mult vinovată; un soi de li-
nişte ce suna altfel sau poate că sălăşluia
doar în capul meu? Am ridicat privirea şi
l-am atins cu părerea pe cel din faţa mea, un
fel de prieten, pe Marc A., dar şi acesta s-a
134
ferit de mine, s-a aruncat şi mai concentrat
asupra mămăligii ce-i mai rămăsese în farfu-
rie; de parcă era într-un fel dresat, mămăliga
era pentru el unicul motiv al existenţei. Sau
îl săgeta cerberul de la uşă, cel ce inoculase
în toţi tăcerea aia bolnavă, vinovată de puş-
cărie... De fapt, eram cu toţii veşnicii pedep-
siţi ce priveau ursuzi lumea pe care n-o înţe-
legeam; peste câţiva ani trecusem prin astfel
de momente când, la un cenaclu literar iniţi-
at de profesoara mea de limbă şi literatură
română, mi-am permis să citesc o poezie
porcoasă, ce nu se... cadra cu respectul şi
bunul simţ al tânărului creator ce trebuia să
renască în acele vremuri însorite; poezia su-
na cam astfel, era, cum îi şi atenţionasem, un
fel de parodie – de fapt, încercam să-l imit
pe Vintilă Ivănceanu – mă simţeam bine în
ritmul lui:

Era o noapte neagră şi eu visam un cer

frumos, rotund, de-o vajnică muiere,
mă perpeleam la umbra lui, ţi-o jur
şi ochii de-i căscam, vedeam că nu e;

aveam halucinaţii, cu ochii în tavan,

simţeam miros de ţâţe şi pulpe pe aproape,
când se făcu deodată o bortă ce avan
mă înghiţea cu totul, şi mă sorbea în ape;

135
eu tot cerşind la cerul ei felin
şi cum şedeam şi moţăiam pe vine,
cu ochii năuciţi pe-un cer străin –
mă iartă, Doamne, m-am căcat pe mine..

(Dar văzând că eu nu zic nimic, ră-

mân, pur şi simplu, pasiv la gestul ei, lăsă
privirea-n jos, dezamăgită, într-un fel sictiri-
tă de atitudinea mea laşă – asta mi-a zis-o
mult mai târziu, după ce-i trecuse năduful –
făcând cu mâna un gest care-ar fi putut foar-
te bine însemna repudiere, jignire sau, mă
rog, cred că nici nu i-am mai dat vreo impor-
tanţă... De fapt, acelaşi lucru a făcut şi ea,
plictisită parcă de prezenţa mea.
Au trecut ani buni, vreo zece şi încă
nu i-am înţeles gestul... În seara aia ea bea
lichior cu paiul, îşi fuma într-un fel lacom şi
nesăţios ţigara, dând apoi fumul afară în spi-
rale dense, ţuguindu-şi sofisticat buzele ruja-
te din plin; privea în jur cu un aer mefient
şi-acum cred că-n seara aia începuse totul,
încât şi azi, tulburat, mă întreb: să fi fost din
cauza mea?... O priveam cum gesticula sinu-
os şi interminabil, căuta, mai ales, să atragă
privirile celor de la mesele din jur, să epate-
ze, la un moment dat, chiar se şi luase de-un

136
bătrânel ce-şi bea liniştit coniacul şi cafeaua,
într-un stil destul de zeflemitor şi arogant,
apostrofându-l cu buzele salivându-i destul
de dizgraţios:
- Auzi, tataie, după ce ţi-o trag, ai
bani de reţetă?...
Spre surprinderea mea, n-o băgase
nimeni în seamă; am prins-o de mâna cu
care gesticula în neştire şi i-am zis, mai mult
şoptind, de jenă; nu cumva să mă audă cine-
va cunoscut:
- Cornelia, e târziu, nu se cade, hai să
mergem...
- E târziu?... Ce-mi pasă? Dar, mă
rog, pentru cine e târziu?... – s-a mirat, trist
şi zeflemitor, privindu-mă prin fumul ţigării
ca pe-o umbră pe pânza vremii; nu, nicioda-
tă nu-i târziu să spui lucrurilor pe nume, să
ai curajul să crezi în ceva şi să-l arăţi... Te
rog, vreau să mai stăm... Uite că nu vreau! E
bine?... Ce-ţi pasă ţie?... Crezi că dacă deca-
nul facultăţii a eşuat, m-a făcut curvă, fără
nicio neruşinare, înseamnă că eu trebuie să
tac?... Să stau ca o găină cu ochii-n lemne?...
– apoi a schimbat macazul, încercând să in-
sinueze ceva care semăna a glumă, a poantă;
sau poate că încerca să-şi mascheze tristeţea,
ridicolul în care intrase:
- Auzi, Nick, spune-mi şi mie: ce se
obţine dintr-un cangur şi-un şarpe?...
137
 Surprins de incoerenţa ei, îi ghiceam,
totuşi, în ochi o tristeţe pe care încerca cum-
va s-o învingă, era un gest penibil, de par-
că-mi cerea o îngăduire, o înţelegere tacită,
pentru că imediat a făcut o pauză, a privit iu-
te în jur, dându-şi seama poate, în sfârşit,
că-i privită de cei de la alte mese şi, după
ce-a mai sorbit o gură de lichior, a continuat:
- E, e... nu ştii, Nick, nici nu bănu-
ieşti, măcar... Păcat: doar tu eşti un bărbat
destul de inteligent... Hai că ţi-o spun eu... O
coardă, dragă, ce era aşa de greu...
Un bărbat brunet, trecut bine de pa-
truzeci de ani – cel puţin aşa arăta – de la o
masă alăturată, s-a întors către noi, mai mult
privind-o pe ea şi i-a zis:
- Bună, bună poanta, doamnă sau
domnişoară... iar către mine s-a adresat ceva
mai elegant... iertaţi-mă, domnule, dar mi-a
plăcut chestia... Vă rog să-mi scuzaţi imixti-
unea... – şi-a dat curtenitor din cap, întorcân-
du-se la masa lui.
- Vezi, dragă Nick, încă mai atrag şi
eu atenţia... – s-a îmbăţoşat ea spre mine, ga-
ta-gata să verse paharul cu lichior, atins cu
sânii ce-i împungeau parcă şi mai mult bluza
decoltată, vişinie.
- Văd destul de bine că atragi atenţia
dar, te rog eu, hai să mergem!

138
 - Ce-ţi pasă ţie; te-ai băgat în viaţa
mea aşa, tam-nesam, intrusule; şi-acum, ce
faci, mă crezi şi tu inutilă... Ai devenit şi tu
stupid, de ceva timp chiar maliţios... Tu te
uiţi pe cer, dar nu vezi stelele, ci doar întu-
nericul!...
- Cornelia, nu te mai înţeleg! Ce-i cu
tine? – încercam să-i domolesc pornirea ei
răutăcioasă pe care n-o înţelegeam, mai
mult, o puneam pe seama băuturii sau stre-
sului din ultimele zile ce-o măcinase în urma
unor altercaţii cu profesorul ei de filosofie,
un ramolit ce-ncercase să-i treacă pragul cu
bocancii lui plini de noroi; nu reuşeam cu ni-
ciun chip s-o liniştesc; dar cel mai rău îmi
părea c-o adusesem aici, să bea, zgândărin-
du-i şi mai mult rana. Degeaba încercasem
eu să-i explic că ăla nu-i un profesor, e un
neica nimeni şi poate că el trece acum ca un
bunic prin... gară; ştii, aş fi vrut să-i spun, la
un moment dat, zilele devin oglinzi indife-
rente, ursuze ce-ţi răstălmăcesc chipul într-o
răceală nesperată; îţi aduc în faţă imaginea
searbădă a fiinţei căutându-se la marginea
lucrurilor... Poate chiar el e una dintre aceste
fiinţe...
Dar ea nu m-asculta, devenise chiar
confuză, îşi continua tirada ei de om nemul-
ţumit şi neînţeles ce trebuia să se bată singu-
ră cu nepăsarea celor din jur; îşi mai coman-
139
dase un pahar, cu multă nonşalanţă vorbin-
du-i chelnerului aproape la ureche şi vorbea
tot timpul cu o voce de-acum răguşită, ce se
distingea în mod neplăcut, atrăgând şi mai
mult atenţia celorlalţi, era poate în ochii u-
nora o mică vampă; ochii ei deveniseră sub-
ţiri şi uscaţi, sub ei îi apăruseră cearcăne, îi
ieşeau atât de bine în relief. Semăna cu o fe-
meie care toată noaptea umblă cu mătura şi
tomberonul pe stradă iar a doua zi de dimi-
neaţă, după o noapte de nesomn, apucă repe-
de de se-mbată, crezând că astfel scoate obo-
seala din ea...

... Seara, când am ajuns la dormitor,

a devenit şi mai cumplită; mă aflam lângă
patul meu încercând să-mi desfac cureaua
de la pantaloni, rezemat de-o noptieră şu-
bredă, când a intrat pe uşa imensă directo-
rul Ciobanu, un tip sportiv, bine hrănit, bu-
călat şi cu-o privire de cioclu, cu nişte ochi
sfredelitori şi-o voce de hienă mi-a spus:
- Ticălosule, mâine dimineaţă să vii
la direcţiune! – şi m-a privit câteva clipe
cu-o ură de şacal, să ţin bine minte ce-mi
spune apoi a dispărut...
- Băi, ce dracu’ ai făcut? Am văzut
că şi la masă-mi vorbeai din ochi şi nu-ţi ar-
dea de mâncare... Vezi că nu-i de glumit cu
ăsta... Să fiu al naibii c-o sfecleşti!...
140
 Am sărit la el, l-am luat de umeri şi
după ce l-am zgâlţâit bine de tot, i-am zis,
aproape în lacrimi:
- Mă, Marc Aurel, ascultă bine la mi-
ne tu, tu te-ai îndrăgostit o dată în viaţa ta
de-o femeie?... Când o să ţi se-ntâmple ai să
vezi şi tu ce-i aia... Îţi vine să te-arunci pe
geam de la dormitor!...

(Mi-am dat seama poate prea târziu

că sunt puţine momentele când poţi strânge
în braţe o femeie cu adevărat; îi poţi înlănţui
gâtul şi tot trupul cu braţele într-o efuziune
fără margini şi-ţi poţi lipi buzele de buzele ei
fremătânde şi simţi cum în tot trupul se stre-
coară ca un şarpe fiorul unui sentiment ne-
ştiut; simţi atunci cum carnea ţi se zbate, e
ceva ciudat şi nemaiîntâlnit, mângâierile
sunt cu totul altfel, e ca şi când în mâinile
tale ai avea o pradă căreia nu-i vei mai da
drumul. O strângi în braţe cu putere, din ea
se revarsă parcă o pală de foc şi te trezeşti
dintr-o dată în altă lume; nu mai e loc de cu-
vinte, de şoapte, de imagini; zvâcnirea aceea
ciudată a trupurilor a acaparat totul, doar
căldura lor mai contează; hainele dispar, se
leapădă cu repeziciune fără să-ţi dai seama

141
şi dorinţa bate-n prag tot mai tare, patul e a-
lături şi nici n-am ştiut când ne-am trezit goi
şi înlănţuiţi în clipa ce arde, când simţi că
veşnicia învinge orice şi oricum. Încordare,
crispare, toate se pierd şi patima acaparează
imperiul lacomă, triumfătoare. Nu te mai
gândeşti că totul dispare după momentul de
nebunie, te smulge din pacea prea fierbinte a
acelei tăceri, crezi că totul nu se va mai sfâr-
şi, crezi în tăcerea aia nevinovată ce arde-n
jur fiinţa până la epuizare, o nebuloasă din
care te vei trezi inutil, aruncat ca o trădare
într-o lume inertă şi rece a nepăsării şi totul
se răceşte, se temperează... Rămâne doar ci-
catricea, o rană roşie şi crudă ce te stigmati-
zează pentru totdeauna; răsufli apoi oarecum
uşurat, nebunia a trecut şi sentimentele... as-
ta e, ce-i cu sentimentele, îţi pui întrebarea
care te lasă, uneori, în derivă... Îţi închipui
poate că toată lumea respiră resemnată, la-
crimile se usucă, ochii nu mai sticlesc cu a-
ceeaşi intensitate, rămân doar două trupuri
goale şi inerte pe marginea patului, un cear-
şaf mototolit şi-o pernă răvăşită alături...
- Ce fericită am fost, Nick!... Parcă
am păşit în altă lume, ştii, a fost fantastic!...
Vezi cât de mult te iubesc?...
- Şi eu!...
M-a privit cumva mofluză, aşteptând
poate alt răspuns din partea mea şi întorcân-
142
du-mi un funduleţ rotund şi îmbujorat pe
care şi-l acoperi repede cu cearşaful, a conti-
nuat:
- Cât de uşor poţi omorî o clipă!...
M-aşteptam să sari în sus de fericire, dar tu
treci mai departe nepăsător... Mi-e şi ciudă
că te iubesc, încă îmi vine să urlu!... – şi-a
izbucnit în plâns.
Un plâns zgomotos, cu sughiţuri şi
lacrimi ce i se scurgeau ca două mici râuleţe
pe lângă nas, sărind de buza de sus, cărnoasă
şi roşie, ajungând drept în gură. Cred că-i şi
simţea deja gustul sărat şi cald al lacrimilor.
M-am repezit spre ea ca un apucat, am lua-
t-o în braţe şi i-am sărutat mai întâi ceafa
netedă şi albă şi înfiorată în timp ce ea s-a
întors cu faţa spre mine şi-ntr-un zvâcnet
ciudat, cu un fel de exasperare şi-a înfipt un-
ghiile în carnea mea: era un spasm cumva
triumfător, începea să-şi revină, o priveam
cum era năduşită, cu gura fierbinte şi-ncer-
cam s-o liniştesc:
- Cornelia, ce-i cu tine?... Te rog, nu
mai plânge; sunt aici, lângă tine... Hai, te
rog, nu mai fi tristă!...
- N-ai să înţelegi niciodată cât te iu-
besc, degeaba!...
În glasul ei era atâta tristeţe şi m-a
privit atunci cu nişte ochi mari care ei înşişi
vorbeau, care bănuiau poate că-n spatele
143
meu se ascund multe nopţi în care-i voi lipsi,
apoi îşi lăsă obrazul în palmă, întinzân-
du-se moale pe pernă...
Atunci făcusem dragoste pentru pri-
ma dată şi tot atunci avusese loc prima scenă
de gelozie, de neînţelegere din multele ce-a-
veau să urmeze; tandreţea ei se pierdea de
multe ori în tăceri vinovate, încrâncenare,
refulare, zile întregi dând chiar dovadă de un
fel de misoginism...
... Încă-mi amintesc; o priveam ino-
fensiv, nu ştiam ce să-i spun, pur şi simplu,
mi-aş fi dorit să părăsim localul, simţeam
ochii insistenţi care nu mai suportau, făceau
chiar semne neplăcute, scabroase cu aluzii
directe la ea...
- Cornelia, hai, te rog, să plecăm...
Îmi pierdusem şi cuvintele, stând a-
colo mototol lângă ea, alături de ceilalţi care
priveau de-acum ca la un spectacol; oricum,
eram conştient de faţa pe care-o aveam...
- Ce este, dragă? Lasă c-o să plecăm!
Ce atâta grabă?... Ce-mi pasă mie de părerile
nu ştiu cui... Sunt sigură, dragule, ştiu ce-ai
vrea să-mi spui... – m-a ţintuit cu-o privire
de cuţit, după care a continuat pe un ton o-
fensator şi plin de emfază, adresându-se nu
numai mie, ci celor de la alte mese:
- Ascultaţi-mă, n-o să vă pară rău...

144
 Trec toreadorii, trec
cu-o mână pe capă şi alta pe spadă,
cu-o mână pe viaţă şi alta pe moarte;
Doamne, cerul lor e şi-al nostru...

... M-a privit într-un fel ciudat, a fă-

cut cu mâna un semn spre tâmpla dreaptă, o
chestie bine înţeleasă de mine, continuând
cu voce răstită, chiar dojenitoare:
- Mă, tu ori ai bolunzit? Ce-i cu tine?
Ce-i cu tine? Vrei neapărat să pleci la şcoala
de meserii, mă? Nu te pune cu ăsta; să ştii că
ăsta ţi-o coace; sau ţi-o fi dor de-ai tăi, de
Brăila ta, unde umblă câinii cu covrigi în
coadă; să ştii că şi Theodor Neculuţă a fost
cizmar şi poet; deci – ce să-ţi spun? – talen-
tul, dacă-l ai, bine, şcoala doar te instruieş-
te...
- Măi, Aurele, cui dracu-i ţii tu logo-
sul ăsta, mă?...
Şi exact când mă pregăteam să-ntind
mâna spre el, să-i fac un brânci, a intrat în
dormitor tanti Ghini Chirişan, femeia cu ser-
viciul de noapte, un fel de îngrijitoare ce ve-
ghea asupra noastră, gata cu gura ei spartă
de unguroaică pe noi:
- Me, ce la voi faceţi; lăsaţi la voi
gura, nu faceţi din ţanţar harmasar... Gura
la voi, me, chem director amu!...

145
 I-aş fi servit vreo două bobârnace lui
Marc Aurel: prea făcea, uneori, pe filosoful
şi moralistul clasei. Ce ştia el prin ce trecu-
sem eu? Că o iubeam ca un nebun pe Doina,
că zilele şi nopţile mele deveniseră un coş-
mar...

(După ce-şi recitase versurile ei –

total neinspirate, zic eu – mă privi în ochi cu
ceva afurisenie, rece, neluând în seamă cele
câteva aplauze, mai mult de complezenţă,
din partea câtorva de la celelalte mese, ce
sperau că vor scăpa până la urmă de noi, de
perechea deşucheată ce devenisem, mă taxă
cu un fel de aroganţă:
- Ştiu că şi tu, ca toţi ceilalţi, mă
crezi o târfă beată!...
Apoi se făcu o linişte ciudată, de u-
şurare; Cornelia şi-a băut bruma de lichior
de pe fundul paharului şi s-a ridicat în pi-
cioare; lumea adunată în preajma uşii localu-
lui îi făcu loc; ea înaintă un pas, îşi aruncă
cu-o mână părul într-o parte şi-am ieşit a-
mândoi; era târziu, întuneric, bura chiar des-
tul de bine şi-un vânt subţire se strecura prin
vălul nopţii de octombrie ce se-ntinsese deja
pe culme precum rufele la uscat...

146
 A ieşit tropăind pe asfaltul ud, întin-
zând mâinile în ploaia rece, continuând par-
că o discuţie întreruptă cine ştie când:
- A murit Regele!... Ce cutremurare,
ce murmur în jur, ce forfotă!...
- Regele executat cu barda! – i-am ţi-
nut cumva isonul; eram conştient că nu tre-
buie s-o contrazic în asemenea momente; si-
gur ar fi devenit mai irascibilă, iar eu îmi do-
ream cât mai repede s-o duc acasă, în timp
ce ea, de-acum o luase razna pe şoseaua ce
sticlea-n bătaia ploii, ocolea sărind de pe-un
picior pe altul, micile băltoace...
- Hai, Nick, prinde-mă de mână;
ploaia nu te ucide, doar te udă...
- Iar pe tine te-ntărâtă... – aş fi vrut
să continui, dar n-aveam cu cine; şi precis,
discuţia o putea lua razna, lichiorul îşi făcu-
se efectul şi mă puteam aştepta la o scenă ori
mai tare, ori mai plină de suspans; şi nu mai
aveam niciun chef de complicaţii; îmi do-
ream s-o duc acasă – doar atât! – şi eu să a-
jung pe strada mea cea strâmtă şi întunecoa-
să unde mă aştepta sigur haita de maidanezi.
- Şi zici că mă escortezi până la do-
miciliu?... – nu uită să mă ia cumva peste
picior, dar m-am abţinut.

147
 ... Mult mai târziu, într-o seară, răs-
colind prin bibliotecă, am găsit fotografia ce
ne... conţine: eu alături de Cornelia. Am că-
utat zile-n şir această fotografie ce-a zăcut
învălmăşită, părăsită, uitată prin tot felul de
sertare, de-a valma cu colecţia mea de ilus-
trate, cu cea de timbre; ba a stat o vreme
presată în bezna unui ditamai tom de vreo
opt sute de pagini; până când – culmea! –
dădusem peste ea într-o simplă şi subţire şi
albă cărticică de scrisori ale Marianei
Alcoforade...
Picior peste picior, alături de Cornelia,
pe-o bancă-n Grădina Mare a oraşului; ea
mă luase-atunci fără voia mea, ea alesese şi
locul unde să ne pozăm, eu doar îl plătisem
pe fotograf. Banca se afla undeva prin preaj-
ma pavilionului roşu al muzicii spre care şi
priveam, aşteptând parcă din clipă în clipă să
înceapă să cânte fanfara militară; să auzim
talgerele răbufnind sincopat; să prindem
gustul şi savoarea valsului...

... Ce a urmat, nici acum nu-mi dau

seama; continua să valseze printre picăturile
de ploaie, sărea dintr-o băltoacă-n alta, un
fel de şotron şi râdea ca o apucată în timp ce
148
treceau tot felul de maşini; trăia sau continua
să trăiască un fel de exuberanţă deşucheată,
se credea parcă eroina unui vis oniric, eu
continuam s-o asist de-acum tâmpit, de fapt,
mai târziu m-am crezut aşa; cei câţiva trecă-
tori, ascunşi sub umbrele, se opreau mai
mult atraşi de jocurile ei care nu mai erau
jocuri, erau curată nebunie, încăpăţânare sau
beţie...
Nici acum, când scriu aceste rânduri,
când nici eu nu ştiu ce vreau să spun, nu văd
chiar legătura dintre intenţie şi rezultat, nu
înţeleg întâmplarea, dacă e să-i spun întâm-
plare... Nu-mi amintesc dacă a ţipat măcar,
cum nu ştiu dacă s-a aruncat sau a vrut, pur
şi simplu, să traverseze strada; zăcea într-o
baltă de sânge; ţipete exasperate se-auzeau
din toate părţile, lume adunată, maşini oprite
vraişte; zăcea, cu ţeasta mărunţită, exact pe
mijlocul şoselei, a mai zvâcnit de două-trei
ori dintr-o mână şi-un picior, apoi lumea s-a
retras deoparte, într-o muţenie sinistră...
Lângă mine nu mai era nimeni, nu era nici
lângă maşina care se oprise masivă pe victi-
mă... Şoferul încremenise şi el, mut, la vo-
lan; Doamne, Cornelia, nu se poate!... Ce
s-a întâmplat cu tine?... – şi cred că am stri-
gat tare, am urlat chiar, dar nimeni, nimeni
nu mi-a răspuns ori n-am auzit; rămăsesem
prostit alături, atârna balonzaid-ul ei pe mâ-
149
na mea ca pe-un cuier şi am început să fac
semne disperate cu mâinile spre şosea, unele
maşini îşi continuau deja mersul, fără să mă
bage în seamă, lumea se retrăgea cu teamă,
cred că nimeni nu se voia martor...)

Într-una din zile, când ne aflam pe

Regală, Andrade m-a întrebat aşa, într-o cli-
pă, oprindu-se în loc şi privindu-mă bănui-
tor:
- Care-i sensul tău, Nick?...
La fel de bănuitor l-am privit şi eu,
neînţelegând unde bate dar, mai ales, cău-
tând să-nţeleg rostul întrebării; sau poate-o
făcuse-aşa, în dorul lelii; obişnuia să facă
treaba asta de multe ori; probabil îi plăcea să
incite, să creeze mici parabole, cum zicea el
câteodată; i-am răspuns la fel de neaşteptat!
- Dacă-ţi întind o tavă cu jăratec, ce
faci?...
- Nu mi-ai răspuns la întrebare... – fu
răspunsul lui.
- Auzi, Andrade, omul se naşte sin-
gur, învaţă singur şi moare tot singur; restul
sunt doar baliverne... E ca şi chestia aia care
zice: Gândesc, deci exist! Ce să spun? Mare
scofală; ce să spun, că dacă nu gândesc, nu...

150
exist; până la urmă, sensul e cel pe care-l dă
fiecare... Iar, dacă te referi la sensul vieţii,
aici – cum să-ţi spun – problema se cam
complică... Ba nu, nu se complică deloc;
sensul vieţii-şi urmează firesc traiectoria
lui... Încerci să-l forţezi, o faci pe cont pro-
priu, te iei la trântă cu tine însuţi, îţi cauţi
singur nod în papură – cum zice românul...
îţi baţi singur cuie-n bocanci, ca... infante-
ristul... Cine ar putea spune cât ar dura totul
când încerci să fentezi tu şi, tot tu, să mar-
chezi; între timp, viaţa îşi urmează cursul,
un mod de suspendare între nerăbdare şi
proiecte, între prezent şi trecut, între plăcere
şi refuz, între măsură şi dorinţă, între refu-
zuri şi plăceri; o prelungire a stării de infan-
tilism, în care crezi că vei domina tot ce e în
jurul tău, o feerie în care te complaci cu gân-
dul că va dura o veşnicie, ce rost are să mai
gândeşti atât timp cât alţii o fac în locul tău
şi e bine, te simţi din ce în ce mai bine, e ca
plăcerea neasemuită după o partidă tare şi
savuroasă de sex, când, lasciv, ţi-aminteşti
de cuvintele lui Traian, care, tâmpit cum era
el, o ţinea pe-a lui: Viaţa-i o rufă pusă la us-
cat; după spălare, după-atâta frecare, o a-
găţi plictisit în curtea vecinului, pe-o frân-
ghie austeră... E ca atunci, când după o par-
tidă bună de sex în garajul celui mai bun a-
mic, după ce laşi în urmă mirosul de benzi-
151
nă şi ulei, rămâi cu plăcerea nemaipomenită
a unei singure şi neuitate aventuri; nimic
altceva decât un mic sau mare futai!... O
mare ispită şi-o satisfacţie totală!...
La care Andrade a belit nişte ochi cât
tot cerul strepezit al unei lămâi stoarse din-
tr-o singură zvâcnire!...

(- Eşti confuz şi încăpăţânat, Nick...

De fapt, te-arunci într-o aventură a cuvinte-
lor fără noimă; mai ai multe lucruri şi idei
de limpezit, trebuie musai să gândeşti!...
Să-ţi faci ordine în gânduri... – apoi cuvinte-
le lui s-au evaporat; a tăcut şi-a dat din cap
cu un gest ce semăna cumva a compasiune,
apoi s-a oprit, m-a privit vag, ca pe-un vino-
vat.
- Observ că mă priveşti cu suspiciu-
ne, ca pe-un vinovat, de parcă eu i-am furat
ceva lumii din jur... – am replicat şi, vârân-
du-mi mâinile în buzunarele pantalonilor,
mi-am continuat cei câţiva paşi pe Regala,
alături de el.
- Nu ştii niciodată ce e-n capul oa-
menilor, Nick!...
- Şi-atunci, spune-mi, sunt eu obligat
să gândesc în locul lor?...

152
 Păream doi inşi plictisiţi învălmăşiţi
în lumea ce forfotea în susul şi josul străzii,
la o oră când nici gândurile nu mijesc ci
doar o dâră subţire de speranţă şi visare se-a-
măgeşte-n vitrinele magazinelor, o ceaţă li
se zbate încă-n privirile asfinţite cu-o sea-
ră-n urmă, bărbaţilor încă nu li s-a luat jocul
după vârtejul ţinut până noaptea târziu, une-
ori, după o beţie în draci amestecată cu idei
despre curve şi politică, despre plănuite par-
tide de pescuit sau aventuri râvnite.
Trecusem de clădirea masivă a tea-
trului când Andrade se opri deodată parcă
surprins, parcă suspicios şi-mi zise repede,
continuând într-un fel discuţia întreruptă:
- Nu, dar poţi afla... Chiar de crezi,
uneori, că-i iubire... e o iubire ieftină, de doi
bani...
- Aici se fabrică viaţa, Andrade!... –
i-am replicat fără rost.
- N-ai dreptate... Aici se joacă viaţa
cea închipuită de alţii...
- Auzi, Andrade, eu cred că vorbim
în dodii la ora asta... Hai să bem o cafea ală-
turi, să ne trezim; avem nişte feţe încrânce-
nate rău...
- Cu o condiţie: să luăm şi-un coniac;
mai nou vreau să-ţi spun că m-am luat de
sport: am cam făcut burtă...
- Şi despre ce sport e vorba?...
153
 - De coniac...-canoe!... – şi m-a pri-
vit în ochi nedumerit chiar şi el de cele spu-
se, izbucnind într-un râs lăbărţat dar sec, for-
ţat, parcă fără viaţă, cum o făcea altădată,
mult mai natural şi molipsitor. Acum părea
doar o... gogoaşă dezumflată, un ciubăr de
grăsime strâns într-o oală de noapte...
Am intrat în localul mărunt şi gol
ce-abia se trezea după o seară de goliciune,
fum şi iz de băuturi; undeva într-un colţ
ce-şi zicea bar, vreo trei blonde subţirele râ-
deau cu glasuri sparte, cioburi aruncate-n
vraiştea zilei ce se desţelenea după o noapte
de aventură şi haos, de beatitudine, insomnie
şi destrăbălată curvărăsie, încât nici nu ne-au
observat când am intrat...
- Te-a flocăit bine, fă, ăla, aseară?...
- Mişto tare, fato... Buhai, nu altce-
va!...
- Ca trenu, ce mai... M-a rupt în do-
uă...
Discuţii de doi lei, prostia se-mbăta
cu apă rece, fumau şi trăgeau cu paiul din
nişte pahare, muşcau nesăţioase din ţigări.
Una dintre ele, roşcovană şi cu ochi
albaştri, părea un fel de lipoveancă, un fel de
corcitură adunată de pe Vadul Olangeriei,
cu-o voce parcă arsă de ţigară şi coniac în
crugul nopţii când Ivan sau Serghei dau mai
tare la băbăici, ne-a văzut şi ne-a invitat să
154
luăm un loc la masă; alături se-nşirau pe trei
rânduri mese mărunte din lemn lăcuit şi sca-
une de-o şchioapă îmbrăcate-n piele – aşa
păreau la prima vedere – dar era, de fapt, un
vinilin prost de la turci; mai greu i-a venit
lui Andrade să se aşeze cu curul lui cât o ba-
niţă, de era să se prăvălească pe jos ca un
broscoi... Iar lipoveanca, ce era mai-mai să
se prăpădească de râs, ne-a întrebat, privind
la mine şmechereşte:
- Cu ce-i servim pe domnii?...
- Două coniace şi două cafele mari...
– a mototolit cu gura plină de limbă şi Sali-
vă, Andrade, în timp ce lipoveanca ne-a în-
tors un dos apetisant, dând din şolduri cu o
atracţie pe care-o consideram deja... lehami-
tea la ea acasă...
- Te-a mai căutat procurorul ăla, pâ-
nă la urmă, Nick?... – a dat să întrebe aşa, pe
nepusă masă, Andrade; ce-i cu dosarul, până
la urmă?... – şi vocea i s-a înmuiat, văzând
că-l privesc rece, fără interes.
- Vorba lui Delacroix, toate sunt, de
fapt, acele amănunte care încarcă inutil i-
maginea ce trebuie realizată...Accident cred
că nu-i, l-ar încărca pe bietul şofer cu-atâtea
angarale... Eu susţin şi-am susţinut că-i sinu-
cidere... Ce mai contează dosarul, eu n-am
înţeles ce-a fost cu Cornelia... Cei câţiva
martori au declarat că era beată...
155
 - Şi tu poţi trece totul sub tăcere
cu-atâta uşurinţă?... – a sărit Andrade con-
trariat la mine... Nu te înţeleg deloc, cinicu-
le!...
- Ce-ai vrea să fac?... Timpul le re-
zolvă pe toate... Eu n-am uitat şi, bineînţeles
că, n-am s-o uit vreodată; mă doare şi-acum
tot trupul; mă duc în fiecare zi şi la mormân-
tul ei şi la mama ei... Dar ce-aş putea face
mai mult? Cu cine să mă mai lupt decât cu
imaginea ei... Durerea e-n mine şi nimeni nu
mi-o poate lua!...
Andrade a pufnit furios şi-a golit pa-
harul de coniac ce ni-l adusese deja roşcova-
na; l-am golit şi eu pe-al meu, tot furios
şi-am simţit că-mi pocnesc ochii de la-
crimi...)

... Stătea-n vârful patului, cu sânii ei

zburdalnici, cu părul despletit, cumva som-
noroasă şi-mi spunea cu voce infantilă, stu-
denta de la filosofie făcându-mi într-un fel
morală:
- Nick, ştii la ce m-am gândit? Ştii
ce-mi spun eu, privindu-te?... Iubirea ta este
ideală, utopică; o astfel de dragoste rămâne
în afara timpului; ea nu va avea niciodată

156
prezent, trecut sau viitor; atunci când alu-
neci în realitate este de nesuportat, este mo-
mentul când rătăcirea pune stăpânire pe tine,
un tumult cu care nu ştii ce să faci în de-
zechilibrul neîmpărtăşirii; şi nu e o pedeapsă
a Dumnezeirii, ci doar neputinţa de-a atinge
perfecţiunea, de-a cuprinde şi suporta necu-
prinsul... De ce vrei să răneşti lumina sau
sunetul din jur? De ce vrei să spulberi suavi-
tatea florii şi să umbreşti strălucirea fructu-
lui de pe ram?... Dacă avem dragoste, moar-
tea nu învinge, nu doare!... Din mândrie nu
vreau să merg pe drumul tău; din prejudeca-
tă nu-ţi îmbrăţişez ideile... ca atunci, când o
faci din frică, de spaima unei violenţe ce
te-ar putea afecta...
Părea absentă de-o veşnicie, urmă-
rind, ca altădată, zborul pescăruşilor ce tra-
versau ca nişte săgeţi albe Lacul Blasova,
când ne aflam într-o ciudăţenie de balcon ce
închipuia o superbă scoică albă; ne aflam
atunci în vila prietenului meu Fănel Voicu;
chiar mi-a şi zis, dar cu altă voce, de data a-
ceea chiar visătoare, aeriană ce zburda prin
ceruri:
- Nick, strigătul pescăruşilor seamă-
nă cu cuvintele tale!... se vor neapărat auzi-
te, sunt necesare, reale... Dar atât!... Nimeni
nu-l poate înţelege, uneori...

157
 Atunci cobora de undeva din afara
Timpului; zăpăcit sau mirat, credeam că-i a-
ripa ce încerca să acopere cerul de deasupra
noastră...

Nici nu ştiu când aprinsesem veioza

de pe birou; citind din maldărul de scrisori şi
mâzgălind câteva coli de scris, nu băgasem
de seamă că ziua se topea, afară deja se întu-
necase, lumina stâlpului din colţul străzii
bătea cu putere în geam iar eu amorţisem la
masa mea de scris; uitasem de lume, de zgo-
motul străzii de parcă eram într-un cavou,
închis cu străşnicie; vorba doamnei Simone
de Beauvoir: toţi oamenii sunt muritori. A-
proape că înţepenisem în scaun, mă trecea
un fior nu tocmai plăcut prin şira spinării
şi-am dat să mă ridic s-o tai spre baie când
mi s-a părut că aud o şoaptă ce venea parcă
din pereţi, din tavan:
- Nick, nu mă părăsi; e destul de bine
că te mai gândeşti la mine!...
Şi mi s-a părut că-i glasul Corneliei;
mă ruga cu inflexiuni ciudate ce păreau
ştrangulate de emoţii, un fir ce se pierdea în-
tr-o tristeţe ascunsă, ce-mi sfredeli pe mo-
ment gândurile, de parcă mă căuta de-acolo,
ascunsă în nopţile în care-mi vorbea dintre
158
pernele şi cearşafurile făcute vraişte; dintr-o
lume în care-i plăcea să savureze aerul din
jur, nevinovăţia unei vieţi pe care, rareori, o
înţelegeam...
- Ştiu că mă crezi o laşă, Nick... N-am
vrut să-ţi spun niciodată cine sunt, ce se în-
tâmplă cu mine, de ce după micile noastre
aventuri erotice devin o misogină; mă retrag
precum un melc în cochilia lui austeră...
- Alături de mândrie şi prejudecată
poţi ajunge oriunde dar, în acelaşi timp, ni-
căieri... – m-am trezit murmurând în singu-
rătatea camerei ce se strâmtora cumva în ju-
rul meu; mândria poate deveni oricând o
prefăcătorie disimulată...
- Nu, nu ai dreptate; eu chiar nu mă
prefac... Cel mult, poate tu o faci atunci când
te afli alături de mine; e foarte uşor să spui
iubesc şi de fiecare dată s-o faci ca o elibera-
re... În lumea asta orice femeie are nevoie de
un bărbat şi invers...
- Iar iubirea asta ce-i? Doar o fata
morgana după care-alergăm aşa, de nebuni...
Tragem de ea în neştire, o târâm de la colţul
străzii ca pe-o rufă murdară, o băgăm cu for-
ţa în casă, muşcăm din ea cu sete şi patimă...
- Nu, Nick... – şi s-a întors bosumfla-
tă pe-o parte, cu faţa în perna mare, cu buli-
ne roşii; a continuat revoltată: Tocmai asta
nu înţelegi tu; e felia de libertate absolută
159
sau iluzia după care râvnim; e încrâncena-
rea ce naşte în noi, mai ales în tine, prăpas-
tia ce te va înghiţi... Lasă-mă, lasă-mă! –
şi-a-nceput să bată cu pumnii mici în aceeaşi
pernă în care îşi ascundea faţa; era un mic
gest de isterie, era savoarea umilinţei, un su-
flet mic şi ghemuit ce se ascundea, vrând
parcă să tragă o cortină imaginară între noi.
- Prejudecăţi, prejudecăţi! – i-am
răspuns şi-am sărit de pe pat, nemaiînţele-
gând ce voia de fapt; mi-am luat cămaşa de
pe pat, vizibil iritat de ideile ei trăznite; uite
că ajunsesem să le categorisesc sucite, cred
că nici ea nu mai judeca lucrurile cum tre-
buie, părea o situaţie imposibilă, devenisem
penibil, eram într-o situaţie destul de stânje-
nitoare... Am aruncat, la voia întâmplării,
cămaşa pe scaunul de-alături şi m-am în-
tors brusc spre ea:
- Până la urmă, ce să-nţeleg? Că pen-
tru tine prejudecata nu-i altceva decât... pun-
tea suspinelor; pe umărul ei te sprijini la
umbra orgoliului în floare... Încerci doar să
te justifici, crezând că doar tu ai dreptate...
- Pe când tu te înfăşori în mantia in-
diferenţei... Te crezi imun, e foarte simplu
să joci teatru!...
- Nu, nu sunt un cabotin ce se în-
fruptă din marginile lucrurilor; nu caut firi-
mituri, nu tânjesc după idei spectaculoase;
160
numai sinucigaşii, prin gesturile lor, îşi ma-
nifestă lipsa de răbdare şi disperarea... Acei
dezechilibraţi care nu mai pot trăi din ne-
putinţa de-a înfrunta până la capăt zădărni-
cia omenească... Tocmai asta eşti tu!... O-
mul are nevoie întotdeauna de-o motivaţie;
de ce nu poate trăi, pur şi simplu?... De ce
trebuie totul numărat şi împărţit, condiţionat
sau impus?... Cine are acest drept?...
Unde este orgoliu e şi laşitate.
Am lăsat-o acolo, dezbrăcată, între
pernele şi cearşaful ei mototolit, am tras ner-
vos şi iute hainele pe mine şi-am plecat; cred
că devenisem şi eu ţâfnos, mi se dăduse cam
tare şi pe nedrept cu tifla; iubirea-i ca şi arta:
trece tot prin stomac; e ca atunci când mă-
nânci o mâncare-n silă, o simţi alunecând o-
tova, ca un balast; nu-i simţi plăcerea, gus-
tul, saţietatea, mirosul, o întreagă revoltă se
ridică imediat din partea intestinelor...
Când să ies pe uşă, s-a ridicat dintre
pernă şi cearşaf, pe cap cu părul vraişte, stri-
gând cu voce ştrangulată spre mine:
- Acum unde pleci!... – apoi cumva
rugător, de parcă-mi cerşea milă; te rog,
Nick, nu pleca... ştiu că sunt o proastă – da,
bat câmpii! – dar nu mă lăsa singură: am să
înnebunesc... Ia-mă cu tine!... – şi-a aruncat
cât colo cearşaful, a dat din picioare, s-a re-

161
pezit spre mine, m-a luat de gât, parcă ce-
rând îndurare:
- Nick, te iubesc, te iubesc ca o dis-
perată, nu mă lăsa!... Poate că sunt nebună,
poate că nici nu mai ştiu ce vreau... dar, te
rog: ia-mă cu tine, altfel o să mor!... Nu-i a-
şa! Tu nu vrei să mor, ştiu că tu nu vrei să
mor!... Ce-ai să faci tu fără mine!... Nick, te
rog, te rog!... – şi se agăţase de gâtul meu cu
putere, exasperată, îi simţeam tot trupul tre-
murând cu putere, era în faţa mea un om
revoltat sau poate doar rătăcit într-o clipă ce
nu-i aparţinea; şi tocmai patetismul ei cred
că mi-a înfrânat pornirea, încât, domolit, am
strâns-o-n braţe, cumva ocrotitor, zicându-i:
- Bine, linişteşte-te... Aştept să te-m-
braci...

Cine spunea că disperarea ca şi spe-

ranţa au în comun iluzia?... A, da, Lu Sin.
Doamne, dar câte nu-mi vin acum în minte,
ca o ploaie răzvrătitoare de gânduri ce se
izbesc unele de altele, ca o încăierare la col-
ţul străzii între două bande de neisprăviţi...
Toţi vor să-l joace pe Hamlet; infatuarea şi
mila devin simple locuri comune, un rahat
pe talpă, nici n-ai simţit că l-ai călcat şi din
162
toată încăierarea, un mare fâs, tâmpenii gra-
tuite strecurându-se ignorante pe străzi in-
signifiante; e ca otrava de zile mari, ce ştii tu
de greaţa sartriană?... Sălbaticule, cine te va
putea privi în ochi? Şi, mai ales, nu uita,
fără exagerare, nu se poate trăi şi iubi. Şi
mi-am adus aminte imediat, chiar brusc, de
jucătorul lui Dostoievski, de unde atâta rău-
tate într-un singur om? Dar – nu uita – rana
pe care ţi-o lasă un prieten poate fi un semn
de fidelitate.
... Mă judec, uneori, pentru cuvintele
de care mă folosesc în felurite scopuri; vor-
băria este cel mai diabolic instrument născo-
cit vreodată, e cea mai sofisticată armă care
poate răni totul în jur; iar, alteori mă retrag
în tăcere, într-o muţenie surdă şi încăpăţâna-
tă, într-o contemplaţie aridă ca o împăcare
nevolnică sau doar tâmpă; dincolo de iubire
şi de moarte ce-ar mai putea fi?...
- Da, dragul meu, ştiam eu sigur că
mă iubeşti... – şi şi-a apăsat buzele ei reci,
parcă mai livide pe gura mea uscată şi egois-
tă, după care a mai continuat, de parcă nimic
nu se întâmplase, Amor vincit omnia!...

163
 (... Ceva se-ntâmplase cu păcătosul
de Andrade, ori sportul lui preferat îşi făcea
de cap, pentru că devenise altul, de cum ieşi-
sem din micul local ce ne mai limpezise o-
chii şi ne-ascuţise mintea; devenise mai săl-
tăreţ, păşea cumva ritmic; chiar lumina din
jur devenise deodată alta, mai pătrunzătoare,
mai sâcâitoare, oamenii se mişcau cu mai
multă dezinvoltură, păşeau în ritmul sacadat
al unei alte zile; pluteau dintr-o parte în alta
a străzii, râdeau, se scălămbăiau cu mai
mult patos, cu mai multă intransigenţă de
parcă erau marionete, de parcă o bucurie i-
mensă le făcea viaţa un rai al străzii; alături
de ei, câini cu covrigi în coadă mergeau ţan-
ţoşi, un fel de armăsari de nepotolit; privin-
du-i, cu ochii ce deveniră deodată umezi,
pluteau într-un surplus de lacrimi, Andrade
mi-a tras-o şmechereşte sau din cinism:
- Ce să gândeşti când n-ai ce!...)

- ... E îngrozitor să gândeşti în faţa

tuturor... – am scrâşnit printre dinţi o remar-
că de-a lui Camil Petrescu; e chiar strigător
la cer, mai ales când ai alături inşi ce gân-
desc numai ce vor ei, te judecă cum vor ei, o
fac pe judecătorii de ocazie... Pur şi sim-
164
plu, mi-e greaţă... – şi-am devenit pe loc,
scârbos, am tras indiferent, cât colo, o fleg-
mă ce i-aş fi trimis-o direct în frunte lui
Andrade.
- Cinicule, m-ai mânca dacă-ai pu-
tea!... Ce, crezi că nu te cunosc? Oricum, eu
te găsesc şi pe tine vinovat... moral, dar tot
vinovat!... – şi şută cât colo o cutie de chi-
brituri, goală, întâlnită-n cale; un gest zăbă-
uc ce-i trăda nervozitatea, îl scoase oarecum
din anonimat dar, văzând, totuşi, că nu zic
nimic, întrebă privindu-mă compulsiv:
- Ei, dar ce-i cu noi: o târâm de brâu,
aşa?...
- O târâm, dacă zici tu... Lăsăm tre-
cutul să vină la noi aşa, ca un câine ascultă-
tor, să ne lingă palmele... Sau gândim ca pri-
etenul meu Traian; el se încuraja de unul
singur şi, de câte ori era ameninţat de cine-
va, spunea cu dezinvoltură, afişând o figură
de martir: Mă puteţi alunga din Brăila, dar
nu-mi puteţi alunga Brăila din suflet! În rest,
îi dăm brânci... Sau, la gară!...
M-a privit dezamăgit şi bosumflat
dintr-o parte, a făcut o piruetă oprindu-se cu
privirea spre faţada masivă a teatrului, nu
mai avea ce să şuteze: cutia de chibrituri dis-
păruse în canalizarea din marginea bordurii;
rămase un fel de spectator al străzii pe care

165
nu-l lua nimeni în seamă, moment în care tot
eu am deschis gura, luându-i-o înainte:
- Eu chiar cred că ne place să fim
îmbrânciţi, dacă nu tot timpul, măcar aşa,
din când în când... Cred că dacă-ţi pui
mintea cu mine, m-ai arunca cât colo, pe
Calea Călăraşilor, unde sunt trataţi cei
suferinzi de nebunie...
- Ţi-a trebuit mult să gândeşti ast-
fel?... – mi-a tăiat-o intrigat şi făcuse o faţă
plină de cute, damnat să-şi caute cutia de
chibrituri, să se mai revolte o dată asupra ei,
s-o mai trimită undeva, aşa, în draci, dar ne-
găsind-o, se-ntoarse spre mine, ai fi zis cu
ceva îngăduinţă; rămăsesem calm, de par-
că-mi pierdusem cuvintele, un fel de nătâng;
de parcă mi se umpluse toată gura cu-o şo-
setă...
Nici nu trecusem bine de statuia lui
Nerva Traian suferind blazat în ploaie şi
vânt că şi-ncepuse, destrăbălându-se într-o
tiradă, începând să-mi vorbească de-o bună
amică de-a lui, una Irina, ce şedea undeva pe
strada Malului, tocmai în capăt... Şi-mi spu-
se:
- Ce-ar fi să mergem la ea, s-o cu-
noşti... E o tipă tare, cu idei şi precepte pro-
prii; chiar dacă o face, cel puţin are hogeacul
ei...

166
 Până să mă dezmeticesc, m-am trezit
urmându-i paşii, aproape mecanic şi chiar nu
ştiam de ce-o fac; în definitiv, nu ştiu de ce
m-ar fi interesat amica lui; de la un timp mă
cam săturasem să tot cunosc femei care
nu-mi spun nimic, femei ce-ncearcă, de cele
mai multe ori, să-şi afişeze câte-un zâmbet
ce te poate da peste cap, dezgolindu-şi, une-
ori, o pulpă sau un sân apetisant, provocator;
dar, de cele mai multe ori, rămânând doar
dizgraţioase, şi-atât; lăsând în urmă doar ae-
rul viciat al unor melancolii şterse ce nu se
leagă...
Am traversat părculeţul în pas vioi,
pe lângă bisericuţă; până să-i răspund dacă
vreau sau nu să-l urmez la prietena lui, deja
treceam pe lângă clădirea masivă plină de
demnitate a băncii ce se îmbrăţişa maiestuos
cu Biserica Greacă de peste drum; urmau
apoi tot felul de faţade ce-şi schimbaseră în
ultimul timp înfăţişarea, devenind tot soiul
de sedii de firme ce-ncercau să-ţi... acapare-
ze privirea, să te-atragă-n mirajul unor jocuri
de umbre şi lumini, în vitrinele cărora tronau
pliante cu reclame reprezentând fete frumoa-
se şi apetisante, debordând de viaţă – oferte
superatractive – ce voiau parcă să işte, să a-
ţâţe carnalitatea noastră ratată, dorinţe nesa-
tisfăcute; făcându-te, uneori, să explodezi
sub greutatea unei absenţe acute, chiar dure-
167
roase. Dacă Andrade se mai oprea din când
în când, aţâţat, în faţa unora, sorbindu-le, de-
cupându-le din vitrinele groase de sticlă, eu
rămâneam inert, insensibil în faţa acestor pă-
puşi de carton, sulemenite până la refuz. În
capul meu persista încă zgomotul acela de
ceainic ce fluieră dimineaţa, anunţându-mă
că ceaiul e gata; pot să-nchid focul la aragaz,
să pregătesc ceaşca, zahărul şi linguriţa; ges-
turi banale ce-mi marcau unele dimineţi
searbede, lipsite cumva de viaţă dar pe care
bietul ceainic reuşea când şi când să le mai
învioreze...
- Trecem pe lângă... oaza nebuni-
ei?... – l-am întrebat scurt, încercând să-i
distrag privirile ce se tot holbau în vitrine,
încercând parcă să-i demolez clipa ce-l înşe-
la, ce răscolea în el iluzia trecătoare a plutirii
pe uscat. Atunci îşi încrunta scurt sprâncene-
le, între mine şi el se isca brusc o reţea in-
candescentă de fire şi zgomote ce-ncercau să
ne intimideze, părea un om ce căuta să-şi
îmbrăţişeze umbra de-alături...
- Şi nu mai face atâta pe mironosiţa;
fiecare cu nebunia lui... Cornelia avea şi ea
nebunia ei, ce vrei... Că tu nu ai înţeles-o,
asta-i altceva sau, poate, n-ai putut s-o înţe-
legi... Nebunia, zic...
- Ce pricepi tu, Andrade?... De câte
ori mă aflu la cimitir, la mormântul ei, stau
168
cu capul sprijinit în palme, mut şi am în faţă
de fiecare dată privirea ei proaspătă, parcă
mai nouă ca niciodată; şi rămân acolo, pier-
dut ca într-o noapte leneşă, pe sub lună, o
lună blândă ce-abia mă atinge, de-mi pare
deodată că sunt copilul de pe coperta cărţii
lui Malot, Singur pe lume.
- Ţi-ar conveni postura... – mi-a zis
cu răceală.
Aşa mă vedeam eu, pur şi simplu!
Decât să-mi adun capul, cioburi-cioburi de
prin toate vitrinele; ştiu că, de fapt, cele mai
euforice săruturi sunt cele la care te aştepţi
cel mai puţin; iar cele mai frumoase momen-
te devin cele pe care n-ai avut timp să le dis-
trugi, strivindu-le cu gândurile tale sub pi-
cior... Ori poate Cornelia era doar născocirea
mea şi-acum încercam să lipesc cioburile la
locul lor, distruse din nebăgare de seamă, ce
continuau să ascundă o umbră de suspiciune.
Am traversat şi-am intrat pe Strada
Malului, o stradă îngustă, pe alocuri desfun-
dată; în colţ se construia o clădire cu două-
trei caturi, cu trotuare înguste şi subţiri, nişte
fâşii lipite de pereţii caselor linşi şi ei de ploi
şi vânturi repetate. Tocmai în capăt, pe
dreapta, Andrade s-a oprit primul, chiar mi
s-a părut că şchioapătă de-un picior, proba-
bil se împiedicase de ceva; la câţiva metri de
el m-am oprit şi eu, rămânând doar un obiect
169
de decor, o simplă rufă pe-o frânghie la us-
cat; nu-nţelegeam nici măcar ce caut eu aco-
lo. Priveam zidul imens al clădirii de-alături,
năpădit de iedera sălbatică, un adevărat zid
viu ce tremura subţire în foiala unui vânt ce
se-nfiripa în după-amiaza aceea de început
de octombrie, neştiind ce să fac; eram un fel
de scoică rânjind lumii, cred că Andrade ui-
tase de mine, nu ştiu ce se tot chinuia acolo,
mărunţind printre buze ceva ce semăna a cu-
vinte sau chiar a înjurături; se chinuia parcă,
tot frecându-şi un picior, cu insistenţă, de
piatra de lângă gardul de scândură, încer-
când să-şi şteargă un pantof; nu ştiu cum
dracu’ făcuse de călcase-ntr-un rahat de câi-
ne şi-acum, îndrăcit, se căznea de zor să cu-
reţe mizeria; privindu-l, mă gândeam că, ui-
te, cum chiar şi rahatul apare la momentul
oportun; vorba prietenei mele, Annelies
Verbeke: Câtă vreme câinii se cacă pe stra-
dă, mai există speranţă...

Mizerabilul meu prieten, Andrade

ce-abia se descotorosi în draci de mizeria de
pe talpa pantofului, mă privi, de parcă mi-ar
fi spus, mărunţind ceva din buze: Ei, ce să
spun, parcă nu l-ai fi putut lua... Ce vrei, to-

170
tul e la voia întâmplării, hazardul; te fereş-
te, te fereşte până te nimereşte!... Rămâi
doar cu privitul, atât; mare scofală... Dar nu
zise nimic, nici n-ar fi avut ce; mai ales că-l
pierdusem într-o ceaţă subţire şi lăptoasă...
Doar pescăruşii, dincolo, peste fluviu se
zbenguiau mai zvelţi şi mai altfel decât în zi-
ua aia mohorâtă, când abia-i urmăream de pe
terasa-scoică din vila prietenului meu Fănel
Voicu, de la Blasova...
- Nu mă tem nici de ce spui tu, cum
nu mă tem de fericire... Tot aşa vine şi ea,
tot aşa te nimereşte; e ca o pasăre iluzorie...
o simt, o cunosc şi o văd înmugurindu-mi
trupul; când cred că-mi adulmec fiinţa – ce
mai? Gata! – o sorb, mă arunc în bulboana ei
dezastruoasă dar plină de feerie; asta-i forma
mea de entuziasm, de răzvrătire, de nepăsare
în faţa unei vieţi laşe, urmele unei furii dis-
perate, o pasivitate obstinată...
Simţeam că din mine nu mai rămăse-
se decât o epuizare profundă, se lipeau cio-
burile, se aprofundau suflete pierdute; dispă-
ruse ceasul nefast, se limpezeau cumva lu-
crurile, îşi luau propria lor faţă; aproape că
mă stăpânea un fel de repulsie pentru faptul
că mă lăsasem purtat de Andrade aşa, ca un
măgar de hăţ, pe strada înţesată de lume, tâ-
rât pe la tot felul de vitrine; îi făcusem jocul

171
lui, fără să zic ceva, îl urmasem ca un tont,
ca un zevzec...
... Aşa făcuse şi Cornelia atunci, du-
pă ce-o aşteptasem o oră să se-mbrace; îşi
tot alegea fel şi fel de rochii şi de fuste din
şifonier, pe care le arunca cu ifose pe pat,
neplăcându-i parcă niciuna; ciudat, chiar
straniu cum se tot strâmba, negăsind niciuna
pe plac, de parcă-mi punea nervii la-ncerca-
re...
- Te-aştept pe-o bancă-n parc,
Cornelia... Până să te hotărăşti tu, m-apucă
damblaua...
- Vezi? Ce ţi-am spus eu?... Tu nu
mă iubeşti, doar te prefaci, ce parcă eu nu
ştiu... Doar tu exişti, asta e... Nu mai merg
nicăieri!...
Se trânti destul de caraghios pe pat,
începând să se smiorcăie şi-şi luă perna-n
braţe; un picior îi zăcea gol pe marginea pa-
tului, tremurând isterical, dând la iveală o
piele fină, tentantă, catifelată, dar mi-am în-
tors capul, m-am apropiat de masa din drep-
tul ferestrei şi mi-am aprins o ţigară; voiam
să rezist, să mă calmez; pe când ea persis-
ta-n felul ei să mă incite, chiar că, la un mo-
ment dat, consideram eu, devenise ridicolă...
Poate că dacă i-aş fi spus-o, m-ar fi tratat

172
cu-aceeaşi faţă pe care i-o ştiam destul de bi-
ne, mi-ar fi răspuns cu iritare dar, mai ales,
cu destul cinism:
- Aşa ai fost întotdeauna... te-ai pre-
făcut doar că mă iubeşti!...
- Iar tu te-ai prefăcut că mă crezi... –
i-am răspuns şi eu cu dramul meu de răutate,
dar numai aşa, ca s-o îmbufnez şi mai mult,
s-o calc pe nervi, evident, cum făcea ea;
şi-am continuat:
- Dacă nu eşti gata cu îmbrăcatul pâ-
nă-mi termin ţigara, am plecat...
Suna a ameninţare, dar cu ea numai
aşa mergea în ultimul timp; în ultima vreme
devenise destul de încăpăţânată, de irascibi-
lă, de neînţeles; îşi vărsa sau încerca să-şi
verse ifosele pe mine, mici răzbunări ce mă
incitau până la urmă; mă-ntrebam, uneori, în
lipsa ei: Până când, până când o mai pot
răbda?... Fără s-o compătimesc, fără pate-
tism îmi spuneam că mi-e dragă şi, cu toate
micile ei răutăţi, o iertam, îi găseam de fie-
care dată scuze; din încăpăţânare o iertam;
de fapt, îi înţelegeam micile ei irosiri, micile
ei refulări...
- Uite, îţi place?... – şi-mi arătă cum
se-mbrăcase; o fustă neagră, o bluziţă-n ca-
rouri alb cu grena; am privit-o şi-i şedea des-
tul de bine, părea, la o privire scurtă, o ado-
lescentă firavă de şaptesprezece ani, o puş-
173
toaică gata să te... anestezieze de la prima
vedere, şi-mi plăcu.
- Cornelia, priveşte ţigara, mai am de
tras doar două fumuri!...
- Şi eu să-mi iau doar pantofii!... –
mi-a răspuns, făcând cumva o privire impe-
tuoasă, de parcă s-ar fi aflat la o... prezentare
de modă; nu mai părea placidă, toată faţa i
se destinse, chiar se-mbujorase puţin în o-
braji; n-am înţeles niciodată cum de putea
trece atât de repede de la o stare la alta, pu-
tea fi invidiată chiar şi de-o actriţă.
- Gata, Nick! Unde vrei să mergem?
– s-a apropiat de mine şi mi-a zâmbit scurt.
- Unde vrei, unde-ţi face plăcere, un-
de te mai poţi linişti puţin... – i-am răspuns
şi-am stins ţigara-n scrumiera de-alături.
Ciudat comportamentul ăsta dintre
noi doi; cineva din jur, privindu-ne sau as-
cultându-ne, ar fi rămas mirat; n-ar fi putut
înţelege purtările noastre ciudate, uneori,
rupte de realitate.
- Să trecem puţin pe la mama, Nick;
ce-o mai fi făcând, sărăcuţa?... Nu ţi-e dor
de ea?... Mie chiar că mi-e dor... – şi deveni
deodată compătimitoare căutând să mă im-
presioneze şi pe mine, mai mult, să mă con-
vingă; dar nu era cazul: întotdeauna am vizi-
tat-o cu plăcere pe bătrâna doamnă ce n-a-
vea nimic comun cu Cornelia; mă refer la
174
felul de-a fi; blândă, bonomă, îngăduitoare,
abia de te-atingea cu un cuvânt... De ani de
zile trăia singură, bărbatul o părăsise din ti-
nereţe, o lăsase cu Cornelia când avea vreo
cinci ani; toată viaţa i-o dedicase ei – să
crească frumos şi sănătoasă – şi liceului un-
de funcţionase ca profesoară de literatură şi
limbă română...

... Andrade se-ntoarse la poartă du-

pă mine, neştiind ce se-ntâmplă şi mă luă
din scurt:
- Ce-i cu tine de-ai rămas în stradă,
ca ştii tu cine?...
- M-a furat Dunărea... – am răspuns
mecanic, încercând să schiţez o mişcare
bruscă sau un zâmbet, dar nu mi-a reuşit ni-
mic.
Stingherit de vocea lui baritonală,
părusem destul de încurcat, aşa că Andrade,
neştiind ce-i cu mine, se mai luă o dată de
mine, parcă mai contrariat:
- Nick, ce-i cu tine?... Hai, fetele sunt
acasă, tocmai fac cafeaua...
În timp ce-mi vorbea, am intrat în
curte; o curte plăcută, cu câteva rânduri de
flori pe-o parte şi de alta, printre ele cu-o a-

175
lee strâmtă, bătută cu piatră măruntă, iar la
jumătatea aleii, cum mergeai spre casă, un
vişin bătrân sub care se afla o masă zdravănă
de lemn, cu două băncuţe de-o parte şi de
alta. Probabil că aici îşi sorbeau fetele cafea-
ua şi-şi savurau ţigara; tot aici se lăfăia pro-
babil şi Andrade, încălzindu-se, după care se
furişa în vreuna din camere...
- Hai, Nick, cu îndrăzneală, că niciu-
na din fete nu muşcă... În cel mai rău caz
te... domesticesc!... – şi arboră un râs mai
mult forţat decât firesc şi mă trase convingă-
tor de mânecă.
Pe una din băncuţe şedeau cele două
fete, prietenele lui Andrade, fumând; păreau
două păpuşi vesele şi distrate, cu ţigările a-
prinse, chiar surâdeau nonşalant la apariţia
noastră; făceau valuri ademenitoare, una
blondă şi cealaltă brunetă, chiar se bucurau
de venirea noastră.
- Dragele mele Irina şi Cosmina, el e
Nick, prietenul meu de care v-am mai pome-
nit în treacăt; e ziarist, dar nu vă speriaţi:
vorbeşte puţin, e obişnuit mai mult să scrie...
– şi s-a apropiat de cea blondă, cred că era
Irina, despre care-mi vorbise, stăpâna casei,
bruneta fiindu-i vreo prietenă, o luă de gât şi
o sărută pe obraz; apoi o pipăi şi pe Cosmi-
na, cumva prieteneşte, pe spate, şi-mi făcu
semn insistent şi gălăgios:
176
 - Hai, Nick! Ce stai aşa, ca un par...
Până să mă dezmeticesc, bruneta,
mai curajoasă, s-a apropiat de mine, tot cu
surâsul ei de fetişcană:
- Cosmina... – şi mi-a întins o mână
mică, fină şi catifelată – dar nu te încrede în
prietena asta a mea... e năbădăioasă rău, ca
şi Andrade; în ei nu poţi avea încredere!...
- Irina, dragă... ăsta-i felul ei, n-am
s-o judec, dar am să-i fac vânt cât de curând
de pe moşia mea... şi unde mai pui că-i ge-
loasă rău!... Aşa că fii reticent cu ea... –
şi-mi întinse şi ea o mână la fel de fină, cu
degete lungi dar ceva mai grăsuţă, mai pu-
foasă.
- Prietenii mei au, în general, obice-
iul să se mănânce-ntre ei... – şi l-am privit
scurt pe Andrade...

M-am privit în oglindă şi-mi displă-

cu faţa mea urâcioasă, puţin încruntată, în
realitate dusă; mă despărţisem de hârtii, de
maşina de scris care... – exasperată de-atâta
ţăcănit... – se cam săturase de mine; chiar
mă şi luase la... refec, nu mă mai îndura nici
ea, chiar mi-a şi zis-o:

177
 - Nu-ţi ajunge, eu chiar nu te mai în-
dur!...
- Dar asta-i menirea ta! Ce-ai vrea
să-ţi fac?... Am treabă, mâine o să fii mai
liberă; m-aşteaptă domnul Goliat cu materi-
alul...
- Da, da... Pe tine te-aşteaptă de fie-
care dată cineva, lasă că ştiu eu bine... Par-
că-aud că va da bosumflat din cap că nu-i
place, că nu-i ce se aştepta, că-s prea si-
ropoase poveştile tale, că eşti prea naiv...
Am ajuns să-i aflu şi eu mutrele... – şi parcă
se-ncrâncenase şi ea, bătând cumva în retra-
gere, îndoindu-se de mine şi-atunci, înfuriat,
m-am hotărât să fac un duş... Şi, după ce-mi
văzusem şi mutra aia nelalocul ei, am dat
drumul la apă; o rafală rece mă făcu să scot
un chiot straniu apoi totul se reglă: veni apa
caldă, dorită; sub stropii războinici ai duşu-
lui încercam să-mi trezesc trupul, să-mi des-
creţesc pielea ce mă strângea. Simţeam răs-
coala stropilor invadându-mi trupul belige-
rant, cu un asalt ce parcă voia să trezească-n
mine un soi de năvală, o rezistenţă cruntă,
nemaiîntâlnită a întregului organism, o re-
voltă asupra marelui asalt al stropilor ce nu
mai conteneau. Deveneau parcă un fel de pe-
deapsă, de răzbunare asupra unui trup ce se
complăcuse prea mult în starea unei lentori
nemotivate, unei dulci lenevii, un sedenta-
178
rism inexplicabil; trebuia, probabil, să plă-
tesc pentru absenţă, pentru neimplicare, pen-
tru... nepăsare...
Bătăi puternice, aproape disperate, în
uşă, m-au trezit; tocmai încercam, revoltat,
să închid duşul, nu-l mai suportam, devenise
soluţia cea mai agasantă la care recursesem,
mă enervasem deja şi-acum bubuiturile astea
care nu ştiu ce rost mai aveau; spărgeau doar
tăcerea ce se instalase între mine şi pereţii
locuinţei; atentă la retragerea mea, la refuzul
meu de a mă-ntâlni cu unii sau cu alţii din
cunoscuţii mei; sau poate că mă eliminasem
din cercul lor?... Ce reacţie poţi să ai în
asemenea momente?... Şi, totuşi, bătăile –
sau ceea ce păreau a fi bătăi în uşă – se-nte-
ţeau cu încăpăţânare, nerăbdare sau ambiţie;
tocmai din acest motiv întârziam să răspund,
mă mişcam meticulos, chiar leneş sau încă-
păţânat; de parcă le visam, le ignoram...
- Nu mai bate; cine-i acolo? Poli-
ţia?... Răbdare, răbdare, răbdare...
Şi, totuşi, cineva bătea insolent, cu
insistenţă, vrând parcă să mă incite. În afară
de Creola cine-ar putea fi? – mă gândeam în
clipa aia, trăgând prosopul cel mare din cu-
ier şi înfăşurându-mi cu el mijlocul; dar, ori-
cum, ea n-ar proceda aşa, n-ar aplica trata-
mentul ăsta inuman, m-ar fi scutit şi de nervi
şi ar fi intrat pentru că-i lăsasem cheia. Am
179
ieşit din baie cu părul ud, am traversat came-
ra, am ajuns lângă biroul inundat încă de lu-
mina veiozei, am privit pe geam, se cam înt-
unecase şi-abia apoi către uşă, cu o voce
ce-am vrut să pară puţin iritată:
- Cine-i acolo, domnule?...
- Dar deschide uşa, turcii mă-ncon-
jor,/vântul suflă rece, rănile mă dor...
Şi i-am deschis brusc, aproape că
l-am speriat.
- Eu sunt, Nick, prietenul tău,
Traian... Asta dacă mai crezi în vechii tăi
prieteni!...
Traian în carne şi oase, Traian, prie-
tenul meu cel vechi şi de demult, într-o mâ-
nă cu un pachet de ţigări şi unul de cafea iar
în cealaltă cu o sticlă de coniac Napoleon.
Avea faţa veselă, îi cam sticleau ochii în
cap, o cam... furase; ce-i păsa lui, de la un
timp el trăia la voia întâmplării, îşi iubea li-
bertatea, îndrăznea să se bucure de ea după
bunul său plac. Pentru el Brăila era... ţara
tuturor posibilităţilor; o colinda din zori şi
până-n noapte ca un bezmetic, lua toată
Regala, de la tramvai şi până la clădirea tea-
trului, de-acolo traversa mica piaţetă, uneori
se mai oprea pe la Hotelul Traian unde mai
sorbea un coniac şi o cafea, unde mai întâl-
nea câte-o gaşcă măruntă de prieteni, după
care-o lua, parcă atras de-un magnet, pe stra-
180
da Împăratul Traian, coborând cu nonşalan-
ţă, în port. Pur şi simplu, era îndrăgostit de
port şi, mai ales, de Dunăre; ţin minte, într-o
seară de octombrie, părând parcă mai melan-
colic decât era el de obicei, dus pe gânduri,
că-mi spune: Când plouă-n octombrie mă-
runt şi rece, Brăila se frânge; şi-adună ca o
babă toate tristeţile şi regretele sub ea,
ca-ntr-o cochilie, chinuită de reumatismele
de-o viaţă; dar, de fapt, nu şi le vaită, le fră-
mântă şi şi le moşmondeşte până tresaltă,
până zvâcneşte-n soare cu nebănuitul ei dor
de viaţă, de aventură...
În seara aia era vesel, vorbăreţ, plin
de mişcare; de fapt, el nu era un melancolic,
un introvertit ci-şi dădea drumul la gură în
faţa oricui şi nu ezita să vorbească liber în
orice împrejurare.
Văzându-mă strâns cu prosopul şi
părul ud, a sărit la mine nu mirat şi, mai a-
les, râzând de mine şi luându-mă cam în ze-
flemea:
- Dar ce-i cu tine, Nick? Cauţi pietre-
le pe fundul apei?... Măi, omule, dar ce-i cu
tine de la un timp?... Ai dispărut aşa, ca mă-
garul în ceaţă?... Nimeni nu te-a mai văzut
de-o săptămână... Ai căzut în butoiul cu me-
lancolie şi n-are cine să te scoată?... Mare fi-
gură eşti, zău aşa... – şi se-nvârtea în jurul
meu, chicotind de felul în care mă găsise.
181
 Îşi dăduse geaca subţire jos de pe el,
o agăţase în cuierul din hol şi căuta prin ju-
rul aragazului ibricul de cafea, zorindu-mă:
- Hai, Nick, ce tot stai aşa, ca o lău-
ză?... Pune de-o cafea şi caută două pahare...
- Mă, da’ grăbit mai eşti!... De unde
vii? Unde-ai mai pus la cale ceva... strâmbe
de-ale tale?...
- Dar nu mi-ai răspuns la nicio între-
bare; ce-i cu tine? Ce se întâmplă în jurul
tău?... Nu-ţi înţeleg situaţia asta precară...
- Din cauza asta băteai tu disperat la
uşa mea?.. Am treabă, nu uita că am încă un
serviciu... Mi-ajunge prea multă flecăreală...
– şi-am luat o privire sobră încât m-a privit
în ochi cu un fel de bănuială dar nu s-a putut
abţine din râsul lui îndoit cu coniac şi destră-
bălare şi m-a luat la rost:
- Aşa-ţi aştepţi tu prietenii, ce dra-
cu’... Hai, îmbracă-te, nu mai sta ca un pui
de bogdaproste... Vezi că s-ar putea să te
trezeşti cu Creola pe capul tău; am văzut-o
pe centru cu-o fătucă...
- Atunci pune ibricul cu apă la încăl-
zit până mă îmbrac; avem timp de turuit...
Am fugit în baie, mi-am tras pe mine
slipul şi pantalonul de trening, şosete, o pe-
reche de adidaşi şi-un maieu; m-am frecat pe
gât şi mi-am aranjat părul ce părea acum
mai mult, mai des, mai lucios; m-amăgeam
182
singur, cred că până la urmă mă părăsea cu
încetinitorul, drept pentru care m-am enervat
subit. Când m-a văzut întorcându-mă, Traian
s-a uitat la mine ca la un bibelou şi m-a luat
la rost:
- Da, bine, măi, Nick, vin la tine să te
salvez de la... înec şi tu, ioc... Nu cafea, nu
pahare...
Am deschis bufetul de deasupra ara-
gazului, am scos ceşti, pahare şi zahăr; o lin-
guriţă cu coada mai lungă se afla pe chiuvetă
şi m-am întors, făcând un semn cu mâna că
gata, să se oprească, de-acum e rândul meu:
- Gata, e rândul meu, treci alături, ia
loc pe-un scaun, lângă biroul de alături şi vei
fi servit... Te rog...
- Dar nu mi-ai spus ce-i cu tine; s-a
întâmplat cumva să ţi se scufunde vreo co-
rabie?... – şi m-a ascultat docil, şi-a tras un
scaun lângă biroul ce zăcea plin cu hârtii şi
nişte cărţi puse alandala de care însă nu se
atinse, nu era prea curios. Lui îi plăcea să te
scormone cu vorba, să te-ntărâte şi ridicân-
du-se, n-avea stare, continuă cumva de unul
singur
- Chiar dacă-ai avea ceva şi tot nu
ţi-aş da dreptate... Ce-i atâta claustrare, şme-
chere? Te ascunzi dar noi tot te... dibăcim...
Ţi-am citit povestirea într-o revistă literară
de la Focşani... bună, mi-a plăcut, frumoasă
183
psihologie, ai prins-o bine... Vezi, ai ceva în
tine şi de-aia nu merită să te dai de-o parte...
şi-aşa viaţa-i o mare desfrânată: nu merită să
te dai bătut; hlizeşte-te la ea, fă-i contra, nu
îngenunchea, cacă-te-n capul ei; nu trebuie
să închizi ochii şi să-nghiţi orice; strâm-
bă-te la ea, arată-i dinţii, arată-i chiar şi cu-
rul!... Merită să lupţi...

Cred că chestia asta cu strâmbă-te

la ea, arată-i dinţii... – mi-a plăcut cel mai
mult şi nu neapărat că m-a amuzat, dar l-a ri-
dicat cumva în ochii mei; Traian sclipea de
inteligenţă practică şi nu se lăsa până nu sco-
tea de la interlocutorul lui tot ce voia; era şi
insistent şi încăpăţânat şi chiar devenea plic-
tisitor, uneori, cu riscul de-a te tachina până
la exasperare...
Tot timpul cât perorase, îi auzeam
chiar şi sâsâiturile limbii, inundată de valuri-
le de salivă ce-i umpleau gura, eu mă ocu-
pam de cafea, o făcusem, o turnasem în ceşti
şi le adusesem pe colţul micului birou, dând
maşina de scris deoparte. El se ocupase de
coniac, umplu paharele şi, aşteptând proba-
bil să termin cu toată tevatura asta, îmi zise:

184
 - Şi, zi-i, Nick, în tot timpul ăsta în
care te ascunzi, scrii, chiar şi publici, iar no-
uă, prietenilor, nu ne spui nimic?... Secretos
mai eşti, frate...
- Dragă, e cam multă dezordine-n
jur... Încerc cumva să mă protejez... Am vrut
să văd cum dă în pagină un text de-al meu...
cumva, să mă verific, poate că nu am nimic
de spus, şi-atunci ce rost mai au toate!...
- Da, observ: îţi place să te victimi-
zezi... Aşa-ţi aduni acţiuni!...
- Nu-ţi dau dreptate... Încerc să scriu
ceva, o nouă rubrică la ziar, cu titlul Vieţi în
derivă; ceva de la suflet la suflet, cu oameni
ce se află cumva pierduţi unii de alţii dar ca-
re încearcă să se regăsească... Am, totuşi,
sentimentul că unii se mai pot reîntâlni, pot
lua legătura ei între ei, se mai pot întâlni, fie
chiar şi pe calea unor rânduri aşternute pe
hârtie, un fel de speranţe ce şi le mai pot re-
găsi...
Traian tresări, cumva suspicios, curi-
os şi mirat, dădu coniacul pe gât şi, parcă
neîncrezător, îmi spuse:
- Cu alte cuvinte, vrei să devii un
vindecător de suflete... Ei bine, eu nu mai
cred în aceste sentimentalisme... Nu, Nick,
nu se mai poate face nimic, totul e pierdut,
lumea s-a schimbat... Ce-i pierdut e bun
pierdut, lumea nu mai e ce-a fost; te îmbeţi
185
cu apă rece; sufletele s-au răcit, s-au veşte-
jit... Trebuie să accepţi, vrând-nevrând, că
totul se rostogoleşte-n jur cu mare viteză;
lumea face acum politică, e ahtiată după
politică acum, nu numai că e la modă, dar se
poartă... şi, unora chiar le convine... astfel ei
reuşesc să epateze, să iasă-n faţă... – şi se în-
flăcăra, vorbea cu un tremur ciudat, îi tremu-
ra într-un rictus ciudat bărbia; era parcă pati-
ma ce izbucnea virulent din el, nu-i ştiam
meteahna...
Era chiar ciudat, trezea în mine şi in-
teres şi suspiciune, îl ştiam om liniştit ce nu
se amesteca în asemenea interese...
- Las-o mai domol, Traiane, n-ai să
ajungi nicăieri aşa... Te înflăcărezi inutil; mă
faci să cred că ne-am depărtat cumva unul
de celălalt... Hai să devenim mai umani, să
cernem lucrurile pe îndelete; de fapt, nu ştiu
de la ce-ţi veni toată iritarea asta...
- De la ce, de la ne-ce... ce vrei, nu
mai rabd cameleonismul ăsta...
- Ştiu, e ciudat... După atâţia ani, ne
simţim ca nişte străini...
Tăcurăm amândoi fără să ne privim;
până la urmă ne-am adus aminte de pahare
pe care le-am golit parcă atraşi de un mag-
net; de parcă toată mârâiala noastră de până
atunci îşi găsise rostul; că, de fapt, nu ştiu de
la ce pornise, un soi de revoltă se iscase, aşa
186
din senin, tulburând între noi liniştea unei
prietenii regăsite, devenind amândoi duplici-
tari unei idei seci, fără sens; lucruri ce se
mai întâmplau şi altădată când reuşeam să
ne luăm la harţă din nimic... Dar acum nu
era vorba de aşa ceva; chiar nu-l înţelegeam
şi, lăsând paharul jos, l-am întrebat:
- Dacă-i întind o mână omului de
lângă mine, ce înseamnă? Spune-mi...
- Nick, poate fi la fel de bine şi o a-
măgire...
- Dar eu nu amăgesc pe nimeni, nici
măcar n-aş putea!... Încerc doar să scriu niş-
te povestiri ce amestecă viaţa cu imaginaţia
şi visul; caut nişte idei ca să-i adune alături
pe cei rămaşi fără speranţe, pe cei lipsiţi de
mângâieri şi vise...
- ... şi astfel le prelungeşti agonia!...
Vremea viselor a trecut; au apus acele tim-
puri, pari chiar ridicol şi-n ochii lor... Iar
domnul ăsta al tău, Goliat sau cum îi zici tu,
îţi va râde-n nas când te-o vedea cu aseme-
nea idei; ar putea spune că ai căzut din Lu-
nă... că umbli după potcoave de cai morţi...
Lasă-i pe oameni în pace, bune sau rele,
să-şi ducă visele sau speranţele cu ei, nu-i
tulbura mai mult decât trebuie, nu-i scoate
din ale lor, nu-i drept să tulburi nepăsarea,
s-o faci, uneori, înspăimântătoare... E-o lu-

187
me care încet-încet apune, poate că nu mai
are nimic de zis...
Cred că prietenul meu o luase razna;
nu pricepea o iotă din ce îndrugam ori poate
chiar nu mai pricepeam eu; îmi dispăru pe
loc orice plăcere de-a bea cu el din sticla de
coniac aflată în faţa noastră, mă golise de
orice idee, de orice posibil răspuns, din ca-
fea nici nu mă mai atinsesem; de parcă-mi
călcase totul în picioare. Mă jupuise de viu,
brutalitatea şi indiferenţa lui nu numai că mă
dezarmase dar, cu voie sau nu, zgândărise o
rană veche pe care eu o crezusem de mult
vindecată, uitată; ori, după cum afirma el,
sentimentele nu-şi mai aveau rostul, dispăru-
seră. În viziunea lui se năruise o lume căreia
nu-i mai aparţineam, o luase totul la vale,
călca totul în picioare, terfelea acolo unde
mai exista iubire şi-o fărâmă de speranţă, ui-
tând că eşti întotdeauna obligat să dai expli-
caţii; urmează sincope, nedumeriri, multe
nesăbuinţe şi va trebui să răspunzi... Cu alte
cuvinte eram cumva ameninţat pentru naivi-
tatea mea, pentru faptul că mai credeam în
dragoste, în prietenie, în speranţă, în iubire;
dar, mai ales, pentru faptul că mai credeam
în oameni; după el devenisem un intrus,
scormoneam cu obrăznicie în viaţa unor oa-
meni... Eram, cum spusese cu ani în urmă un
director de şcoală crud, fără pic de suflet, ti-
188
călosule!... Atunci devenisem tot aşa, ticălos
din inconştienţă, mai bine-zis, din dragoste
şi chiar fostul meu coleg, Marc Aurel, nu
m-a crezut, nu m-a înţeles... sau n-a putut; şi
acum, după atâţia ani, mi-amintesc cum l-am
privit cu o lucire a ochilor vecină cu demen-
ţa şi i-am spus:
- ... Când o să ţi se-ntâmple, ai să
vezi şi tu ce-i aia!... Îţi vine să te-arunci pe
geam de la dormitor!...
- Măi, Nicky, ştii ceva? Viaţa nu-i
făcută s-o descoşi din toate încheieturile, să
tragi de ea la nesfârşit, ca de-o corabie la e-
dec... Ea trebuie să aibă puterea, forţa să te
ducă înainte; unde nu-i viaţă, nu-i nimic sau
o simplă nepăsare ce te împinge în neant... –
trase şi Traian de cele câteva cuvinte cu de-
zinvoltura cu care-şi trase paharul de coniac
de-alături; mai făcu câţiva paşi în stânga şi-n
dreapta, neştiind cum să-şi pregătească ple-
carea, oricum era momentul şi clipa să ne
despărţim şi pentru că trebuia s-o facem, am
simţit că nu pot să tac:
- Poate-i făcută chiar şi din bucăţi,
şi-atunci: care-i rostul nostru? Să stăm şi să-i
plângem de milă; s-o bocim la nesfârşit?...
Ori s-o adunăm bucăţică cu bucăţică, s-o
strângem ciob cu ciob, fir cu fir, să-i dăm
chip... Cine ne opreşte să iubim, să visăm, să
ne facem chiar de cap în numele iubirii?...
189
 - Vorbeşti prea frumos ca să te mai
pot crede, Nicky!... E ca şi cum încerci cu
orice preţ să mă îmbrobodeşti... şi nu mai
pot crede... E târziu, am început să-mbătrâ-
nesc... Cu ani în urmă mă luasem după ci-
neva care se dusese la ţigănci... Ei bine, eu
mă dusesem, dar în Lacu Dulce, orbit de fru-
museţea, de zvelteţea, de părul şi de ochii
Elenei!... Dacă Fănuş Neagu, extaziat,
călătorea pe-o maiestuoasă corabie spre
Bethleem, mă-ncumetasem să trec bariera
dincolo de Brăila...

- Nu, te-nşeli, Traiane!... Vremea vi-

selor n-a trecut şi nici nu va apune... Atât cât
oamenii vor mai crede în tot ce-i înconjoară,
nimic nu se va pierde din noi!... Timpul
dragostei şi-al iubirii nu-i trecut; pentru că
dragostea şi iubirea, prietenia, visele şi spe-
ranţele nu dispar!... Nimic nu e pierdut... E
ca şi palma dată unei femei din nesăbuinţă:
n-o face fiară, o îndârjeşte şi mai mult să te
iubească; ea caută în ea mai întâi greşeala,
motivul ce trebuie recuperat...
- Ha, ha, ha... – râse cumva cu poftă,
Traian; păi, hai atunci să ne pălmuim, să ne
batem zdravăn şi să ne iubim!... Ciudat mod
de-a gândi; ce să zic, chiar foarte conciliant;
190
cred că-ţi flutură mintea, mai are puţin şi-şi
ia zborul... Dă-mi voie să-ţi spun că eşti un
ipocrit, Nicky; tu încerci să fugi de ceva,
chiar de tine, uneori... Dar priveşte-n jur:
Brăila e un oraş bezmetic, nu ştiu de ce-ai fi
tu altfel... Toată lumea caută de-o veşnicie a-
ventura; fiorul faptelor nepetrecute dar spe-
rate; femeile singure, cu buza friptă îşi caută
mânia şi revolta în bărbaţii pierduţi în agoni-
e... Vorba lui nea Fănuş, Clipa ca şi veşnicia
e un zero... şi, nu uita, o să-mi dai dreptate
într-o zi...
Şi, parcă intrigat de încăpăţânarea
mea, mai gustând din coniac, înghiţindu-l
lent, cu savoare, semn că încerca să se cal-
meze sau să deschidă alt soi de discuţii, să
mă persifleze, să mă rănească şi mai mult;
chiar îmi şi zise cu un fel de răceală în glas:
- Şi-acum ce trebuie să fac? Să beau
singur coniacul sau să plec?...
- Nu cred că ar trebui să pleci... Mai
ales că m-ai provocat... Dar nu, nu că m-ai
provocat, dar nu poţi să mă laşi baltă tocmai
acum... Când vine seara şi rămân singur,
toate-n jur devin mai provocatoare şi, mai
ales, după teoriile pe care mi le-ai ţinut...
- Nicky, eu aproape că ştiu ce-i cu ti-
ne sau cel puţin încerc să-nţeleg; alergi ca un
agonic în căutarea pietrei filosofale, crezând
că ai dreptul să legi răul cu binele, să uneşti
191
cele două linii de cale ferată... Dar, de fapt,
eşti legat de amintirea unei femei, încă nu
poţi crede-n tot ce s-a întâmplat ... Cauţi
motive, cauţi refugiul de care ai nevoie, te
sustragi vieţii, chiar ai devenit un laş, dar
greşeşti, înţelege-mă...
- Nu spune asta, Traiane; nu ştii cum
e când eşti făcut ticălos fără să fii; dar privi-
rea şi ura te pot distruge şi eu nu pot uita as-
ta! Şi, de fapt, pentru ce? Pentru o copilărie,
pentru un gest nesăbuit, pentru o copilărie
marcată de tristeţe şi neputinţă... Pentru că
nu-ţi găseşti locul firesc între semenii tăi ca-
re gândesc şi trăiesc normal?... Să ştii că-n
seara aceea de orgie, de beţie puerilă aş fi
putut pune un mare punct la toate, ce mare
lucru ar fi fost să m-arunc în zbor de la eta-
jul doi... dar, îţi spun acum, n-am avut cura-
jul s-o fac... sau n-a fost momentul, n-am
simţit imboldul, euforia mă stăpânea prea
mult, nu cu gândul ăsta băusem rachiul ăla
nenorocit... O făcusem din prostie, din copi-
lărie, fără nicio experienţă măcar, din pură
încercare. Apoi toată cavalcada a venit aşa,
dintr-o nebunie, din inconştienţă... Târziu,
mult mai târziu, am reacţionat, mai ales că
avusesem un antecedent nedorit... Şi unde
mai pui, că tot dintr-o copilărie... Dar atunci
a fost o pură şi banală întâmplare... Pentru
că de mic n-am înţeles cum de oamenii mor;
192
cum de se-ntâmplă acest lucru; în lumea
noastră, acolo, credeam că totul e firesc; cu
toate că nu-nţelegeam, uneori, ce-i cu învăl-
măşeala aia de trupuri şi cârji ce se-ameste-
cau de-a valma când ne dădeam drumul în
jos, pe vale, ca nişte bulgări de pământ; unde
mai pui, că ne prăpădeam de râs, în timp ce
ne juleam genunchii şi coatele; era o senza-
ţie de bucurie a vieţii, secundele se rostogo-
leau odată cu noi în devălmăşie...
- Şi-acum ce vrei să faci cu toate
amintirile astea?... – m-a oprit din ritmul
meu, Traian; ce-ţi mai folosesc... De fapt,
tragi de timp; hai mai bine să ne sorbim pa-
harele. Observ eu că doar încerci să te sus-
tragi momentului, nu vrei să te-astâmperi...
- Vreau doar să-mi înţelegi tristeţea
şi sentimentalismele de care mă învinovă-
ţeşti... Cred că sunt un om însemnat...
- ... sau un mare dobitoc! – a conchis,
continuând să-şi bea paharul cu sârg. Pentru
el vorbele mele erau goale, sterile, lipsite de
orice senzaţie; nu simţea nicio emoţie.
- Nu fi prost – i-am replicat cu un fel
de nervozitate – eu ştiu c-o faci din pură în-
căpăţânare...
- ...Pentru că cineva tot trebuie să ţi-o
facă, să te trezească la realitate; eşti prea
chitros; şi stai, că asta nu-i totul...

193
 - Ce să-ţi spun! Şi tu eşti un mare că-
pos... Până la urmă suntem rezultatul a tot ce
am văzut şi am fost nevoiţi să facem...
De parcă mă blazasem, mă aşezasem
şi eu alături de masă; la îndemnul lui sorbi-
sem din paharul de coniac, apoi din cafea,
încercând o senzaţie de lascivitate, de de-
ja-vu... De parcă în momentele acelea urmau
clipele unei prăbuşiri lente, nesperate şi toc-
mai atunci se ivea coşmarul ce-l purtam în
mine, refuzam chiar să-l recunosc, să-l ac-
cept; simţeam de fiecare dată că nu e mo-
mentul, îl amânam de fiecare dată; contextul
era de fiecare dată altul, nedorit şi înspăi-
mântător, nu voiam să-l recunosc, să mă re-
găsesc în conjunctură, de fapt, fugeam de-o
întâmplare ce mă marcase, ce lăsase-n mine
urme adânci, chiar înfricoşătoare... Urme ce
lăsaseră în mine nopţi de nesomn, de exas-
perare; în nenumărate rânduri mă trezeam
nopţi întregi din somn ţipând, aiurând de
frica acelor clipe de groază; amănuntele erau
de fiecare dată aceleaşi, plecau de la o glu-
mă, un joc pe cât de pueril pe-atât de si-
nistru... Era una dintre zilele mele de singu-
rătate, o duminică blestemată care-ar fi putut
fi ultima; fugisem de colegii mei, mă ascun-
sesem, cum o făceam de obicei, mă sătura-
sem să-i mai văd târându-se ca nişte reptile
printre tufişurile din valea somptuoasă de pe
194
malul Someşului; să-i mai văd alergând din-
tr-o cârjă-n alta, în joaca lor de nebuni, în in-
conştienţa aceea ce părea a nu se mai termi-
na vreodată; era ca o oroare ce contrasta
prea enorm între dimensiunile aparenţei şi
enormitatea suferinţei. Simţeam nevoia unei
evadări dintr-un spaţiu încorsetat şi strâmt al
unei copilării marcate definitiv. Dar nu fu-
geam în mod ostentativ, nu-mi era ruşine de
tot ce se întâmpla acolo...
- Până la urmă, făceai parte din acea
colectivitate; nu ştiu ce drept aveai să i te
sustragi!... – interveni Traian, cu gând să mă
scoată din gândurile mele. Cred că era mai
bine să-nţelegi lumea aia în care trăiai...
- Nu mă sustrăgeam cu rea credinţă;
mai mult, cred că tocmai asta era, că nu reu-
şeam s-o înţeleg... Nu-i pricepeam rosturile,
de unde vine în momente ca acelea naivita-
tea, o trăire şi-o bucurie inconştientă...
- Înseamnă că n-ai înţeles nimic din
copilărie, din extazul ei, da, din savoarea
ei... Doar atunci eşti sincer şi-apoi, ştii,
crezi că tot ce zboară se mănâncă!... Bag
seama că ai fost un copil precoce, bătrân...
- Nu – mă luai de Traian puţin arţă-
gos, iritat – dar consideram că viaţa-i tratată
prea ieftin, aproape că, nu-i dădea nimeni
vreo importanţă; zeci de indivizi urlând, nu
mai mari decât nişte furnici se bălăcăreau
195
parcă anihilaţi iar eu tocmai mă bălăceam în
această lume... Iar eu – cum bine spui chiar
tu – nu puteam face nimic ca să-i ajut, să
atenuez totul cu ceva... Simţeam cum acel
alter ego ce-mi apărea, uneori, în vis, rămâ-
neam acelaşi fluture agonizând într-o lume
superfluă, goală, inexistentă, aeriană ce se
insinua în propria-i fiinţă; gândurile-mi de-
filau pe-un ecran plat, indiferent, visuri oar-
be, reacţii emoţionale surde sau fictive, ine-
xistente; lacrimile izbucneau fără voia mea
dintr-un corp inert, doar braţele ce se mai
concentrau instinctiv asupra firelor de iarbă
ce deveneau singurul meu mijloc, obsesiv de
existenţă într-o lume ce parcă începea să
nu-mi mai aparţină; mi-am aruncat privirea
peste pământul de-alături, cu braţele uşor
depărtate, în speranţa că-mi aparţin, că nu
mă vor lăsa, nu mă vor părăsi, murmurând
flagrant, într-o reverberaţie continuă, un ul-
tim şi parcă enorm suspin: eu sunt acela
mort?...

- Şi până la urmă, care-i frustrarea

ta? – mă întrebă Traian mai mult la repezea-
lă, pentru că trebui neapărat să tragă o fugă
la baie, ceva îl presa insistent; şi parcă-mi

196
păru bine: aveam nevoie de-o pauză, vorbi-
sem mult, simţeam nevoia unei pauze, mi se
uscase gura, aşa că sorbisem din ceaşca de
cafea cu ideea de a-mi reveni, de a-mi calma
pe cât se putea gândurile ce mai mult mă
încurcau; retrăiam momentul cu şi mai multă
teamă, totul se transpunea pe un fond mult
mai nervos şi mai acaparator încât, până la
reîntoarcerea lui Traian m-am trezit murmu-
rând ca atunci, într-o clipă de disperare omul
acela, care, de fapt, sunt eu, e în stare de
şoc; se poate îneca în orice clipă... Cineva
trebuie să-l ajute! – şi m-am trezit strigând
după ajutor în neştire, bocancii şi îmbrăcă-
mintea mă trăgeau tot mai afund, parcă sfi-
dător şi fără milă în timp ce faţa mi se învi-
neţise...
- Ei, dar ce-i cu tine, ai început să
vorbeşti individual?... – interveni nesperat
Traian, întorcându-se vesel oarecum şi uşu-
rat de la baie; cumva parcă renăscuse ceva în
el, precis intriga lui de doi bani, ce de multe
ori ustura al dracului. Chiar dacă, uneori, îl
credeai tâmpit sau cel puţin... înaintea erei
noastre, el îşi făcea numărul lui; era demn
de sictir şi nu numai atât. Plus ignorant, ce
să mai spun; cred că i-am şi zis-o într-o zi:
- Cred că ar fi bine s-o mai încetezi
cu ignoranţa; nu cred să ţină prea mult, s-ar
putea pe limba ei să pieri... Îl duruse undeva
197
pe el,precis nici acolo – ferească Dumnezeu!
– mai bine-ţi rupi un mădular; dar, hai să nu
exagerez prea mult sau, cum s-ar spune, să
bat apa-n piuă... Era mai mult un fel de ta-
chinare reciprocă, uneori răutăcioasă din
partea noastră; ei şi, cred că mi-ar fi tăiat-o
direct; cum îmi mai zisese-odată: Cui îi e
femeia goală/dacă tu i-o spurci din oală?...
Gură spurcată, pehlivav împuţit, mai ai cura-
jul să-ţi spun ce şi cum, du-te dracului, ce
să-ţi spun, halal prieten... Vorba lui Mircea
Cavadia, prietenul meu spurcat la gură, duş-
mănos pe maşina de scris. Cică nu-l asculta
şi-l înjurau vecinii că-i bătea la cap; ce să
spun, mare filosof, scârţa-scârţa pe hârtie, şi
unde mai pui că-l apucă doar noaptea... Nu
ştiu ce i-o fi trecând prin cap când noi, tâm-
piţii, ne ducem la serviciu...
- Dar dă-mi voie să-ţi spun că toţi
suntem nişte tâmpiţi... – mi-o tăie scurt
Traian, oarecum iritat că-l amestecasem în
tirada mea şi pe Mircea Cavadia, prietenul
nostru comun.
- N-am făcut-o cu niciun fel de ră-
utate; mă gândeam doar la încrâncenarea lui,
la faptul că-l durea-n paişpe de răutatea ce-
lor din jur. Într-un fel mi-aduceam aminte de
căpoşenia mea, de felul cum continuam să
mă lupt cu apa din jur ce voia să mă înfrân-
gă, în timp ce eu, flagrant, mă luptam cu
198
smocurile de iarbă ce se-ncăpăţânau să mă
susţină inconştiente, aşa cum eu, încercam
să mă salvez... Şi cât de banal începuse to-
tul; cu spălatul banal al unei batiste la vo-
ia-ntâmplării sau să-mi calmez cumva starea
de nervozitate ce mi-o provocase iubitul meu
director, un tâmpit şi jumătate, cum îmi spu-
sese mai târziu în mare taină pedagogul şi
prietenul meu, domnul Rotaru, pe care-l in-
vidiasem că avea o soţie al dracului de fru-
moasă şi de senzuală; şi nu uitase să-mi ara-
te semnul ăla care însemna destul de clar, cu
tragerea mascată a fermoarului. Inconştient,
credeam în cele câteva secunde ce puteau
s-apară, să nu mă scufund cu totul; de unde-
va, dintre crengile salcâmilor şi brazilor ră-
săriţi vraişte, unii printre alţii, precum nişte
raze crude de soare, la voia-ntâmplării,
apărea ca o scânteie, ca un miracol, chipul
blond şi plin de savoare, al Doinei şi mă ru-
gam să nu-mi dispară din priviri. Era ca un
fel de ultimă dorinţă sau ultimă ţigară la care
are dreptul un condamnat la moarte. Mă a-
flam într-un loc plăcut, chiar somptuos, era
nemaipomenită valea noastră plină de soc şi
măcriş, ce ne mai îndulcea copilăria şi-aşa
strâmtorată şi, deodată parcă urmăream de
undeva, din depărtare, desfăşurarea unui de-
zastru; în jurul meu parcă agonizau deja oa-
meni neajutoraţi, alergând, cumva, anapoda,
199
o masă amorfă, în întâmpinarea unei morţi
colective, chiar asumate; în timp ce eu, ne-
putincios, asistam la durerea acestui lung şir
de condamnaţi; în timp ce tâmpul trona în
sala mare a directoratului, lăfăindu-se-n fo-
toliu, mulţumit, chiar satisfăcut. Pentru el
viaţa devenise ieftină, nu mai contau acei
mărunţi indivizi ce-şi plângeau în somn do-
rul de părinţi, neputinţa, visurile după care
alergau, măcar şi-n vis. Gândurile-mi erau
vraişte şi chiar mi le şi vedeam defilând ca
pe-un ecran. Chipul Doinei încă mă privea
dintre crengi, parcă mă înfăşura cu braţele,
încurajându-mă: Rezistă! E singura ta spe-
ranţă! Nimeni nu rămâne niciodată singur!
Doar omul acela care ţi-a făcut rău va pier-
de totul! Ciudat, o simţeam parcă plângând,
îi simţeam cu ochii umezeala ţâşnind dintre
pleoapele ce-i zvâcneau – culmea! – vinova-
te că nu putea decât să mă privească de sus,
dintre mulţimea de crengi vibrând în soare.
Cred că atunci, în momentul ăla, am fost
poate cel mai fericit om; ştiam că cineva, a-
colo sus, era alături de mine; devenea un fla-
grant ce-mi reverbera prin tot trupul; ce-mi
mai păsa mie dacă apa mă va înfrânge ori
nu; în faţă încă mai vedeam valea plină de
vegetaţie, apa ce te-mbia la viaţă, izvorau
din ea alergăturile, şontâc-şontâc dar era bi-
ne: raiul tâmpului dispăruse cu totul, ca o
200
umbră în neant; deşi buzele mele păreau să
rostească măcar în şoapte cuvinte, nu aştep-
tam niciun răspuns; genunchii mei moi, ca
de apă se lansau parcă tot mai lent în mâlul
ce mă ademenea; nebunia se destrăma şi mă
simţeam deodată tot mai singur şi mai izolat
în neputinţa mea... Coboram tot mai lent,
simţeam cum firele de iarbă cedează încetul
cu încetul; totul în jurul meu devenea nepu-
tinţă, deja începeam să mă obişnuiesc cu
lentoarea unor clipe de disperare şi-abia a-
tunci, din disperare, am început să strig, pro-
babil cu ultimele speranţe ce se mai agăţau
de mine, la voia unei probabile întâmplări:
- Ajutoor!... Ajutoor!...
- Măi, Traiane!... – m-am oprit şi i-am
spus, privindu-l în ochi; crede-mă, am sim-
ţit groaza pe Pământ; în tot trupul meu se in-
stala deja frica, ochii priveau cu-o disperare
ciudată, animalică spre valea ce se pierdea
parcă pentru totdeauna, se răspândea ca o
pâclă densă, fără niciun fel de alternativă; aş
fi recurs la ultimul dram de umilinţă pentru
încă un strop de euforie, o euforie ce se risi-
pea, în locul ei instalându-se teama; vedeam
parcă mortul ce-o lua la vale, dar pe care
nu-l doream, nu-l suportam; visam pentru
moment, dacă se mai putea visa, era chiar şi
rizibil să mai visezi la astfel de şmecherii

201
banale, valabile doar pentru cei aflaţi în ago-
nie...
Traian râse subit şi chiar caraghios,
luând sticla de coniac şi turnându-şi în pahar
tot ce mai rămăsese în ea; îmi stricase tot
cheful, de parcă mi-ar fi dat un pumn în gu-
ră; de parcă mi-ar fi trântit o uşă masivă de
fier drept în faţă, în timp ce tot trupul meu
tremura ca-n ziua aia pe care nu puteam s-o
uit... Era... nepăsarea, era hidoşenia unui
suflet urât ce nu putea iubi, era răutatea de
care nu-l bănuisem până în clipa aia – ce
mai! – dăduse cu bâta-n baltă... Sorbi conia-
cul cu zgomot, semn că ori o luase din loc,
ori recunoscuse în grabă, eschivându-se
cumva că greşise. Chiar o luase-nainte,
vrând să dreagă busuiocul:
- Ce-ai rămas aşa, mofluz?... – mi se
adresă; oricum e târziu; trebuie să plec; s-ar
putea să treacă pe la tine Creola... Hai, nu
vreau să te las supărat; uite, îţi spun una, să
te mai dispun... Ce face barza după ce-adu-
ce copilul?... I-am aruncat o privire de doi
bani, a lehamite, pe care el a simţit-o din
plin, s-a fâstâcit, grimasa aceea de mare co-
median îi dispăruse de pe faţă şi-mi dădu un
răspuns mecanic: Se face mică şi se ba-
gă-napoi în pantaloni! Dar nu mai avea ni-
ciun haz... O şterse fără să mai spună un cu-

202
vânt; halal prieten sau probabil că numai
afurisitul de coniac era de vină... În fine!

... Nu ştiu dacă e păcat sau nu, dacă

nu m-a ascultat mai departe... e vina lui, eu
oricum i-o iert; cu prietenia e greu să te joci
sau niciodată; precum tâmpul meu de direc-
toraş, ce mă putea marca pentru toată viaţa...
Putea ucide în mine tot ce era mai cast, aş
spune-acum, mai onorabil, mai uman; dar
n-a putut să-mi înfrângă, în cele din urmă,
fiinţa; doar am suferit pentru mult timp; am
simţit doar că pătrund într-o lume fără alter-
native, fără scop, doar mă urmăreau ochii
morţii... Într-o fracţiune de secundă îmi apă-
ru în minte întâmplarea sinistră, grotescă din
copilărie, cu trenul, cu o imensă locomotivă
ce trecea pe lângă doi-trei metri de gardul şi
poarta părinţilor. Cui îi trecuse-atunci prin
cap, sau măcar ideea sinistră că tocmai a-
tunci, vecina noastră, baba-biata, cum îi zi-
ceam noi în derâdere, de fapt era una dintre
marile fiinţe nefericite ale vieţii, avea să-şi
hotărască într-o clipă de disperare, soarta...
frâne scrâşnind fier pe fier, sunetul sinistru
şi înfiorător al locomotivei, tamponări bruşte
şi repetate ale vagoanelor de marfă, fluieră-

203
turi anapoda şi disperate ale câtorva ceferişti
au scos lumea de prin curţi; ieşiseră cu toţii
ca la balamuc, neştiind ce se-ntâmplase; co-
pii amestecaţi cu părinţi, o lume în degringo-
ladă... La sfârşit, un tren inert, bucăţi de car-
ne însângerate, un trup ce mai zvâcnea, ce se
mai agăţa de viaţă, ultimele clipe în care mai
licărea un trup înfrânt, zdrobit, de nerecu-
noscut... sub maşinăria ce încă mai scotea
aburi inconştientă, masivă pe sub victima ce
se stingea în văzul tuturor; se-aşternea nes-
tingherită moartea în văzul tuturor, cortina
ce desparte, la un semn neştiut şi imprevizi-
bil, viaţa de moarte, în văzul şi auzul celor
ce continuau să strige, să plângă, să se vaite,
neştiind nici chiar ei de ce o fac... Există cli-
pe când nebunia se destramă fără să vrei, de
la sine, ca o povară; când frica morţii se in-
stalează fără s-o decizi, fără să-i hotărăşti
cumva apariţia... Ea vine pe când nu te-aş-
tepţi, pe furiş, probabil că aici e misterul,
obsesia ei ce macină uneori; e... imensitatea
căreia nu reuşim să-i dăm de capăt... Moar-
tea n-o poţi păcăli, în ultimul caz, o mai poţi
amâna din când în când...
Cred că mă-ncăpăţânam drastic, con-
tinuam să mă ţin cu încăpăţânare de smocu-
rile de iarbă ce-mi prelungeau clipele în care
mai speram că viaţa-mi va întinde totuşi o
mână... Tot ce-mi trecuse mai devreme prin
204
minte, scena cu locomotiva, fusese mai de-
grabă o îmbărbătare decât un ultim răcnet;
dacă baba-biata a vrut atunci să moară, eu
refuzam să accept acest lucru; şi tocmai a-
tunci, nesperat, am auzit ceva ca un fâşâit
prin iarba dintre salcâmi şi-am vrut să ţip, să
strig după un ultim ajutor! Dar mi-a ieşit ce-
va anapoda, un răget de fiară prinsă-n capca-
nă... ... Şi simt deodată cum amestecul de
coniac şi cafea îmi îngreţoşează gura, îmi vi-
ne pe gât o acreală şi fug ca un apucat spre
baie; dau drumul la robinet şi-mi clătesc la
repezeală gura, scuip aproape scârbos în
chiuvetă, după care mai fac o gargară, să-mi
dispară gustul ăla greţos din toată gura. Dar
mă-nec, şi-n timp ce scuip apa, mă apucă tu-
sea, ceva înecăcios şi sec, aş fi vrut să-njur,
dar nu pot, e ceva teribil de enervant, închid
ochii şi continui în neştire să tuşesc cu gura
deschisă de parcă simt nevoia să arunc tot a-
erul din plămâni, şi-n neştirea mea îmi tre-
cea prin gând ca o ameninţare: Aha, vezi,
ţi-am repetat de zeci de ori să nu mai fu-
mezi! Te-ai înhăitat cu Traian şi trageţi a-
mândoi la coniac şi ţigări... Mi-au dat lacri-
mile dar, încet-încet îmi revin, simt că ce-
dează tusea aia nesuferită; am simţit totul ca
pe-o sfârşeală, chiar şi picioarele au început
să-mi tremure; am rămas câteva clipe în faţa
oglinzii, ca-ntr-un moment de respiro, încă
205
simţind că tremur din tot trupul, respirând
tot mai lent, încercând să-mi revin... Dau
drumul la robinet mai tare, apa rece îmi face
bine, mă frec cu şi mai multă dezinvoltură
pe faţă, pe gât, pe piept; simt din ce în ce
mai mult ameliorarea, închid robinetul, iau
prosopul de-alături şi mă frec, e din ce în ce
mai bine... Ce rău m-a enervat, al dracului
de prieten!... – şoptesc printre dinţi, bineîn-
ţeles cu gândul la Traian; nu înţeleg cum
de-şi permitea el să intre cu ditamai bocancii
plini de noroi în, cum mi-o repeta de-atâtea
ori, în sentimentalismele mele; de fapt, el
nici măcar nu credea-n tot ce-i spun, în cu-
vintele mele, eram un fel de măscărici, înşi-
ram verzi şi uscate, nu credea o iotă din în-
tâmplările ce m-au marcat, de parcă-ar fi
fost un pervers...
- Ei şi, la ce-ţi mai folosesc ţie toa-
te... poveştile-astea, acum?...
- Nu ştiu cât de mult îmi folosesc, re-
cunosc, dar nu-mi pot uita colegii, băieţii ăia
roşi de sărăcie şi suferinţă, cu visurile zdro-
bite, cu pâinea neagră ascunsă prin buzuna-
re, pe care o mâncau pe furiş la veceu; toc-
mai ei mi-au dat şansa la o nouă viaţă!...
Şi-atunci îmi răspunse rece, zeflemi-
tor, mai mult să nu tacă:
- Dar dacă tu ai nouă vieţi, ca pisi-
ca?... Ei, ce zici; eu cred că eşti doar un
206
sceptic, de parcă te urmăreşte propria-ţi um-
bră... fii bărbat, fii cu coloană vertebrală!...
Ei, ce să spun, că dacă se schimbase
societatea, sistemul, îl durea pe el în cot;
verosimila lui nepăsare putea în orice clipă
deveni greaţa pentru un amărât, pentru unul
legat de două beţe, de-o cocoaşă şi-un cap
între umeri, dar din care emana totuşi ceva;
ştii că nu ştii, alteori nu poţi şti tocmai ce
trebuie să ştii... E ca şi cum ai vorbi de pri-
ma experienţă sexuală avută nu ştiu la ce
vârstă, dar refuzi să-ţi aminteşti ceva, te bân-
tuie o frică ascunsă, timorantă că, pur şi sim-
plu, nu te-a marcat cu nimic, n-ai înţeles ni-
mic din spasmurile, din contorsionarea aia
ciudată şi chiar animalică a trupurilor într-o
efiziune şi-o euforie transfigurantă, de doi
bani... Că până la urmă s-a ales praful de
toată experienţa aia imbecilă, pe care chiar
eu am avut-o cu Katy, într-o cameră de patru
pe doi în care se îngrămădeau o masă, un fi-
şet metalic şi două scaune, spaţiu îngust să
te lăfăi, să te întinzi după ce-ai început-o cu
sânii, ah!, veşnicii şi tentanţii sâni ce se re-
vărsau de sub bluza ei viu colorată, chiar va-
loroasă prin conţinutul celor două piersici ce
te înnebunesc, îţi tremură carnea încinsă ca
un rug... Dar nici eu nu ştiu ce mă apuca-
se-aşa, deodată, oricum, simţeam că-mi re-
vin, fapt pentru care am ieşit din baie, mi-am
207
amintit că nu-nchisesem uşa după plecarea
bunului meu prieten. La întoarcere, m-am
oprit în holul ce-mi servea drept bucătărie,
nu puteam suporta dezordinea, aşa că am
spălat ibricul, ceştile de cafea şi cele două
pahare cu care băusem licoarea, am stins lu-
mina, seara se şi instalase pândită de la spate
de-un vânt morocănos, aproape perfid, zvâc-
nind nervos în frunzele de pe trotuarul în ca-
re dormita de câteva zile Trabant-ul meu
bleu, acum plin de rugina frunzelor şi prafu-
lui, parcă uitat.
Cu calm, intrând parcă într-o altă lu-
me, m-am instalat la micul meu birou şi
mi-am surprins privirea redescoperind deo-
dată cu şi mai multă prietenie şi căldură, ma-
şina mea de scris; ea, ce-mi suportă cu ace-
laşi stoicism şi încrâncenările şi bucuriile de
peste zi; în ea am toată încrederea, mă las pe
mâna ei, visez şi gândesc în ritmul şi simţu-
rile ei, cel mai sincer şi devotat prieten ce
mă suportă... Şi-mi îndură chiar şi neroziile,
cum mi le spunea Traian; dar ce dracu’ am
eu acum cu Traian?... Ce mai contează acum
părerile lui, ideile; contează că viaţa a mers
şi merge înainte, contează că tocmai când
simţeam că smocurile de iarbă mă lasă, ce-
dează, s-au auzit voci ce se-apropiau de mi-
ne, le-auzeam ca prin vis, cumva aiurând, nu

208
distingeam ceva anume, ceva cunoscut, dar
sigur erau voci în care credeam, speram...

Când rămâi singur, găseşti întotdea-

una ceea ce cauţi; sau nu, încerci de fiecare
dată să bănuieşti că măcar pe-aproape e un
motiv ce te determină să înţelegi lucrurile
mai altfel, dintr-un unghi diferit! Mai conce-
siv, mai lucid ori poate cu mai multă nepăsa-
re; aiurea, visez şi eu, luciditatea jucând, to-
tuşi, un rol important în logica pe care nu o
prea accepţi mai mult din încăpăţânare, din-
tr-un soi ciudat de-a percepe lucrurile... De
fapt, ce eram eu şi Traian? Doi vechi prie-
teni, doi zeloşi, doi irascibili şi belicoşi ce
nu ne mai încăpeam în piele, fiecare cu ca-
priciul lui...
Am trecut prin micul meu hol, m-am
asigurat de închiderea uşii, am mai tras de ea
o dată, era închisă; mi-am aruncat privirea
spre chiuvetă, era bine, ceştile şi paharele
pluteau în lâncezeala lor, n-aveam niciun
chef să le spăl, să le duc la locul lor, în im-
provizata vitrină; unui bărbat singur îi stă
mult mai bine o dezordine plăcută, e sensul
unei dezordini plăcute, era într-un fel, liber-

209
tatea după care tânjea bărbatul în deplină li-
bertate...
După care am revenit la birou, nu că
era cine ştie ce, dar îl consideram o părticică
din mine, din fiinţa mea, din felul meu de-a
mă simţi alături de trupul meu, de gândurile
mele, de prietena mea, de maşina de scris,
chiar de-i păream uneori chiar plictisitor cu
cuvintele ce le-aşterneam pe hârtie. Uneori
insinuante, alteori obsesive sau doar jalnice;
doar pentru a mă elibera de obsesii ce mă
dominau chiar în mod abuziv; în acele mo-
mente dându-i dreptate chiar lui Traian, doar
pe ascuns, dintr-un soi de încăpăţânare ce
marca poate laşitatea ce mă cotropea în cli-
pele de descurajare... Cineva spunea odată
că O fericire deplină e întotdeauna stânjeni-
tă de câte un amănunt nenorocit şi tind să
cred că avea dreptate; ori Nepăsarea e un
fenomen mărunt, dar e perfidă şi muşcă, ar
fi zis cu altă ocazie; şi mă tem că tocmai pe
asta se baza prietenul meu, Traian.
Am privit încă o dată cu un fel de
regret, cumva conciliant, maşina de scris,
am simţit în acel moment că trebuie s-o eli-
berez în clipa aia de un sentiment de vinovă-
ţie; nu mi-am dorit să mă considere ca pe-un
stăpân absolut al personalităţii ei, nu mi-am
dorit niciodată să devin stăpânul voinţei şi
demnităţii cuiva. Dimpotrivă, am căutat
210
să-mi adaptez ideile şi gândurile şi speranţe-
le cu cele ale prietenilor din jurul meu; am
fost întotdeauna alături de ei, chiar Andrade,
uneori cel mai flecar, alteori de-mi părea
distant cu felul lui de-a privi lucrurile, nu
mi-a trezit cumva ură sau duşmănie. La ce
mi-ar fi folosit?... Duşmani îţi faci repede,
prieteni mai greu!
Nu mai aveam chef de nimic; afară
era de-acum întuneric, se mai auzeau doar
rafale mărunte de vânt ce măturau clădiri,
probabil că se strecurau cu nonşalanţă pe
sub Trabant-ul meu ce zăcea uitat de ceva
vreme pe trotuar; era parcă în toate un fel de
lehamite ce mai lâncezea bolnăvicioasă pes-
te tot; se insinua până şi în trupul meu ca o
mică deşertăciune, vagă nepăsare căreia nu
îi ştii rostul, n-ai nici măcar cum să-l bănu-
ieşti, ai aştepta ceva, dar n-ai ce, gândurile-ţi
par rarefiate, cuvintele nici măcar ele nu mai
sunt de înţeles... Moment în care am aprins
veioza, am aprins lumina mare în cameră,
simţeam nevoia de spaţiu şi m-am tolănit fă-
ră niciun sens pe canapeaua desfăcută cu
cearşaful zdrenţuit alături, adică aruncat la
voia întâmplării, pradă gândurilor, somnului
ce mă cotropea, mă ascundea pe cărări as-
cunse, mai mult sau mai puţin locuite, purtat
de-un val în derivă, derivă, de-ri-vă...

211
 ... Nu mi-am închipuit că aş putea fi
martorul ultimei mele călătorii; nu mi-am în-
chipuit că minunăţia clipei n-are cum dobân-
di relief decât prin contrast cu fundalul întu-
necat al morţii (din care scăpasem poate din-
tr-o întâmplare acolo, pe malul Someşului).
Abia în acel moment mi-am dat sea-
ma că literatura nu trebuie să dovedească ni-
mic; ea poate fi cel mult evadare, retorică,
îndoială, refugiu, beţie, constrângere sau a-
ventură, nelinişte, crispare, iubire stranie,
neputinţă, absenţă, revelaţie, fascinaţie şi
fervoare; e gestul râvnit, uneori întins cuiva
aflat în disperare.
Acum mi se părea cumva altfel; sur-
prinzător, dimensiunile timpului se deschi-
deau în faţa mea ca o imensitate ce mă aca-
para, trezea în mine dorinţe noi, nebănuite;
visam să zbor, să cutreier spaţii necunoscute.
Chemarea depărtărilor isca în mine parcă a-
ventură...
Trenul alerga înainte de-o săptămâ-
nă, alerga în acea lungă şi fierbinte zi de va-
ră; în vagoane erau mulţi, şi vârstnici şi ti-
neri, îi priveam parcă pe ascuns pe culoarul
ce-mi crea o viziune nemaipomenită; eram
oarecum privilegiat, aveam această şansă...
Deci, de pe culoar priveam în compartimen-
tele ce se desfăşurau, pe rând, în faţa mea, ca
o lume ce se pierdea într-o ceaţă a cuvintelor
212
fără sens, fără acele articulaţii ce fac din ele
idei şi noi sensuri de viaţă, de gândire; de pe
culoarul vagonului priveam pe geamul înce-
ţoşat, mă lăsam dus de imaginea unui câmp
pustiu; o singurătate amară ce-l domina, re-
vărsa parcă în mine fiorul unei melancolii
venită de-aiurea; luasem acest tren fără să
ştiu de ce, dar, mai ales, fără să întreb ce
destinaţie are... Era ca şi când, cineva, ade-
menindu-te cu o bomboană, copil fiind, te
fură; faţa mea insinua pe rând uimirea, în-
trebarea, mânia, plictiseala, urmând, nu ştiu
nici chiar eu de ce, nelămurit, dragostea, re-
semnarea, dispreţul şi mila; îmi simţeam o-
brajii purpurii cum ard sub un foc latent...
Părea că apăruse, dintr-un fel de
neant, Cornelia; tristeţea i se revărsa cumva
într-o bucurie şi retrasă şi reţinută, un fel de
bucurie măruntă ce se mai întâlneşte atunci
când, vrei-nu vrei, pari să te pierzi într-o lu-
me ce nu prea-ţi aparţine, dar ai dori-o, ai sta
să-i accepţi chiar inconvenienţele; poţi foar-
te uşor să te acomodezi, să-i accepţi, cum
spunea prietenul meu, Traian, insinuările,
gesturile ce se pierdeau într-o mimică numai
de ea ştiută, acceptată pe ascuns. Dar părea
crispată şi oricât aş fi încercat să-i zâmbesc,
să-i fac un semn cu mâna, rămânea imper-
turbabilă, ascunsă-n răceala unei femei ce
uitase de zâmbete, de mici înfiorări pe care
213
altădată le încerca; era parcă închisă în cara-
pacea ei de melc şi-am trecut mai departe,
trăgând o draperie de pluş, peste uşa com-
partimentului ei lent, ca-ntr-un film mut, cu
imagini fără sonor... Aş fi vrut să-i fac un
semn cu mâna, să-mi răspundă, s-o întreb:
- Ce-ai rămas aşa, de ceară, puştoaico?... –
dar filmul rămânea film, încremenit; fără
cuvintele cu care altădată mă jucam, le pro-
vocam uneori în ghiduşii copilăreşti, când îi
şopteam: - Ce faci, iubirea mea, iubire bibe-
lou de porţelan... Iar mi te-ai ascuns cu căp-
şorul pe perniţă şi trupşorul sub blăniţă?...
Iar ea-mi şoptea şi mai suav, alintându-se:
- Nebunule!... Ce-ţi trece prin cap! Iar eu râ-
deam, poate că râdeam ca prostul, cu gura
până la urechi, mai ştii?...
- Naivo, ce-ai găsit tu la mine?... Eu am gă-
sit ce-am găsit, o sumedenie de frumuseţi, pe
când tu, ce?... Ce-ai găsit tu la un şchiop?...
Cei din jur mi-au oferit întotdeauna doar un
cartonaş roşu; m-au luat doar în zeflemea;
mă imitau strâmbându-se la mine, mă oco-
leau, şuşoteau oribil pe seama mea; mi-au
presărat tot timpul cărarea cu cioburi şi mă-
răcini!... Iar tu, tocmai tu, te-ai găsit să mă
iei în seamă!...
... În următorul compartiment l-am
zărit pe cine chiar nu m-aşteptam... Părea
sever, crispat, cu gura parcă rece, absentă,
214
pe Andrade, ce mi-amintea de Dunăre, de
Cotul Măcinului; nu-nţelegeam de ce stă atât
de absent, altădată ranchiunos... Alături,
chiar în faţa sa, cu mutră de tablou, Dinora,
blonda fină şi lăptoasă, ochi albaştri ce parcă
fumegau uitaţi pe nişte pereţi doar închipu-
iţi, cumva prăfuiţi, în timp ce vagoanele se
izbeau unele de altele, probabil, amintind de
faptul că ceva se mişcă, face măcar un zgo-
mot...

... De parcă nici cuvintele nu mai

aveau loc unele de altele, probabil că nu se
mai suportau, nu găseau nicio ieşire din a-
cest haos dar, de fapt, nu era haosul cât era o
lume ireală ce nu mai cunoştea nimic în jur;
încăpea în tunelul unui timp nedefinit şi neş-
tiut, se dilata cumva într-un teritoriu unde
cuvintele, chiar ele însele nu mai aveau loc;
şi-n momentul ăsta, aproape aerian, am tre-
cut mai departe... Alt compartiment, alte fi-
guri ce păreau parcă de ceară, astenice, la fel
de reci, pierdute într-o intimitate sobră în
care nu se mai întemeia nimic; de parcă toţi
priveau, mai mult decât trişti, pe ferestrele
vagonului; priveam afară spre liniile ferate
ce rămâneau în urmă, la liniile ferate ce tre-

215
ceau lucii şi negre peste pământul uscat; nu
mai plouase de multă vreme, totul părea arid
şi când mi-am întors privirea, în comparti-
ment imaginea filmului se schimbase, apăru-
se acum alt personaj ce parcă-şi făcea apari-
ţia dintre salcâmii ciudaţi, în aerul unei di-
mineţi tremurătoare şi subţiri de la marginea
unui cot singuratic dar plăcut al Dunării, un-
de se-ncălecau pe rând oamenii cu biciclete-
le, trupuri ce atârnau la uscat în miezul unei
veri sufocante, caniculare de vară; când toa-
te se-ncing, se-amestecă în nărăvirea lor a-
proape sălbatică, cu apele, cu ierburile, cu
oamenii...
Emilian părea pictat, o acuarelă mâz-
gălită din câteva linii se insinua prin geamul
parcă neşters al compartimentului, o imagine
care nu spunea nimic, în braţele căruia trona
ceva semănând cu un fel de urs cu ochi
sticloşi, o jucărie moartă sau doar stricată cu
vremea... Cu privirea în geam părea, într-un
fel de nepăsare acidă, rece, Monica; ai fi zis
că vorbeşte singură, face să i se reflecte um-
bra în geam, de parcă ar ţine divagaţii, se
credea în imensul hol al teatrului, îngânân-
du-l pe bănuitul profesor... ştim noi bine ci-
ne; de parcă-l auzeam... În literatură intră
cine vrei şi cine nu vrei; intră cu bocancii
lor plini de glod şi-şi închipuie că au ceva
de spus; iar dacă n-au, fac fel de fel de is-
216
torii şi evidenţe ale unor scriitori... Îi uită pe
cine vor muşchii lor, îi laudă pe insignifi-
anţi, pe cei ce n-o merită; în graba lor de-a
amesteca lucrurile, îi ignoră pe alţii care au
ceva preţ, nici nu-i citesc...
- Ce vrei, ăştia sunt dintre cei ce
sparg geamurile literaturii, aruncă cu piatra,
piatra asta fiind, de fapt, poezia lor!... – sfâ-
şiase, cumva răutăcios, discuţia asta, cu ceva
timp în urmă, la una mică, Traian; nu părea
furios ci doar puţin intrigant; nici nu se cre-
dea avizat s-o facă; o făcuse cumva în dorul
lelii, să schimbe efectul tiradei mele pe ca-
re-o începusem...
Priveam cu toţii trişti pe ferestrele
vagonului, nu scoteam un cuvânt sau cu-
vintele ni se pierdeau în incertitudini şi go-
luri. Uneori făceam semne, gesturi... Trenul
alerga iute, alerga spre necunoscut, ca o rep-
tilă uriaşă, cenuşie. Orele şi zilele se scur-
geau chinuitoare, erau ore de aşteptare, zile
ce nu spuneau nimic, doar se scurgeau indi-
ferente şi absente pe lângă trupurile ce se
subţiau de aşteptare, n-aveau cum să înţe-
leagă nici măcar timpul... Insistam într-un
vid ce ne absorbea cu încetinitorul, de parcă
ne scurgeam într-o altă lume, nu ştiam, n-a-
veam cum s-o ghicim dacă mai bună sau mai
rea, era totul întâmplător, aproape că, până
la urmă, se perinda necunoscutul prin faţa
217
ochilor, ţi se subţia pielea ca-n faţa unei frici
pe care n-o puteai confunda cu nimic; era ca
un rău nebănuit şi-am bănuit întotdeauna că
răul vine din ignoranţă dar, mai ales, din bu-
nele intenţii ale prietenilor, ale cunoştinţelor,
şi-aici chiar îi dădeam dreptate lui Traian;
care, lăsând uneori gluma deoparte, se pişa
pe bunele lor intenţii şi pe bună dreptate...
Devii atunci un ignorant, îţi închipui că tu le
înţelegi şi le ştii pe toate, astfel bănuind că
eşti stăpânul unei virtuţi de la care aştepţi
ceva, şi-n toată confuzia asta, fără să vrei,
devii un orb pentru care nu mai există iubire,
frumuseţe, bunătate; ori, eu mă încăpăţânam
să cred în viaţa mea, chiar de-mi arătase spa-
tele de câteva ori, în trenul din copilărie ce
şerpuia negru pe strada mea uitată de lume,
în copiii de dincolo lângă care-am trăit câţi-
va ani buni pe valea plină de salcâmi şi de
soci de pe malul Someşului, de unde, pe-as-
cuns, o priveam uneori pe tanti Nastasia spă-
lând şi punându-şi rufele la uscat, săltân-
du-şi puţin din şolduri, dezgolindu-şi la în-
tâmplare o parte din pulpele ei albe, brân-
zoase şi pline, în faţa cărora ochii mei tresă-
reau inevitabil şi trişti; era viaţa ce pulsa în
jurul meu spasmodic, îmi frământa chiar si-
nistru toate măruntaiele...
Erau toate imagini iluzorii ce-mi a-
păreau parcă dincolo de geamul comparti-
218
mentelor, se-amestecau la nesfârşit într-o i-
magine ce continua să mă urmărească sau să
mă urmeze; era acolo, pe undeva, printre fi-
rişoare de nori, vrafuri de imagini ce se es-
tompau pe rând, cu Doina, cu Katy şi eu, în
nebăgarea mea de seamă continuam hipnotic
să le îngân: Noi suntem îngeri; voi ştiţi?...
Îngeri cu aripi de fluturi, subţiri şi diafane;
cu ajutorul lor zburăm pe deasupra câmpiei,
pe deasupra pădurilor şi lacurilor dar mai
ales, pe deasupra caselor... Acolo întotdeau-
na ne aşteaptă cineva; o fiinţă se gândeşte
la noi, ne adoră sau chiar ne iubeşte... Se
gândeşte ceas de ceas la un suflet singura-
tic...
- Încotro merge trenul ăsta?... – am
îngânat, de parcă aşteptam un final.
Era ceva de care mă săturasem, zgo-
motul roţilor, al traverselor se-amestecau în
ceva insuportabil ce-ţi rodea creierul, o du-
rere amestecată cu fum, ceaţă şi noroi; con-
trariat căutam ceva, pe cineva... Un bărbat
între două vârste, neras de multă vreme, îşi
pironeşte ochii spre mine; ca şi când m-ar
cerceta din umbră, cu un oarecare interes;
pare totuşi absent, şters, pare a se mişca în
ceaţă, ar fi vrut parcă să-mi spună ceva, dar
vorba îi rămâne suspendată în gât, amară,
grea, fără sens... Târziu, cu greu, mă întrea-
bă:
219
 - Ţi-e frică de necunoscut?... Nu tre-
buie, întotdeauna adevărul e ascuns... E în-
velit în mister!... Oricum, e un motiv, alt-
fel... – şi tace aiurit, privind pe fereastră,
poate căutând adevărul... – îmi spun în gând,
nelămurit, şi-i zic, de parcă i-aş răspunde:
- Tocmai de ce mi-a fost frică, a tre-
cut!... Ce mai poate fi dincolo, oare?... O ga-
ră, nu?... – şi-n clipa aia apăru pe culoarul
lung şi sobru, Cornelia... Un obraz fin, o faţă
destinsă, cu obrajii senini şi-o privire adân-
că, pătrunzătoare în care ai fi zis că pluteşte
chiar barca copilăriei noastre ascunsă de
mult timp în Blasova; printre stufurile în ca-
re se pierdea pe rând, fiecare imagine în care
ne regăseam; Doamne, ce te mai jucai cu
vorbele!... Îmi spuneai că sunt cel mai serios
bărbat şi că am principii, nu glumă... În timp
ce eu mă jucam cu părul tău blond şi-ţi re-
citam din Vintilă Ivănceanu: Iubito, sânul
tău e luna/ce urcă lin peste Pamir,/Sunt sin-
gur draga mea ca nişte/ maşini de scris în
cimitir...
Toate sunt fructele imaginaţiei noas-
tre ce se consumă din dorinţa de a fi, de-a
mai crede în ceva, de-a ne mai îmblânzi;
de-a încerca să menţinem legăturile cu cei
din jur, cu cei care mai cred în ceva, mai
speră că, poate, toate acestea sunt fructele
noastre, ale tuturor sau ale... nimănui! Ori
220
ele sunt fructele iubirii şi-ale urii, ale mirării
şi-ale admiraţiei, ale plăcerii, ale prieteniei,
ale melancoliei şi-ale tristeţii, ale singurătă-
ţii.
- Gară, gară!... – a strigat cineva de
la capătul vagonului şi strigătul mi s-a părut
mai mult un schelălăit groaznic încât am tre-
sărit şi-am întrebat în jur:
- Gară?... Da’ de unde, eu nu văd ni-
mic!... E doar câmp pustiu... Ce m-am înşe-
lat! Credeam că e ceva!... Nu se poate, nu-i
drept!... De fiecare dată suntem doar înşe-
laţi?...

În seara aia Creola venise târziu, de

fapt mă scăpase de-un început de noapte ză-
păcită, terifiantă, albă şi tulbure, chiar oniri-
că, ar fi comentat Traian, plescăind savuros
din buze; deliciul e la el acasă când simţi că
biruieşti chiar fără arme; mustăceşte savu-
ros.
Mă trezisem înţepat puternic în ochi
de luminile lustrei din plafon, într-un soi
ciudat de inconştienţă şi, de fapt, noaptea nu
trecuse, doar eu sfâşiam o bucată din ea, fu-
rat de coniac şi de gânduri în care, fără să
vreau, recunoscusem pentru a nu ştiu câta

221
oară că, în definitiv, sunt doar un fir de praf
pe obrazul timpului, conştient că timpul are
prostul obicei de-a fi ireversibil. Şi tocmai
cu timpul mă luam eu la trântă?... Nu eram
serios, n-avea cine să-mi astâmpere această
pornire intempestivă ori, cum mă punea une-
ori la punct Traian, mă cam pierdeam de şir
şi chiar îmi zisese:
- Revino-ţi, băiete!... Eşti destul de
aerian...
- Nu te-nţeleg... – i-am zis puţin
contrariat şi-am avut curajul să-l privesc în
ochi. De fapt, şi el ţinea la acest lucru, de-a
privi pe cineva cu curaj în ochi, şi-a continu-
at să m-atenţioneze:
- Ridică-te, ce mai stai, de trei zile
lâncezeşti, ai uitat şi de ziar şi de Creola, de
tot... Te ştiam demn de fapte mari, te ştiam
tare; te ştiam în toate apele...
- Şi-acum sunt altul, nu-nţeleg...
Chiar tu ai fost cel ce mi-a tăiat de multe ori
curajul...
- Te-am îndârjit doar...
- La ce?... – i-am replicat pe mo-
ment.
- La curaj! Doar aşa mi-am dat sea-
ma ce fel de om eşti; acum ştiu că eşti ca-
pabil de multe lucruri, ştiu că te zbaţi pentru
ideile tale, pentru prietenia şi dragostea de
care eşti în stare; ştiu că eşti în stare să iu-
222
beşti, dar nu cumva, tocmai de asta ţi-e
frică?...
- Nu ştiu cum se cheamă frica! Dar
un lucru sigur mă interesează, dacă, aşa cum
spunea Camus: Cineva poate să trăiască şi
să moară pentru ceea ce iubeşte? Şi tot el
spunea că, în general, lumea mizează pe
hazard şi hazardul e al nimănui...
Ce mai, mă împotmolisem greu de
tot cu filosofia mea de doi bani... Ca un a-
geamiu în arta lui în care încearcă să desco-
pere lumea, dar uitând că lumea e descope-
rită de mult, se înşeală şi el în mica şi cople-
şitoarea lui filosofie; se-ngână cu gândurile
şi ideile induse de-o minte puţină ce-şi face
de cap în propria-i zăpăceală, o mică aven-
tură în care se complace uneori cu plăcere,
alteori cu o disimulată artă a extravaganţei...
Dar unui asemenea personaj îi face bine, se
simte în largul lui; aproape că nu-i poţi im-
puta nimic...
Probabil că şi eu eram un aiurit; con-
ştient că am faţa boţită şi lividă a unui om o-
bosit, a celui ce nu-şi găseşte împăcarea; lo-
vit de nepăsare, de lipsa importanţei lucru-
rilor din jur, bâjbâiam într-un întuneric pe
care singur mi-l cream, îl trăgeam tot mai
mult peste mine ca pe-o plapumă ce voiam
să mă acopere cu totul...

223
 Luminile lustrei din tavan mă înţe-
pau cu şi mai multă insistenţă, chiar belige-
rant, şi-abia în acel moment în care aş fi vrut
să mă scufund, ca o aripă frântă, într-un
somn adânc, parcă izbăvitor, am realizat în
inconştienţa de care atârnam ca de-un fir de
păianjen, că-n faţa mea se afla Creola, vie şi
materială, privindu-mă ca pe-un obiect stră-
in, inert; m-a găsit în slip, stând pe marginea
canapelei, cu mâna la falcă, într-o derivă to-
tală. Cred că era puţin speriată, nu înţelegea
nimic din ce mi se-ntâmplă...
- Nick, dar ce-i cu tine?... Ce ţi se
întâmplă?... Doamne, pari groaznic!
- E starea mea de graţie, dragă!... -
i-am răspuns prompt; dar era un răspuns ne-
loial, rece şi părtinitor; răspuns ce mai de-
grabă părea a disimulare, a ipocrizie, un răs-
puns fals şi nesincer. Un răspuns ce voia
parcă să umple un gol; un răspuns demn
de-o mizerie ce poate umple o fiinţă în care
se zbate!
Şi, culmea, am continuat:
- Nu insista; cred că am o faţă de
parcă m-ar fi lovit un marfar... N-am dormit
toată noaptea; m-au mâncat de viu obsesii-
le... dar asta nu-nseamnă că mă vait... Dim-
potrivă, încerc să rezist, să supravieţuiesc!...
Am privit-o insistent în ochi; părea
veselă; de fapt, tristeţea nu-i a nimănui,
224
chiar de-o insinuezi în faţa celui de care-ai
vrea să-i fii alături la un moment dat; nu
poţi, ceva din trăsăturile feţei te dau în vi-
leag; în plus, era chiar iute, zburdalnică ori
cel puţin aşa mi se părea; ea era vie, nu se
poticnea ca mine de primul perete ivit în
faţă. Avea alura unei femei tinere, sănătoase;
chiar dacă atunci era trecut de miezul nopţii,
mi s-a părut mult mai frumoasă în tulburarea
ce mă marca, ochii o fixau destul de bine, şi
mai nonşalantă ca de fiecare dată când venea
la mine, mi-am dorit aşa, brusc, s-o iau în
braţe, s-o mângâi pe frunte, pe gâtul subţire;
de parcă era o păpuşă atunci scoasă din
cutie, proaspătă, parfumată; dar am tăcut,
aşa cum fac de cele mai multe ori.
- Dar ce-i cu tine?... – a insistat grab-
nic, parcă neajutorată, sperând un răspuns
care, oricum, n-avea de unde şi cum să vină;
era doar o idee vagă de care se-agăţa ea. Şi-a
continuat ori la repezeală, ori sub impulsul
unei frici ascunse, nebănuite:
- Nick, spune-mi, ce s-a întâmplat?...
De ce n-ai avut somn?... De unde atâtea ob-
sesii pe capul tău?... Ai citit iar vreo carte
de-aia trăznită, cum o faci de obicei?... Ori
ţi-a venit prietenul tău, Traian, şi-aţi băut...
A, ia uite, ce-i cartea aia albă de sub perna
ta?... Ia să văd ce mai citeşti tu!...

225
 Am tăcut; două statui vorbindu-şi,
făcându-şi doar semnul acela mut ce se mai
găseşte din când în când; o ameliorare ce
încearcă să mai potolească ieşiri ce nu-şi au
rostul; şi dacă s-ar întâmpla, ar deveni anos-
te, ale nimănui.
S-a-ntins, şi-a luat cartea: un volum
de vreo sută cincizeci şi ceva de pagini, cu
coperta verde, tivit pe margine cu negru.
Holbă ochii când spre carte, când spre mine.
- Cine mai e şi ăsta?... Tanizaki -
Jurnalul unui bătrân nebun; ăsta-i motivul
insomniei tale?... Din câte ştiu eu, tu nu eşti
nici bătrân şi nici nebun; a, dar uite, ţi-ai pus
şi semne, probabil că ceva te-a marcat în
mod nu prea plăcut... Doamne, chiar ai şi
subliniat în text; tu n-ai minte, Nick, ce-n-
seamnă toate astea?... Ia să vedem ce zice
Tanizaki al tău... ... nu mă mai bucur când
mă uit la Satsuko, iar ea mă tratează ca pe
un invalid obositor. De ce aş vrea să mă tâ-
răsc într-o existenţă ca asta? Ei bine, să ştii
că eu nu sunt Satsuko asta a ta... Hai, tre-
zeşte-te, zaci ca un hipopotam în balta aia
împuţită!...
Am simţit deodată, în vocea ei, iras-
cibilitatea; se insinua în trepte, eram sigur,
pentru că-ncepuse să-i tremure bărbia, obra-
jii să prindă culoare, iar ochii să-i sticlească;
cunoşteam fenomenul, curând avea să explo-
226
deze totul într-o amicală ceartă de punere la
punct, de lămurire, de încercare de-a mă a-
duce pe drumul cel bun... Pe loc mă cuprinse
o ciudă surdă, de parcă n-aş fi fost la înălţi-
mea ei; mă domina, probabil prinsese mo-
mentul, eram dezarmat, nu mai eram în stare
să-mi susţin ideile, să-mi apăr teritoriul în
care eram prins ca un peşte în năvod. Ciu-
dată explicaţie în care mă complăceam, de
parcă înotam în valurile unei ape tulburi...

Nu ştiu de ce, dar pe moment mi-a

venit să râd; aproape ca un nebun; şi ciudat
şi felul în care mă provocasem singur, fără
niciun fel de motiv, un fel de isterie ber-
bantă, nălucire ce te-mpuţinează când ţi-e
lumea mai aproape şi mai dragă; chiar pros-
tesc de-mi era râsul, era al meu, chiar ciudat
şi extravagant; până la urmă părea tot al unui
nebun, indiferent ce gândea, ce urmărea...
De fapt, nu urmăream nimic, nu spi-
onam... În faţa mea se afla Creola, şi-mi era
de-ajuns, aşa credeam eu în acel moment şi
râsul acela steril ce nu mai contenea, ceva
sardonic; îmi suna metalic în urechi, mă
aflam cumva sub un capac imens de sticlă ai
cărui pereţi mă loveau cu ricoşeurile propriei

227
mele voci. Mai târziu, Creola mi-a spus că
am speriat-o, nu ştia ce-i cu mine, pentru că
mi se schimonosise chiar faţa la un moment
dat, luasem alura unui psihopat...
- Hei, dragă Creola – am încercat să-i
spun după ce mi-am revenit – cât de mult te
înşeli... Nu mă judeca atât de aspru; am şi eu
căderile mele, ce vrei, m-am împotmolit, sau
nu mai ştiu ce vreau de la viaţă... Probabil
că-mi scapă ceva printre degete... Am râs ca
prostu’, tolănit pe-o margine de vis şubred...
- Dar la mine nu te-ai gândit?... Oare
eu nu exist pentru tine, eu sunt chiar aşa, un
mare nimic, nu dai doi bani pe mine?...
Chiar am impresia că mă eviţi uneori, nu te
mai înţeleg... Împarţi oraşul în patru, cauţi
ce nici tu nu mai ştii; ai devenit tot mai rece
şi zici că iubeşti, pe cine, pe bunica?... – şi-a
închis fraza în derâdere, zeflemitor. Semn că
nu se mai putuse abţine, nu se mai putea
controla. Şi mi-a părut rău, era totuşi prie-
tena mea, era omul cel bun, cel ce încerca să
mă ocrotească, să-mi aline suferinţele. Ştia
de viitoarea mea rubrică de la ziar şi unde
mai pui că mă susţinea.
Dincolo de râsul acela sardonic ce
părea să mă destrame în mici fărâme ce se
mai iscă din nebăgare de seamă sau zdrobiri
de suflete marcate de teama nefericirii unora
sau bucuria buimacă a altora, totul era ca a-
228
tunci când nu mai simţi savoarea de altădată
a lucrurilor şi vieţii din jur, totul devine dis-
tant, anost şi derizoriu...
- Nick – m-a luat ea ocrotitor, încer-
când să mă liniştească, să-mi capăt încrede-
rea în mine, să mă traducă probabil într-un
mod pueril, dar poate că nici nu gândea în
felul ăsta, mizerabil, ca mine – te rog, înţele-
ge-mă, vreau doar să te domesticesc, atât...
să te înlănţuiesc cu braţele mele, să te miros,
să te strâng la sânii mei fierbinţi, să-i zdro-
bim amândoi în îmbrăţişări mult visate şi
dorite; vreau să muşti din carnea mea cu în-
credere, cu voluptate, să te pierzi în mine...
Viaţa-i ca Dunărea noastră, şuie, bezmetică
şi răscolitoare, dar trebuie să ştii din ce capăt
s-o apuci; dacă i te dăruieşti, ţi se va dărui
aşa că, lasă obstinaţiile, dumireşte-te!...
Ce să spun! Altădată aş fi reacţionat
în draci, nimic nu mi-ar fi stat în cale; n-ai
nicio obligaţie să accepţi ideea altuia, să
te-mpaci mai ales cu vina ta care de fapt nu
e; devine totul o aiureală, o lume la vo-
ia-ntâmplării de care-ai vrea să te sprijini,
dar ca să-mi dea imediat un semn de tan-
dreţe, să-mi arate blândeţea dresorului, s-a
prăvălit peste mine, mi-a smuls cu gesturi
disperate, îi simţeam pornirea, nasturii blu-
zei de pijama, năpustindu-se asupra mea, cu
o rerspiraţie sacadată şi focoasă; simţeam
229
carnea flămândă a unei femei exasperate, ca-
re a obosit să tot aştepte fascinanta şi teribila
teroare a unui bărbat; dulcea şi râvnita teroa-
re ce poate face din noi doar nişte animale
pătimaşe, lipsite de pudoare, de realitate, co-
borând în dezmăţul pasiunilor... Oare doar
atât îşi dorea Creola de la mine? Eu eram
pentru ea doar bărbatul de la care aştepta
fascinanta teroare, teribila lecţie de dragoste,
neîncăpătoarea ei iubire?...
- Creola – i-am zis – chiar şi-n iubire
se mai poate obosi?... De câte ori nu trăieşti
cu impresia că toate vin de la sine, că nu tre-
buie să faci nimic special... Nimic din ce ne
aparţine nu este de dispreţuit; sau nimic din
ce ni s-a dat – cum spune un gânditor. Dar
până la urmă eu cred că nu-i chiar aşa; am
momente când mă simt în afara lumii, de
parcă între mine şi ceilalţi din jur s-a inter-
pus un soi de nepăsare, de parcă plutesc
printr-un coridor lung şi întunecos... Atunci
se-adună brusc în mine imaginea Corneliei
ce-mi răscoleşte toată fiinţa; a fost prea crud
şi nedrept ce mi s-a întâmplat... Şi-ntre noi a
pierit o lume, şi-n schimb ce mi s-a dat?...
Totul sau nimic! E-o lume laşă asta în care
trăim, perversă, plină de egoism, rece, de
gheaţă...
Probabil că aşa încercam eu s-o liniş-
tesc, să-i explic starea mea din acele mo-
230
mente, s-o fac să înţeleagă că încă nu sunt
bun de nimic, în ciuda încăpăţânării ei per-
sistente, dar ea mi-a tăiat-o brusc, cu un sen-
timent de conciliere:
- Bla, bla, bla... Hai, lasă buimăcea-
la... Ştii ce zi e azi?... Bine, e încă unu sau
două noaptea... Spune-mi, şi dacă ştii, adu-ţi
aminte ce mi-ai promis!...
- Joi!... – şi-am privit-o drept în ochi;
erau parcă injectaţi, suferinzi; în ei sticleau
de-acum viitoarele lacrimi, dar tot a insistat:
- Ei, ştii ce mi-ai promis pentru joia
asta?... Mai ştii?... Că mă plimbi cu maşina;
mă duci la Dunăre, la bacu mare ce duce la
Ghecet... Să-mi povesteşti cum numai tu o
ştii, despre fluviu... Zău, nu ştiu de ce-ţi baţi
joc de mine; sunt şi eu om, am nevoie de
sentimentele tale, de-o vorbă alintată, de
iubire... De ce să plătesc eu pentru greşelile
lui Dumnezeu?...
(Îmi dădeam seama că mă pierd tot
mai mult într-o lume ce nu-mi mai aparţinea,
se distanţa tot mai mult de mine ori eu, ori
ea; se insinua între noi un zid ce se lăsa cu
greu escaladat; şi, fără să vreau, se iveau
momente când îmi treceau prin minte cuvin-
tele lui Maugham: N-am privit omul... ca pe
un scop în sine, ci ca pe un material care
să-mi fie de folos... Nu m-am eschivat de cei

231
neputincioşi, uneori umili în a-şi trăi senti-
mentele pe faţă, în adevărata lor natură; nu
i-am minimalizat sau ridiculizat; am găsit în
ei prietenul de care dusesem atât de mult
lipsă; acolo, cu mulţi ani în urmă trăisem din
plin drama unor oameni sfârtecaţi de angoa-
se, de suferinţi, de neputinţa de-a înfrunta
lumea din jur, de-a râde cu gura până la u-
rechi, aşa cum i-ar fi stat atât de bine... Toc-
mai această neputinţă îi reţinea, deveneau
reci şi egoişti, uneori răutăcioşi şi răzbună-
tori; de cele mai multe ori se certau şi chiar
ajungeau la bătaie din cauza unei bucăţi de
pâine sau din cauza unei mingi; devenea un
fel de ghem de elemente de neînţeles, con-
tradictorii; niciodată nu reuşeai să-nţelegi
surprizele cu care te trezeai. Se furau noap-
tea din grădină guliile dulci şi morcovii, se
furau hamurile cailor ce se transformau în
curele gata de vândut pe câteva fructe şi
când erau prinşi, corecţia se aplica drastic,
intra în funcţiune joarda ce plesnea fără milă
acele fiinţe ale nimănui... Culmea, şi tocmai
acelor fiinţe li se recomanda cu multă non-
şalanţă la orele de sport, de către marele
Cerber, într-o deplină satisfacţie, să-şi facă
procese de conştiinţă în orele lor libere...
Dar uita probabil sau n-a înţeles că oamenii
în general simt nevoia, încă din copilărie,

232
să-şi trăiască viaţa la voia întâmplării, şi n-o
simt neapărat dintr-o încăpăţânare exagerată,
ci o fac de parcă-şi urmează drumul; un
drum niciodată bănuit măcar, lumea lor o ia
mereu razna şi ei nu mai pot îndura, s-au
săturat de mersul în coloană, mereu mânaţi
ca dobitoacele, în rând la clase, în rând la
WC-uri, în rând la sala de mese. Simţeau
nevoia unei înfruntări cu cerberul lipsit de
sentimente în clipe când ei aproape că nu se
mai simţeau oameni, nu mai ştiau ce e aceea
o fiinţă...)

Epilog

Obsesia reuşeşte uneori să înfrângă

suflete nevinovate, urmărite sau hărţuite de
sarcasmul vieţii...
Intrase scuturându-şi din părul lung,
des şi creţ, zăpada ce-l acoperise în neorân-
duială, bătând din cârjele de lemn în pragul
uşii. O rafală de vânt bezmetică, amestecată
cu fulgi de ninsoare îi făcu pe toţi cei aflaţi
înăuntru să întoarcă, luaţi prin surprindere,
capetele, gata-gata să izbucnească-n înjură-
turi... Dar, văzându-l pe Gândurel, se abţinu-
ră în ultima clipă şi o făcură dintr-o îngădu-

233
inţă tacită. Chiar Tinu, prietenul lui de car-
tier, sări spre el, mirat şi gata să-l apere de
vreo vorbă rea...
- Ce-i cu tine, măi băiete?... Pe vre-
mea asta nu dai niciun câine afară din ca-
să!...
Reuşi să închidă uşa împinsă puter-
nic de vânt, îşi potrivi mai bine cârjele în
mâini, privi jos, spre duşumeaua umedă ce-i
putea juca feste şi, când să păşească înăun-
tru, îl izbi puternic în nas un miros greu de
transpiraţie şi vodcă puturoasă, amestecat cu
fumul cenuşiu şi gros de ţigară ce-i tăie res-
piraţia, care îl făcu să bată în retragere...
Revenindu-şi, făcu doi-trei paşi şi
se-aşeză la prima masă, unde deja Tinu era
ocupat cu gâlgâitul unei halbe de bere, a-
proape că uitase de el, sorbea lacom, lichidul
gălbui i se scurgea dizgraţios pe la colţurile
gurii şi-atunci Gândurel îşi smuci capul a
lehamite spre bar, unde-o zări pe dansatoa-
rea ce se chinuia din răsputeri să-i desfacă
pe cei din jurul mesei, să trezească-n ei ne-
bunia şi dezmăţul, mai ales în zile ca astea,
de iarnă, cu ninsoare şi viscol, când cei din
Comorofca şi de prin Pisc se strângeau aici
şi-şi beau banii până la ultimul leu...
- Măi, Gândurele, ia spune-mi... Cu
dragostea cum stai?... Tot cu baba aia
trăieşti?... – îl chestionă Tinu şi din sticla
234
de-alături îi umplu un pahar cu vin, îndem-
nându-l: - Hai, bea, ţi s-o fi uscat şi ţie gu-
ra...
Dând un noroc, aşa, la voia întâmplă-
rii, Gândurel goli paharul lacom, de sete sau
de necaz, cine să ştie, şi privindu-şi prietenul
în faţă, îi zise dintr-o respiraţie:
- Luna Maria asta-i fiţoasă rău... –
dar mai mult pentru el, ca un fel de refulare,
ocolind un eventual răspuns, întorcându-şi
imediat privirea, lasciv, spre Genica Ţurţur,
care dansa aproape goală, numai în bikini,
pe masa lui Foişor Duvală, cu părul despletit
ca o dezmăţată; dresurile i se lăsaseră pe
pulpe în jos, până spre genunchi şi zurlia
continua să-şi răsucească dosul când în faţă
şi când în spate, un fel de provocare libidi-
noasă, vrând dinadins să işte şi mai mult
simţurile carnale ale chefliilor...
... Mi-a luat toţi banii aseară şi-a-
cum cine ştie prin ce vizuină se-nfierbântă şi
crăileşte cu Serghei lipoveanul... – încercă
să-şi continue firul părerilor de rău, în timp
ce prietenul lui, aprinzându-şi încă o ţigară,
umplu iar paharele, zicându-i:
- Şi eu care credeam că toată noap-
tea te-ai încălzit sub aripa ei de cloşcă...
- Muierile-s ca găinile, ce vrei... Nu
merită decât să le suceşti gâtul... – conchise
oarecum amărât şi trase mai tare de gulerul
235
paltonului vechi şi soios, îl strângea nădu-
şeala, îl desfăcu, simţea că-l gâtuie, în timp
de Tinu se-afuma zdravăn într-un fel de în-
străinare, îşi fixase ochii în muşamaua ruptă,
plină de vinul ce se scurgea pe jos în câteva
şuviţe spălăcite. Cu părul răvăşit, cu pleoa-
pele-n amurgire, simţea cum vinul se-ames-
tecă tot mai vârtos cu berea şi ţigara, ameţin-
du-l, plutea într-un anafor ce-l învârtea la
nesfârşit. Se îmbătase, îl vedea pe Gândurel
dublu, două figuri, două scaune şi, culmea,
patru cârje... Tresări; în urechi îi vuiau de-a
valma râsetele şi urletele celor ce-o râvneau,
o atingeau şi-o doreau pe dansatoare; îi veni
deodată ideea să se ducă să se uşureze, ră-
ceala şi viscolul de-afară reuşind poate să-i
descreţească cumva mintea încâlcită de bău-
tură, de transpiraţie, de scârbă...
Singur la masă, Gândurel se foi ce se
foi în scaun dar, negăsindu-şi astâmpăr, se
ridică, îşi potrivi cârjele subsuoară şi se-n-
dreptă spre masa unde se chiuia şi se agitau
ceilalţi, în jurul Genicăi, mai ales că acum se
petrecea totul în ritmuri de muzică, între
timp cineva îl adusese pe Pepita acordeonis-
tul. Îi făcură şi lui loc să se sprijine cu coa-
tele pe masă, să vadă şi el dansatoarea în
toată splendoarea ei, să urmărească cum i se
zbat sânii viguroşi, cu sfârcurile ţuguiate de
răceală, senzuali, de culoarea lămâii date în
236
pârg; cum îi tremură abdomenul şi buricu-i
joacă, un fel de ochi iscoditor. Sub bikini i
se aduna tot misterul şi tot năduful după care
tânjeau, exasperaţi de nebunia ce-i stăpânea
pe toţi; Gândurel simţi deodată că se pierde
tocmai în această imensitate pe care n-o mai
întâlnise, n-o mai avusese atât de aproape de
el, de ochii lui, de carnea lui... Un fir de sa-
livă i se scurgea din gură, printre buze, ca un
venin, ostentativ iar ochii i se dilatau tot mai
mult; fumul de ţigară muşca aprig din el, ru-
pea hălci de usturime din ei; îl luă o ameţea-
lă din senin şi tocmai când cobora spre ge-
nunchii ei catifelaţi şi obraznici, o văzu în
faţă pe Luna Maria... Plutea prin ninsoare
goală, cu un şal roşu şi lung răsucit în jurul
gâtului, cu părul negru fluturându-i în stânga
şi-n dreapta ca două aripi largi şi albe de le-
bădă; în jur totul era alb, fulgii curgeau din
văzduh ca dintr-o sită imensă, vântul abia
mişca crengile câtorva pomi îmbrăcaţi cu to-
tul în neaua imaculată; o urmărea cu nesaţ,
călca vertiginos prin omăt, aruncându-şi îna-
inte picioarele şleampete ce-i atârnau din
şolduri ca nişte balamale; înota zelos alături
de cârjele ce-l susţineau şi răvăşeau, în noi-
mă, zăpada; în faţă îi flutura insistent fularul
ei de mătase, o vrajă ce-i tulbura mintea, se
instala cu obrăznicie în fiinţa lui, simţea cum
distanţa dintre el şi Luna Maria creşte; devi-
237
ne tot mai obsesivă, mai cruntă. Continua să
lopăteze din cârje, transpiraţia smulgea fu-
ioare fierbinţi din el, îmbrăcămintea îl inco-
moda, îl rodea gulerul paltonului, aproape
că-i cresta în felii subţiri-subţiri ceafa; de-
părtarea o înghiţea parcă tot mai mult pe
Luna Maria, şalul ei roşu abia se mai zărea
fluturând, dispărea undeva în neant, deveni-
se clipa de extaz după care tânjea... Strânse
puternic, ca un apucat cârjele în pumni, mai
făcu un pas şi se pomeni cu capul în zăpada
respingătoare şi rece şi moale, cu faţa acope-
rită parcă de-o pernă ce-i lua respiraţia... Îl
cuprinse o spaimă răutăcioasă, descurajantă
că-l părăsesc puterile; Luna Maria devenise
o himeră, nedumerit, simţea cum zăpada-l
acoperă cu totul; disperat, se zbătu din toate
încheieturile, vru să-şi potrivească picioare-
le, să se ridice dar ele nu-l ascultau, fugeau
într-o alunecare continuă, n-aveau niciun fel
de echilibru, nici cârjele nu-l mai ajutau...
Muzica şi vacarmul din cârciumă tăcură ca
la un semn, dansatoarea se opri ca-ntr-un
spasm din figuri în timp ce Gândurel, tră-
gând după el, în neştire, vreo două-trei paha-
re cu vin, se rostogoli pe lângă masă până
jos, într-o crispare respingătoare... Din gură i
se scurgeau nişte bale albe, înfloriseră ca o
spumă în jurul buzelor şi rămase inert; cei
din cârciumă se dădură un pas înapoi, ca în
238
faţa unui ciumat; Genica o luă la fugă în bar,
nu mai văzuse aşa ceva; dresurile îi căzuseră
cu totul în jos, până-n călcâie, cât pe-aci să
se-mpiedice în ele...
- Ia-l, mă, şi du-l acasă!... – tună
Foişor Duvală, cu mâinile în buzunare, cău-
tându-l din priviri pe Tinu, mişcându-se pe
loc, nervos că le stricase zaiafetul – Nu vezi
că-i beat?... S-a-mbătat ca un porc, cu o-
chii-n curul Genicăi...
... Urăsc acele clipe când fiinţa cea
mai neputincioasă cade de cele mai multe
ori pradă acestei pânze crude de păianjen.

Brăila, 2009-2011

239