Toate panzele sus

de Radu Tudoran

În port, la pupa vasului de pasageri austriac, care tocmai venise din sus, se
vedea legat la chei* un barcaz* micuț, încărcat din greu. Cam în partea lui din
mijloc, pe o stivă de scânduri, şedea, cu picioarele atârnate în jos, un băieţandru de
vreo şaisprezece ani, cu un mintean* negru pe umeri, cu o căciulă de oaie dată pe
ceafă, şi cânta încetişor, ca pentru el, dintr-un fluier ciobănesc.

― Cântă de foame! spuse Ieremia. Hai, Mihule, lasă cavalul, că ţi-am adus să
mănânci!

La aceste vorbe, băiatul ridică ochii spre chei, şi chipul oacheş, bătut de vânt, i se
lumină.

― El e băietanul de care ţi-am vorbit, domnule! îl lămuri Ieremia pe Anton Lupan.

Acesta sări pe puntea barcazului şi se apropie de băiat, cu mâna întinsă,

prietenos. Atunci văzu că la picioarele lui stătea cuminte, cu botul pe labe, dar cu
ochii vii iscodind în jur, un câine ciobănesc, cu părul negru, plin de praf şi încâlcit,
cam slab şi năpădit de ciulini, cu coada jumulită în chip greu de înţeles, care însă,
în toată înfăţişarea lui, poate puţin cam jalnică acum, amintea de un nu prea
îndepărtat strămoş lup.

Băiatul sări în picioare, sfios şi poate neîncrezător; nu prea era obişnuit,

se vede, cu bunătatea semenilor săi. Câinele se ridică şi el, se trase un pas înapoi şi
rămase aşa, atent. Privirea lui nu arăta nici teamă, nici prietenie. Lui Anton Lupan i
se păru că vede în ea o demnitate la fel de grăitoare ca a unui om, ca a unui om
care o are, bineînţeles. În schimb, în ochii băiatului, negri, cu sclipiri albăstrii, cum
e uneori cerul în clipa când amurgul s-a stins, dar noaptea încă nu s-a statornicit,
deşi zâmbitori, se citea o tristeţe domoală, din cele care, odată ce s-au ivit în
priviri, ai zice că niciodată nu mai pot pieri. […]

― Să nu-ţi pară rău că ai venit până aici, îi vorbi blând. O să capeţi cele de
cuviinţă pentru osteneala ta.

Băiatul făcu o mişcare cu mâna ca şi cum ar fi vrut să arate că nu ţine la

niciun fel de răsplată. Văzându-l aşa şi gândindu-se la vârsta lui crudă, Anton
Lupan se simţi întristat.

― Câinele-i al tău? îl întrebă.

― E de la stână, răspunse băiatul. S-a luat după mine şi n-a vrut să se ducă înapoi,
chiar dacă l-am izgonit. Aşa că umblăm amândoi.

Ar fi vrut să-l întrebe mai multe, dar socoti că băiatului, ca şi câinelui,

trebuie să le fie foame, deci lăsă vorbele pentru mai târziu şi deocamdată îi
încredinţă pe amândoi lui Ieremia, să-i ospăteze cu cele trimise de Ismail.

Între timp, […] descărcatul începu. În afară de cheresteaua de pe punte,

în magazia vasului fuseseră înghesuite până sus fel de fel de materiale, în lăzi, în
baloturi, în cutii de tablă, în bidoane şi-n saci. Ieremia le cumpărase după listă şi le
orânduise sârguincios. Erau cabluri de oţel şi parâme de felurite grosimi, făcute
colaci, erau bare de fier, şuruburi, cuie, butoiaşe cu ulei de in, cutii de vopsea,
pânză groasă de vele, cu urzeală de cânepă şi bătătura de bumbac și încă multe
altele pe care nu le puteai descurca decât dacă aveai lista lor în cap. […]

Anton Lupan se ridică:

― N-ai vrea să rămâi cu noi?

― Şi ce să fac, domnule? întrebă băiatul, înviorat.

― Ce-o să facem toţi. Las’ că n-o să fie rău, ai să vezi! Ce zici, te învoieşti?

― Da’ pe Negrilă îl iei?

― Fireşte! Altfel nici nu mă gândesc.

Obrazul băiatului se lumină şi tot ceea ce fusese îndoială şi amărăciune pe

chipul lui se pierdu în vânt. Iar vântul îi purtă îndoiala şi amărăciunea de-a lungul
canalului, le flutură peste perdeaua de stuf şi se duse cu ele spre mare, unde le
înecă, departe în larg, să li se şteargă urma pe veci.

Cădea amurgul când se apropiau de baraca lor. Anton Lupan mergea în

frunte, fluierând, ca un om pe deplin mulţumit. Mihu venea după el, fără să vadă
unde pune pasul, cu gura căscată, cu ochii zgâiţi la marea vineţie în lumina
amurgului de după echinocțiu. Negrilă se zbenguia pe ţărm, aruncându-se în apă şi
tăvălindu-se pe nisip, umplând malul mării de lătrături vesele, ca şi când ar fi simţit
că începe altă viaţă şi pentru el, şi pentru stăpână-su.

― Domnule, întrebă Mihu, fără să-şi poată lua ochii de la orizont, toată asta care
se vede aici e numai apă?

― Numai apă, Mihule. Şi încă, atât cât vezi tu nu-i poate nici a mia parte din
întinderea ei.

― Aoleu, maică! strigă băiatul, înmărmurit.

În clipa aceea, în baracă se aprinse o lampă. […]

― Ismaile! strigă Anton Lupan. De azi înainte ai de hrănit două guri mai mult: pe
Mihu şi pe Negrilă, îi vezi? Ai grijă să nu ne facem de râs!

Dacia Felix

de Cezar Petrescu

E cel dintâi dascăl al nostru de oraș, „Domnul Preda, de la Trei Ierarhi”, căruia
nu puține zile i-am amărât odinioară. Îl credeam atunci aproape nemuritor... Înalt şi
uscat, [...] zgârcit la vorbă şi râzând o dată într-o lună, îl socoteam o mumie sortită
să biruie timpul. Nimic nu-l tulbura din măsura cu care îşi cântărea glasul şi-şi
socotea paşii, aceiaşi din fundul clasei până la catedră. Generaţii trecuseră pe
băncile roase; alte cataloage noi înregistrează priceperea sau trândăvia celor
cincizeci de şcolari din clasa lui; se schimbaseră directori, elevii crescuseră şi
prinseseră aripi, alţii se întoarseră în oraş cu mustăţi groase şi cu glasul bărbătesc;
domnul Preda, neclintit, veghea la catedra sa lângă harta României cu hotarele
decolorate, lângă tabela cu negrul lucios şi cu buretele albit de praful cretei.

Printre noi crescuseră o sumă de legende, transmise din generaţie în generaţie

şi înflorite de fantezia fiecăruia cu un nou amănunt. [...] Domnul Preda era un om
ca toţi oamenii; avea necazurile lui, creştea un câine, avea găini pestriţe şi negre în
curte, îşi îmbrăca în straie curate copiii; şi nici nu strângea bani de aur în sertarul
mesei [...].

Dar toate dispăreau când domnul Preda intra în clasă [...] şi când, cu acelaşi
glas egal, striga catalogul, cerceta caietele, punea întrebări întortocheate şi ne
împărţea pedepse. Între noi şi dânsul se punea din nou un zid de nepătruns. [...]

O singură dată ne-a cucerit sufletele o jumătate de ceas, ţinându-ne sub

stăpânirea unei emoţii pe care nu i-o cunoşteam, pe care nu ne-o cunoşteam.

Era aproape de sfârşitul anului, în ultimele zile de mai.

Salcâmii de la ferestre înfloriseră şi prin geamul deschis vântul ne flutura un

parfum jilav, de primăvară, de câmp şi de pământ întinerit; o înfrigurare care ne
neliniştise în băncile noastre scrijelite de iscălituri. Cerul se vedea albastru şi ne
îndemna afară. Unul dintre noi (Nucleş cel mic, unde o mai fi astăzi?) prinsese un
liliac pe care-l închisese în ghiozdanul cartonat, şi toate gândurile noastre erau fără
voie ţintite spre ghiozdanul acela. Toţi răspunseserăm prost, gângăviserăm lecţia;
nerăbdători, aşteptam să se sfârşească ora, pentru a ne năpusti asupra liliacului
înghemuit în întunericul cutiei, cu aripile de gutapercă* strânse şi cu răsuflarea
tăiată de spaimă.

Atunci ne-am pomenit deodată cuceriţi de lecţia domnului Preda.

Nu luasem aminte cum o începuse, nici prin ce tainic meşteşug ne desprinsese

pe nesimţite gândul de la ghiozdanul cu şoarecele înaripat.

Ne vorbea despre Legiunea a XIII-a Gemina, despre Dacia Romană – lucruri

moarte pentru nepăsarea copilăriei noastre. De prin nu ştiu ce nebănuită însufleţire
care-i spărsese cumpătarea uscată, înviase înaintea ochilor noştri nesfârşite şosele
cu piatră albă, apeducte cu picioarele arcuite, cetăţi cu ziduri cenuşii, amfiteatre
spaţioase şi băi cu bazine de marmură, mine de aur şi saline în care robii războiului
ciocăneau sub bolţi de sare translucidă...

Din inscripţiile sarcofagelor şi ale pietrelor funerare, din basoreliefurile

monumentelor rupte şi din efigiile monedelor dezgropate de fierul plugurilor în
oale de lut, călăul copilăriei noastre, căruia nu-i descoperiserăm vreodată o
tresărire de emoţie, înviase magic acea „Dacia Felix”, despre care programul
prevedea o lecţie plicticoasă mai mult.

De unde găsise alte cuvinte decât acelea din toate zilele? Cum de ştiuse
omul acela avar cu graiul şi măsurat în mişcări ca un automat, de unde ştiuse oare
să sufle cenuşa celor douăzeci de veacuri şi să ne înfăţişeze aievea o lume epică şi
misterioasă, care ne-a exaltat frageda noastră închipuire?

Niciunul n-a mai ridicat ochii spre geamul cu cer albastru şi spre crengile
albe de salcâm. Privirile noastre fugeau cu vârful nuielii lucioase, pe harta
decolorată, căutând urmele nevăzute ale cetăţilor cu nume sonore şi tainice:
Napoca, Potaissa, Porolissum...

Sunase sfârşitul orei şi brusca erupţie a clopoţelului nichelat nu clintise

niciun nerăbdător. Întâia oară în viaţa noastră şcolărească ne-am desprins cu părere
de rău din bancă.

Zborul

de Sorin Titel

Când mama a fost încredințată că băiatul doarme, coborî încet din pat și (în
vârful picioarelor) ieși afară din odaie. Ușa o închise cu multă grijă, ca nu cumva
cu scârțâitul iei să-l trezească. Dar în după-amiaza aceea de vară căldura era atât de
puternică, încât somnul băiatul era firav, și acesta se trezi.

În odaie era întuneric, ferestrele erau acoperite cu hârtie albastră. Dincolo de

ferestre se simțea ziua de vară, strălucirea amețitoarea soarelui, lumina aceea
fierbinte oprită în hârtia geamului. Undeva la vecini se auzea un ferăstrău tăind
lemne, iar pe pragul ușii de la bucătărie, care dădea în curte, fratele mai mare cânta
din muzicuță. Se întorsese de la râu, părul și muzicuța erau ude, în muzicuță intrase
apă, și sunetele care ieșeau din ea nu erau tocmai armonioase. La un moment dat,
ferestrăul tăcu. Atunci rămaseră doar cântecul muzicuței și căldura de afară.

După ce ascultă toate astea, băiatul coborât din pat și se duse la ușă, cu
intenția să iasă afară. Ușa era închisă încuiată și-i era frică să bată să-și cheme
fratele să-i ajute. Mai era încă o ușă în partea cealaltă a odăii, pe care el niciodată
n-o deschisese. Clanța era prea sus. Înălțimea lui, de copil de trei ani, nu-i permitea
să ajungă la ea. Aduse un scaun, se urcă pe el și deschise ușa. Odaia în care intră nu
avea mai mult de 2 metri, o odaie strâmtă, cu pereții albi. Din mijlocul odăii urca o
scară de lemn – era scara de la pod. Ușa de la pod era trasă pe jumătate, și în
cămăruța întunecoasă o fâșie de lumină cădea de-a lungul scărilor. Inima băiatului
începu deodată să bată, de parcă ar fi vrut să iasă din piept. O bucurie și o frică
ciudată îi umplu sufletul.

Băiatul fu prins de dorința să urce scările acelea de lemn, să ajungă la

deschizătura puternic luminata ușii, să urce în pod. E drept că treptele erau prea
îndepărtate unele de altele, scara era cam veche și scârțâia, chiar sub pașii lui nu
tocmai grei, totuși reuși să ajungă până la ușa podului. Cu chiu, cu vai, se strecură
prin deschizătura destul de strâmtă a ușii și, în sfârșit, ajunse în pod. Aceasta era o
lume nouă, și inima îmi bătea să se spargă.

Podul era plin de geamantane vechi în care erau cărți cu coperte groase de
carton negru, cărți pe jumătate roase de șoareci. Mai erau în pod o pereche de
pantofi fără tocuri, două roți de bicicletă fără spițe, un sac cu pânza roasă și
mâncată de șoareci, o icoană cu o sfântă cu inima roșie scoasă din piept și cioburile
unei oglinzi sparte.

La capătul podului însă, era o ușă care dădea într-un balconaș. Cineva
care ar fi privit de afară ar fi crezut că acolo e o mansardă.

Băiatul se apropie de ușă, o deschise și se trezi undeva aproape de cer.

Jos se vedeau casele cu acoperișurile roșii, iar departe câmpiile și râul. Iar acolo
departe sunt munții, dar el e mai mare ca munții, el e mai mare decât casele, el e
uriaș. Pământul e și el acum pe mărimea înălțimii lui. Se vede că, pe măsură ce te
urci mai sus, Pământul e nesfârșit de mare. Și pentru că nu mai era nici o scară pe
care să se urce, să se urce, pentru ca sub el să crească pământul, copilul dori să
zboare. Apoi i se păru din nou că e destul să întindă o mână ca să mângâie soarele.

Fiind baiet paduri cutreieram

de Mihai Eminescu

Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă isvor,

Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum apa sună-ncetişor:

Un freamăt lintrecea din ram în ram

Şi un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopţi întregi am mas,

Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna,-mi bate drept în faţă:

Un rai din basme văd printre pleoape,

Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,

Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,

Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,

Sunând din ce în ce tot mai aproape...

Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,

Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deshcide:

Din el ieşi o tânără crăiasă,

Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,

Cu fruntea ei într-o maramă deasă,

Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;

Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,

Călcând pe vârful micului picior,

Veni alături, mă privi cu dor.

Şi ah, era atâta de frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta

Un înger blând cu faţa radioasă,

Venind din cer se poate arăta;

Iar păru-i blond şi moale ca mătasa

Grumazul alb şi umerii-i vădea.

Prin hainele de tort subţire, fin,

Se vede trupul ei cel alb deplin.

Amintiri din copilarie

de Ion Creanga

La cirese

Nica se hotaraste sa se duca la varul sau Ion pentru a manca cirese. Pretextand ca
vrea sa–l ia pe Ion la scaldat afla de la matusa Marioara ca acesta nu este acasa. Isi
ia ramas bun de la matusa dupa care se strecoara in gradina si se urca in cires.
Matusa Marioara il zareste, incepe sa -l ameninte, iar drept urmare Nica sare din
cires si, pentru a scapa, incepe sa alerge printr- o plantatie de canepa. Urmarit de
matusa, cei doi reusesc sa culce la pamant toata canepa cultivata. Nica a reusit sa
scape sarind gardul,dar seara mos Vasile impreuna cu primarul au venit la parinti
pentru a cere daune pentru canepa si cirese. Nica primeste “o chelfaneala “
zdravana de la tatal sau pentru stricaciunile produse de el.

La scaldat.

Intr-o zi,Smaranda il roaga pe Nica sa o ajute.El promite sa stea acasa,dar in

gandul lui planuieste sa plece la scaldat.Smaranda vazand ca baiatul nu mai este
acasa, se duce la balta si-l vede tolanit in pielea goala pe nisip. Ea asteapta sa intre
in apa, apoi ii ia toate hainele. Nica se gandeste cum sa ajunga acasa fara haine. O
ia prin papusoi, prin gradinile oamenilor, il latra cainii, apoi ajunge, cu chiu cu vai,
in ograda casei sale.Dupa aceasta intamplare, Nica devine ascultator si harnic,pana
cand, impresionata, Smaranda il iarta.

Pupaza din tei.

Intr-o dimineata mama lui,Smaranda, il trezeste pe Nica inainte de rasaritul

soarelui,cand era somnul mai dulce, ca sa nu-l spurce “ cucul armenesc”. Smaranda
il trimite pe Nica sa duca mancare oamenilor angajati la prãsit. Pe drum ,Nica se
abate pe la teiul in care isi avea pupaza cuibul cu gandul s-o prinda. Cand o vede,
se sperie de creasta ei si ii da drumul in scorbura.Pune in gura scorburii o lespede
si pleaca sa duca mancare lingurarilor. La intoarcere prinde pupaza si o ascunde
acasa in pod.Dupa doua zile, de frica sa nu fie prins ,Nica se duce cu pupaza la
iarmaroc sa o vanda. Un mosneag, sub pretext ca vrea sa cumpere pupaza,o
dezleaga si ii da drumul. Nica ii cere mosneagului sa ii plateasca pasarea.
Mosneagul incearca sa-l potoleasca si-l ameninta in final ca-l va duce la taica-sau.
Speriat,Nica fuge acasa. Ajuns acasa,fratii ii spun ca parintii sunt plecati la targ,iar
matusa Mariuca ridicase tot satul din pricina pupezei.Dar tocmai atunci, se aude
pupaza, care canta.

Popa Tanda
 de Ioan Slavici
Parintele Trandafir, fiul dascalului Pintilie din Butucani, devine preot al aceluiasi
sat de oameni gospodari si instariti, dar carora nu le place sa li se spuna prea
deschis in fata ce defecte au.

Tanarul preot, desi om cumpanit, harnic si gospodar, este mult prea sincer si diret
si din aceasta cauza satenii nu-l agreeaza.

Dorind sa scpae de asemenea preot, ei intervin la protopop si obtin trasnsferarea

parintelui Trandafir in satul Saraceni, situat pe valea Seaca. Locuitorii acestui sat
erau neinchipuit de lenesi si lipsiti de orice spirit gospodaresc, incat aspectul
satului era deplorabil. Hotarat sa schimbe lucrurile, parintele le vorbeste oamenilor
in biserica despre nesecitatea si binefacerile muncii, dar, in scurt timp, oamenii nu
mai frecventeaza biserica. Umbla din casa in casa pentru a-i convinge, apoi ii
ironizeaza, ba chiar ii batjocoreste, fara a reusi, sa-I neclinteasca din nepasarea lor.
Dupa doi ani de incercari zadarnice , parintele constata ca iii s-au terminat toate
resursele de trai, iar casa lui nu arata mai bine ca ale satenilor.

Disperat, el se roaga lui Dumnezeu sa-l lumineze pentru a gasi o modalitate de a

scapa el insusi de saracie. Impins de nevoia de a-si hrani familia, preotul se apuca
de lucru: repara casa, ingradeste curtea, cultiva gradina, ba chiar impleteste lese pe
care le vinde la targ pe bani buni. Rezultatele nu intarzie sa se vada caci situatia
familiei sale tot mai prospera.

Satenii vad, se minuneaza si incet, incet, ii urmeaza exemplul.

In cativa ani, satul devine de necunoscut, iar gospodarile oamenilor sunt bine
intretinute si intarite.

Dupa trecerea anilor, parintele Trandafir are nu numai satisfactia de a trai in sanul
unei familii unite si prospera, de a fi obtinutprin conduita sa respectul si
consideratia oamenilor, ci si sentimentul datoriei implinite.
 Domnu Trandafir
de Mihail Sadoveanu
Autorul îi scrie unui vechi prieten o scrisoare. Povesteşte că, în timp ce se
apropia de locul în care se născuse, şi-a amintit de domnu Trandafir, învăţătorul
său.

Copiii din toate cele patru clase primare învăţau într-o singură odaie. Domnu, un
om necăjit, cu greutăţi, le dădea elevilor explicaţii minunate, mişcătoare, mai ales
la istorie, în timp ce alţii rezolvau diferite teme.

Domnu Trandafir i-a învăţat rugăciuni şi cântece frumoase, i-a învăţat să creadă
în trecut, le-a citit poveştile lui Ion Creangă.

Autorul îl vedea în închipuire pe domnu Trandafir, acum bătrân, cu părul alb,

cum aşteaptă, singur şi trist, să se întâlnească cu Harap Alb şi cu Creangă.

Ajuns în târguşorul natal, autorul a aflat că Domnu se dusese, numai era pe acest
pământ. Autorul a colindat locurile cunoscute şi dragi, locul unde se scălda în Siret
cu ceilalţi copii, desişurile cu mure unde se ospătau, şurile de la marginea târgului,
în care se jucau de-a ascunsul.

Locul care l-a emoţionat cel maitare, însă, a fost locul pe care se aflase cândva
şcoala. Şcoala unde îl dusese tatăl său de mână în prima zi, şcoala unde era un păr
care făcea pere foarte bune, din care Domnu dăruia câte două fiecărui copil la
începutul fiecărei vacanţe.

Domnu Trandafir fusese un om bine făcut, cu ochii foarte blânzi. Îi învăţa să

recite poezii eroice cu glas tare şi înălţând braţul drept. Le dădea tonul să cânte cu
ajutorul diapazonului, iar când se pregătea să le citească din poveştile lui Creangă
le zâmbea liniştit.

Odată au intrat în ograda şcolii doi oameni străini. Elevii erau în clasă cu
monitorii, iar domnu supraveghea în grădină descărcarea unui car cu fân. I-a poftit
pe stăini în clasă şi aceştia au început să îi pună întrebări despre copii, câţi sunt
înscrişi, câţi dintre ei vin la şcoală. Le-a răspuns că vin toţi câţi sunt înscrişi.
 L-au rugat să facă apoi o lecţie. Domnu Trandafir a făcut o lecţie obişnuită, a
întrebat copiii, ei au răspuns, apoi a vorbit cum vorbea el, mişcător. Au cântat
frumos şi străinilor le-a plăcut mult.

Când să plece, Domnu l-a întrebat pe unul dintre ei cine sunt. A aflat că erau un
inspector şi ministrul învăţământului. Nu i-a venit să creadă, dar cei de la primărie
au adeverit că ministrul era.

Domnu Neculai Trandafir nu învăţacopiii de frica celor mari, lui îi plăcea să îi

înveţe. Nu le vorbea niciodată urât, cea mai tare vorbă pe care o spunea, când era
supărat rău, era : "Măi, domnule!". Când s-a auzit că va fi mutat peste Siret, băieţii
au hotărât să se ducă după el. Nu a plecat, a rămas acolo şi acolo a şi murit.

Lacul
de Mihai Eminescu
Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;

Tresărind în cercuri albe

El cutremură o barcă.

Și eu trec de-a lung de maluri,

Parc-ascult și parc-aștept

Ea din trestii să răsară

Și să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,

Îngânați de glas de ape,

Și să scap din mână cârma,

Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec

Sub lumina blândei lune -

Vântu-n trestii lin foșnească,

Undoioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic

În zadar suspin și sufăr

Lângă lacul cel albastru

Încărcat cu flori de nufăr.

La Medeleni
de Ionel Teodoreanu
Capitolul 1 -" Potemkin si Kami-Mura "

In acest capitol , autorul prezinta joaca lui Danut cu zmeul sau si venirea
rudelor . Danut nu poate sa-si inalte zmeul si-l ajuta doi tarani . Apoi merge la
gara ,unde ii intampinape tatal sau , Olguta si Monica . Olguta este sora lui , iar
Monica cea mai buna prietena a Olgutei . In perioada aceea era la moda razboiul
ruso-japonez . Amiralul rus era Potemkin , iar cel japonez Kami-Mura . Cei doi
frati isi inchipuiau ca sunt ei , pentru ca oricum nu se intelegeau . Aveau pusti si
uniforme asemeni marilor luptatori . Monica o sustinea mereu pe Olguta , ca un
soldat loial .

Capitolul 2 -" Casuta alba si rochita rosie "

Olguta iubea foarte mult pe cineva care nu-i era bunic , dartotusi il adora . El era
Mos Gheorghe . El le oferea mereu copiilor roscove si pere de la Olateanca .
Casuta alba este casuta lui Mos Ghoerghe langa care a pus un leagan doar pentru
Olguta .

Monica purta mereu o rochita neagra , primita de la bunica sa , care murise .

Doamna Deleanu , mama Olgutei , ii facu o rochita albastra si i-o darui . Olguta
vazuse ca si rochita sa cea noua este gata . Nu stia cum sa i-o ceara mamei , asa ca
incerca sa o pacaleasca . Incerca sa o convinga ca e sarbatoare si ca isi pata
rochita . Pana la urma mama ei afla si ii dadu rochita , care era rosie .

Capitolul 3 -" Herr Direktor "

In acest capitol este vorba de venirea lui Herr Direktor , unchiul lui Danut . El a
venit cu prietenul sau , Herr Kulek si le-a adus cadouri tuturor . Fetele au primit
chimonouri , aduse tocmai din Japonia . Apoi toti se costumara si mancara
martipan.

Capitolul 4 -" Mediul Moldovenesc "

In acest capitol , Herr Direktor incearca sa-i convinga pe sotii Deleanu ca ar

trebui sa-l trimita pe Danut la un liceu din Bucuresti . S-ar duce la un internat , iar
la sfarsit de saptamana s-ar plimba prin capitala . In alte vacanta ar merge prin
Italia , Spania, Franta si ar invata limbi straine . Dar ar veni si la Medeleni .
Doamna Deleanu realiza ca nu l-ar mai vedea pe Danut prea mult si se intrista .
Dar mai realiza si ca viitorul lui Danut depinde de asta si accepta . Herr Direktor il
intreba si pe el si ii povesti tot ce ar putea realiza daca ar accepta . Dupa putina
gandire accepta , parca obligat .

Apoi toti se bucurara pentru baiat si viitorul sau . Au sarbatorit cu sampanie si s-

au distrat copios .
Capitolul 5 -" Robinson Crusoe "

A doua zi dupa marea lui decizie , Danut merse in pod . In fereastra batea stropii
mari de ploaie ca niste lacrimi , pentru ca baiatul se intrista . Nu stia daca a facut
alegerea corecta . Gasi acolo o carte de aventura cu un erou . Eroul era Robinson
Crusoe . Danut se simtea ca si el si citea . Robinson statea pe coperta cu un papagal
pestrit si un caine . Barba lui era umeda si plina de picuri aromati . Si el manca
piersici , ca si Danut . Parca se regasea in acea carte . Si Robinson trebuia sa plece
departe , departe de casa lui . . .

Din cauza plecarii lui Danut , Olguta termina razboiul dintre ea si fratele sau .
Era trista . Incepeau sa fie doi frati adevarati .

Capitolul 6 -" Papusa Monicai "

Monica avea un mic secret despre papusa ei . Ii croise o rochie foarte frumoasa ,
cu buzunar . O scoase seara , dupa ce adormi Olguta si ii facu ultimele retusuri .
Apoi lua un stilou si o foaie si scrise ceva : " Monica il iubeste pe Danut din tot
sufletul . " Puse biletelul in buzunarul papusii , iar papusa o ascunse in patul lui
Danut . Acesta , cand o gasi , crezu ca e o farsa de-a Olgutei . Lua o foarfeca si
tunse papusa cheala . Apoi lua o carioca si -i facu mustati , dupa care o arunca in
pod .

Capitolul 7 -" Mos Gheorghe , nu tragi din lulea ? "

In acest capitol este vorba despre mos Gheorghe . El nu se simte bine .Doamna
Deleanu a chemat un medic . Tatal Olgutei pretindea ca e clientul sau , ca sa nu o
supere.

Mos Gheorghe era in stare grava . Dupa masa , doamna Deleanu si Anica
mersera la el ca sa-l supravegheze . Dupa un timp , tot satul se aduna la poarta
casei lui . Apoi afla si Olguta .Veni in fuga si se strecura printre toti oamenii de
acolo . Intra in graba. Mos Gheorghe nu-i putea vorbi . Apoi Olguta isi aminti de
cutia cu luleaua lui . I-o aprinse si i-o dadu . Dar nu reusi sa o tina in mana . Mos
Gheorghe se stinse chiar atunci , subochii Olgutei .

Capitolul 8 -" Sfarsitul unui an scolar "

Danut tocmai terminase al patrulea an la liceul Lazar din Bucuresti . Numai

tezele il desparteau de vacanta . Avea de analizat poezia "Melancolie" . Cand
termina , isi ruga colegul sa-i aduca el geanta . Apoi merse la Adina Stephano , fata
pe care o placea . Danut credea ca ea nu il mai iubeste si o puse sa jure . Nici nu
terminara de vorbit ca ea il saruta . Apoi se certa cu cineva care avea grija de Adina
, iar ea nu avu curaj sa spuna nimic.

La sfarsitul anului , Herr Direktor veni la internatul unde cu patru ani inainte
lasase o "fetita" cu haine de baiat si il lua pe Danut acasa . Dar el nu opri la usa
apartamentului din strada Scaune , ci in fata unei case albe , cu terasa . Era
"garsoniera tanarului Dan Deleanu" . De-acum avea casa lui . Langa el , la parter ,
locuia un vechi prieten , Gheorghita a Marandei .

In urmatorul capitol , autorul il prezinta pe Neculai care ii aduce Monicai niste

carti trimise de Danut .

In ultimul capitol ,Olguta ii face o vizita lui Danut la Bucuresti . Apoi , la sfarsit ,
baiatul vine acasa , La Medeleni cu amicul sau Mircea in vacanta de vara

Cismigiu&Comp
de Grigore Bajenaru
Capitolul I

Romanul debutează cu personajul-narator aflat la vârsta adultă și amintindu-și cu

nostalgie de perioada liceului. Aflat în parcul Cișmigiu, el este năpădit de amintiri,
văzându-se din nou elev al liceului Gheorghe Lazăr, de unde pleca pentru a se
refugia în parc, împreună cu ceilalți colegi. În același timp, el remarcă numeroase
schimbări care se petrecuseră între timp, precum separarea fizică a liceului de
intrarea în parc.

Capitolul al II-lea

Capitolul debutează brusc, cu trezirea protagonistului (un alter-ego al autorului,

din vremea adolescenței acestuia) de către tatăl său, întrucât era timpul să meargă
la școală. Băiatul era proaspăt licean, la cei zece ani și jumătate, iar tatăl lucra și el
în învățământ, fiind director al unei școli primare.

Ajuns la școală, acesta îl cunoaște pe domnul pedagog Pavelescu, precum și pe

Luca, un băiat rămas repetent, care cunoștea toți profesorii și începuse să-i ofere
protagonistului informații foarte utile. Face cunoștință și cu Dan Stoica, zis
„cuifulitul”, prea puțin intimidat de eforturile pedagogului de a-și impune
autoritatea în fața lui.

Capitolul al III-lea

Cel de-al treilea capitol al romanului este intitulat „Teza la română” și prezintă
experiența protagonistului cu cea dintâi astfel de lucrare scrisă. Unul dintre
profesorii lui de limba română fusese chiar Camil Petrescu, personalitate marcantă
a literaturii române. Cunoscut pentru exigența lui, Camil Petrescu îi acordă nota
zece lui Băjenaru, singurul elev din clasă care are parte de un asemenea rezultat.

Poem
de Nichita Stanescu
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi

şi ţi-aş săruta talpa piciorului,

nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi

şi ţi-aş săruta talpa piciorului,

nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,

https://www.versuri.ro/w/ap17
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?..

de teamă să nu-mi striveşti sărutul?..