Mihail Sadoveanu: Cetatea Neamţului

Din Târgul Neamţului, prin mahalaua liniştită a Ţuţuienilor, ieşim spre Cetăţuie. E o frumoasă zi de
vară, cu cer senin, cu văzduh neclintit. Se aude, în tăcerea uliţelor înguste, un timp, vuietul
vârtelniţelor de la o fabrică de ţesături; prin ferestrele negre ale unei case vechi, prin ochiuri de
frunzişuri care cresc bogat în jurul zidurilor leproase, fete întind capete cu ochi curioşi şi plini de
zâmbet. — Le joacă ochii în cap ca la şarpe... zice tovarăşul meu. După câţiva paşi se împiedică de un
bolovan; şi eu îi răspund cu acelaşi aer filosofic: — Aşa-i când mergi înainte şi priveşti îndărăt...

Ieşim sub dealul râpos. O moară cu stăvilarele lăsate, cu lăptocul umflat de apă, tace şi aşteaptă
parcă. O moară totdeauna are ceva tainic şi singuratic în înfăţişarea ei. Câteva case răzleţe stau
pitite, înfricoşate ai zice, ameninţate într-una de primejdia bolovanilor uriaşi care atârnă pe coastă.
Dealul de piatră sfărâmicioasă totdeauna, la ploi, porneşte şuvoaie care îneacă grădinile acestor
gospodari mărginaşi; cu şuvoaiele de apă vin şi şuvoaiele de pietriş măcinat, care acoperă cu solzi
albaştri pământul. În unele grădini zac stânci prăvălite de sus; unele case abia se zăresc, pe jumătate
înmormântate în pământ. Şi printre căsuţele acestea, printre creţurile coastei sălbatice şi pustii, prin
negrul pădurii care acoperă măgura, se zăreşte trista rămăşiţă a cetăţii Neamţului. Stă neclintită în
moartea ei, îşi zugrăveşte lămurit colţurile rupte pe pânza limpede a cerului. Târgul a pătruns într-
acolo în locurile odinioară goale; s-au primenit multe rânduri de căsuţe sărmane; acu trec gâşte şi
godaci pe şuşăniţa de drum rupt de cursul apelor; oameni cu nevoile lor, cu pălării pe ochi, se duc,
vin; şi alţii, mulţi, foarte mulţi, dorm sub brazda pe care o călcăm, mulţi luptători ai vremurilor
neguroase; şi prezentul cu lucruri mici va intra în marele mormânt al trecutului, - cetatea însă nu va
intra. Dintrodată se înalţă în cer, "acoperită cu fulgere îngrădită cu pustiu", neagră, bătută de furtuni,
de ploi, de trăznete, dintr-odată ca o fantomă încremenită apare, rămîne, pe vârful coastei goale.
Ştiu că odată era întreagă, dar mie îmi pare acuma, când o văd, că aşa cum e a trecut prin veacuri,
aşa, ruină bătrână, aşa, schelet uriaş în şuierul înălţimilor, în visul mohorât al legendelor.

Suim coasta pe un drumeag râpos. Întâi trecem prin pădure, prin albia seacă a unui şuvoi. De o parte
şi de alta, pe maluri, buchete mari, galbene, de sânziene atârnă şi miroase dulce în pacea locului. Cu
cât suim, cu atât copacii se răresc. Trecem numai prin tufişuri, călcăm iarba verde, prin care înroşesc
ici-colo fragi; frunza măcieşilor sticleşte la soare, un stol de vrăbii face gălăgie undeva, nevăzut, în
frunzişul bogat al coastei. Şi zidurile înnegrite ale cetăţii se arată, ziduri şi stâlpi uriaşi, în mijlocul
cărora zac urmele vieţii trecute sub sfărâmăturile molozului, a pietrei, sub prăvăliri de bucăţi întregi
de ziduri, sub pământul pe care vremea l-a clădit deasupra. Un om ne-a întovărăşit, pe mine şi pe
prietinul meu, până sus, ne-a călăuzit tăcut, ne-a cules un mănunchi de fragi, s-a oprit liniştit când
ne-am oprit şi noi. Se uită şi el cu mâhnire la risipirea aceasta, apoi îşi ridică spre noi ochii. Îşi duce
mâna dreaptă prin barba scurtă, căruntă, parcă se gândeşte şi i se îmblânzesc privirile.
— Iaca, vedeţi dumneavoastră, aşa s-a stricat, s-a dus; acu nu se mai cunoaşte nimic... Da' tot vin
boierii, vara, pe aici... Mai petrec, mai râd, se mai uită cu ochianul... De-aici, de sus se vede pînă hăt-
departe...

Se vedea, într-adevăr, prin spărturi întâi, apoi de pe creasta zidului, şi fără ochiană toată câmpia
dreaptă a Ozanei şi Nemţişorului, cu scânteierile de apă lină, cu pâlcuri de sălcii neclintite, cu
mişcarea mută a oamenilor singuratici, mici, pierduţi în întinderea mare; se vedeau şi pădurile
depărtării, şi munţii, în negură, desfăşurându-se trepte-trepte până în fund; se vede, după uşoare
sclipiri, se bănuia mai curând, ş-o mănăstire, acolo, departe, în zare, sub streşina cerului.

— Acolo-i mănăstirea Văraticului. zise românul.

Din pământul adunat printre risipiturile zidurilor, au crescut câţiva cireşi, fructe coapte lucesc în
soare. Badea Ilie se ia după privirile noastre:

— Aici au scăpat din plisc stăncile cireşe furate... Iaca, acum cresc copaci... He! altă viaţă va fi fost
altădată pe aici... Am auzit şi eu că erau acolo case domneşti, şi biserică, - da' acu nu se mai cunoaşte
nimica... Şi se zice că aici, în mijloc, o fântână, da' adâncă tare trebuie să fi fost... Te coborai cu
ciutura până la jumătate, şi de acolo puteai intra într-o hrubă, care răspundea acolo, în fântână, - şi
prin hruba aceea mergeai, mergeai, şi ieşeai la capătul muntelui, de ceea parte, în pădure, spre
Oglinzi... Aceea era pentru vremurile grele... Trebuie să fie bogăţii multe aici sub pămînt, - dar cine
ştie parcă pe unde să intre? Cine ştie prin ce loc e capătul hrubei !...

Prietenul meu aruncă şi el puţină sămânţă de vorbă:

— Aici, moşule, era adăpost la vremuri cumplite... Veneau aicea cu plăieşii, - şi prin râpa asta să fi
fost oaste cât de multă de păgâni, n-avea ce face... Aici şi Ştefan cel Mare a fost...

— Da, răspunde badea Ilie; spunea şi feciorul-meu... Eu am un fecior care a învăţat la şcoală...
Ş-apoi el mai multe decât mine ştie, pesemne că le ceteşte prin cărţi care au rămas de pe atuncea...
Ş-apoi zice că maică-sa s-a ascuns aici, şi cu domniţa lui... Şi domniţa şedea aici la fereastra asta,
plângea şi-l aştepta, şi el a venit pe colea, prin râpă, Ştefan-vodă... A venit să-şi vadă nevasta şi pe
urmă s-a dus iar la bătălie...

— Da' nu-ţi spunea băietul că nu i-a dat drumul maică-sa?

— Spunea, - dar acestea-s vorbe... Cum să nu-i deie drumul?... că doar era mai mare, era domnitor!

Noi priveam în juru-ne, cercetam cu ochii colţurile acelea scumpe. Se cunoşteau, în colţurile
răsăritului, urmele bisericii; treptele de piatră se zăreau prin spărturile zidului. Dincolo, din păretele
de miazăzi, or fi fost odăile de locuit. A rămas încă pe zid var, şi pe var se cunosc urmele fumului
sobelor; urme de viaţă se cunosc; cu cât priveam mai bine cu atât vedeam că cetatea aceasta n-a
fost de multă vreme dărâmată. Despre acest lucru părea a şti ceva şi badea Ilie.
— Cum să nu ştiu? am apucat şi eu pe un boier, unul Belibou; avea a-şi face un han: curţile cele vechi
zicea că nu mai sunt la modă. Şi a început a căra piatră de-aici, de la cetate.

Dărâmau zidurile aici, şi pietrarii zideau în târg han şi curţi nouă... Nu zicea nimeni nimic. Ce să zică?
Boierul, boier mare, - ce să-i faci? Cum să te pui cu dânsul? - Până ce a dat Dumnezeu şi s-a sculat alt
boier, care acu era sărac şi umbla aşa bezmetic; îi zicea Alexandru Nebunu! S-a sculat, şi pe jos a
pornit la Iaşi, la Domnie... Mânca pâne şi bea apă la şipote la marginea drumului... Şi până ce n-a
răzbit la vodă nu s-a lăsat. Pe atunci era domnitor la Iaşi Grigore-vodă cel Frumos... Ş-apoi să spuie
părintele Enăchescu de la noi din Ţuţuieni, că el mai bine spune... A zis boierul acela, Alexandru
Nebunu, cătră vodă: — Măria ta! păcat să se dărâme cetăţile bătrâneşti, şi să-şi facă nevrednicii de
azi crâşme din ele! Ş-a căzut în genunchi. Şi când s-a întors Nebunu la cei cuminţi avea hârtie la mână
de la Domnie către isprăvnicie... Şi s-a înfăţişat la ispravnic şi a zis: — Uite porunca să iasă oamenii
din toate satele dimprejurul cetăţii cu câte trei nuiele şi cu câte un par, şi să îngrădească cetatea! Şi
de azi înainte piatră de zidit crâşme şi curţi boiereşti să nu se mai ridice... Cine nu ascultă, rău va
pătimi. - Au ieşit oamenii cu nuiele şi cu pari ş-au îngrădit cetatea, - dar pe urmă au venit vremuri
nouă... şi s-a stricat gardul... Zice că acu s-a rânduit un păzitor, da' de ştiut nu-l ştiu. Poate va fi fiind
unul venit nu ştiu din ce pustii locuri: porneşte într-acoace, prin târg, şi întreabă de drum - şi la urmă
se opreşte într-o crâşmă... Zice că are leafă... Au şi alţii leafă, n-are numai el...

Soarele scăpăta spre munţi, la asfinţit, şi umezeala ruinelor creştea, ni se ridica prin picioare; un fior
uşor trecea prin zidurile ruinate, clătina copacii a căror sămânţă o aduseseră vânturile întâmplării şi
buruienile crescute în dărâmături. Un iz slab, amestecat cu mirosul desişurilor din preajmă, ne
învăluia; mireasmă ca de flori vechi a mormântului fără cruce, fără lacrimi, fără amintire...