Lista lui Moș Crăciun

Nicoară Daria
clasa a III-a B
Liceul Teoretic ”Aurel Vlaicu” Breaza

Este iarnă. Era un vânt rece în țara lui Moș Crăciun.

Luminile Aurorei Boreale se jucau pe cer.
La Palatul Moșului pregătirile de Ajun sunt în toi. În
ateliere, spiridușii dau viață jucăriilor. Nouă spiriduși pregătesc
renii de plecare: le pun potcoave magice, îi spală și îi dau cu praf
magic pentru zbor. Lui Rudolph, renul principal, spiridușii îi
lustruiesc nasul roșu pentru a lumina calea mai bine. Alți spiriduși
lustruiesc sania, o vopsesc și aruncă pe tălpi pulbere de praf magic
pentru ca ea să fie mai ușoară.
În palat, într-o sală mare, în fața unui șemineu stau Moș
Crăciun cu șeful spiridușilor care ține o carte mare spunând dacă
copiii sunt cuminți și ascultători. Moșul citește scrisorile date de
copiii care îl iubesc. Crăciunița intră în sală cu o tavă în mâini.
- Odihniți-vă puțin! V-am adus ceai fierbinte și fursecuri.
- O! Mulțumim! Chiar doream ceva dulce, spuse Moșul
scoțând ochelarii argintii de la ochi. Anul acesta avem multe
scrisori.
- Da, așa e, spuse șeful spiridușilor care ținea cartea
groasă în mână. Dar sunt copii care cer prea mult și nu sunt mereu

1
ascultători. Uite! Alex din România dorește: sanie, calculator,
tabletă, telefon, iar el nu se mai spală pe dinți.
- Nu o să-i trimitem tot, spune Moșul cu blândețe. În
schimb o să îi aduc o pastă și o periuță de dinți ca la anul să aibă
dinții albi ca zăpada.
Dintr-o dată intră în fugă pe ușă un spiriduș.
- O scrisoare urgentă! O scrisoare urgentă! strigă el.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Moșul gata să-i scape cana cu
ceai din mână.
- Este de la o fetiță pe nume Măriuca, zise spiridușul
întinzând scrisoarea Moșului.
- Citește-o tu, spiridușule șef! Sper să nu fie un copil care
cere prea multe jucării și să nu fie cuminte.
Spiridușul citi scrisoarea și i se umezi ochii de lacrimi.
- O cunosc pe Măriuca. Este o fetiță cuminte, silitoare și
harnică. Își ajută mama la treburile casnice. Fratele ei își dorește
o orgă, dar părinții lor nu au bani. Așa că anul acesta vrea să
renunțe la cadoul ei și îți cere o orgă pentru fratele mai mic.
- Ho, ho, ho! Ce copil bun! Spiridușule, dau ordin să se
facă o orgă pentru fratele ei, iar Măriucăi o păpușă specială care
vorbește și cântă.
- Așa am să fac! zise spiridușul care a adus scrisoarea.
- Hai să continuăm, spiridușule șef, că se apropie
Crăciunul, zise Moșul.

2
 Și uite așa, Moșul ne ascultă dorințele și pregătește
cadourile de Crăciun.
Sania e gata. Moșul pornește la drum în uralele
spiridușilor. În noaptea de Ajun, toți copiii își primesc cadourile.
Ce surprinsă va fi Măriuca și fratele ei când vor găsi cadourile
sub brad.
Și tu vei fi surprins dacă ai fost anul acesta bun, harnic
și cuminte!

Fularul zburător

Teodora Slobozeanu
Clasa a IV-a
Șc. ”Sf. Vasile” Ploiești

Era Ajunul Crăciunului... cred, iar eu, în casă, savuram o

ciocolată caldă. Măcar asta să am dacă Crăciunul a fugit pe horn.
Când m-am uitat pe geam, sperând să zăresc un ren zburător, am
văzut că... afară erau frunze pe jos, era foarte cald și, în loc de Moș
Crăciun, venise Iepurașul de Paște!
Văzând falsa atmosferă de Crăciun, m-am întristat.
Deodată, însă, din șifonierul meu, un fular căzu pe jos. Se mișcă
și începu să zboare.

3
 - Tea. Tu chiar ești fularul ce era pe jos adineauri?
- Da. Iar data viitoare puneți lucrurile la locul lor!
- Ok! Offf! Parcă ești mama...
- De ce ești supărată?
- Mi-e dor de Crăciun... îi răspund eu oftând.
- Păi... pentru asta sunt eu aici.
- Pentru ce? îl întreb nedumerită.
- Ca să readuc Crăciunul.
- Dar cine l-a furat? Arătarea aceea verde?
- Ce? Nu! Crăciunul a fost furat de...
- De tine? îl întrerup curioasă.
- Nuuuu! Ci de o crancă-brancă. Este un fel de agrafă de
birou uriașă.
- Și de ce a furat Crăciunul?
- De supărare, pentru că de Crăciun oamenii de la birou
nu lucrează și nu îl folosesc pentru a prinde hârtii.
- Păi și acum ce facem? Eu vreau cadouri!
- Crăciunul nu este numai despre cadouri...
- Bla, bla, bla... îmi vei ține acum discursul ăla plictisitor
despre „Magia Crăciunului”?

4
 - Nu m-ai lăsat să termin, Crăciunul este despre familie,
dar dacă tu vrei neapărat cadouri, hai să readucem Crăciunul!
Și zicând acestea, fularul s-a mărit, iar eu m-am urcat pe
el. Mă simțeam ca Aladin! Fularul meu zbura foarte repede! Dar
sentimentul că vom reuși nu a durat prea mult. Un polițist gras,
care zbura pe un unicorn cu girofar și cu turtă dulce în corn, m-a
întrebat dacă am „permis de covoare zburătoare”. Derutată, am
răspuns că era un fular zburător. Atunci m-a lăsat să plec. Am
repornit la drum și, tot zburând, am ajuns într-un final la Grota
Crancei-Brancei. Bine că, pe drum, întâlnisem un yeti ce stătea pe
un nor, iar el, având la îndemână un GPS de turtă dulce și acadele,
ne-a spus unde puteam găsi Crăciunul. Am parcat covorul pe un
nor, lângă grotă.
- Dă-mi-i pe Moșul și pe Ninsoare înapoi! am strigat cât
de tare am putut la Cranca-Branca, stând fix în vizorul ei.
- Nu vreau! mi-a răspuns ea, cu un glas pițigăiat. Mi-am
crescut copiii cu un scop și oamenii nu-i mai folosesc de Crăciun...
Deodată, se auzi un glas din peșteră:
- Ho!Ho!Ho!
- Moșuleee! am strigat cu un glas de îngeraș, ca să nu își
dea seama că am făcut și boacăne anul acesta.
- Hei, am doar un milion de ani, nu sunt chiar moș! În
fine, dați-mi drumul de aici!
- Cranco-Branco, dă-ne Moșul înapoi că de nu...!!!
- Că de nu... Ce? mă completă ea.

5
 - Ce zici să facem o înțelegere?
- Hai, uimește-mă, îmi răspunse ea, interesată de ce urma
să-i propun.
- Îl eliberezi pe Moșu’ de aici, iar eu îți promit că voi
„prinde” cadourile de Crăciun cu agrafe de birou. Ce zici?
- Ufff! Bine! Dar mi-a fost atât de greu să prind
Crăciunul... o să ți-l dau înapoi, spuse agrafa resemnată.
- Mulțumesc! am strigat fericită.
Era 25 Decembrie și toată lumea era veselă și se bucura
de atmosfera Crăciunului, iar eu mi-am ținut promisiunea și am
prins toate cadourile cu agrafe de birou colorate.

Poveste de Crăciun

Dumitru Alessia
Clasa a III-a B
Șc. „I.A. Bassarabescu” Ploiești

Este Ajunul Crăciunului. Mama încearcă să termine

pregătirile pentru ziua următoare.
- Cu-cu, cu-cu!
- A și venit ora să mă culc? Mami, pot să mai stau cu
voi?

6
 - Draga mea, știi regulile!
- Da, mamă, da! Mă duc la culcare.
După ce m-am culcat, s-a auzit un sunet:
- Unde o fi laptele? spuse o voce necunoscută.
Crezând că este Moș Crăciun, am fugit în bucătărie.
- A, a, a...! spuse un omuleț mic și verde.
- Eu sunt Alessia! Tu cine ești?
- Eu sunt Alfonzo! Un elf!
Dintr-o dată părea că ne cunoștea de-o viață.
- Dar ce faci în bucătăria mea? Unde e Moșul?
- Păi, Moș Crăciun e răcit!
- Ce păcat! Pot să fac ceva să te ajut?
- Sigur, dacă vrei poți veni cu mine să livrăm toate
cadourile, apoi te aduc eu acasă!
- Imediat mă îmbrac, dar așteaptă să-mi deschid cadoul!
- Nu, nu o face, este ce-a mai importantă regulă a elfilor!
Dacă îl deschizi, toți elfii or să aibă ghinion! Din cauza unui alt
copil, care și-a deschis cadoul înainte să fie Crăciunul, acum Moș
Crăciun e răcit!
- Bine, nu o fac! Dar pot să văd depozitul de cadouri și
ascunzătoarea voastră?
- Sigur! Dar va trebui să-ți facem rost de urechi de elf și
de un costum pentru a te infiltra și te rog să nu te entuziasmezi,
pentru că sigur o să-și dea seama că nu ești elf și o să am
probleme!
- Bine, am priceput! Mergem?
- O, sigur! După tine!
- Ce sanie mare!
- O, da! Moșul ține mult la ea! Dar să nu mai stăm pe loc,
avem multă treabă!

7
 Cum ne-am ridicat deasupra pământului, îmi venea să
leșin.
- Te simți bine?
- O, da, sigur! Fii atent la drum!
Era să ne ciocnim de un horn. Din fericire Alfonzo a virat
la fix.
După ce am terminat de livrat cadourile, am plecat la
Polul Nord.
- Uite, hai să parcăm aici!
- Uau, ce mulți elfi!
- Acum puneți urechile și costumul de elf și hai să
mergem.
- Eu mă duc să-l văd pe Moș Crăciun! Am zis.
- Păi, în cazul acesta poți să-l găsești în biroul cel mare de
acolo! Fluieră și o să mă întorc să te duc acasă!
- Bine!
Dar n-am apucat să spun aceste cuvinte că ne-am și trezit
în dormitorul meu.
- Eram sigură că acum câteva secunde eram la Polul
Nord! Ce păcat că n-a durat mai mult, a fost frumos!
- Alessia, îmbracă-te imediat! Bunicii trebuie să sosească!
- Imediat, mamă! Cobor într-un minut!

În acea clipă am observat un mic dar pe noptieră; pe el

scria:
„Dragă Alessia,
Vreau să-ți dau un cadou în semn de mulțumire pentru
că m-ai ajutat să livrez cadourile de Crăciun, evident mai ai și alte
cadouri sub brad. Sper să-ți placă!
Cu drag,
Alfonzo”
8
 Am deschis cadoul și înăuntrul darului am văzut un glob
de Crăciun cu poza Moșului în el.
- Ce dar minunat! O să-l prețuiesc toată viața!
De atunci, în fiecare seară m-am gândit la Alfonzo și la
darurile livrate împreună cu el celorlalți copii și sper din tot sufletul
că i-a plăcut cadoul pe care i l-am trimis.

Iarna

Andrei Ana Maria

Clasa I
Școala Poienarii Apostoli

A fost odată ca niciodată o zână pe nume Iarna. Ea locuia

în ținutul de Gheață împreună cu surorile ei. Ținutul lor era
acoperit de zăpadă strălucitoare.
Zâna Iarna era cea mai mică dintre surorile ei. Ea era
foarte frumoasă, avea părul alb și strălucitor ca zăpada și aripi ca
de înger.
Era bună la suflet și era zâmbitoare mereu.
Zâna avea puteri magice și le folosea mereu ca să îi ajute
pe ceilalți.
În apropierea Ținutului de Gheață mai era un ținut,
Ținutul Întunericului, unde trăia o zână rea.
În acest ținut era mereu întuneric, frig și ploi. Zâna cea
rea avea părul negru și aripi de foc, ea ura Crăciunul și nu voia
ca oamenii să fie fericiți.

9
 Văzând ce se întâmplă în ținutul apropiat, zâna Iarna era
foarte tristă. Într-o zi, zâna cea bună a trimis raze de lumină către
Ținutul Întunecat pentru a face lumină, iar lacrimile ei s-au
transformat în fulgi de zăpadă acoperind tot ținutul.
Zâna cea rea a dispărut, iar Ținutul Întunecat era acoperit
de zăpadă albă și strălucitoare, copiii alergau fericiți prin neaua
moale.
Ținutul a fost numit Pământ.
În fiecare an oamenii se bucurau de venirea iernii, și drept
mulțumire zânei cea bună ei sărbătoresc Crăciunul prin cadouri și
bucurii.

Necazul de Crăciun

Bucur Ioana Teodora

clasa I, Pietroșani

A fost odată o fetiță pe nume Ana.

Deoarece familia sa era bogată, fata avea tot ce-și putea
dori. Avea o mamă, un tată și o vilă imensă în care trăia. Familia
ei avea o problemă: deși aveau orice și-ar putea dori, aceștia nu
sărbătoreau Crăciunul. Deși Ana în mod normal trebuia să creadă
în Moș Crăciun ca și copiii normali, din cauza familiei ei, fata nu
credea, ceea ce-i mira pe prietenii acesteia.
Dar asta nu era singura problemă din povestea noastră.
Vedeți voi, la atelierul lui Moș Crăciun, spiridușii au început mai
târziu să facă jucării, decât anul anterior, ceea ce însemna că mai

10
aveau o groază de jucării de făcut și mai erau doar câteva zile
până la Crăciun.
Disperat, Moș Crăciun o chemă pe Zâna Iarnă în ajutor.
Aceasta vine-ndată și zice:
- O, dragă Moșule, o fată, Ana, nu crede în tine. Ce să mă
fac? De aceea m-ai chemat?
- Frumoasă zână, nu din această problemă te-am chemat,
vezi tu, poate ne ajuți și pe noi la fabricarea jucăriilor!
- Cu cea mai mare plăcere, vă ajut!
Zâna Iarnă rămăsese nemișcată câteva secunde, apoi se
gândi dacă o aduce pe Ana să-i ajute la rezolvarea problemei, dacă
crede sau nu crede în Moșul, ei vor mai avea pe cineva să-i ajute
cu jucăriile.
Zâna dispăru, dar apăru în fața Anei. Aceasta spuse
mirată:
- Zână Iarnă?! Chiar tu ești?
- Da! răspunse zâna.
- Și ce voiești? Vrei bani?
- Nu, normal că nu! Vreau să vii cu mine!
- Unde?
- La atelierul lui Moș Crăciun!
- Cine! Ce atelier?
- Tu nu ai auzit de Moș Crăciun?
- Ba da! Dar mama mi-a zis că nu există!
- Ți-a zis că nici eu nu exist, dar sunt chiar aici.
Zâna întinse mâna oarecum nervoasă, spre fată spunând:
- Hai să ne ajuți!
Zâna a stat trei secunde cu mâna în aer, până când fata
i-a dat mâna.
Deodată se treziră într-o fabrică de jucării.
Ana se miră de loc și de micii spiriduși ce făceau jucării.
11
 Ana se miră! Chiar există Moș Crăciun și elfi!
Spuse mirată:
- Zână, mama m-a mințit?
- Nu chiar! Poate și ea a fost mințită de mama sa.
- Chiar crezi?
- Da, acum hai la treabă!
Zâna îi explică ce trebuia să facă, dar moșul nu mai avea
speranțe și îi spuse zânei:
- Crezi că vom termina la timp?
- Nu, dacă vorbim!
Zâna, Moș Crăciun, elfii și Ana lucrară toată noaptea,
ziua următoare și cam tot weekend-ul.
Era seara dinaintea Crăciunului. Ana ușurată, oftă. Zâna
spuse:
- Ce e, Ana?
- Păi, poate eu cred în Moș Crăciun, dar familia mea nu.
- Nu te îngrijora de asta! Ne ocupăm noi, tu du-te acasă!
Ana își ia la revedere de la noii ei prieteni și se duse acasă
la familia sa.
Când se trezi dimineața, văzu în camera ei cu colțul
ochiului ceva verde, țepos și înalt. Și-a deschis ochii mai bine și se
uită.
Camera era plină de decorațiuni de iarnă.
Fugi din pat direct spre living. Spre mirarea ei era un pom
de Crăciun, cu decorațiuni și cadouri.
Mama și tatăl Anei săriră din spatele canapelei, spunând:
- Surpriză! Un Crăciun special scumpo!
Eu le-am spus mulțumesc, apoi m-am repezit spre cadoul
cu eticheta numelui meu:
- E un furby?
- Da, știu că ai dorit mereu jucăria aceasta.
12
 L-am luat în camera mea, unde era Zâna Iarnă, care
spuse:
- Un Crăciun minunat, Ana!
- La fel! Și spune-i moșului că-i mulțumesc!
Zâna dispăru, dar din ziua aia Ana și familia ei
sărbătoresc și cred în Crăciun.

Poveste de Crăciun

Dobrescu Antonia Alexandra

Clasa a IV-a B
Școala Gimnazială Centrală, Câmpina

Crăciunul se apropie cu pași repezi. Cu toții ne pregătim

să-l întâmpinăm cum se cuvine. Astăzi, bunicul a cumpărat un
brad mare, în ghiveci, pe care îl vom pune în curte. Abia aștept să-
l împodobim. Iubesc magia Crăciunului! Deși am aflat de ceva
timp că Moș Crăciun nu există, eu mă împotrivesc să cred asta.
La școală, doamna învățătoare ne-a spus că de Crăciun
trebuie să fim mai buni cu cei din jur. Mi-am propus să-i fac o
surpriză Mariei, o fetiță care este imobilizată într-un cărucior cu
rotile. Am cunoscut-o anul trecut la un concurs de desen. Este
foarte talentată, pictura este pasiunea ei. Din păcate, părinții nu
își permit să-i cumpere un șevalet, pânze, pensule și acuarele
profesionale, iar ea își dorește atât de mult. Așadar, m-am hotărât.
Voi sparge pușculița. Am strâns ceva bani de ziua mea și cu
diverse ocazii de la rude. Nu știu dacă sunt de ajuns, dar voi face

13
tot posibilul ca Maria să găsească lângă brad șevaletul mult dorit,
culori, pensule și pânze:
200, 400, 500... Sunt mulți bani, dar nu știu dacă sunt
suficienți. Îl voi ruga pe bunicul meu să mă însoțească la
cumpărături. Ard de nerăbdare să cumpăr cadourile pentru
Maria.
Ajunși la magazin, ajutată de vânzătoare, aleg un șevalet
din lemn de fag tratat în ulei de in, câteva seturi de pensule, multe
culori și câteva pânze de mărimi diferite. Sunt atât de fericită!
Vânzătoarea face calculul și prețul depășește cu mult economiile
mele. Disperată mă uit în ochii bunicului. Pe obraji mi se preling
două lacrimi.
- Bunicule, vreau să-ți propun ceva!
- Spune, draga mea, mă încurajează el mângâindu-mă pe
cap.
- Vreau să renunț la cadoul meu de Crăciun. Trebuie
să-i fac o bucurie Mariei.
- Ești sigură? Îți doreai atât de mult... acela.
- Da, e adevărat, mi-l doresc mult, dar cred că este mai
important să fac o faptă bună. Amân dorința mea pentru
Crăciunul viitor! Te rog! Te rog mult!
- Bine, spune bunicul zâmbind. Ești un copil bun. Voi plăti
eu diferența.
- Mulțumesc, bunicule! Ești minunat.
Sar de gâtul bunicului și îl sărut apăsat pe ambii obraji.
Zăresc și în ochii lui două lacrimi pe care le ține cu greu să nu se
rostogolească. Ce ne-am face fără bunici! Fericită, plec spre casă.
Trebuie să fac un plan. Mai sunt trei zile până la Crăciun.
Timpul trece pe nesimțite. E Ajunul Crăciunului. Sașa,
prietenul bunicului, este un Moș Crăciun veritabil. Are o barbă
albă, obrajii roșii și un zâmbet blajin. Costumul de moș îi vine
14
perfect. Juri că acum a venit de la Polul Nord. În câteva minute va
fi la ușa Mariei.
Așa cum am complotat cu părinții Mariei, sunt invitată
să petrecem Ajunul împreună. Cântăm colinde și mâncăm mere
coapte. Se aude soneria. Ușa se deschide și intră Moșul Sașa. Cu
greu mă stăpânesc să nu râd, pentru că Sașa chiar și-a luat rolul
în serios.
Maria e surprinsă. Fața i s-a înroșit de emoție. Se deschid
darurile. Fetița plânge de bucurie și strânge la piept culorile. Moșul
mă strigă și-mi întinde un dar. Asta nu făcea parte din regie.
Desfac cadoul, cu emoție și descopăr exact ce îmi dorisem. Sașa
îmi șoptește:
- Moș Crăciun va exista mereu pentru copiii buni ca tine.
Sunt copleșită. Chiar dacă știu că acolo e mâna bunicului,
nu voi înceta să cred că de Crăciun se întâmplă minuni! O privesc
pe Maria. S-a apucat de pictat. Iar eu sunt atât de fericită și
mulțumită!

Poveste de Crăciun

Bucur Lavinia
Clasa a VII-a A
Școala Gimnazială, comuna Berceni

Crăciunul înseamnă întotdeauna cadouri, miros de

cozonac, de portocale și un brad împodobit.

15
 În unele cazuri, această sărbătoare presupune să împarți
o ciocolată cu frații tăi și să te bucuri împreună cu cei dragi.
Așa începe o poveste de Crăciun, a unui băiat cu ochii
albaștri, care face parte dintr-o familie căreia, aparent, nu îi
lipsește nimic.
Paulo trăia într-un sătuc aflat lângă orașul München, din
Germania. Era anul 1930, anul în care acest copil în vârstă de
șapte ani cunoștea din semnificația cuvântului „război”, pe vremea
când iubirea era darul cel mai de preț pentru semenii noștri.
Se apropia Crăciunul și era un ger cumplit. Magazinele
erau pe jumătate goale din cauza crizei economice. Paulo se uita
pe geam și vedea cum ninge cu fulgi mari. Se gândea la mașinuța
pe care o văzuse acum câteva zile în vitrina unui magazin cu
jucării. Și-o dorea foarte mult. Mereu le vorbea prietenilor lui
despre ea și le spunea că o va cumpăra de îndată ce tatăl lui se va
întoarce de pe câmpul de luptă, iar mama își va găsi un loc stabil
de muncă.
Zi de zi trecea pe lângă locul cu pricina și, de fiecare dată,
admira jucăria lui preferată. Spera la miracolul de Crăciun.
În fiecare seară se ruga lui Dumnezeu să îi îndeplinească
dorințele sale arzătoare.
Se decide să îi trimită o scrisoare lui Moș Crăciun.
Imediat se duce și ia un colț de hârtie, precum și un creion pe
jumătate rupt. Începe să scrie tot ce își dorește cu prilejul acestei
sfinte sărbători.
O săptămână îl despărțea de miracolul nașterii Domnului
Iisus. Moș Crăciun primește o scrisoare aflată într-un plic pătat
de ulei de lampă. O deschide și începe să citească pe nerăsuflate:
„Dragă Moș Crăciun,

16
 Mă numesc Paulo și, deoarece îmi lipsește tatăl meu
foarte mult, am decis să îți scriu aceste rânduri. Nu vreau jucării
ca alți copii, dar, în schimb, te rog să mi-l aduci pe tati acasă.
Să știi că am fost cuminte și am luat numai note mari. Te
rog încă ceva: să îi potolești lacrimile mamei atunci când privește
spre cer și se roagă să ne fie bine, atât nouă, cât și tăticului meu.
Nu-mi doresc nimic mai mult.
Cu drag, Paulo”
Simțind tristețea din inima băiatului, Moșul a început să
facă toate pregătirile necesare pentru a ajunge în satul acestuia.
Și-a adunat un grup de spiriduși și a pornit la drum.
A ajuns pe o străduță întunecată. A observat o casă, cu
hornul fumegând încet. A privit înăuntru și a văzut o femeie care
încerca să culce un prunc. În cameră a apărut și Paulo. Avea o
mașinuță improvizată dintr-o cutie de chibrituri și din patru
capace lipite.
Tuturor li se putea observa cu ușurință tristețea pe față.
Ceva le lipsea. Sau poate cineva.
Bătrânul cu barbă căruntă s-a gândit că poate aduce
fericire în această casă. Paulo, mama lui și bebelușul s-au dus la
culcare, cu o tristețe în ochi ce nu putea fi descrisă în cuvinte.
Atunci, Moș Crăciun și-a dat seama că trebuie să acționeze. A
intrat ușor pe horn, iar spiridușii l-au urmat.
A decorat casa, a umplut cu delicatese frigiderul care abia
mai funcționa, și, în final, a împodobit un brad maiestuos.
Când a terminat, i-a scris lui Paulo. A aprins luminițele
din brad și a plecat la Polul Nord.
Dimineața, când membrii familiei s-au trezit, au rămas
înmărmuriți din pricina bradului, minunat împodobit și a tuturor
cadourilor aflate sub acesta.

17
 Când să se așeze la masă, cineva a ciocănit cu insistență
la ușă. Mama deschise. O surpriză nemaipomenită.
Tatăl băiatului, îmbrăcat în haine militare, le-a sărit în
brațe. Lui Paulo îi curgeau lacrimile pe obraz.
Bărbatul i-a oferit o scrisoare frumos împachetată și i-a
spus că aceasta este de la cineva cu adevărat special.
Paulo a deschis plicul. Un fior i-a trecut prin tot corpul:
„Dragă Paulo,
Sper că acum ai tot ce îți dorești. Ești un băiat deosebit.
Cu drag,
Moș Crăciun”
De atunci, copilul a înțeles că nimic altceva nu contează,
atăta timp cât în inimă există iubire și speranță.

Poveste de Crăciun

Bădulescu Alexandra
Liceul Teoretic „Șerban Vodă” Slănic
Clasa a VI-a

E iarnă și cerul cerne peste case fulgi pufoși și jucăuși care

ne-ndeamnă la vis și poveste. Stau în fața focului împreună cu
sora mea, Tatiana, și citim împreună povești:
- Alexandra, tu știi că vine Moș Crăciun? rupse ea
deodată tăcerea. Trebuie să avem un brăduț! Dar unde găsim
unul?

18
 - Draga mea surioară, brazii cresc în pădure, la munte!
Știi că sunt singurii copaci care-și păstrează haina verde tot
timpul?
- Hai să căutăm unul în pădurea de lângă casa bunicilor!
Poate avem noroc!
Am luat-o de mânuță și vesele am pornit prin omătul de
cristal. Ajunse la marginea pădurii, mare ne-a fost mirarea, când
l-am văzut pe iepurașul Lică-Iepurică țopăind vesel lângă un
brăduț.
- Ce faci, iepurașule, aici?
- Îl aștept cu nerăbdare pe Moș Crăciun să-mi aducă și
mie daruri, nu doar copiilor cuminți. Dar cu voi ce e pe-aici?
- Noi... căutăm un brăduț pe care să-l împodobim de
Crăciun și... nu ne putem hotărî pe care să-l tăiem. Toți sunt
frumoși!
- Fetelor, vă îndurați să luați un brăduț de aici, din
pădure? Cum ar fi dacă cineva v-ar lua pe voi de la familia
voastră? Mai bine ați construi propriul vostru brad cu mânuțele
voastre. Știu că sunteți foarte pricepute! Așa ați avea propriul
brad, iar acesta ar rămâne în pădure unde îi e locul.
- O idee grozavă! exclamă Tatiana. Mulțumim,
iepurașule, pentru sfaturile tale!
În drum spre casă m-am gândit că era gata să facem o
faptă urâtă, iar bucuria noastră s-ar fi clădit pe suferința
brăduțului. Ne-am hotărât așadar să construim propriul brad. Am
scotocit prin podul casei, prin cămară, prin lucrurile părinților cu
speranța de a găsi ceva folositor. Din sticle de plastic atent tăiate
și colorate am făcut crengile pe care le-am lipit pe un trunchi din
carton. L-am împodobit apoi cu globulețe și ghirlande din hârtie
colorată și l-am așezat pe un suport rezistent în sufragerie. Am
așteptat cu nerăbdare Crăciunul!
19
 I-am compus lui Moș Crăciun și un cântecel:
„Moș Crăciun cu plete dalbe
Noi te așteptăm cu drag,
Sperăm să-ți placă bradul nostru...
L-am făcut cu drag!
În dimineața Crăciunului, bucuria ne-a fost imensă când
am găsit sub brad cadouri pentru toată familia, dar și o scrisoare
din partea brăduțului din pădure, prin care ne mulțumește că și
anul acesta și-a putut petrece sărbătorile de iarnă alături de
familia sa, așa cum toată lumea își dorește.

lui de Crăciun s-a împlinit, dar și supărat fiindcă acolo au

mai rămas destui copii care așteaptă pe cineva sau pe oricine să
le facă o bucurie de Crăciun.

Poveste de Crăciun

Barbu Antonia Mihaela

Colegiul Național „I.L. Caragiale”, Ploiești
Clasa a VI-a

Ajunul Crăciunului venise neașteptat de repede în acel an.

Cerul plumburiu al serii era brăzdat de mii de steluțe argintii.
Razele sfioase ale lunii, ce se strecurau printre norii pufoși ghidau
pașii câtorva părinți ce se îndreptau spre casele lor, fiecare ținând

20
în brațe câte un cadou pentru copilul lor. Copiii așteptau
nerăbdători.
La Polul Nord însă, lucrurile nu erau tocmai roz. Moș
Crăciun era bolnav și trist. Dar să știți că nu era răcit. Era boala
necruțătoare care afectează doar renii, spiridușii și... pe Moș
Crăciun. Nici un înțelept nu i-a găsit vreun nume sau vreun leac.
Din păcate, nu era singura problemă. Moș Crăciun plănuia să le
reamintească tuturor ce înseamnă de fapt Crăciunul strecurând
câte o scrisoare fiecărui copil sau părinte lângă cadoul său, special
scrisă pentru fiecare copil. Cum lumea începea încet-încet să
transforme Crăciunul dintr-o sărbătoare pentru suflet în ceva
exclusiv material, această operațiune (la care se lucrase ani la
rând) era imperios necesară. Cum avea Moș Crăciun să-și facă
treaba în starea aceasta?
Doamna Crăciun și spiridușii erau extrem de îngrijorați.
Dacă părinții nu cumpărau ce doreau copiii (sau ceea ce meritau),
Moș Crăciun rezolva. Dar cum? Zânele și magii încercau să
găsească o soluție. Renii, bufnițele polare, câinii Husky, veverițele-
gigant-de-zăpadă erau de asemenea foarte agitați.
Vânturile voinice și ghidușii fulgi de nea încercau în zadar
să anime Polul Nord, acum acoperit de tristețe. Ce avea să se
întâmple cu Crăciunul? Era distrus, Moș Crăciun știa, lacrimi
calde ca sufletul său curgându-i pe obrajii brăzdați de ani.
Un om de zăpadă reflecta la ce se întâmpla. Hmmm...
Deodată, i-a venit o idee grozavă: Ce ar fi dacă copiii i-ar oferi
cadouri Moșului? Așa ar învăța că nu trebuie doar să primești și
și-ar aminti să se gândească și la alții. Era ideea perfectă pentru a
salva Crăciunul.
A strâns pe toată lumea, cu excepția Moșului, pentru a-i
face o surpriză. Toți au convenit că este o idee minunată. Trebuiau

21
să cheme caii fantasmă pentru a fi vrăjiți de zâne, ca să reușească
să livreze bilețele în care copiilor le era explicat planul.
În scurt timp, miliarde de copii fură treziți de sunetul
geamurilor deschise și o briză răcoroasă ce aducea miros de
curcan, cozonaci și lapte. Pe măsuțe apărea, înconjurat de sclipici,
un bilețel cu planul, în care li se explica să lase obiectul (dacă
doreau să dăruiască ceva) în locul bilețelului.
Nici nu trecu mult timp și scrisori, cărți, decorațiuni
micuțe, felicitări, fulare, căciuli și jucării zburau prin aerul nopții
cu viteză spre Polul Nord. Copiii, chiar și părinții ce aflaseră erau
încântați.
De Crăciun, Moșul se trezi și nu-i veni a crede. Deși nu
toate cadourile pe care le găsise în sala cea mare aveau fundițe,
lipsindu-le ambalajul, toate răspândeau bucurie, ce putea fi simțită
de toți cei adunați.
Când Moșul află cele petrecute în lipsa lui, simți cum îl
cuprinde cu adevărat spiritul Crăciunului. Fu fericit să împartă
cadourile cu cei de față.
Momentul magic aduse negreșit clinchetul clopoțeilor
care, spulberând liniștea dimineții cu un „Crăciun fericit!”,
umplură sufletele tuturor cu mângâiere și lumină.

22
 Poveste de Crăciun

Sava Marius-Ștefan
Școala Gimnazială Râfov,
comuna Râfov, jud. Prahova
Clasa a V-a

A fost odată ca niciodată, într-o țară a zăpezilor, un om

grăsuț cu barba-i albă, asemenea unei cerneri de albinuțe
înghețate. Era bunul Moș Crăciun.
Împreună cu spiridușii ghiduși, muncea de zor la făurirea
cadourilor pentru prichindeii de pe toate meleagurile lumii.
Atelierul Moșului îți dădea vaga impresie că ești într-un palat de
cristal.
Era Ajunul Crăciunului. Moșul îndesa în tolba roșie și
mare cadourile pentru copii, iar Doamna Crăciun îi pregătea
Moșului gustări pentru încărcatul drum.
Ajuns într-un oraș mare, Moșul intră într-o casă și se
opri pentru a savura laptele și brioșele delicioase. Un copil s-a
furișat afară și a sabotat sania, aceasta nemaiputând zbura.
Copilul neastâmpărat s-a dus la cea mai bună prietenă a lui,
spunându-i că Moș Crăciun chiar există. Fata nu îl crezu. Copilul
i-l arătă pe Moș Crăciun.
Moșul s-a supărat foarte tare când a văzut că sania nu
mai funcționează.
- Acum toți copiii vor fi triști! Toată magia va dispărea și,
odată cu ea, toate ființele de poveste ale Crăciunului.
- Sunt foarte dezamăgită de tine! spuse fata.

23
 - Îmi pare foarte rău! N-am știut! zise cu lacrimi în ochi
năzdrăvanul.
- Crăciunul este distrus! continuă cu amărăciune Moșul.
- Am un plan! strigă băiatul.
Cei doi copii l-au ajutat pe Moș Crăciun la repararea
saniei și împărțirea cadourilor.
Moșul conducea sania, iar copiii aruncau pe horn darurile
mult așteptate.
Au ajuns în Australia când, dintr-o dată, sania s-a
prăbușit.
- Nu mai avem praf magic! îi lămuri Moș Crăciun.
- Din ce este făcut praful?
- Din floare de cactus.
- Perfect! Uite acolo o floare.
Au luat-o, dar, în spatele lor, a apărut un cangur. Au fugit
cât de repede au putut. În acest timp, Moșul a fărâmițat floarea și
a făcut plinul saniei.
Au dat bice renilor și și-au continuat drumul în tăcerea
nopții. De la atâta muncă, însă, li s-a făcut foame.
- Ce bună ar fi acum o felie de cozonac! zise băiatul.
- Sau un măr copt! adăugă fetița.
Moșul își aduse aminte de gustări, iar copiii își potoliră
foamea.
Tocmai când terminaseră de împărțit cadourile, au zărit
un elf. Au coborât.
- Moșule, a mai sosit o scrisoare! Și doar tu o poți lua din
cutia poștală!
- Trebuie să ne grăbim! Urcă!
În cea mai mare viteză, au ajuns la Polul Nord. Era o
scrisoare de la o fată orfană. Nu mai puteau merge cu acei reni –
erau extenuați. Au schimbat renii și au pornit din nou.
24
 Drumul era lung, iar soarele era aproape de a răsări.
Trebuiau să ajungă la Oana, fetița care nu a avut o pretenție atât
de mare: nu își dorea decât o simplă păpușă.
Începuse o ninsoare groaznică. În hăul alb ca spuma
laptelui, sania a fost lovită și s-a prăbușit, chiar la jumătatea
drumului.
- Nu mai putem ajunge la timp, spuseră dezamăgiți copiii.
- Ba da! Urcați pe renii zburători!
Au ajuns la orfelinat și Moșul a pus cadoul sub brad.
Acum toți copiii din lume erau fericiți, iar Crăciunul era
salvat. La întoarcere, Moș Crăciun i-a lăsat pe cei doi copii acasă.
Le-a oferit cadourile și le-a mulțumit pentru ajutor.
De atunci, băiețelul nu a mai făcut nicio faptă rea și, în
fiecare iarnă, abia aștepta sosirea Crăciunului pentru a porni în
cea mai frumoasă și palpitantă misiune: de ajutor al Moșului în
noaptea magică a împărțirii darurilor.

Poveste de Crăciun

Bumbănac Maria-Luciana
Clasa a XI-a
Colegiul Național „Jean Monnet” Ploiești

Era o zi ca oricare alta pentru Aida, o copilă de numai

șaisprezece ani, părăsită de părinți, ajunsă astfel într-un orfelinat

25
de la periferia Bucureștiului. Pentru adolescenta cu părul castaniu
și ochi de smarald, viața era privită cu o complexitate desăvârșită,
citindu-i-se întotdeauna pe chip o sclipire nemaivăzută, ce sugera
speranța pe care o purta în sufletul său nevinovat.
Privea pe fereastră înspre apusul sângerând, cu doar o zi
înainte de Crăciun, cugetând asupra destinului ei. Era oarecum
tristă că nu-și va petrece sărbătorile în același mod ca și ceilalți
copii, alături de familiile lor, totuși, se simțea împlinită că prietenii
ei din orfelinat – pe care îi considera frații ei – vor fi lângă ea.
Adesea, Aida avea grijă de ceilalți: le citea povești înainte
de culcare, le dădea din puținul pe care îl servea la masă în fiecare
zi. Ea considera că puterea pe care o avea zilnic de a zâmbi venea
din gesturile mărunte ce o înconjurau. Aida era o luptătoare, ce
împrăștia fericire oriunde în jurul său. De fapt, ea însăși era un
izvor de bucurie, ascunzând în spatele acestuia un trecut dureros
și seri tremurătoare pe care și-ar fi dorit să le petreacă într-un alt
mod.
Înainte de a se culca, Aida și-a aprins candela de lângă
pat și a pus cartea din care citea povești prietenilor săi pe jos. Și-
ar fi dorit să aibă mai multe cărți pe care să le citească. Visa să se
plimbe printr-o bibliotecă uriașă. Visa să aibă cu cine să discute
despre cărți, căci ea era cea mai mare de la orfelinat. Visa să
meargă la școală. Visa să aibă o familie, una pe care n-a avut-o
niciodată.
Andrei, unul dintre băieții cu care Aida petrecea cel mai
mult timp, observă ochii lăcrimând și chipul palid, dar atât de
strălucitor al acesteia. Se apropie de ea și cu un glas stins, îi spuse:
- De ce ești supărată? N-am mai văzut până acum stele
palide!

26
 Aida își șterse lacrimile, surprinsă de afirmația lui Andrei.
Acesta citi uimirea copilărească a fetei și își dădu seama că trebuie
să îi redea bucuria pe chip, adăugând:
- De ce ești năucită? Că te-am comparat cu o stea? Ei bine,
să știi că ești una plină de mister, dar atât de strălucitoare! Tu ne
luminezi viața, întocmai cum fac stelele pe cer noaptea. De câte ori
nu ne-ai scos din întuneric și ne-ai arătat calea spre cunoaștere?
De câte ori nu ne-ai împrăștiat praful tău magic? De câte ori nu
te-ai transformat într-o stea căzătoare și ne-ai îndeplinit toate
dorințele? Te rog nu te mai mira. Ești într-adevăr o stea, prin
puterea și lumina pe care o emani. Când te-am văzut plângând,
mi s-a rupt o bucată din inimă. Știi că poți să-mi spui ce ai pe
suflet.
- Andrei, cuvintele tale m-au atins la inimă. De multe ori,
privesc infinitul cer și încerc să invoc divinitatea, să-mi mai dea
putere. Nu pentru mine, ci pentru a vă face pe voi să simțiți un
strop de afecțiune, pentru că știu foarte bine ce sentimente ascunse
aveți. Părinții mei m-au născut, dar am fost considerată o greșeală.
M-au abandonat. Niciodată n-am înțeles de ce. Pur și simplu, am
vrut să cred că ăsta mi-a fost destinul. Nu am încetat vreodată să-
i iubesc, însă mereu va rămâne golul acesta în spatele inimii mele.
Nu am de ce să mă plâng, știu că și voi sunteți în aceeași situație,
tocmai de aceea vă iubesc așa de mult. Uneori, aș vrea ca
Dumnezeu să-și folosească sceptrul și să ne facă pe toți fericiți pe
deplin. Noapte bună, Andrei! spuse Aida, stingându-și candela.
Ca printr-o minune de Crăciun, rugăciunile și durerea din
sufletul Aidei fuseseră ascultate, noaptea adâncă lăsându-se peste
oraș. Dimineața sosi repede, copiii găsind sub brăduțul sărac de
Crăciun câte un cadou pentru fiecare. Aida își deschise cadoul,
fiind atât de frumoasă la vederea unei noi cărți. Dar nu era fericită
pe deplin. Andrei învățase să citească și era convinsă că ar fi
27
însemnat mai mult pentru el acest cadou, așa că i-a dăruit-o
acestuia. Sufletul său scânteia, aprinzând speranța că într-o bună
zi își va petrece Crăciunul cu o familie.
Imediat cum gândul îi zbură din minte, directorul
orfelinatului intră în hol, anunțându-i pe Aida și Andrei că părinții
lor adoptivi îi așteaptă acolo. Aidei nu-i venea a crede. Ochii i se
înecau în lacrimi, uluită de minunea ce tocmai s-a petrecut de
Crăciun. Îi promisese lui Andrei că vor vorbi neîncetat,
îmbrățișându-l strâns. Atunci, ea își aminti un citat pe care îl
găsise cândva într-o carte: „Sunt două feluri de a-ți trăi viața. Unul
de a crede că nu există miracole. Altul: de a crede că totul este un
miracol.” (Albert Einstein)

28
 Poveste de Crăciun

Brătășanu Anda
Colegiul Național „I. L. Caragiale”,
clasa a IX-a A

Uneori avem nevoie de o atmosferă rece ca să realizăm

cât suntem de calzi pe interior...
Ascultă zăpada cum strigă după ajutor sub bocancii care
se apropie de el. Se gândește să rămână după fortăreață, dar
curiozitatea mereu învinge teama de consecință. Astfel se face că,
atunci când vrea să își ridice capul spre inamic să-l înfrunte,
milioane de fulgi înghețați și lipiți în formă de sferă fac contact cu
obrazul lui. E furios, dar vesel. Percepe gerul și impactul puternic,
dar adrenalina îi încălzește mai tare sufletul deja încins.
Îi încălzea...
Privește prietenii din copilărie cum se transformă în
umbre, un gol amarnic descoperindu-se în adâncul său.
Era în câmpul bătăliei, acolo unde s-a format prima
amintire legată de Crăciun. Încă simte fiecare bulgăre de zăpadă
cu care a fost nimerit, pe care l-a aruncat, care îl poartă parcă spre
momentele când privea fascinat pe geam. Zăpada vine și se așază,
apoi se topește, precum frișca din ciocolata lui caldă din care acum
soarbe încet, cu ochii închiși, retrăind fiecare clipă de care îi este
dor.
Aude bătăile inimii soției lui, prin ritmul colindelor de la
radio. Și-ar fi dorit să fie acolo și să o țină în brațe, dar se
mulțumește cu pozele de pe noptiera sa, în care știe că e fericită
constant.

29
 Așteaptă ca ușa albă din fața lui să se deschidă și să fie
întâmpinat de un nepot, un prieten din copilărie, un fost coleg de
serviciu. Așteaptă secunde încete, apăsătoare, minute lungi,
plictisitoare, ore rapide, pline de regret, care trec pe nesimțite.
Adoarme cu gândul că va fi trezit de sonerie și se predă complet
vrăjii visurilor...
Își imaginează pisica lui, off, cât a mai iubit-o! Îi plăcea să
se joace cu laserul cu ea, dar de fiecare dată îi era milă cum nu va
reuși să prindă punctul roșu, iar dacă o va face, el îl va muta. Se
gândea că pisica și el, se asemănau: punctul roșu ar apărea numai
uneori, la fel ca și oportunitățile în viața sa, amândoi încercau să
le prindă, iar când credeau că au făcut-o, se va evapora sau își va
schimba locația pur și simplu.
Un miros puternic de cozonac cu nucă îl trezește. În fața
lui apar bunicii, părinții, iubita sa soție, care a murit de bătrânețe,
precum cei ce îl înconjuraseră. Zâmbea cu adevărat de data
aceasta, nu doar ca să uite că se află la un spital, cum făcea până
acum.
Ca prin magie, nu îl mai doare nimic. Simte cum toată
suferința fizică, împreună cu senzațiile se diluează, iar în fața sa
se arată o lumină albă puternică, care îl atrage ca pe un magnet
spre polul său diferit. Se înalță spre ea, dar nu înainte să le
mulțumească celor prezenți că au venit la ziua lui. Îi îmbrățișează,
le spune că îi iubește, apoi își cere scuze pentru toate greșelile pe
care le-a făcut.
Aude doar un „Crăciun Fericit! și adoarme definitiv.
Mașina care îi monitoriza bătăile inimii, oprindu-se cu un zgomot
continuu.
Fulgii se aștern liniștit, acoperind amintirile.

30
 O poveste de Crăciun

Tudor Raluca Ștefania

Clasa a VII-a
Liceul T.B.V. Urlați

Crăciunul este cea mai frumoasă perioadă din an. Este

sărbătoarea copiilor în care toate dorințele lor se pot îndeplini și
așteaptă cu sufletul la gură Sfânta noapte de Crăciun, când
grăsanul cu barba căruntă o să le înconjoare bradul cu numeroase
cadouri.
Anul acesta o să am un Crăciun de neuitat. Am plănuit
fiecare detaliu pentru a-mi îndeplini visul. Totul este pus la punct
și aranjat, mai rămâne doar să aștept comoara.
Probabil vă întrebați despre ce comoară vorbesc? Păi cine
altcineva ar putea fi mai valoros în perioada aceasta decât Moș
Crăciun? Ooo… da! Ați auzit bine! Bătrânul cu nasul roșu va fi
invitatul meu de onoare Crăciunul acesta.
Acum o să îl prind cu orice preț. O să îl capturez și îl voi
ține ostatic în camera mea, transformându-l în animăluțul meu de
companie. De data aceasta nu îmi va mai scăpa.
Toate ustensilele sunt bine lustruite și gata pregătite
pentru a-l captura. Tocmai ce am scos din cuptor o tavă proaspătă
de fursecuri rumenite. Laptele cu miere așteaptă și el liniștit în
pahar. În curând o să vină mama să mă anunțe că a sosit ora de
culcare.

31
 Sunt atât de entuziasmată. Am patrulat în fața
șemineului deja de patru ori, așa că am hotărât să urc în cameră
până nu devine tata suspicios.
Au trecut câteva ore, o liniște sumbră domină în întreaga
casă. A venit momentul să cobor. M-am îmbrăcat și cu pași mici
m-am îndreptat spre „vizuină”. Totul era pus la locul lui, exact așa
cum lăsasem. Acum trebuia doar să aștept cea mai plictisitoare
parte a planului. Durduliul trebuia să apară și să îl captureze. M-
am așezat în spatele uriașului brad împopoțonat și am așteptat
plină de emoție.
Un singur clinchet de clopoței îmi era de ajuns, așteptam
momentul acela cu nerăbdare. Era visul neîmplinit al unei fete care
dorea cu ardoare venirea acelei clipe.
Am așteptat vreo două ceasuri, era în zadar, visul deja mi
se spulberase. Am oftat adânc, cât să înghit tot pomul de Crăciun
și mă pregăteam să mă ridic. Atunci, ca printr-o minune, zurgălăii
veseli ai saniei răsunară puternic.
Oare chiar era adevărat? Nu era fantezie? Un zâmbet
pueril mi-a apărut pe față și doza de speranță mi-a revenit.
Durduliul îmbujorat a coborât din caleașca argintată și cu
desaga umflată s-a suit pe acoperiș. După ce s-a chinuit puțin să
încapă pe horn, rotunjorul s-a infiltrat în casă.
Prima lui oprire a fost, normal, masa, unde îl așteptau
bunătățile. S-a înfruptat cu toate fursecurile și după ultima
înghițitură s-a hotărât să așeze cadourile. Atunci mi-am pus
planul în aplicare.
M-am dus prin spatele roșcovanului și cu mișcări agile, l-
am legat de fotoliu. Săracul bătrân era atât de ostenit, bucățile de
biscuiți încă îi erau încleștate în barba cârlionțată. A durat ceva
timp până m-am convins că nu e o fantasmă, atingându-i întreg
corpul cu mâinile mele și adresându-i tot felul de întrebări stupide.
32
 Am purtat o discuție lungă, întrebându-l tot felul de
curiozități despre spiriduși și despre lumea lui. Puteam să continui
așa zile întregi, dar lucrurile pe care mi le-a împărtășit m-au
impresionat profund.
Marele rotofei avea o misiune extrem de importantă. Era
noaptea în care grăsanul trebuia să culeagă milioane de zâmbete
de pe chipurile sufletelor colorate. Nu puteam să împiedic una ca
asta. Cine eram eu să stau în calea fericirii lor?
L-am dezlegat imediat și cu un gol în suflet, l-am lăsat să
plece. Chiar dacă nu am mers până la capăt cu planul, scopul meu
tot s-a atins. Acum zecilor de suflete li se vor îndeplini dorințele.
Am avut parte de cel mai minunat Crăciun. Visul meu de
a-l cunoaște pe omul care îndeplinește și cele mai neînsemnate
dorințe s-a realizat și bonus am primit mulțumirea sufletească că
toți copiii, la fel ca mine, vor avea un Crăciun fericit.

Poveste de iarnă

Mărgărit Petruț
Clasa a VII-a
Școala Gimnazială Țintea

La palatul de gheață al măreței regine, Iarna, este mare

agitație. Toți sunt speriați și așteaptă cu sufletul la gură să afle de
ce regina lor este bolnavă. Sloiuri de gheață, fulgi și oameni de
zăpadă, vânturile reci, crivățul, toți sunt înfricoșați de ceea ce s-ar

33
putea întâmpla. Regina Toamna se pregătește de plecare, și Iarna,
regina lor nu va putea veni pe Pământ. Va fi un adevărat dezastru!
Au fost chemați la palat cei mai buni medici, i-au dat
pastile de gheață, ceaiuri de zăpadă și țurțuri, dar nimic nu a putut
să o vindece pe Iarna.
Lapovița, slujnica de încredere a iernii, a chemat în cele
din urmă o vrăjitoare bătrână și înțeleaptă. Aceasta, după ce a
văzut-o pe regină, a chemat-o pe slujnică la ea și i-a spus că Iarna
se va vindeca numai dacă cineva va reuși să-i aducă din Pădurea
Zăpezilor Veșnice o crenguță de brad argintiu pe care să i-o pună
pe frunte.
Zis și făcut. Dar unde este pădurea și cine să ajungă până
acolo?
Zilele treceau și nimeni nu se încumeta să plece spre un
loc necunoscut și cu siguranță periculos.
Totuși, într-o zi, un porumbel, rătăcit în regatul de gheață
al Iernii, se hotărî să plece spre Pădurea Zăpezilor Veșnice, pentru
a o salva pe regina Iarnă.
Toți se uitau la el cu dispreț.
- Ce crezi că faci, piticanie? îl luă la rost Crivățul. Nimeni
nu s-a încumetat să facă acest lucru și tocmai tu crezi că o să poți
reuși?
- Îmi este teamă și nu știu ce mă așteaptă, dar vreau să
încerc! Iarna trebuie să ajungă pe Pământ, pentru că altfel nu o să
fie bine deloc.
Fără să mai stea pe gânduri, porumbelul s-a pregătit de
plecare. Lapovița, impresionată de curajul lui, i-a dat porumbelului
o oglindă micuță de cristal.
- Când îți va fi greu și te vei simți obosit și trist, uite-te în
oglindă și îți va fi mult mai bine.

34
 Și micul nostru erou a plecat spre Pădurea Zăpezilor
Veșnice.
Pe drum, a văzut că totul era uscat. Copacii și ogoarele
așteptau venirea iernii.
- Încotro mergi, porumbelule? îl întrebă un copac de pe
marginea drumului.
- Merg să aduc crenguța de brad argintiu pentru regina
Iarna. Este bolnavă! Trebuie să ajung în Pădurea Zăpezilor
Veșnice.
- Grăbește-te să ajungi, căci Iarna nu va veni, vom pieri
cu toții!
Zilele treceau și porumbelul își continua drumul. Când se
simțea obosit, se uita în oglinda de cristal.
La un moment dat, porumbelul se opri, deoarece observă
că în jurul său totul era pustiu. Inima îi bătea cu putere. Ce să facă
și încotro să o ia? Începu să plângă zicându-și în sinea sa că totul
a fost în zadar. De supărare și obosit după lungul drum, a adormit.
Când se trezi, lângă el stătea un șoim alb ca zăpada.
Înmărmuri de frică. Se gândi că i-a sunat ceasul și că șoimul îl va
ataca. Închise ochii și înțepeni de groază.
- Ce faci în acest pustiu, micuță vietate? îl întrebă șoimul
pe porumbel.
- Caut Pădurea Zăpezilor Veșnice. Iarna este grav bolnavă
și are nevoie de o crenguță din bradul argintiu să se facă bine.
- Eu sunt paznicul acestei păduri. Eram îngrijorat că Iarna
nu va veni la timp. Urcă-te pe aripile mele și să mergem în pădure!
Nu vom putea lua crenguța decât la miezul nopții, când bradul
argintiu lasă el singur să-i cadă crenguța.
Pădurea Zăpezilor Veșnice avea o mulțime de capcane.
Drumul până la bradul argintiu nu era tocmai ușor. De cum au
plecat s-a pornit un vânt puternic, și o ceață deasă s-a lăsat peste
35
pădure. Șoimul cel alb era la capătul puterilor, iar porumbelul
aproape că înghețase. Însă deodată s-a văzut o lumină puternică.
Se apropia miezul nopții și crenguța trebuia să cadă.
S-au apropiat cu atenție. Ceea ce a apărut în fața lor era
pur și simplu mirific. Un brad înalt, plin de lumini multicolore,
globuri de cristal, beteală aurie și mii de lumânărele ce răspândeau
o lumină caldă, fermecată.
- Îți dorești mult crenguța? se auzi un glas din spatele
bradului.
În fața lor apăru un bătrânel îmbrăcat în haine roșii ce
ținea în mână două căni la fel de roșii.
- Vă rog să beți această licoare magică pe care eu o
pregătesc numai când trebuie să cadă crenguța din bradul
argintiu.
Șoimul și porumbelul au băut licoarea din căni și pe dată
s-au înviorat, iar oboseala și frigul îndurat au dispărut ca prin
minune.
Locul s-a luminat deodată și crenguța a căzut lin pe
pământ.
După ce au luat crenguța, șoimul a dus porumbelul până
aproape de regatul Iernii.
- Trebuie să plec, nu pot lăsa mult timp pădurea nepăzită.
Du-te la regina ta și salveaz-o!
Porumbelul a ajuns la palat. Lapovița a luat crenguța de
brad și a pus-o pe fruntea reginei. Imediat, regina și-a revenit și
toată lumea a fost bucuroasă.
Iarna a venit pe Pământ. Totul a reintrat în normal.
Porumbelul nostru a ajuns mâna dreaptă a reginei și cel mai bun
prieten al șoimului alb.

36
 Amintirea bătrânului Antim
și povestea unui nou Crăciun

Costache Daria Elena

Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești
Clasa a XI-a S

Se îndreptă ușor spre ieșirea din spital. Era destul de

târziu. Asistenta de gardă îl salută respectuos și tare. Asta îl trezi
puțin și își aduse aminte că trebuie să treacă și pe la părinți, să le
ducă niște cumpărături. Afară ningea și era foarte mare forfotă.
Se decora orașul cu tot felul de luminițe, se amplasa marele brad
din centrul orașului, gospodinele căutau să cumpere toate cele de
care aveau nevoie pentru pregătirea mesei de Crăciun pentru toată
familia și pentru aranjarea casei în spiritul sărbătorilor, dar erau
trase de mânecă de prichindei atrași de jucăriile din vitrinele
magazinelor, iar, la câte un colț de stradă, grupuri de copii vesteau
prin colindele lor nașterea Domnului Iisus.
Pe el acest spectacol îl obosea, dar știa că acest scenariu
se repeta în fiecare an, câteva zile din decembrie în care totul este
diferit, revenind apoi la normal.
De fiecare dată se simțise izolat în această perioadă, de
aceea alesese să meargă la spital de cele mai multe ori. Lucrând se
simțea cel mai bine, se obișnuise, de altfel, să lucreze mult. Își
dorise să ajungă directorul spitalului și reușise. Responsabilitățile
conducerii spitalului îi răpeau tot timpul, dar acest lucru nu îl
deranja, deoarece îl făcea să uite starea de izolare în care rătăcea.
Familie nu avusese, cu prietenii rupsese legătura, dar asta nu îl
tulburase prea mult, așa se putuse dedica în întregime spitalului.

37
 Ieșind din casa părinților, simțise un gol pe care nu-l putea
umple atât de ușor. „În fine! Își zise mergând fără grabă spre casă.
Trecând pe lângă vitrine, își văzu reflecția și rămase pe loc să o
privească mai cu atenție. Observă niște zbârcituri pe față pe care
nu le mai remarca până acum sau pe care refuzase să le vadă. Nu-
i era frică de bătrânețe, știa că este normal, dar se gândi că frigul
îi împietrise chipul.
Casa îl așteptase în ordine. Mereu avusese grijă să
păstreze curățenia. Dar de această dată simți că lipsea ceva, însă
nu știa să-și explice ce anume și mai ales de ce. Stătea cufundat
în fotoliul său comod, citind, având doar lampa aprinsă, când,
deodată, auzi pe cineva bătând la ușă. Se uită pe vizor și văzu un
grup de colindători. Parcă i-ar fi fost dor să asculte colinde în casa
părinților, lângă bradul împodobit, când toată casa era stăpânită
de mirosul îmbietor al bunătăților pregătite de mama și de
atmosfera de sărbătoare, iar la sfârșit urătorii primeau colacii,
merele și nucile cuvenite pentru bucuria pe care au adus-o prin
vestea lor despre Nașterea Mântuitorului. Ținea minte să mersese
și el la colindat când era școlar, cu câțiva băieți de pe stradă.
Fuseseră bine primiți de multă lume, doar bătrânul Antim, care
era cunoscut ca fiind ursuz, îi alergase și îl alungase.
I se făcuse dor de acele momente și i-ar fi primit cu tot
dragul, chiar dacă nu avea casa pregătită pentru ei, fiind la fel ca
în orice altă perioadă, ca o insulă foarte îndepărtată de coastă,
unde nu se știe niciodată ce se întâmplă pe continent. Cum să-i
primească în această casă pe cei care aduc o asemenea veste mare?
Cum să-i primească când nu are cu ce să-i răsplătească? Stând în
dreptul ușii îi auzi cum își încep colindul și nu suportă. Grăbit,
scoase din portofel o bancnotă destul de mare, deschise și o dădu
micuților care rămân surprinși și își opresc urarea, pe când el a și
închis ușa, aproape fără să-i fi văzut.
38
 Se cufundă din nou în fotoliul pe care-l lăsase. Simțea o
durere în tot corpul. Se foia întruna, gândindu-se, când, brusc, se
cutremură tot, ca trăsnit. Se uită imediat la ceas. Nu mai putea,
era prea târziu, dar luă o foaie și se apucă să scrie planul pentru
a doua zi. Avea multe de făcut.
Dis de dimineață, era primul care intrase pe poarta
spitalului. Știa că spitalul colabora cu un centru pentru copii. Își
luă câteva zile libere, apoi alergă spre poartă și merse la piață, de
unde cumpără cel mai bogat brad. Acasă l-a împodobit cu tot ce a
găsit mai frumos, a atârnat ghirlande și funde roșii, a instalat
beculețe multicolore. A trecut pe la cofetărie și pe la magazinele de
jucării. Luă tot ce-i trebuia și a pregătit pachetele pentru copii.
Costumându-se, observă că arată altfel. Nu mai părea atât de
îmbătrânit ca înainte, unele riduri chiar îi dispăruseră. Serbarea
celor mici i-a umplut sufletul de bucurie, iar, când îi striga pe
nume, îi vedea venind cu pași repezi și nerăbdători să vadă ce
primesc de la Moșul.
Ajuns destul de târziu acasă, se întristă că nu mai putea
primi acum colindătorii. Spre surprinderea lui, cineva ciocăni la
ușă și, plin de speranță, se duse să deschidă. Cu adevărat, erau ei.
Îi primi cu inima deschisă. Îi aduse în casă, îi puse lângă brad și
îi ascultă cu atenție, la sfârșit dându-le colaci, prăjituri, mere, nuci,
turtă dulce și chiar jucării. Se simți plin de energie, bucuros, nu
știa să-și explice ce se întâmplase cu el, dar căpătase acea liniște,
acea împlinire, pe care o căutase și din a cărei lipsă a suferit.
În ziua de Crăciun își chemă părinții, care au fost
surprinși să-l vadă atât de energic, de fericit. Era luminos,
schimbat, ceva clar se întâmplase înăuntrul lui. Zâmbea, râdea,
glumea, vorbea.
Afară ningea cu fulgi mari, fiecare diferit, unic. El sta
privind dus la peisajul mirific. În curând se însera, iar el de-abia
39
aștepta. Asta însemna că încă o grupă de colindători va veni să-l
ureze pentru ultima oară. Zăpada imaculată, pură, candidă era
acoperită de reflecția beculețelor colorate, iar acest joc îi bucura
inima, gândindu-se deja la Crăciunul viitor. Era și el surprins de
faptul că abia acum, după atâția ani, înțelesese cu adevărat
semnificația acestei sărbători. Îi părea rău de anii pierduți în
neștiința acestui sentiment de liniște și bucurie pentru ceva ce era
deasupra tuturor, Nașterea Mântuitorului. Acești ani nu îi mai
putea întoarce, dar putea să-i trăiască altfel pe cei care vor veni. I-
ar fi căutat pe primii colindători, cei pe care aproape i-a alungat,
mulțumindu-le pentru schimbarea pe care o aduseseră în viața lui.
Amintindu-și de bătrânul Antim, nu voia să aibă parte de o soartă
ca a acestuia, de aceea trebuise să facă ceva urgent. Și reușise chiar
mai mult decât își propusese.
Ultimii colindători își încheie urarea și, privindu-i cum ies
pe poartă cu pași mici, ținând în mâini clopoței și zurgălăi, el își
amintea de copilăria, când, ca și acum, cristale de zăpadă cădeau
din cer, așezându-se într-un covor strălucitor și acoperind urmele
pe care le lăsau.

Un înger înghețat

Vasiloaia Cristina
Clasa a X-a
Liceul Teoretic "Brâncoveanu Vodă", Urlați

Iarna, un anotimp al așteptării, o vreme potrivită pentru

reînvierea amintirilor de aur și lansarea într-o călătorie

40
sentimentală, un timp în care te poți bucura de fiecare oră. Afară
este frig, însă tocmai de aceea sufletele noastre ar trebui să fie din
ce în ce mai călduroase. Liniștea a pus stăpânire pe camera în care
mă aflu și mă obligă să ascult glasul suav al vântului ce aleargă
pe afară. Privirea îmi este înghețată și simt că se întâmplă ceva.
Dintr-o dată simt o bătaie puternică în umărul drept, mă întorc,
însă nu e nimeni. Pe gaura cheii de la ușa celeilalte camere se vede
o lumină puternică. Încerc să mă ridic și să mă îndrept către ușă,
ating ușor clanța, iar lumina dispare. Mă întorc pe marginea
patului, iau o foaie și un creion, și încep să scriu câteva gânduri
ce îmi trec prin minte. Dar mă opresc, dintr-o dată, brusc, simt că
îmi pierd controlul și mâna mea începe să scrie singură niște
cuvinte greu de descifrat, pe care nu le-am mai văzut niciodată.
Mijlocul paginii rămâne gol, se oprește pentru o secundă și apoi
începe din nou să scrie, de data aceasta mult mai frumos, înțeleg
foarte clar tot ce scrie. Citesc într-un colț, deoarece aici literele sunt
mult mai aranjate și mai clare. Nu înțeleg de prima dată ce scrie,
însă după câteva încercări descifrez scrisul: „Nu te speria! Privește
spre geam!” Inevitabil, curiozitatea mă învinge, privesc spre geam...
Credeam că visez sau că geamul aburit de frigul de afară îmi joacă
feste. La geam stă un copil cu chip de înger, care pare că e înghețat.
Am puterea să merg și să deschid geamul, dintr-o dată frigul mă
îneacă și simt că mă pierd, însă reușesc să iau îngerul și să îl aduc
în cameră. Închid geamul și privesc puțin speriată acea minune. E
prima dată când văd așa ceva, până acum poate nici nu credeam
că există.
Nu mișcă, doar ochii par că nu sunt înghețați și că, de
fapt, văd tot ce se întâmplă în jurul lor. Trec câteva secunde și aud
un strănut amuzant. La început mă sperii, însă apoi un zâmbet
mi se ivește pe față, mi se pare că a fost caraghios. Începe ușor să
își miște mâinile și aripile, până când gheața se topește și își revine
41
la normal. Începe să zboare pierdut prin încăpere și se lovește de
pereți și de obiectele din jur. E speriat, însă eu îmi fac curaj și strig:
- Oprește-te! Îți faci rău!
Se oprește, se uită speriat la mine, se așază pe pat și îmi
spune:
- Iartă-mă!
Eu îmi pierd cumpătul și simt că am făcut o greșeală, nu
îmi doream să îl fac să se simtă vinovat sau să își ceară iertare, e
un înger, eu sunt un simplu om.
- Cine ești și ce cauți pe aici?
- Mă numesc Gabriel. Așa cum vezi sunt un înger și sunt
aici din întâmplare, zburam și îi păzeam pe oameni, însă păcatele
lor m-au făcut să cad, iar în frigul de afară nu am mai putut rezista
și am înghețat.
- Deci din cauza oamenilor ai înghețat?
- Da, și a faptelor lor, dar tu, un om bun, mi-ai redat
putere, îți mulțumesc, însă acum trebuie să plec, mă așteaptă și
alte greutăți peste care trebuie să trec cu bine.
- Așadar, nu doar iarna este cea care îngheață fără milă,
ci și sufletele oamenilor, cărora nu le pasă de durerea ce o
provoacă.
Îi deschid geamul și pleacă fără să privească înapoi. Nu
știu ce să cred, poate a fost totul un vis. Pentru câteva momente
nu știu ce se întâmplă cu mine, dar, dintr-o dată, în cameră se face
răcoare și frigul mă cuprinde și pe mine, mă întorc și văd că
geamul este încă deschis...

42
 Poveste de Crăciun

Frîncu Emma Cristina

Clasa a IX-a
Colegiul Național „I.L. Caragiale”, Ploiești

Uneori, fără să vrem, suntem martorii unor minuni în

care nici noi, cei care asistăm și nici cei implicați nu credem până
nu le vedem împlinite. De multe ori considerăm că suntem
intangibili și că viața noastră nu poate fi dată peste cap de niciun
eveniment care să ne perturbe, de fapt, greșelile în care persistăm.
Însă, sus, în cer, unde ni se țes destinele, unde se țese plasa de fulgi,
așa s-a țesut și povestea următoare, alături de minunile din ea. În
preajma Crăciunului din anul 2009, când îngerii zăpezii au atins
orașul cu bagheta magică, îmbrăcând totul într-un alb imaculat și
troienind cărările, ne-am trezit că trăim vremurile de odinioară pe
care le povesteau bunicii noștri, cu zăpezi desprinse din povești,
priveliști feerice și dansuri hipnotizante ale fulgilor de nea.
Peisajele magice iernatice fiind completate de reflecția luminii
felinarelor și a lunii în zăpada cristalină, toate acestea creând
atmosfera poveștilor lui Christian Andersen.
Prietenul nostru de familie, Codin, un tânăr de altfel
drăguț, foarte pedant și elegant, își trăia viața în lux, în petreceri,
necrezând că viața poate avea și altfel de cotituri, însă, destinul i-
a rezervat pe de-o parte un eveniment trist, și pe de altă parte, o
schimbare. La momentul acela, era un tânăr care nu aprecia decât
lucrurile materiale, în timp ce prietenii și familia sa erau de
neglijat. În noaptea de 23 decembrie, mama sa, care se implica în
activități de voluntariat, a suferit un accident grav. Din nefericire,

43
Codin nu a putut fi contactat la timp, el fiind la o petrecere, iar
mama sa a intrat în comă, el neputând nici măcar să-i spună că-
i pare rău.
Doctorii i-au mărturisit că niciun ban din lume nu o poate
salva, ci doar o minune. În momentul aflării veștii, în Codin s-a
produs o schimbare majoră, viața căpătând un alt înțeles și alt
sens, un înger luminându-i calea, s-a gândit că, fiind Ajunul
Crăciunului, o noapte a miracolelor divine, mama lui s-ar fi
bucurat să poată oferi un ajutor celor aflați în suferință. A mers și
a oferit daruri și hrană copiilor din orfelinate, iar din acea zi, la
magazinul de pâine aflat pe strada lui, a mers zi de zi să doneze o
sumă de bani pentru ca cei aflați în impas să poată zâmbi.
Vânzătoarea, cunoscând trecutul lui, a considerat o minune
schimbarea de atitudine, iar bunul Dumnezeu i-a dăruit o șansă
salvându-i mama. Ce putem înțelege noi din povestea sa? Că viața
are suișuri și coborâșuri și că lecțiile pe care le primim sunt despre
noi înșine și nu despre bani. În povestea lui Codin, deși a avut loc
un eveniment trist, se întâmplă miracole de Crăciun și schimbarea
suntem chiar noi înșine.

44
 Poveste de Crăciun

Ilie Ana-Maria
Clasa a XI-a B
Colegiul Național Nicolae Grigorescu, Câmpina

Era noaptea dinaintea Crăciunului.

„Frigul de afară îl afectau prea puțin pe Scrooge. Nu era
vânt mai biciuitor ca el, nu era viscol mai aprig...” Dickens avea
perfectă dreptate. Mă simțeam ca o clonă, banală a lui Scrooge.
Frigul și căldura nu mă atingeau, însă nu eram nici aprigă, nici
biciuitoare. Eram... bătrână și singură, dar mai aveam un refugiu.
Îți amintești că în noaptea dinaintea Crăciunului, acum... 37 de
ani, când mi-ai arătat un inel, cineva a aruncat pe fereastră o
carte? Dar că am citit povestea aceea an de an, în fiecare Ajun?
Acum o citesc singură... și realizez că sunt zgârcită cu sentimentele
mele. Nu le împart decât cu Tom și cu amintirea ta. Oh, uite,
dragule, niște copii, cu un inel, la fel cum eram și noi. Le voi da
lor cartea. Sper să mă poți ierta, dar este timpul să lăsăm povestea
să meargă mai departe. Inima este prea obosită, iar a ta s-a făcut
de mult țărână.
„Copii, iubiți-vă ca și cum ați fi otrăviți cu răutatea acestei
lumi, iar singurul antidot sunt buzele celuilalt. Pentru că asta este
lumea... fruct otrăvit, cu o membrană extrem de subțire. Dacă te
apropii prea tare, prea mult... te va intoxica. Partea ironică? Ești
obligat să o ții în brațe. Deci, copii... bucurați-vă de timpul pe care
îl aveți. Ca și cum ar fi ultima zi cu soare. Ultima, ploaie de vară.

45
Ultimul Crăciun petrecut împreună. Am țipat la tinerii de pe
trotuar și le-am aruncat cartea. M-au privit buimaci.
„Trrr”. Am crezut că este soneria. M-am ridicat în grabă,
dar „cuptorul, uituco” mi-a șoptit conștiința.
În casă persista parfumul timpului care trece-n goană, a
cozonacilor abia scoși din cuptor, amestecat cu un iz de piele arsă,
din lipsa mănușilor de bucătărie și a cuptorului ce se încingea la
exterior. Pe fereastra întredeschisă se furișau afară aburul și
căldura sărbătorilor, pierzându-se pe aleile dintre blocuri, iar o
răcoare plăcută le lua locul. I-am acoperit, mi-am făcut o ciocolată
caldă și am încremenit pe fotoliul din fața televizorului, împreună
cu Tom. Difuzau aceeași emisiune ca în fiecare an, cu o singură
diferență că scenariul se păstra intact, iar actorilor le mai cădea
câte o petală. A bătut ora 00. Tom a pornit spre ușa de la intrare
cu pași lenți.
„Stai. Nu vine. Nu mai vine. Stai”. I-am zis, dar și-a
continuat drumul. Știam că-i în zadar, un vis imposibil de a fi
realitate, dar m-am dus și eu spre ușă. Mă ardea pieptul și
respiram sacadat. Dar m-am dus și eu. Pentru că te iubeam.
Pentru că speram ca un copil, în ciuda articulațiilor care trosneau
în cadență. Pentru că mă simțeam din nou tânără, m-am dus. În
fața ușii mi-am contemplat acțiunea, mă blocasem, se oprise și
timpul, speriat de moartea mea aparentă. M-a salvat Tom.
„Miau” a spus.
„Da. Să ieșim. Ne așteaptă” am spus. Am pășit pe hol,
ocrotiți de lumina slabă a becului atârnat în colț și am așteptat.
M-a cuprins amețeala. Îți auzeam pașii urcând scările în fugă, cele
șase etaje, speriat că ai întârziat din nou. Îți vedeam umbra zveltă
apropiindu-se, deschizându-și brațele să mă cuprindă. Însă... s-a
ars becul. A dispărut și umbra.
Plângând, i-am spus lui Tom. „Poate la anul”.
46
 „Miau” zgâriind ușa dezamăgit.
„Da. Să intrăm. Ne așteaptă”. Am lăsat în urmă holul
întunecat și am revenit în universul nostru conservat cu grijă. Am
încuiat ușa prudent, pornind spre fotoliu. Ciocolata caldă se răcise
pe masă, cana era plină. Trebuie să recunosc că nu mi-a plăcut
niciodată. Prea dulce pentru venele mele îmbibate în cafea neagră,
amară, fierbinte, pe care acum nu mai puteam să o beau. Am spart
zeci de căni, fără tine devenea doar un lichid neutru. Mi-am reluat
locul în fotoliu, am luat poza ta, de lângă cană și ți-am spus
plângând: ” Te vrem înapoi, să umpli mesele de farfurii cu resturi
și căni cu zațul băuturii diabetic de dulce pe care o adorai. Ne e
dor de certurile nocturne, datorate țigărilor pe care le fumai pe
ascuns. Viața cu Tom e mai bună decât mă așteptam, chiar dacă
ai fost sufletul lui, m-a acceptat în poziția de înlocuitor. A trecut
alt Crăciun fără tine. Doar noi doi, bătrâni, grizonați, lenevind pe
fotoliu, cerșindu-ți să te întorci. Mereu ți-au plăcut jocurile... Inima
mă înțepa. Tom a venit în brațele mele.
„Miau”.
”Așa este. Poate la anul. Crăciun fericit!”
”Miau!”

47
 Vitralii- Arta Cristică
Motto: ”Crăciunul nu e altceva decât celebrarea
faptului miraculos că pământul devenise, brusc, cer”
(Andrei Pleșu – interviu luat de Adriana Bittel)

Popa Iulian
Liceul Tehnologic ”Energetic”, Câmpina
Clasa a IX-a E

Palpitând cu emoțiile unui început al anotimpurilor care

nu s-au înscris pe axa vremii, am depistat controverse acerbe, pe
afirmații construite dinlăuntru și am găsit în zeci de nori, pufoși
de auriu, rămânând c-un „carpe diem”... de ninsoare.
Tot alergând prin zăpadă, am observat cum s-a dus
cuminecătura luptei cu destinul și când am admirat primii fulgi de
nea, s-a dus cunoașterea muzicii interioare în muzeul clipelor și s-
a dizolvat, prea dintr-o dată, măsura de solfegiu ne-ntinat, cu
cetina bradului nesperat de luminos și totuși... e verde-n cremenea
putinței!
Convex-concav bătea o inimă, cu dantura de omăt
dansam concertistic, pentru că spinările elefanților zburau în visele
deprinderilor din Apus. Curgea sfințenia de paroxism și se
construia, încetul cu încetul, o liniște din Betleem, a magilor
înstelați: Gaspar, Melhior și Baltazar... Dar unde mă aflam? În
elicopterul cu mii și mii de averse a-cu-te, de aceea nu mai avea
sens abstinența... dorul se prefăcea în luntre, chipurile se
înmulțeau în rugăciuni mistaldice, vrând cu tot dinadinsul, un
replay contraltice.

48
 Colaborau cocorii printre sticlele de-opal și niciun strigăt
nu mai rămânea la mal, căci se scria o zbatere de-amurguri, de
lerui-ler prealuminat și îngerii se adunau, pe treptele de cosmic,
regăsiți.
”Să scrii la infinit, la soare, și la lună, să-i scrii lui Moș
Crăciun și versul renului pe globulețe își ca reprimi destinul!”
De unde se strângea ecoul pe-al farmecului alb, fără
comandă?
Se-nzdrăvenea torpila celei mai stabile energii cu lavandă!
Așa e dragostea din iarna vreascurilor nepătrunse de focul
veșniciei prinse-ntr-un acum...
Și v-ați lipit ideile abrupte de cozonacul pus în forme de
dulceață și ați clădit ninsoarea corului de fluturi? Poate că da, în
afirmație, să știți că încă e iluzie pe strada crudului Novembre, dar
se sfâșie în amor când bisturiul de-un Decembre ne lasă liberi, să
fim ninși cu veșnicia și cu subtila mân-a unui mithralic ieri!
Aș mai fi grinduit o stavilă de sarici, pe la gura sufletului
dumneavoastră, dar mă așteaptă o dorință făr’ de margini, ce n-
am grăit-o în pridvor, edulcorând semințele de bucurie și văruind
crăițele de feerie, cu mii de creste înălțate și iarna românească a
pus orașu-n arheologie a celui de curând încreștinat!
E un dram de reverie, cu glas adulmecat, s-a-nlănțuit
comoara și m-am înrourat, prin ceața-fantezie, religiosus-homo
rămâne aplecat de pictonorielorum, sanctissimos purtat!

49
 Magia Crăciunului

Băjinaru Denisa Maria

Clasa a V-a A
Școala Gimnazială nr.2, Boldești-Scăeni

Este Ajunul Crăciunului. Afară ninge. Fulgii ușori și albi

ca florile de cireș se joacă prin văzduhul ca cenușa, apoi se lasă pe
pământul somnoros. Zăpada scânteietoare împodobește copacii
cu ghirlande și par ca niște figurine de zahăr. Totul pare desprins
dintr-o poveste minunată. Afară răsună cu glas duios cântecele
copiilor, anunțând sărbătoarea care este numai la o zi de noi. Ca
peste tot se simte miros de cozonaci și prăjituri pe care le vom
împărți cu colindătorii. Împreună cu părinții mei împodobesc
bradul. Globurile și beteala argintie strălucesc printre ramurile lui
verzi și parfumate. Tata aprinde lumânările.
Întreaga familie petrece frumos seara sfântă și minunată
a Ajunului de Crăciun.
Când sunetul colindelor se strânge și noaptea coboară,
aștept și eu la fel ca toți copiii din lume, ca pe drumul nins, să
sosească și la casa noastră Moș Crăciun. Mama m-a trimis la
culcare, pentru că deja se făcuse târziu. Dar înainte să mă duc la
somn am luat laptele și prăjiturile pregătite dinainte și le-am pus
sub brad, pentru a-l surprinde pe Moș Crăciun. Apoi am mers în
camera mea unde mă aștepta pătuțul cald și jucăria mea preferată.
În curând, Moș Ene a venit și pe la genele mele. Lumea viselor mă
cuprindea. Se făcea că venise Moș Crăciun care mă întrebă cu
vocea lui duioasă:

50
 - Ai fost cuminte, draga Moșului? I-ai ascultat pe părinții
tăi? Te-ai purtat frumos cu colegii și bunicii tăi? Ai rezultate bune
la învățătură?
- Bine înțeles, dragă Moșule! Chiar dacă i-am mai
supărat, Moșul mi-a zâmbit și m-a mângâiat pe frunte.
Noaptea a trecut repede. Dimineața a sosit și mama m-a
trezit să-mi dea vestea că Moșul a venit și pe la mine și mi-a lăsat
daruri sub bradul împodobit. Am sărit repede din pat să văd ce
îmi lăsase. Am fost tare fericită să văd că-mi adusese darurile pe
care mi le-am dorit.
După-amiază am ieșit cu părinții mei afară unde am făcut
un om de zăpadă, ne-am bătut cu bulgări și ne-am plimbat cu
sania. Ne-am distrat de minune, dar la un moment dat, când ne
uitam pe cer, am zărit ceva roșu, care înainta prin aer parcă tras
de cele patru puncte maro aflate în fața lui. Era Moș Crăciun în
sania lui trasă de cei patru reni, Rudolf, Snoro, Timy și Buterfly.
Dintr-o dată, din sania Moșului a sărit ceva care venea spre mine.
L-am prins și mi-am dat seama că era un alt cadou. L-am deschis
și înăuntru era o scrisoare de pe care am citit:
”Dragă Denisa, Îți mulțumesc mult pentru prăjiturile pe
care mi le-ai lăsat, au fost delicioase! Și laptele la fel! După atâta
drum și împărțit cadouri mi se făcuse foame și eram însetat!
Cu drag,
Moș Crăciun”
Și pe spate scria: „P.S. Anul viitor vreau fursecuri cu
vanilie și lapte de cacao! Să fii cuminte!!!”
După ce am citit scrisoarea eram amuzată dar în același
timp uimită. Și mi-am pus niște întrebări: ”De unde știa Moșul că
o să fiu acolo în acel moment?”, ”De unde știa că darul o să ajungă
la mine? Poate îl lua altcineva” și ”De unde știa că mă pricep să
fac fursecuri?” La aceste întrebări numai el știe să răspundă!
51
 Dincolo de bradul împodobit, de cadourile primite de la
Moș Crăciun, de mirosul cozonacilor proaspeți scoși din cuptor,
Crăciunul pentru mine este o sărbătoare sfântă, căci atunci s-a
născut Iisus Hristos. Iubesc mult această sărbătoare deoarece este
un prilej de asta mai mult în preajma celor dragi, de a ne arăta
sufletul și de a-i ajuta pe cei de lângă noi.

Poveste de Crăciun

Bucura Roberta
Școala Centrală Câmpina
Clasa a VIII-a A

Era 23 decembrie. Mă pregăteam să merg la colindat

împreună cu Ana și Mihai. Îi așteptam pe aceștia la casa bunicilor
mei. După puțin timp de așteptare, prietenii mei au venit.
Am început cu casa bunicilor mei:
- Am plecat să colindăm,
Domn, Domn să-nălțăm!
Am colindat pe la toate casele și am primit portocale,
dulciuri, mere.
A mai rămas de colindat casa de după pod. Nu știm cine
locuiește acolo, dar vom afla în curând. Am început să colindăm
„O, ce veste minunată!”
- O, ce veste minunată!
În Betleem ni s-a arătat.

52
 Ne-am oprit din cântat și ne-am întors pentru a pleca, dar
ușa s-a deschis. Am dat cu ochii de o ființă strălucitoare, înaltă,
cu păr blond și ochi albaștri. Avea o rochie verde până-n pământ,
iar ceea ce ne-a uimit au fost aripile. Niște aripi mari și albe. Era
oare o zână?
- Dragii mei copii, intrați înăuntru, spune aceasta cu o
voce suavă și fermecătoare.
Înăuntru totul strălucea. Bradul era decorat cu globuri de
toate culorile. În vârf era o stea aurie. Sub pom erau zeci de cadouri
împachetate în hârtie roșie cu buline, altele aveau funde, altele erau
verzi ca pomul de Crăciun.
În fotoliul de lângă brad stătea un om, un bătrân care era
îmbrăcat în roșu cu cizme negre. Avea ochelari cu lentilele ovale.
Acesta sforăia.
- Moș Crăciun? întreabă zâna.
Moșul se trezi. Pe fața lui apăru un mare zâmbet
înconjurat de riduri.
- Voi, copii ați fost singurii care ați colindat această casă!
Vă mulțumesc, mi-ați făcut un Crăciun mai frumos. Sunt Moș
Crăciun și ea este zâna Lilo.
- Suntem onorați să-l cunoaștem pe Moș Crăciun în
persoană. Noi nu știam că zânele există și că sunt așa frumoase!
a zis Ana.
Zâna Lilo a zâmbit la noi și ne-a pus în pungile noastre
câte un pachețel plin cu dulciuri.
- Vreți să vă arăt „Fabrica lui Moș Crăciun? ne întreabă
Moșul.
- Cu siguranță! răspundem toți trei la unison.
Moșul și zâna ne-au condus într-o cameră foarte mare.
Aici erau niște ființe pitice, cu pistrui, blonzi sau bruneți, îmbrăcați

53
în verde. Spiriduși. Omuleții împachetau jucării. Jucării de lemn,
ursuleți, păpuși, trenuri... Paradisul jucăriilor se găsea acolo.
- Aceștia sunt spiridușii. Ei creează jucăriile și le
împachetează. Eu le iau în sanie, iar renii mei mă ajută să zbor și
să le livrez copiilor cuminți.
Unul dintre spiriduși ne-a arătat cum face un căluț din
lemn. Am încercat și noi să facem. E foarte distractiv. Moșul ne-a
arătat toți renii lui. Renul șef, pe numele său Rudolf, era diferențiat
prin nasul lui roșu. Ceilalți se numeau: Dasher, Dancer, Prancer,
Vixen, Camet, Cupid, Dander și Blitzen. Erau foarte drăguți și
amuzanți. Cel mai mult îmi plăcea de Rudolf. L-am întrebat pe
Moș dacă pot să-l iau acasă, dar el doar a zâmbit.
Mă trezesc a doua zi în patul meu. Nu îmi amintesc decât
casa Moșului, Zâna, Spiridușii, pe Rudolf și ceilalți reni, dar cum
am ajuns acasă?
Am coborât. Bunica croșeta, iar bunicul citea ziarul.
- Maria! Bună dimineața! mă salută bunica.
- Ați colindat casa de după pod? întreabă bunicul cu
zâmbetul pe buze.
- Da... de unde știi?
- V-a adus acasă domnul ce locuiește acolo. Ați adormit
când povestea un basm despre Rudolf. Așa ne-a spus. E un domn
minunat.
- Da, știu cine e! E Moș Crăciun! Am văzut renii,
spiridușii și zâna. Zâna Lilo!
Bunicii mei au început să râdă. Râdeam și eu cu ei. O
avalanșă de răsete răsuna în casa noastră. Azi era Ajunul, mâine
Crăciunul.
Ziua următoare, m-am trezit entuziasmată și am găsit un
cadou sub pom. De el era atașat un bilet.

54
 ”Crăciun fericit! Sper că ți-a plăcut casa mea. Ne revedem
anul viitor, copile drag”. Am deschis cadoul și am găsit un Rudolf
de pluș cu nas roșu.

Poveste de Crăciun

Ioniță Iulia-Mădălina
Clasa a VIII-a
Școala Gimnazială ”Mihai Eminescu”, Ploiești

24 Decembrie este ziua în care toți locuitorii orașului

Sacramento din California se pregătesc de invazia oamenilor de
zăpadă, ce avea să se întâmple de Crăciun, la fel ca în fiecare an.
Nimeni nu știe de unde vin sau unde se duc, ci doar că
atingerea acestora poate transforma oamenii în monstruozități
asemenea lor, acesta fiind motivul pentru care străzile sunt atât de
pustii în timpul sărbătorilor de iarnă.
Ușile caselor au fost încuiate, ferestrele acoperite, luminile
stinse, iar „plimbăreții albi” au început a aluneca pe zăpada
lucioasă și moale.
Deodată, se zăresc lumini orbitoare ce par să se apropie,
atrăgând privirile tuturor. Este o mașină din care coboară ușor o
femeie tânără, îmbrăcată modest, cu părul maroniu, lung până la
șolduri, mică de statură, însoțită de un bărbat înalt, ce purta o
vestă kaki și o pereche de jeans negri.

55
 Observând liniștea mormântală, ciocănesc apăsat la ușile
câtorva case, fără să primească vreun răspuns, până când, o fetiță
trage de pătura ce acoperea o fereastră și le spune celor doi să se
ascundă de plimbăreți.
Confuzi, aceștia doresc a pune întrebări cu privire la
plimbăreți, însă copila este îndepărtată de lângă fereastră de două
brațe ce dispar imediat scufundat în întuneric.
Se aud și melodii de Crăciun, urmate de pași. Călătorii
încearcă să fugă, dar femeia este prinsă în strânsoarea unei mâini
înghețate ce aparținea unui om de zăpadă, vizibil uimit la vederea
unor viețuitoare, însă extrem de fericit.
După câteva momente, omul de zăpadă începe a se topi.
Locuitorii orașului privesc atunci pe fereastră, stupefiați
de ceea ce se întâmplă. Umplu apoi străzile, toți dorind să înțeleagă
ce se petrece.
- Cum ai reușit să faci acest lucru, au întrebat ei.
- Nu vă pot explica. Nici eu nu pot crede, a răspuns femeia,
uitându-se din când în când la bărbatul de lângă ea.
- Voi încerca și eu, exclamă un bărbat dintre cei adunați
în jurul celor doi.
Și astfel, apropiindu-se de un plimbăreț și atingându-l,
omul s-a transformat numaidecât în gheață. Oamenii au fost
îngroziți de acest lucru.
Femeia i-a sfătuit pe ceilalți să se întoarcă în case pentru
a nu îmbrățișa același sfârșit tragic, ceea ce au și făcut. Nimeni nu
înțelegea însă de ce aceasta avea astfel de capacități extraordinare.
La primele raze ale dimineții, femeia se trezește,
nemulțumită de sfârșitul visului său, dar nerăbdătoare să-și
deschidă cadourile. Se ridică leneș din pat, apoi aleargă în
sufragerie, unde găsește bradul înconjurat de cutii de diverse

56
mărimi, atent împachetate. Pe cea mai mare cutie se afla un bilet
de hârtie, pe care copilul îl deschide:
”Doar sufletele bune pot face lucruri mărețe, doar acestea
pot topi gheața cu mâinile, însă cei cu sufletul pătat își vor găsi
sfârșitul încercând.”

Zânele zăpezii într-o poveste de Crăciun

Bîgiu Ștefania
Clasa a VIII-a C
Școala Gimnazială Centrală, Câmpina

„Oricât aș încerca, nu pot să închid un ochi. Așa e cu

nerăbdarea. Te obligă să numeri în gând minutele și îți menține
un rânjet permanent pe buze. Deși afară este un frig de-ți îngheață
oasele, nu îți pasă. O fi de vină mireasma efemeră de pâine
proaspăt scoasă din cuptor? Sau atmosfera specifică zilei de
douăzeci și cinci Decembrie? Oare ai fost destul de cuminte? Dacă
prezicerile părinților se adeveresc și zânele zăpezii nu te vor vizita
și pe tine? Dar este de-ajuns o singură privire pe fereastră și ești
pierdut în dansul atât de simplu și totuși atât de complex al fulgilor
de nea”. Aceasta era povestea mea preferată! Chiar dacă făcea
parte din cele interzise, nu exista zi de Crăciun în care să n-o
recitesc. Pare reală, însă situată într-un trecut atât de îndepărtat...
Numeroase legende vorbesc despre zâne cu părul de cleștar ce își
fac simțită prezența doar de Crăciun, lăsând în urmă veselie,
belșug și împăcare pentru tot anul oamenilor sinceri și buni, dar

57
teroare și tristețe celor cu sufletul înnegrit. Se pare că în trecut
Crăciunul ar fi fost o sărbătoare un motiv de bucurie. Greu de
crezut, deoarece astăzi este un motiv de spaimă. Consiliul ne-a
avertizat: ca în fiecare an, Rătăcitorii își vor face prezența în orașul
nostru.
Mai verific o dată minuscula încăpere. Ușa este încuiată,
iar obloanele sunt trase. Cu inima strânsă, privesc pe geam. Ce
speram să văd? Zăpadă? Nici măcar bunica nu a apucat Vremea
Veche în care aceasta încă există.
Boc. Boc-boc. Mușchii urechii sunt încordați, iar aerul
rămâne blocat în plămâni pentru câteva secunde. Cu fiecare
moment este tot mai frig. O voce înceată și tremurândă se aude pe
fundalul viscolului. Prin geamul aburit abia se vede o siluetă
cocoșată și un păr alb ca neaua din povești.
- Oameni buni la suflet, fie-vă milă de o biată bătrână
ostenită. Simt nevoia de a-mi încălzi bietul trup și a mai potoli
puțin foamea ce nu-mi dă pace.
Ne-au avertizat. Vor încerca orice metodă să ne înșele.
Dar oare era adevărat? La urma urmei era vorba de o simplă
bătrână. Dacă Rătăcitorii ar fi găsit-o afară? Atunci mi-am amintit
de o legendă cu rădăcini adânci, în vremuri de mult apuse: Zânele
te văd. Și așa cum ești în Ziua de Crăciun vei fi și restul anului.
Bunătatea va fi răsplătită cu veselie și răutatea cu tristețe. Poate
că asta era de fapt problema noastră: prea mult egoism și prea
puțină recunoștință. Așa că am deschis ușa și nu am regretat.
Bătrâna s-a dovedit a fi o persoană inteligentă,
supraviețuitoare a multe încercări. Mi-a spus cele mai frumoase
povești: despre tărâmuri în care în loc de o încruntătură, oamenii
poartă zâmbete pe față. Avea o sclipire în ochi... plină de
amuzament. Știa ceva, dar nu am reușit s-o fac să mi se

58
destăinuie. Pentru prima oară în atâția ani am adormit cu un
surâs pe buze.
O rază de soare blândă îmi gâdila privirea. Sunete ciudate
se auzeau de-afară, sunete străine mie, dar totuși atât de plăcute
auzului. Oare ce se întâmpla? O singură privire pe fereastră și am
înțeles: ceva se schimbase. Copiii purtau zâmbete pe chipurile lor
angelice și alergau de colo-colo, iar până și adulții păreau mai
înțelegători. Dar ceea ce m-a uimit peste măsură au fost picăturile
înghețate... nu bucățile de zahăr care cădeau din cer! Doar nu se
poate... Pentru prima oară în fața ochilor mi se așternea tabloul
despre care am citit atâtea, însă la care nici nu am îndrăznit să
visez: zăpadă imaculată și mici pete de culoare – oameni
zâmbitori.
Doi oameni pot vedea lucrurile în moduri diferite.
Important este să crezi în conceptele tale, să nu te lași influențat,
deoarece bunătatea poate topi până și cel mai înghețat suflet.

Poveste de Crăciun

Anton Iulia
Clasa a V-a C
Școala Gimnazială ”Toma Caragiu”

E iarnă. Natura a amorțit, fiind acoperită de o plapumă

groasă și albă. Această plapumă strălucește în văzul lunii ca
miliardele de stele de pe cer. Râul s-a acoperit cu un strat de cristale
de gheață, iar norii cern făină pe ulițele părăsite.

59
 În case e mare sărbătoare, căci a sosit Crăciunul. Bradul
este gata, sute de beculețe colorate și globulețe sclipitoare înveselesc
atmosfera friguroasă. Copiii îl așteaptă cu nerăbdare pe Moș
Crăciun, cei harnici chiar i-au pregătit fursecuri și lapte. Totul e
gata pentru venirea moșului.
Pe stradă, un băiat desculț și înfrigurat privea cu tristețe
brazii din casele oamenilor și bucatele gustoase de pe mesele
acestora. Cu lacrimi în ochi, încă mai aștepta un miracol de
Crăciun, încă mai spera că își va găsi o familie care să îl adopte,
încă mai spera la o familie care îl va iubi. În sufletul lui, încă mai
exista un strop de speranță, nu se putea da bătut. După ceva timp,
afară începu viscolul. Ninsoarea deveni mai deasă, iar zăpada
creștea din ce în ce mai mare. Pe râu se formă un strat și mai gros
de gheață. Casele se pierdeau în nămeți, oamenii de zăpadă
deveniseră monștrii de zăpadă, acoperiți cu grămezi de nea.
Pe când vântul bătea cu putere, băiatul se ruga la biserica
din sat care era și ea închisă. Acesta privi cu tristețe spre o casă.
Acolo văzu o familie care pusese lângă brad o mulțime de tablouri
cu un copil, iar la fiecare tablou, o candelă lumina chipul copilului.
Membrii familiei plângeau, la fel ca băiatul de pe stradă. Atunci a
descoperit că nu e singurul om trist de Crăciun.
Se pare că nu era nici singurul om necăjit de pe stradă. O
fetiță care plângea cu lacrimi de crocodil și era înfășurată doar cu
un cearceaf subțire. Aceasta observă un om îmbrăcat cu blănuri
călduroase și îi spuse:
- Nu vă supărați, nu vreau să cerșesc, vreau doar să vă
întreb ceva.
Acesta răspunse nervos și grăbit:
- Zi, mai repede, că e prea frig afară ca să pot rezista!
- Bine, aveți vreun loc micuț în care să mă pot adăposti?
Dacă nu aveți, nu-i nimic, oricum nu o să am viață prea lungă.
60
 - Păi, știi, eu aș avea chiar mai multe locuri, dar nu e loc
și pentru tine, o cerșetoare.
Atunci, omul plecă fără să se mai uite în spate.
Cei doi copii se întâlniră, iar băiatul, văzând-o înfrigurată,
îi oferi geaca sa care a încălzit-o pe fetiță. Aceștia au rămas
împreună, au reușit ca de Crăciun să fie adoptați chiar de familia
pe care o zărise băiatul.
Au avut un Crăciun cu cadouri de care s-au bucurat mult,
mâncare și iubire. La ei chiar a existat un miracol de Crăciun.
Au învățat că indiferent ce se va întâmpla, trebuie să speri
și vei ajunge departe.

Poveste de Crăciun

Nechifor Anisia Alexandra

Școala Gimnazială „Elena Doamna”, Ploiești
Clasa a V-a B

A fost odată un băiețel de 9-10 ani pe nume Gregory, cu

păr șaten și ochi verzi ca smaraldul, care trăia într-un sat mic și
uitat de lume la marginea pădurii. În sat se făceau pregătiri pentru
Crăciun, deoarece se apropia cu pași repezi. Bradul era împodobit
cu cele mai prețioase globulețe făcute din cristal și era atât de înalt
și luminos, că se vedea chiar și de pe lună. Ei aveau o masă foarte
bogată care se întindea de-a lungul satului, cu cele mai gustoase
preparate.

61
 Într-o zi, Gregory văzu ceva ciudat mișcându-se în
pădure. Era o ființă mov și drăgălașă care semăna cu o smochină.
Gregory se apropie cu pași mici pentru a nu o speria și
apoi o întrebă:
- Cum te cheamă?
- Zuma! răspunse ea timidă.
- Și ce ești tu?
- Eu sunt o ființă magică pe care voi oamenii o numiți
smochină.
- Și cum ai ajuns aici?
- Eu am picat din casa mea pe care voi o numiți coș de
picnic, în timp ce servitorul meu mă ducea în parc.
- Tu unde locuiești, Zuma?
- Eu locuiesc în capătul celălalt al țării, și aș vrea tare mult
să mă întorc! Mi-e dor de părinții mei! spuse ea printre lacrimi.
- Stai liniștită, o să te duc eu înapoi la familia ta, dar
trebuie să ne grăbim, deoarece astăzi este Ajunul Crăciunului, doar
știi că Moșul nu aduce daruri celor care nu dorm.
- Mulțumesc mult! spuse ea sărind în sus de bucurie.
Și cei doi porniră la drum.
- Pentru a ajunge acasă trebuie să trecem prin jungla
nesfârșită, marea gaură cu apă și de monstrul care păzește poarta
casei, spuse Zuma îngrijorată.
- Nicio grijă, Zuma, o să ne descurcăm împreună, spuse
Gregory.
Și cei doi își continuară drumul.
În drum spre casă, Gregory își dădu seama de ceva și
spuse:
- Go, Zuma, mi-am dat seama că jungla nesfârșită este
doar parcul din oraș, marea gaură cu apă este doar o băltoacă, iar

62
monstrul care păzește poarta casei este doar un câine micuț și
drăgălaș.
- Go, ce bine! spuse Zuma ușurată.
După toată marea lor aventură, cei doi ajunseră în fața
ușii. Zuma îl invită pe Gregory în casă să bea un ceai împreună
cu ea în semn de mulțumire. Gregory acceptă emoționat
propunerea ei și intră în casă. Când deschise ușa, avu o mare
surpriză. Era chiar casa pe care el o visase acum câteva zile. ”Ce
ciudat e destinul” spuse Gregory în gândul lui. Într-adevăr casa
arăta exact așa cum o visase el. Canapele mov, dulapuri argintii
și un șemineu uriaș. Dar, bineînțeles, toate acestea erau pe măsura
Zumei, adică foarte mici.
După ceai, băiatul plecă fericit acasă pentru că a putut
face o faptă bună de Crăciun.
El ajunse acasă exact la ora de culcare și fugi în camera
lui nerăbdător pentru sosirea Moșului.
Și-am încălecat pe-o albină, și v-am spus povestea c-o
smochină.

O poveste fără sfârșit

Carmen Diana
Școala Gimnazială „Sf. Vasile” Ploiești

Chiar de ieri, sfioșii nori au început pregătirile pentru

palatul de nea, în care regina iernii va sta. Ea îmbracă o rochie
cusută cu țurțuri de gheață și împodobită cu steluțe argintii. Pe

63
cap poartă o diademă cu flori de cristal, înconjurată de colind și
bulgări reci de argint.
Norii pufoși și groși au cernut fără încetare fulgi albi,
acoperind fără a clipi totul împrejur, cu nea strălucitoare. Casele
s-au îmbrăcat și ele cu scumpe căciuli din blănuri albe. Fulgii au
avut grijă să îmbrace în albe cojoace pufoase, crengile sticloase.
Brazii comandă au dat pentru cele mai frumoase straie de mătase.
Din vale, trompetele răsună, anunțând sosirea Crăiesei
Iarna, regina fulgilor de zăpadă, în caleașca ei de gheață dantelată.
Doi vizitii, oameni de zăpadă, conduc caleașca până la Palatul de
Cleștar. Mai sunt doar trei zile până la Crăciun, iar pregătirile
sunt în toi acum.
În case domnește mirosul de mere coapte, scorțișoară,
portocale și mirodeniile din turtă dulce și gustul cozonacului cu
stafide și nuci, sunt iarăși prezente îndată ce se aprind lumânările
din seara de Crăciun.
Crăciunul este o sărbătoare pe care o trăim cu toate
simțurile. Mirosim cetina de brad, ascultăm colinde, gustăm din
toate bunătățile, vedem luminițe multicolore și podoabele
sclipitoare din brazii frumos împodobiți.
A te simți în siguranță, a te bucura de o atmosferă de
sărbătoare, a sta cu familia, a cânta colinde – acestea sunt lucruri
neprețuite pentru fiecare persoană. Asta chiar și în casele mai
sărace, unde Crăciunul nu înseamnă mai mult decât o ramură de
brad, o gutuie și un măr.
În depărtare se vede un pitic de zăpadă. Are un catalog în
mână, iar prezența nu o mai amână; toată lumea este acolo,
colinde repetă solo. Regina Iarnă stă în fața tuturor, dă tonul
orchestrei încetișor. Două zile, două nopți, ei tot au repetat, de la
A la Z, iar totu-i învățat.

64
 Este noaptea de Crăciun! Mii și mii de stele tot văzduhul
luminează. Din toate părțile se aud colinde minunate: „O ce veste
minunată”, ”Trei Păstori”, ”În grădina raiului”. Sunt tineri
colindători, senini, zâmbitori, cu obrajii îmbujorați de frigul aprig.
Copiii cuminți au fost, părinții și-au ascultat, devreme s-au culcat,
cu emoție în suflet Nașterea Domnului au așteptat.
Dimineața s-a auzit câte un strigăt de fericire din fiecare
casă. Sub fiecare brad erau felurite jucării și cărticele, primite în
dar cu drag.
Bucuria Nașterii a cuprins lumea toată sub Steaua care la
Bethleem a răsărit, Minunea Lumii s-a ivit, multă iubire, înțelegere
și dăruire în lume au năvălit.
Acum vreți povestea mea să o știți? Bunica mea m-a
învățat să plec la Crăciun la colindat. Să mă bucur, să ascult, să
dăruiesc, să iubesc mult. Să mă rog la Dumnezeu, să cred că
Moșul e trimisul Domnului, să caut iubirea, adevărul și dreptatea
și în mine, nu doar în alții, că doar așa lumea va fi a mea. Oare
dacă toți am căuta iubirea, fericirea și înțelegerea în noi, am avea
mai puține griji, am fi mai fericiți, ori cu persoanele de lângă noi,
mai atenți? Dar dacă lumea ar fi perfectă și nu am cunoaște
supărarea, cum am distinge frumosul de urât? Fără rău nu există
bine!
Acum vă las, mă duc spre cer ca să privesc doar-doar,
steaua o să zăresc și vă promit că la voi toți o să mă gândesc.

65
 Poveste de Crăciun

Belciug Rebeca
Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”
Clasa a V-a C

Era Ajunul Crăciunului. Ziua în care mi-a început

povestea, astfel viața mea schimbându-se total.
Așa mi-a început noua viață.
Abia mă trezisem și am vrut să cobor să iau micul dejun
cu familia. Intrând în bucătărie, văd doar o urmă de bezele albe și
pufoase. Totul era ciudat. În casă domnea o liniște bizară pentru
astfel de zile de sărbătoare.
Știam că părinții sunt în concediu și John, fratele meu, nu
avea cursuri de chitară. Derty, menajera, avea liber. La ea se
explica, dar restul... nu știu unde or fi.
După ce am mâncat singură, am urcat la mine în micuța
cameră, pentru a mă pregăti să plec în căutarea cadourilor
perfecte.
Când ies din curtea casei dau de o stradă pustie în care
casele sunt învelite în omăt și beculețe în culorile curcubeului. Pe
mijlocul șoselei se vede încă o dâră de bezele.
Îmi continui drumul nebăgând înseamnă cea de-a doua
urmă a dulciurilor gustoase. Deodată observ că sunt urmărită,
încep să fug, persoana din spate urmându-mi gestul.
Inima-mi aleargă odată cu mine. Arunc o privire în spate
și observ din nou acel șir ciudat și colorat făcut din desertul dulce
întâlnit de dimineață în bucătărie, acompaniat de strada pustie.

66
 Continuându-mi drumul dau peste o persoană. Mă uit la
ea și când sunt pe cale s-o întreb dacă e bine, în fața mea apare o
grămadă de... pitici?
Aceștia se ridică și spun toți într-un glas:
- Ne pare rău dacă te-am speriat! Noi suntem Piticii
Zahărului.
- M-ați speriat rău, dar cine sunteți voi și ce caută niște
pitici în viața reală? Sunteți doar în basme.
- Dă-mi voie să te contrazic, noi existăm de secole pe
această planetă, chiar dinaintea voastră. Eu sunt Trifoi, spune cel
mai bătrân, iar ei sunt nepoții mei, Mentă-Albastră, Ureche-Lungă
și ea e fiica mea, Cicoare din Zare.
- Eu sunt Arabelle... și atât. Unde sunt oamenii și de ce
mă urmăreați?
- Oamenii sunt în Turnul din Turtă-Dulce. Zâna
Portocală și Elful Tic-Tac îi țin prizonieri. Tocmai de asta te-am
urmărit. Pentru că tu ești aleasa care îi va învinge pe haini. Tu
ești Regina Arabelle a Piticilor de Zahăr.
- Sunt o simplă fată, fără nimic special! Nu am cum să
fiu aleasă, nu vă pot ajuta.
- Tu ești aleasa. Alună-Maronie, veverița magică a spus
că ai puterea de a învinge orice ființă posibilă, cu excepția zânelor.
Ele pot fi învinse doar cu praful Crăciuniței Roz, ce cântă balade,
auzite de plante și animale.
- Unde o putem găsi?
- Ea crește pe Muntele Banana-Glazurată. Acolo pot
ajunge doar Gnomii Bătrâni.
- Atunci, dragi prieteni, la treabă! Nu avem timp de
pierdut.
Ei dau afirmativ din cap și se așază formând un cerc în
mijlocul căruia stau cu Trifoi și Cicoare-din-Zare încep să
67
rostească o incantație ce ne teleportează în fața unei peșteri uriașe,
aranjată în spiritul Crăciunului și plină de neaua ce strălucea
subtil.
Intrând acolo, un omuleț verde și bătrân ne zâmbește
dulce. Avea în mână o tavă de prăjituri acoperite cu scorțișoară,
iar pe cap purta o căciuliță de Moș.
- Bună, copiii mei! Vă așteptam. Am praful de Crăciuniță
Roz, învingeți răul cu puritatea voastră. Eu cred în voi!
Ne înmânează sacul și plecăm. Trifoi ne teleportează
înapoi, unde ne face un mic plan. Cicoare și Mentă și-au mai
chemat din prietenii lor licuricii, iar Ureche își cheamă dragonul.
Alături de soldații mei curajoși atacăm Turnul de Turtă Dulce.
Lupta a fost una strașnică, în care toți elfii au fost
transformați în gelatină.
Am rămas eu și Zâna care arunca globuri luminoase din
sceptrul ei. La un moment dat Trifoi reușește să ia unealta magică,
iar eu arunc praful pe Zâna care în câteva secunde se evaporă
transformându-se într-un brad mai luminos și mai frumos decât
orice alt conifer văzut de mine.
Eliberăm oamenii și totul revine la normal, cu excepția
mea, care devin un erou al Crăciunului.

68
 Poveste de Crăciun

Baciu Valentin Mihai

Clasa a V-a A
Școala Gimnazială „Elena Doamna”, Ploiești

Într-un sat micuț, lângă o pădure, trăia un băiețel pe

nume Mircea. El era un copil cuminte și ascultător. Mircea locuia
cu bunicul, deoarece nu avea părinți.
Bunicul lui Mircea îi spunea mereu povești despre
zăpadă. Copilul era uimit de poveștile bunicului. El nu a văzut
niciodată zăpadă. Era singura lui dorință de Crăciun în fiecare an.
În dimineața din Ajunul Crăciunului, Mircea porni prin
sat să întrebe pe țărani unde ar putea găsi zăpadă. Și-a pus o
hăinuță și a fugit pe ulițele satului.
Întrebă la fiecare casă și orice om ce îi ieșea în cale, dar
nimeni nu știa să-i răspundă. Ajunse la ultima casă din sat. Își
făcu curaj și, călcând pe prispă, ușa se deschise scârțâind. În casă
era întuneric, dar, brusc, s-au aprins câteva lumânări. Acolo se
afla un om bătrân. Se știa că este înțeleptul satului. Copilul îi
povesti, timid, ce caută. Văzându-i lacrimile curgând pe obrajii
roșii, bătrânul îl îndrumă pe copil să caute zăpada departe, în nord,
în pădurea unde ninge mereu. Apoi a condus copilul afară, a
suflat, și toate lumânările s-au stins.
Deși avea doar 9 ani, copilul știa să folosească busola
bunicului, pe care a luat-o alături de două pâini și câteva haine
groase. Grăbit, a plecat la drum în căutarea zăpezii.
Ajunse în pădurea din apropierea satului. În tufișuri se
ascundeau fel de fel de animale sălbatice. Brusc, băiatul încetă din

69
mers. Privea în jurul pădurea uscată și sinistră. Auzea un foșnet
și vuiet înfricoșător. Vântul bătea cu putere și copacii parcă se
aplecau la pământ trosnind. Soarele dispăruse sub norii grei și
apăsători. Îl cuprinse spaima.
Deodată, un spiriduș a ieșit din tufișuri. Era foarte mic,
dar avea urechi mari și ascuțite. Acesta a salutat băiatul și l-a
întrebat ce face în pădure. Băiatul i-a răspuns că el caută zăpadă,
pentru că nu a văzut niciodată cum arată.
Spiridușul s-a îngrozit la gândul că acea pădure era
periculoasă și îl sfătui pe copil să se întoarcă. La început, băiatul
a refuzat, dar la insistențele spiridușului, acesta s-a întors trist,
spre casă.
Cu cât se apropia de sat, cu atât era mai frig. Mergând
abătut pe cărare, simți ceva rece pe obraz. Se opri și întinse palma.
Un fulg alb și delicat i se topea în palmă. Continuându-și drumul
către casă, Mircea observă cum fulgii se îndeseau. Coborau ca
într-un dans. Ușor, ușor, fulgii se uneau pe pământul rece.

Păpușa din spatele vitrinei

Voicu Anamaria Alexandra

Liceul Tehnologic Agricol
Clasa a V-a

Afară ninge cu fulgi mari și deși. E frig! La noapte totul

va îngheța. Oamenii cu căciuli groase, îndesate pe urechi, fulare

70
înfășurate bine în jurul gâtului și mănuși călduroase freamătă pe
străzi, într-un du-te-vino amețitor. Glasuri cristaline de
colindători, anunțând bucuria Crăciunului, se aud din turla
bisericii.
Vitrinele magazinelor frumos decorate îmbie pe oricine să
intre și să se transforme în spiridușul Moșului pentru cei dragi.
În fața magazinului cu jucării al părinților mei, stă cu
năsucul mic și roșu lipit de geam, un ghemotoc de fată, cu părul
buclat ieșindu-i de sub fesul ros de vreme. Privește cu ochii
înlăcrimați păpușa cea mare, cu obrajii de porțelan, ochi albaștri
de cristal și părul de mătase. Îi seamănă atât de mult, dar sunt
totuși atât de diferite! Păpușa are o căciuliță roșie minunată,
paltonașul de stofă fină are guler de blăniță și este așa de călduros,
iar din ghetuțele de piele nu se văd degetele învinețite de frig.
Păpușa vie din spatele vitrinei se ghemuiește pe trotuarul
rece și își strânge genunchii sub hăinuța ponosită. Pentru ea de ce
nu există Moș Crăciun? Adoarme suspinând și se visează într-o
cameră mare, cu tavanul pictat cu îngeri și pereți în culori calde,
liniștitoare. Într-un colț, tronează un brad enorm, împodobit cu
globuri strălucitoare și beteală aurie, iar în șemineu lemnele
trosnesc sub văpaia flăcărilor.
Ea e îmbrăcată într-o rochiță de tafta roșie, părul e prins
frumos cu o bentiță de mătase, iar în piciorușe are pantofi albi de
lac.
Sub brad sunt o mulțime de cadouri cu hârtii colorate și
funde mari, iar din sufragerie se simte aroma bunătăților aranjate
festiv pe o masă mare, cu față albă scrobită. Supă aburindă,
friptură rumenită, dulciuri fel de fel... Tresare... Nu a fost decât un
vis!
Din colțul meu de joacă o privesc. Mama a văzut-o și ea.
Se apropie, mă îmbrățișează și mă sărută ușor pe frunte. Îmi iau
71
geaca și căciula și ies pe ușă. Fetița nu mai este, a plecat. O zăresc
printre oameni, alerg după ea și o prind ușor de mână. Îmi
zâmbește trist și mă urmează. O cheamă Clara, este orfană.
Trăiește pe străzi, din mila oamenilor. Unchiul ei a alungat-o din
casa părintească și nici un Centru pentru orfani nu o primește; nu
are acte.
Am ajuns acasă. Mama i-a pregătit baia și cât Clara se
joacă cu spuma, îi aleg o rochie roșie, ciorapi albi, fini și pantofiori.
Dana, sora mea, îi prinde părul cu o fundă de mătase și apoi toate
trei, gătite ca niște prințese, coborâm în living. Se simte un miros
îmbietor de vanilie, scorțișoară și brad. La ușă cântă colindători.
Deschidem ușa sufrageriei. Tavanul e pictat cu îngeri, iar
sub bradul înalt, gătit cu globuri roșii și luminițe, sunt multe cutii
de cadouri. Îi dau Clarei cutia cea mai mare, învelită în hârtie
verde și fundă mare roșie. O deschide timid și începe să plângă. E
păpușa din vitrină! Fața i se luminează și ne îmbrățișează fericită.
- Așa cum am visat! Sper să fie aievea sau să nu mă mai
trezesc niciodată.
- Este real, îi spune Dana.
- Și nu te vom lăsa să ajungi pe străzi, adaugă tata. Vei fi
fetița noastră, dacă vei fi și tu de acord.
A fost un Crăciun minunat. După sărbători, părinții mei
au adoptat-o pe Clara și acum suntem fericite toate trei.
În fiecare an, de Crăciun și de Paște facem pachete cu
hăinuțe și mâncare și le dăruim copiilor străzii. Clara nu vrea să
uite că strada a fost, cândva, casa ei.

72
 Poveste de Crăciun

David Ana-Maria
Clasa a V-a B
Școala Gimnazială „Elena Doamna”, Ploiești

A fost odată ca niciodată, pe tărâmul lui Moș Crăciun de

la Polul Nord, o fabrică de cadouri. Acolo lucrau sute de spiriduși
dornici să-și ducă planul la bun sfârșit – ca fiecare copil să aibă
darul lui de Crăciun. Munceau zi și noapte, fără oprire sperând ca
într-o bună zi treaba să fie terminată. Moș Crăciun, evident șeful
lor, îi supraveghea zilnic împreună cu soția lui, Crăciunița.
În fabrică era o mică și neînsemnată, spiridușă. Pe ea o
chema Elina. Ea avea părul negru, prins mereu într-un coc strâns,
veșmintele ei erau verzi ca bradul și botoșii ei, negri ca tăciunele,
zăngăneau la fiecare pas. Ea era ajutorul moșului. Ambala și
dezambala cadourile. După aceea le încărca în trăsura moșului.
Anul acesta ea ar fi vrut să înhame renii la trăsură. Îl rugă ce îl
rugă, până când moșul fu de acord.
După ce totul fu pregătit și încărcat, Elina se duse să
înhame renii. Rudolf, speriat de un zgomot, își luă zborul cu tot cu
ceilalți reni și cu Elina.
- Ajutor! strigă ea.
Renii o purtară în zbor, până mai sus de noi.
- E seara de Crăciun și Moșul trebuie să livreze cadourile.
Acum ce va face? Se va supăra pe mine, și m-ar putea concedia.
- Tu trebuie să le livrezi!
- Cine a spus asta?
- Sunt eu, Rudolf! Renul cu nas roșu.

73
 - Dar cum voi putea să le livrez la timp?
- Te voi ajuta eu!
- Bine! Să o facem!
- Prima oprire e în Rusia. Toți copiii de acolo au vrut pisici
și câini robot...
- Atunci ce mai aștepți? Presară praful magic peste lume!
Fără să mai aștepte să i se spună de două ori, făcu ce i se
spune. Era uimitor! Până aproape de sol picățelele de praf magic
se transformau în cadouri. Copiii erau foarte fericiți.
- Mulțumim mult, Moșule!
După aceea au trebuit să ajungă în America.
- Ce săculeț să iau? Majoritatea au vrut cărți și restul au
vrut role.
- Ia săculețul roșu! Repede!
- Bine, acum îl iau.
Făcu aceeași procedură, toți copiii se încălțau cu rolele, iar
ceilalți își strânseră cărțile abia primite la piept.
Apoi s-au oprit în China, Asia, Australia și Africa, și au
ajuns și în Europa. Acolo a presărat un praf magic mai special.
Fiecare copil din România și-a dorit altceva. Într-un final un cadou
a ajuns și la mine. Văzându-mi cadoul, mi-am zis în sinea mea că
a fost Elina, anul acesta. Lângă cadou, am găsit un bilețel „Te rog
să-mi scrii povestea într-o carte”. Am râs. După aceea am intrat
în casă gândindu-mă la Crăciun, și la magia lui. Poate că vă
întrebați ce s-a întâmplat cu Elina și cu renii. Au ajuns cu bine
acasă și moșul i-a mulțumit Elinei ca a livrat cadourile la timp.
Așa s-a încheiat un Crăciun din viața mea.

74
 Poveste de Crăciun

Anghel Ioana Cristina

Clasa a V-a B

Andreea se duse la culcare cu un milion de întrebări în

cap. Era Ajunul Crăciunului și fetița de 10 ani nu putea adormi.
Avea nevoie de răspunsuri.
Pentru a treia oară, în această seară, mami deschise ușa
camerei:
Trebuie să te culci, Moș Crăciun nu va veni până nu
adormi.
- Moș Crăciun are timp să facă jucării pentru copiii din
lumea întreagă? întreabă Andreea. Câți spiriduși lucrează pentru
Moș Crăciun? Îl ajută doamna Crăciuniță? Dacă renii obosesc?
Dacă Moș Crăciun nu găsește casa noastră?
Andreea punea atât de multe întrebări, încât mami nu
avea timp să răspundă:
- Sssssst, spuse mami. Închide ochii și voi încerca să-ți
răspund la toate întrebările.
Andreea puse capul pe pernă și ascultă povestea în tăcere.
- A fost odată ca niciodată un copil foarte curios, pe nume
Andreea care își dorea să îl întâlnească pe Moș Crăciun. Ea voia
să vadă cum Moș Crăciun face jucării pentru toți copiii, spuse
mami. Polul Nord era foarte departe de casa ei din Ploiești, iar
Andreea, David și Alexandra deciseră să meargă pe jos. Prin
zăpadă și lapoviță, ploaie și grindină... cei 3copii au mers și au
mers...
- Cât a durat? întrebă Andreea cu o voce somnoroasă.

75
 - Multe, multe zile. Și copiii erau foarte obosiți.
- Ceea ce au descoperit la sfârșitul călătoriei era un orășel,
o adevărată fabrică de cadouri mai presus de cele mai mari visuri
ale lor, spuse mami.
Andreea zâmbi gândindu-se la un șir nesfârșit de cadouri
aliniate unul după altul. Apoi se rostogoli în patul său și închise
ochii.
Când doamna Crăciunița văzu că îi are musafiri pe
Andreea, Alexandra și David, veniți tocmai din Ploiești, ieși repede
să îi întâmpine.
Andreea, Alexandra și David o urmară pe doamna
Crăciuniță prin fabrica specială a Moșului, minunându-se la
vederea atâtor jucării frumoase.
Fiecare cameră din fabrica Moșului era plină de spiriduși.
Și fiecare spiriduș avea sarcina lui. Spiridușii erau atât de ocupați
să termine până la Crăciun, încât nu se opreau din muncă să
vorbească cu vizitatorii.
Dar un mic spiriduș se opri din munca sa, fericit să stea
de vorbă cu copiii:
- Haideți să dați o mână de ajutor! spuse spiridușul Eddie.
Urmând instrucțiunile spiridușului Eddie, Andreea începu
să numere piesele de puzzle, David lustruia cuburi de lemn, iar
Alexandra umfla mingiile. Întregul atelier fremăta de entuziasm.
Când Andreea termină grămada de puzzle-uri, Eddie îi
conduse în altă cameră de biciclete.
- Puteți vopsi aceste biciclete în ce culori vreți, spuse Eddie.
Numai să le faceți strălucitoare pentru ca toți copii să le iubească.
Andreea și Alexandra vopsiră toate bicicletele cu speranța
că una dintre ele va deveni a lor.
Dintr-o dată, se auzi un cântec. Andreea se trezi. Nu îi
venea să creadă că a fost un vis. Sub brad erau multe cadouri.
76
Andreea și-a ales un cadou. În el era un clopot cu un mesaj: „Chiar
dacă ai visat, nu înseamnă că nu m-ai ajutat. Moș Crăciun”.
Andreea era cea mai fericită.
Asta a fost o poveste de Crăciun.

Crăciun Fericit!

Ionescu Maria-Elena
Colegiul Național „Ion Neculce” București

Fulgi plăpânzi dansau în cer un vals pașnic. În întunericul

profund, grațios, se mișcau spre pământ, scăldați în lumina lunii.
Puteai zări prin geamuri o lumină pașnică, căldura
șemineului parcă imprimându-se în imagine.
Colindătorii se întorseseră demult acasă, era aproape de
miezul nopții.
Mai puteai auzi vag sunetul copitelor de cai, semn că unii
abia acum se întorceau la casele lor.
Dintr-un geam aburit, de care țurțuri mândri atârnă, o vei
zări pe Ophelia stând într-un fotoliu, croșetând un fular pentru
soțul ei, Killian.
Cei doi au o poveste îndelungată în spate. Se cunosc din
școala generală.
Vremuri în care Killian doar o tachina pe Ophelia, aceasta
ajungând în cele din urmă să se lupte crâncen pentru un strop de
putere. Și așa se naște o prietenie.

77
 Crescând, podul casei lui Killian devine locul lor de joacă,
„Fortăreața” lor. Balauri, zâne, pirați, sirene și strigoi iau viață și
totodată, sfârșesc acolo.
Perioada adolescenței i-a schimbat, dintr-o dată, cei doi
ajung să se privească cu alți ochi. Parcă tot cei mai buni prieteni
erau, dar cu ceva în plus. O altă perspectivă le capta acum atenția.
Și așa, ei bine, cei doi ajung să se căsătorească.
Ophelia își terminase acum studiile în literatură și se
întorsese acasă. Fusese la Paris pentru facultate.
Killian devenise chirurg. El studiase în țară, iar acum era
cel mai căutat din branșa sa din întreg orașul.
Cumva, firea artistică a Opheliei și spiritul logic și
cercetător al lui Killian s-au conectat la mijloc. Păreau a nu avea
nici o legătură, totuși, o forță i-a vrut împreună. Meniți unul
pentru celălalt.
- Iubito, sunt acasă! strigă bărbatul extenuat de la intrare.
Ophelia lăsă andrelele și fularul aproape terminat și
merse să își întâmpine soțul cu o îmbrățișare și un sărut.
- Grăbește-te, cina este gata!
Furculițele ce loveau finul porțelan era singurul sunet
schimbat între cei doi.
- Cum a fost ziua de azi?
- Eh, aceleași fleacuri. Pacienți peste pacienți, diagnostice
peste diagnostice, prescripții peste prescripții...
Liniște din nou.
Mereu se întâmpla așa în perioada sărbătorilor.
Cei doi se izolau, fiecare se pierdea în colțul său de lume,
până după Anul Nou.
Apoi, totul revenea la normal.

78
 Din primul an al căsătoriei lor, Ophelia și Killian și-au
dorit un copil. Sexul sau aspectul copilului nu se numărau printre
grijile lor. Tot ce își doreau era un copil sănătos.
Spre fericirea lor, în urmă cu trei ani Ophelia a rămas
însărcinată. Bucuria celor doi nu putea fi măsurată în cuvinte,
urma să aibă un copil!
Fericirea botezului, alegerii numelui, aranjarea camerei
bebelușului, toate s-au spulberat foarte ușor. Ca prin vis. O iluzie
de scurtă durată.
Ophelia pierduse sarcina chiar în Ajunul Crăciunului.
De atunci, bradul și decorațiunile nu mai contau în viața
lui Killian. Micile tradiții deveniseră inutile, la fel și bucuria.
Crăciunul era acum doar o amintire a unei speranțe pierdute, a
unui vis demult apus.
În ciuda acestor lucruri, după ani de durere, Ophelia încă
mai trăia cu credința că cei doi pot avea o familie, un copil și o
bucurie doar a lor. Că dacă măcar ar încerca să-și clădească din
nou un viitor, nimic nu i-ar mai opri de această dată. Că totul
poate fi ideal.
- Margaret va avea un copil!! Exclamă femeia cu o voce
tremurândă.
Killian lăsă furculița din mână și pe un ton aspru îi
răspunde soției:
- Nu vom avea discuția asta acum! și dă să își ia furculița
din farfurie.
Ophelia îl oprește împreunându-și mâna cu a sa:
- Killian, e doar un botez, nu e nimic în neregulă cu asta!
spune pe un ton blând.
- Cum să nu fie greșit?! Cum ai putea să mergi într-un
asemenea loc, după, după...
Ophelia îl îmbrățișă cald.
79
 - Este totul bine, te rog, lasă-mă să merg. Măcar pentru
Margaret.
Killian trântește farfuria de podea și pe un ton nervos și
îndurerat îi răspunse femeii acum speriate:
- Nu vei merge nicăieri! Tu și cu toate impresiile tale! Crezi
că...
Fusese oprit de un plânset puternic ce venea de afară. Cei
doi se privesc unul pe celălalt, ascultând vocea crudă și gălăgioasă,
în liniște.
Merg la ușă, împreună, pentru a afla ce se întâmplă.
Deschid ușa și pe scările de la intrare se afla un prunc cu
obrajii roz de frig, ce urla din toate puterile.
Ophelia se aplecă pentru a ridica bebelușul și observă că
are un mesaj prins în fașă:
„Crăciun fericit!”

În Țara lui Moș Crăciun

Bădulescu David
9 ani
Școala Gimnazială „M. Sadoveanu”,
Întorsura Buzăului-Covasna

Afară ninge cu fulgi mari și pufoși. Totul este acoperit cu

un strat strălucitor de vată de zahăr. Stau la geam și privesc
dansul fulgilor de nea din cer.

80
 Am nouă ani și mă gândesc de ce unii prieteni, colegi spun
că Moș Crăciun nu există, iar... mama și tata, fratele mai mare,
bunicii vorbesc despre el. Eu ce să mai cred? Mama îmi spune
atunci când mă îndoiesc : „Să nu crezi în Moș Crăciun... ai putea
la fel de bine să nu crezi nici în zâne, nici în povești”... Eu cred că
Moș Crăciun există!!!
Adesea mă întreb cum o fi acolo în Țara lui Moș Crăciun,
în satul său. Dar ce să vezi... dintr-odată în fața mea a apărut un
elf, care mă poftește să-l urmez. Mă invită în Țara lui Moș
Crăciun. Uauuu!
Călătoria până la destinație durează cât un clipit din ochi.
Aici e multă zăpadă, dar nu e frig. Mi-a luat ceva timp să mă
dezmeticesc. Apoi alături de prietenul meu elf am vizitat satul lui
Moș Crăciun.
Am vizitat grajdul renilor și i-am cunoscut pe toți renii lui
Moș Crăciun. Cel mai mult mi-a plăcut de Rudolph, cel cu nasul
roșu, nasul lui luminează drumul și îl ajută pe Moș Crăciun să
vadă casele tuturor copiilor cuminți.
În atelierele elfilor e agitație mare. Elfii tineri, care abia au
terminat școala, erau cei mai agitați. Ei nu știau încă ce vor avea
de făcut. Unii urmau să fie trimiși la Moș Crăciun, să-l ajute să
citească scrisorile, alții urmau să-i ajute pe pitici să construiască
jucării, să pregătească tot felul de cadouri, iar alții urmau să
colinde lumea în lung și lat cu darurile de la Moș Crăciun.
Era multă agitație acolo în satul lui Moș Crăciun. Totul
era minunat. Cu Moș Crăciun nu m-am întâlnit, cred că era foarte
ocupat cu ultimele pregătiri pentru seara de Ajun când va trece pe
la toți copilașii frumoși și cuminți ca și mine.
Stau cu nasul lipit de geam... Mă gândesc că totul a fost
doar un vis frumos. Oare am fost cu adevărat în Țara lui Moș
Crăciun? Cine m-ar crede dacă aș povesti?
81
 Acum sunt sigur că Moș Crăciun există. Chiar dacă nu
l-am întâlnit, asta nu înseamnă că Moș Crăciun nu există!
Moș Crăciun te aștept și în anul acesta și la anul și în
fiecare an, iar dacă ți se face foame când ajungi la mine du-te în
cămară! Sigur vei găsi ceva pe gustul tău. Renii tăi vor avea parte
de o surpriză, bunicii mei au o claie mare de fân în grădină, pentru
care au muncit toată vara.
Moș Crăciun, tu exiști la fel cum există: iubirea, dăruirea,
cinstea, credința, sinceritatea, respectarea cuvântului dat!
Fără tine, Moș Crăciun, lumea ar fi atât de tristă!

Poveste de Crăciun

Tudor Alexandra
Școala Gimnazială „M. Sadoveanu”,
Întorsura Buzăului – Covasna

Într-un sătuc, pe nume Întorsura Buzăului, trei copii de

șapte-opt ani credeau în Crăciun dar, frații și surorile lor spuneau:
- Haide măi frate, tu chiar crezi în bazaconiile astea?
- Da, fiindcă Crăciunul este un moment când familia se
reunește și ne bucurăm de cadouri.
În noaptea de Crăciun copiii au vrut să vadă adevărul și
nu s-au culcat. Deodată, au făcut un pas și au auzit : fâș, trosc și
poc. Ca prin magie s-au trezit pe drum prin pădure. Sara a spus:
- Sss... Mie mi-e cam frică, vouă nu?

82
 - Puțin, Sara, dar eu cred în mine și în Moș Crăciun,
spuse Sebastian.
Au mers ce au mers, dar când au văzut obstacolul, au
încremenit de frică. Știau ce au promis. Nu era ușor fiindcă erau
cinci urși polari, nouă lupi albi, doi pinguini și șapte foci, toate
săracele bolnave.
- Eeee... săracele îmi pare rău de ele, zise Chen.
- Cum putem merge?
- Să le hrănim bine!
Merseră ei ce merseră dar drumul spre casa Moșului nu
se mai termina. Se întrebau ce fac frații și surorile lor, chiar dacă
ei nu credeau în Crăciun. Dar nu doar ei se îndreptau spre atelierul
lui Moș Crăciun ci și un vrăjitor pe nume Roi, care niciodată nu
primea cadouri și voia să fure toate cadourile. Dar copiii voiau
adevărul, nu altceva. Credeau că Roi de fapt, căuta același lucru
și pentru că era mai mare copii i-au spus:
- Sărut mâna, de ce vreți să-l întâlniți pe Moș Crăciun?
- Vreau să-l întâlnesc pe Moș Crăciun și atât! Voi?
- Tot așa.
Copiii nu știau că Roi este vrăjitor și că voia să fure. Dar
Sebastian, a simțit ceva ciudat la el, și nu-și dădea seama ce. Ei
au tot mers până când au găsit o vulpe albă care rămase fără pești
și nu știa ce să facă. Roi s-a uitat la ei și le-a spus:
- Ce s-a întâmplat?
- O poveste lungă, nu vrei s-o afli!
Așa că trebuiau să se gândească bine, fiindcă vulpile sunt
șirete rău. S-au uitat în rucsacurile lor și în cel al Sarei era un pui
de pește pe care l-a dat vulpii. Apoi, au alergat toți înainte să
termine peștișorul. Au dat peste un șanț de zece metri cu gheață
care era foarte subțire dar nu știau ce să facă acum, mai ales că
aceasta era foarte subțire. Roi nu se putea abține și a făcut un pod,
83
din mâneca lui a apărut o baghetă magică și hop un pod de lemn.
Copiii au rămas cu gura căscată văzând ce s-a întâmplat. Roi
spuse:
- Scuzați-mă, eu sunt vrăjitor!
- Aha, am văzut eu că ești mai ciudat! zise Sebastian.
- Sebastian, nu ți-e rușine, el măcar a spus adevărul!
spuse Sara.
Vrăjitorul voia să le spună și planul său despre cadouri
dar nu putea. Din vorbă în vorbă au ajuns în fața a șase căsuțe
mici și învechite. Copiii știau că într-una trebuia să fie Moș
Crăciun. Au încercat în prima căsuță și nu era doar Stardi citind,
în a doua Matilda cu o cană de ciocolată caldă, în a treia Bănică
care visa la colacii rumeniți, în a patra Nicolas care făcea tema
pentru școală, în a cincea Motanu Arpagic care învață, în a șasea
Moș Crăciun care scria pe lista cuminților Sebastian, Sara, Chen
și Roi. Oricum dacă Roi era rău și voia să fure cadourile Moșu
spuse:
- Bine ați venit, dragii mei! Mă bucur să vă văd! Roi știam
că vrei să furi cadourile, dar ai ajutat copiii și asta te face bun așa
că vreau să fii asistentul meu!
Fiecare era acum fericit. Copiii stăteau în jurul bradului
așteptându-l pe Moș Crăciun nerăbdători. Roi îl însoțea pe Moș
Crăciun și când un copil nu prețuia darul primit, îl făcea să
dispară.

84
 Ajunul Crăciunului

Bădicu Ioana
Școala Nedelea

E noaptea dinainte de Crăciun. Toată lumea se află în

pat. Moș Crăciun coboară în casă pe horn și merge direct la bradul
frumos împodobit. Acolo el lasă cadouri pentru copiii care încă
dorm.
În timp ce se pregătea să plece, a găsit un pahar cu lapte
și o farfurie cu fursecuri, lăsate special pentru el. A mâncat
fursecurile lăsate special, în toate casele în care a fost. „De ce să
nu le încerc și pe acestea?” s-a gândit și s-a așezat să le savureze.
”E timpul să plec” a spus Moș Crăciun și a intrat în coșul
sobei. „Din fericire, nu este aprins focul acum”, s-a gândit Moș
Crăciun. „Altfel m-aș fi prăjit”.
Nu trecu mult timp și copiii s-au trezit și au fugit să vadă
darurile.
”Crăciun fericit!”, au strigat și s-au îmbrățișat unul pe
altul.
”Uite” a spus Ioana ”Moș Crăciun a mâncat toate
fursecurile”!
Acum copiii sunt foarte fericiți pentru că au primit sub
brad cadourile mult dorite.

85
 Pentru Moș Crăciun

Bădicu Andrei Daniel

Școala Nedelea

Moș Crăciun îi vede și-i aude pe copii. În fiecare an își

readuce aminte, că are de-mpărțit cadouri tuturor copiilor. Deși
este bătrân, el pe nimeni nu a uitat. El la drum s-a așternut, să
ajungă cât mai iute la copii, cu cadouri de care i-am cerut.
El dorește ca noi copiii să fim :
Copii cuminți și credincioși,
Sinceri și nu mincinoși,
Părinții să ni-i iubim.
Bradul verde împodobit acum este gata, iar eu îl privesc
fericit, știind că-mi voi găsi răsplata.
În seara Sfântului Crăciun,
Orice dorință ai avea, se-ndeplinește
Și cât ai fi de rău, atunci ești bun,
Pentru că simți: Isus te iubește.
Dragă moș Crăciun
Vreau să îți spun,
Că sunt un băiat tare bun
Mă spăl, mănânc,
Dorm și cresc,
Cu mami mă mândresc!
Anul ăsta îmi doresc
Un impuls ca să mai cresc
Un cadou frumos să-mi dai
Din sacul tău, știu că ai!

86
 Moș Crăciun eu te iubesc,
Sănătate îți doresc
Și la anul care vine
Te rog vino iar la mine!

Poveste de Crăciun

Crăciun Alexandra
Colegiul
Național „Nichita Stănescu”, Ploiești

Noaptea de Ajun era rece și înstelată. Prin aer, un roi de

fluturi albi pregătea un joc al semnelor scânteietoare. Totul era
acoperit de nemărginirea zăpezii și de urletele lupilor înfometați.
Zâmbetul cald al lui Moș Crăciun era singurul care mai
aducea o urmă de bucurie pe chipurile copiilor de la orfelinat.
Zâmbetul văzut doar într-o fotografie.
Ei nu au primit niciodată cadouri de la acesta; cu toate
acestea, în fiecare an îl așteptau cu sufletul la gură, sperând să
primească măcar o jucărie.
Se făcuse tâurziu, așa că tutorii copiilor îi trimiseră la
culcare, iar aceștia, cu speranță în suflet, se duseră fiecare în
dormitorul lui.
Moș Crăciun era în sania lui, urmând să se ducă la
orfelinat. Ajuns în curte, coborî împreună cu ajutorul lui, elful
Samy. Moșul își luă sacul și începu să se urce pe scara care ducea
spre acoperiș. Primul care a coborât pe horn a fost Samy, după
care s-a încumetat și Moșu. În orfelinat era o liniște asurzitoare.

87
Moșul a pus cu grijă cadourile sub brad și se pregătea să plece,
când Samy , dădu din greșeală peste paharul cu lapte, care se făcu
țăndări pe dușumeaua din cameră. Auzind acel sunet, copiii se
treziră și veniră să vadă ce s-a întâmplat. Cu toții erau
înmărmuriți când l-au văzut pe Moș. Ochii li se umeziră și
începură să le curgă lacrimi ca de mărgăritar.
Moș Crăciun aprinse lumina și așeză toți copiii în jurul
lui. Începu să le spună o poveste de Crăciun. Toți erau îmbujorați
și ascultau povestea.
La sfârșit avea în suflet o bucurie nemărginită că l-au
întâlnit pe Moș Crăciun și că au primit cadouri.
Era visul lor.

Poveste de Crăciun

Dragomir Denisa
Școala Gimnazială „B. P. Hașdeu”, Câmpina

Era o seară liniștită de Decembrie, seara de dinaintea

Crăciunului.
Din cerul acoperit cu nori cădeau fulgi pufoși, ca niște
fluturași gingași de gheață. O plapumă albă acoperise străzile,
mașinile și copacii.
La noi în casă era forfotă mare. Mama făcea cozonaci, iar
eu, împreună cu tata împodobeam bradul.

88
 Deodată se auziră clinchete de clopoței și glasuri vesele de
copii. Erau colindătorii care vin în fiecare an cu colinde, pentru a
vesti nașterea Mântuitorului.
Un sunet cristalin se auzi la ușa mea. Când am deschis-
o, un bătrânel cu pletele și barba albă, îmbrăcat în haină roșie, cu
un sac mare în spate mi-a zâmbit și m-a întrebat dacă mă numesc
Denisa-Maria. I-am răspuns că da și l-am invitat pe un scaun,
lângă brad. Știa că obținusem la școală calificative bune și foarte
bune și era fericit.
După ce i-am cântat și i-am recitat poezii, Moș Crăciun
m-a sărutat pe obraz și-a golit sacul și mi-a spus că se grăbește
să ajungă și la alți copii.
L-am condus până la ușă și i-am promis că și în
următorul an voi obține rezultate la fel de bune.
A fost o seară minunată de iarnă!

Spiritele Crăciunului

Popa Andreea
Clasa a VII-a A
Școala: C. N. „I.L. Caragiale”

Într-un sat, nu departe de oraș, trăia o femeie arțăgoasă,

pe nume Ana. Ea deținea o croitorie faimoasă pe baza costumelor
minunate create de cele zece croitorese.
Era Ajunul Crăciunului și totul era aproape gata în
croitorie: costumele agățate frumos pe umerașe, bradul așezat în

89
mijlocul încăperii și mirosul cozonacilor și al prăjiturilor venit din
brutăria de pe colț.
Croitoresele cântau și dansau pe melodii de Crăciun în
timp ce o așteptau pe Ana să vină să vadă costumele și să le dea
drumul acasă.
Dintr-o dată, ușa croitoriei s-a izbit de perete, iar Ana
intră furioasă:
- Ce sunt lucrurile acestea?
- Sunt decorațiuni, doamnă, spuse cea mai tânără
croitoreasă.
- Știți că detest Crăciunul așa că vreau să dispară toate
decorațiunile, inclusiv bradul de Crăciun.
Triste, croitoresele i-au respectat cuvântul Anei și au dat
jos toate decorațiunile.
- Am uitat sa va spun... De Crăciun veți munci.
- Dar,...
- Niciun dar. Această sărbătoare nu există pentru mine,
deci este o zi normală de muncă pentru voi, spuse Ana râzând în
timp ce trânti ușa și plecă.
Seara, Ana ajunse acasă la câinele ei preaiubit. Ura
Crăciunul doar din cauza bunicii sale. Nici ea nu voia să fie așa.
Câinele ei, Sasha, încercă de nenumărate ori sa-i arate frumusețea
acestei sărbători prin lucruri mici, dar nu reuși. Ana era o
persoană foarte ocupată care se iubea doar pe ea și faima. După
un sfert de ceas, Ana adormi cu Sasha la pieptul său. Trecuseră

90
două ceasuri după miezul nopții, iar Ana se trezi auzind clinchete
de zurgălăi. În camera sa intrase un miros îmbietor de brad verde
și de cozonaci abia scoși din cuptor, ceea ce era ciudat deoarece ei
nu îi plăceau, nu făcea cozonaci și nici nu avea nici un brad în
camera sa.
Dintr-o dată, praful din șemineu se ridică formând un
corp suplu al unei femei tinere.
- Bună dimineața, Ana!
- Ci... ci... ne ești? Ce... Ce ești? Ce... Ce cauți aici? Și mai
important de unde îmi știi numele? Întrebă speriată Ana.
- În primul rând, mă numesc Spiritul Crăciunului Trecut.
- Spiritele nu există, spuse terifiată Ana. Ești doar o iluzie din
cauza oboselii.
- Teoretic sunt un spirit al Crăciunului, practic sunt o
fantomă. Nu am timp de mai multe explicații, spală-te pe față
deoarece zic că ai văzut o fantomă și după suntem gata de plecare.
Ana se trezi lângă o brutărie ce semăna cu afacerea
familiei sale. Din ea ieși o fetiță bucuroasă cu un cozonac imens
în mână.
- Aceasta sunt... eu... în copilărie, spuse uimită, dar cu un
zâmbet cald, Ana.
Ana se uită în continuare la perioada minunată din viața
sa: copilăria. Dar uită de toate răutățile venite din partea bunicii
sale în perioada Crăciunului. Bunica sa o învăța să fie egoistă, să
iubească faima, să-și uite familia și sărbătorile importante pentru
un copil.

91
 Spiritul Crăciunului Prezent i-a arătat ce monotonă, tristă
și singură va fi ea la bătrânețe. Doar croitoresele mai rămâneau
cu ea, deoarece încă credeau într-o schimbare din partea sa.
În dimineața de Crăciun, după ce a fost vizitată de toate
spiritele Crăciunului, Ana, se grăbi spre croitorie.
- Bună dimineața, tuturor! Spuse plină de viață Ana.
- Bună dimineața..., spuseră croitoresele uitându-se în mâinile
Anei.
- Știu că nu am fost cea mai bună șefă sau prietenă, dar
am decis să mă schimb începând din acest moment. Am cumpărat
câteva decorațiuni, globuri, luminițe și chiar câțiva cozonaci.
Vreau să readuc atmosfera de Crăciun în acest sat.
Așa că în acea zi, Ana și cele zece croitorese, au adus
spiritul Crăciunului în acel sat prin decorarea unor străzi,
împărțirea bunătăților și prin dansuri, cântece și voie bună.

92
 Poveste de Crăciun

Voicu Irina

Clasa a VI-a A,
Colegiul Național „Al. I. Cuza”

- De ce nu mergem să facem o poză cu Moș Crăciun? o

întrebă mama lui Penny pe fiica ei, arătând cu degetul spre omul
bărbos care juca rolul lui Moș Crăciun. Chiar și la vârsta de zece
ani, Penny știa că Moș Crăciun nu există.
- Mamă, se plânse fata, Moș Crăciun nu există.
Zâmbetul mamei sale se micșoră, iar aceasta merse să
cumpere ceva de la magazin. Era clar că mama lui Penny voia ca
fiica ei să simtă spiritul Crăciunului. Ultima oară când familia
sărbătorise Crăciunul fusese acum cinci ani.
Înainte ca Penny să își poată urma mama, observă un
grup de adolescenți discutând între ei cu entuziasm.
Penny se gândi: „Nu sunt prea mare ca să fac o poză cu
Moș Crăciun? În special cu unul fals?!”
Se aflau acolo familii cu copii între unu și cinci ani. În
școala lui Penny, copiii în vârstă de șapte ani nu mai cred în Moș
Crăciun.
Curioasă din fire, Penny se apropie de ei.
- De ce stați la rând? întrebă Penny.

93
 - Ne ducem să-l întâlnim pe Moș Crăciun! răspunse
călduros una dintre fete. Ceilalți trei prieteni au aprobat cu
entuziasm.
Răspunsul acesteia o făcu pe Penny și mai confuză.
- Știți că Moș Crăciun nu există!? Toți știu asta! Așa că
de ce te-ai deranja să faci o poză cu unul fals?
Ca și cum ar fi vrut să își întărească punctul de vedere,
Penny dădu din cap către Moșul care le ura „Crăciun fericit” unor
copii.
Adolescenții zâmbiră. Una dintre fete îngenunche pentru a
fi la aceeași înălțime cu Penny.
- Uită-te în jurul tău!
Penny făcu așa cum i se ceruse. Magazinul era decorat cu
lumini și ghirlande. Sărbătoarea de anul acesta avea ca temă
minionii, așa că fetei nu îi displăcea Crăciunul atât de mult ca
anul trecut. Colindele erau cântate de cântăreții preferați ai lui
Penny. Lângă Moș Crăciun se afla un elf ținând un coș cu omuleți
din turtă dulce.
La acel gând, Penny strâmbă din nas. Ura gustul
omuleților de turtă dulce, dar îi plăceau cum arătau.
Penny continuă să se uite în jur, urmărind câțiva adulți
ce stăteau pe o bancă din apropiere fredonând muzica cu zâmbete
pe față. Văzu un părinte dându-i un cadou copilului său. Copilul
desfăcu ambalajul cu entuziasm, găsind în interior o mașinuță cu
telecomandă. Ochii copilului sclipiră de fericire în timp ce îi dădu
părintelui o îmbrățișare. Era ceea ce își dorise!

94
 - Vezi tu, nu contează câți ani ai, nu ești niciodată prea
bătrân ca să sărbătorești Crăciunul. Nu ești niciodată prea bătrân
ca să întâlnești un Moș Crăciun. Vezi partea plină a paharului,
petreci timp cu familia și cu prietenii. Primești și dăruiești cadouri!
Penny pufni disprețuitoare:
- Dar cadourile sunt scumpe. Arunci banii pe geam.
- Chiar dacă trebuie să cumpărăm acele cadouri, nu crezi
că merită să vezi zâmbetul de pe fața cuiva?
Penny rămase pe gânduri. Tânăra are dreptate! Cui îi
pasă că Moș Crăciun nu există? Cui îi pasă cât costă cadourile?
Ești fericit să îi vezi pe ceilalți fericiți, mai ales când vine vorba
despre familia ta.
- Mulțumesc! îi spuse adolescentei, apoi plecă spre mama
ei.
- Mamă! țipă fata.
- Da, Penny dragă.
- Hai să mergem să facem o poză cu Moșul!
Fața mamei sale se lumină instant.
- Haide!
Abia acum Penny înțelese ce înseamnă Magia
Crăciunului cu adevărat.
Crăciun fericit!

95
 Poveste de Crăciun

Baicu Bianca Paula

Clasa a VII-a B
Școala Gimnazială Centrală
Câmpina

Fulgi mari de zăpadă au început să își facă apariția

pudrând casele oamenilor și netezindu-i calea moșului. În capătul
orașului, într-o căbănuță modestă din lemn, Anastasia a ieșit în
pragul ușii pentru a simți mângâierea fulgilor de nea. Cu chipul
radiind de fericire deodată ochii ei au zărit câțiva pași în zăpadă,
exclamând:
- Moșul! A venit Moșul!
Entuziasmată, a alergat spre camera ei, pentru a-i pune
Moșului la geam o farfurie cu fursecuri și o cană cu lapte,
gândindu-se că acesta era înfometat.
Timp de două zile, Anastasia a pus gustări la geam, iar
dimineața, pe pervaz se vedeau urme de pași și gustările nu mai
erau. În a treia noapte, fetița și-a pus în gând să-l vadă pe Moș
Crăciun.
Seara a venit de îndată. Copila s-a ascuns în spatele
bradului, iar după câteva secunde, a apărut Moș Crăciun, un
bătrânel cu barba lungă, ochii blânzi și luminoși, nasul și obrajii
erau roșii asemănători focului din sobă.

96
 După ce bătrânelul a mâncat prăjiturelele, a ieșit pe
geam. Anastasia și-a luat hăinuța verde de culoarea bradului
proaspăt și a plecat tiptil pe urmele Moșului. Scârțâitul l-a făcut
pe Moș să tresară și uitându-se în urmă, a văzut un pui de om
care înainta anevoios prin omătul mare.
Bătrânul i-a spus fetiței să se întoarcă acasă și să aștepte
noaptea magică atunci când el împarte cadouri tuturor copiilor,
după care fiecare a plecat în direcția sa, Anastasia spre casă și
Moșul spre sanie.
Ajunsă în camera sa, Anastasia s-a lipit cu năsucul de
geam și zărea cum se înalță sania în văzduh.
Imediat se iscă un vânt puternic, care răsuci în aer sania,
după care se izbi zgomotos de pământ.
Următoarea zi, dis-de-dimineață, fetița a plecat voioasă
la săniuș, dar o lumină aparte a făcut-o să se abată din drum.
Într-un loc retras, printre falnicii brazi, copila a văzut ceva magic,
erau chiar renii lui Moș Crăciun, însă nu înțelegea unde este
bătrânelul cu barba albă. Ceva i-a stârnit curiozitatea Anastasiei,
deoarece în omătul ca vata de zahăr, ea a găsit căciula Moșului ce
avea o jumătate de piatră magică prinsă de ea, iar în acel moment,
a exclamat:
- Unde este Moșul?
Ajunsă în centrul orășelului, a văzut un bătrânel cu barba
lungă ce rătăcea printre oameni. Ceva a făcut-o pe fetiță să creadă
că el este adevăratul Moș Crăciun, doar că era ceva ce îi lipsea,
dar nu știa ce. În acel moment și-a amintit de căciula găsită în
omăt. Fetița a alergat îngândurată spre reni. După câteva minute,

97
renul Rudolph a hotărât să vorbească cu Anastasia și i-a explicat
că până la miezul nopții trebuie găsită cealaltă jumătate a pietrei,
pentru că altfel Moș Crăciun va uita cine este și va rămâne pe veci
un simplu bătrânel.
Anastasia a început să caute și cealaltă jumătate de
piatră, fiind ajutată și de reni, care răscoleau zăpada cu botul și
cu coarnele lor.
După ore îndelungate de căutări, negăsind piatra, toți și-
au pierdut speranța. Ultimul ren care și-a scos boticul din zăpadă
a fost Blitzen. Atunci, Anastasia a exclamat:
- Stai! Nu te mișca!
Ducându-se spre el, luă de pe boticul acestuia jumătatea
de piatră pe care o lipi alături de cealaltă și plecă în fugă spre oraș.
După căutări îndelungate, înțelese că Moșul dispăruse.
Abătută, plecă spre casă, iar în drumul său, trecând pe
lângă un orfelinat, a auzit râsete și voie bună. A intrat, a văzut un
grup de copii și ridicându-se pe vârfuri, l-a zărit în mijlocul lor pe
Moșul care le citea povești. Cu o mișcare iute s-a strecurat și i-a
îndesat Moșului căciula pe cap.
Ca și trezit din somn, Moșul spuse:
- Ho! Ho! Ho! E târziu și trebuie să plec să împart cadouri!
a spus Moș Crăciun îmbrățișând-o pe Anastasia.
În noaptea de Crăciun, Anastasia a găsit sub brad multe
daruri, iar din spatele său a apărut Moșul care i-a mulțumit, apoi
a dispărut ca prin farmec.

98
 Crăciunul, un prilej de a face o minune

Alexandru Ștefan
Clasa a V-a
Școala Gimnazială, sat Tăriceni,
Comuna Șirna

Zilele au trecut rând pe rând, invitând, ca pe niște

musafiri capricioși, anotimpurile cu toate „bagajele” lor. Iată că a
venit Crăciunul, o sărbătoare așteptată și iubită atât de prichindei
cât și de cei maturi.
Privesc pe geamul decorat cu țurțuri și mă tot gândesc la
ce cadou să-i cer Moșului, mai ales că îl merit pe deplin: am fost
cuminte, am învățat, mi-am îndeplinit toate sarcinile date. Brusc,
atenția îmi este îndreptată către băiețelul care tocmai trece prin
fața casei mele. Umerii lui căzuți, chipul tulburat, mersul agale,
toate șoptesc tristețea din sufletul delicat. Îi cunosc povestea și o
să v-o împărtășesc și dumneavoastră. Este sărman, ca mulți alții
din țara noastră, provine dintr-o familie numeroasă, mama lui a
plecat în străinătate pentru un trai decent. Pe tatăl lui nu-l
cunoaște, pe certificatul de naștere, în dreptul acestuia este o
simplă linie: ea simbolizează relația dintre tată și fiu. Pot spune
totuși că este un copil norocos, fiindcă este crescut de bunică, în
timp ce frații lui trăiesc prin diferite instituții ale statului. Dacă-i
arunci o singură privire, cu siguranță observi amprenta unei vieți
pline de griji, de nevoi. El nu se bucură de Crăciun, pentru că nu
are nimic special, este ca oricare altă zi din existența lui. Mă întreb
daca i-a scris vreodată Moșului, dacă a visat la altceva, în afară
de o masă îndestulată și haine noi. Greu de spus.

99
 M-am hotărât: anul acesta voi fi eu Moș Crăciun pentru
el, o să îl ajut să guste din magia sărbătorilor de iarnă. Din
economiile mele îi cumpăr jucării, dulciuri, cărți și nişte hăinuțe.
Le așez cu grijă într-o cutie și, înainte de a o îmbrăca într-un
ambalaj frumos, strecor și un bilețel.
Scrisesem câteva rânduri prin care îl îndemn să nu-și
piardă speranța, să creadă în sărbătoarea Crăciunului. Ies din
casă și pun cutia chiar la ușa lui. Curios aștept să găsească, dar
și să-i văd reacția. Nu vă puteți închipui câtă bucurie se naște pe
fața uscățivă a copilului. Deschid geamul și aud tocmai când îi
spunea bunicii:
- Bunico, în sfârșit a venit Moșul și la mine!
- Ți-am spus că Moșul există și nu este o poveste!
Încet, încet fulgi de nea într-un vals amețitor, se aștern pe
pământul înghețat. Totul este cuprins de o liniște firească, ca și
cum relele au dispărut și binele împărățește pământul.
Mă duc la culcare mulțumit datorită faptului că am putut
să picur un strop de fericire într-un ocean neajutorat. Realizez
acum ce puțin ne trebuie pentru a aduce cuiva zâmbetul pe buze
și căldură în suflet. Voi încerca de aici înainte sa-i îndrum și pe
alții să ofere din puținul lor. Poate vor reuși să schimbe povestea
de viață a unui om într-un destin surâzător.
Niciodată nu ezitați să lăsați, în fiecare clipă, copilul din
voi să dea o mână de ajutor, să devină personajul pozitiv dintr-un
basm.

100
 Dăruind, simți că trăiești cu adevărat, că ai un scop bine
definit în lume, că mulțumită ție, o rază de soare alungă
întunericul din soarta crudă a semenilor noștri.

Poveste de Crăciun

Munteanu Maria Alexandra

Clasa a V-a B
Școala Gimnazială „Elena Doamna”, Ploiești

Într-o zi frumoasă de iarnă m-am sculat și m-am uitat

direct pe geam. Afară au început să roiască albinele de gheață, pe
care s-a așternut o mantie albă, strălucitoare, pe jos sunt covoare
albe și moi. Deodată zăresc renii moșului, dar moșul nu era. Mă
întrebam: „De ce a venit acum?” M-am îmbrăcat repede și am
plecat sa îl caut. În sania lui era un fel de micro-cască prin care,
cred eu, că vorbea cu renii. Am așteptat puțin și, la un moment
dat, se aude ceva. Un fâșâit prin care s-au auzit cuvintele:
- Casa 4, str. Doinei! Moșu’.
Fiindcă eu stăteam în acel cartier, m-am suit în sanie și
am încercat să o conduc. Într-un final am ajuns, dar foarte greu.
Se pare că doi băieți l-au localizat și l-au găsit. În timp ce ei au
mers după apă, am intrat în casă, l-am luat pe Moșu’ și am plecat.
El m-a întrebat ce îmi doresc pentru a-mi răsplăti fapta. Eu i-am
răspuns:

101
 - Aș vrea, dacă se poate, turul locului în care se fac
jucăriile.
- Bine, Alexia! zice el.
- De unde îmi știi numele? am întrebat eu mirată.
- Sunt Moșu’, ai uitat?
- Nu!
- Eu știu toți copiii și tot ce fac!
- Bine, Moșule!
M-am urcat în sania lui și am plecat. Când am ajuns
acolo, mi-a prezentat locul și mi-a facut o jucărie. Apoi l-am
întrebat:
- Moșule, poți să îmi spui pe ce listă sunt?
- Bine! Ești pe lista copiilor buni!
- Mulțumesc! Mă duci acasă?
- Da! El m-a adus acasă, am mâncat și au fost toți fericiți!
Dintr-o dată am deschis ochii și am aflat că totul a fost
un vis. La un moment dat se aude o voce:
- Vino să mănânci, se răcește mâncarea! zice mama.
Am mâncat și după aceea am văzut darurile. Pe al meu
scria:
- P.S. Moșul: Mulțumesc!

102
 Cu o curiozitate de nedescris am desfăcut cadourile și
ne-am distrat.
A doua zi m-am trezit și cineva mi-a trimis un mesaj de
a mă duce la școală sâmbăta. Am mers. Moșul era acolo. El a zis
să nu spun nimănui ce s-a întâmplat. M-a dus într-o călătorie
magică plină de surprize minunate. La sfârșitul călătoriei, am
ajuns la soția moșului. Ea făcea faimoasele prăjituri „ale moșului”
pentru moșu’ și pentru elfi. Am mâncat și eu câteva după aceea
moșul m-a dus, unde mă așteptau cei dragi: mama și tata, surioara
mea dragă, bunicii mei iubiți. Toți m-au întrebat de ce a trebuit să
merg și sâmbăta la școală.
Și, când eram pe cale de a dezvălui că l-am întâlnit pe
Moșul cu care am plecat într-o călătorie magică, mi-am amintit
fulgerător că era doar secretul „nostru” pe care promisesem să nu-
l divulg nimănui.
Așa că, pusă pe șotii ca-ntotdeauna, am inventat o
minciunică, deoarece nu voiam să-l supăr pe Moșu și să nu mai
vină la mine Crăciunul următor.
I-am spus că a fost doar o glumă a unor colegi care nu
știu cum să mă scoată din casă pentru a ne juca și a face oameni
de zăpadă care au prins viață de la chiotele noastre.
Adunați în jurul mesei pe care stăteau bucatele aburinde,
ne-am lăsat cuprinși de mirosul ademenitor și am început să
mâncăm cu poftă din delicatesurile pregătite de mama cu atâta
dragoste.
Astfel, voioșia și buna dispoziție ne-au acaparat pe toți
din plin.

103
 Cuprins
Nicoară Daria............................................................................. 1
Teodora Slobozeanu .................................................................... 3
Dumitru Alessia.......................................................................... 6
Andrei Ana Maria ...................................................................... 9
Bucur Ioana Teodora ................................................................. 10
Dobrescu Antonia Alexandra ...................................................... 13
Bucur Lavinia .......................................................................... 15
Bădulescu Alexandra ................................................................. 18
Barbu Antonia Mihaela ............................................................. 20
Sava Marius-Ștefan .................................................................. 23
Bumbănac Maria-Luciana ......................................................... 25
Brătășanu Anda ....................................................................... 29
Tudor Raluca Ștefania ............................................................... 31
Mărgărit Petruț ........................................................................ 33
Costache Daria Elena ................................................................ 37
Vasiloaia Cristina ..................................................................... 40
Frîncu Emma Cristina ............................................................... 43
Ilie Ana-Maria.......................................................................... 45
Popa Iulian .............................................................................. 48
Băjinaru Denisa Maria .............................................................. 50
Bucura Roberta ......................................................................... 52
Ioniță Iulia-Mădălina ................................................................ 55

104
Bîgiu Ștefania ........................................................................... 57
Anton Iulia............................................................................... 59
Nechifor Anisia Alexandra ......................................................... 61
Carmen Diana.......................................................................... 63
Belciug Rebeca .......................................................................... 66
Baciu Valentin Mihai ................................................................ 69
Voicu Anamaria Alexandra ........................................................ 70
David Ana-Maria ..................................................................... 73
Anghel Ioana Cristina................................................................ 75
Ionescu Maria-Elena ................................................................. 77
Bădulescu David ....................................................................... 80
Tudor Alexandra ...................................................................... 82
Bădicu Ioana ............................................................................ 85
Bădicu Andrei Daniel ................................................................ 86
Crăciun Alexandra .................................................................... 87
Dragomir Denisa ...................................................................... 88
Popa Andreea ........................................................................... 89
Voicu Irina ............................................................................... 93
Baicu Bianca Paula ................................................................... 96
Alexandru Ștefan ...................................................................... 99
Munteanu Maria Alexandra .................................................... 101

105