Domnu Trandafir

de Mihail Sadoveanu

Povestire publicată în revista “Albina” din București, în anul 1905, iar în anul 1907 apare
în volumul “La noi în Viișoara”.

Sub forma unei epistole adresate unui prieten, Mihail Sadoveanu evocă cu duioșie
imaginea locurilor copilăriei, respectul și dragostea față de dascălul său, domnul Trandafir (în
realitate, Mihai Busuioc, fostul său învățător de la Școala Vatra - Pașcani).

Revederea târgului Pașcani și a locurilor copilăriei trezește în sufletul prozatorului amintiri

frumoase: “Din ziua când m-am întors aici, în târgușorul nostru cel vechi, n-am stat o clipă. Am
cutreierat în lung și în lat locurile cunoscute, în care au rămas vii pentru sufletul meu
întâmplările copilăriei, - Întâmplările luminoase ale copilăriei așa de îndepărtate”.

Descrierea locurilor dragi se împletește cu evocarea jocurilor pline de farmec ale acelor
ani. Împreună cu “dracii” de seama lui se scălda în apele Siretului, ieșea la mal și se ungea cu
nămol din cap până în picioare, se arunca apoi în apă, “în bufneli asurzitoare și în curcubeie de
stropi”.

Sufletul său este și mai emoționat la vederea locului unde, odinioară, se înălța școala:
“Totuși niciunul nu m-a mișcat așa de mult, frate dragă, ca locul – nu mai locul a rămas – unde
odată era școala.”

Își amintește de prima zi de școală, când, cu bucurie și cu teamă, avându-l alături pe tatăl
său, pătrunsese în curtea școlii. De acest spațiu aveau să îl lege numeroase amintiri: “Acolo am
intrat în freamătul de copii cu teamă și cu bucurie întâia dimineață, când m-a adus tata de
mână; acolo era un păr care făcea pere așa de bune, din care Domnul ne dăruia de gustare câte
două la începutul fiecărei vacanțe; acolo era curtea unde înălțau iarna uriași de zăpadă.

În continuare ne este ilustrat portretul dascălului său, un om minunat, din care reies
dragostea și respectul pentru cel evocat.