NICOLAE I.

SIMACHE

de Ion Șt. Baicu

Fostul student al istoricului nepereche Nicolae Iorga s-a născut la 5 noiembrie 1905 în comuna prahoveană
Cosminele și a trecut în eternitate la 16 ianuarie 1972 la Ploiești, fiind înmormîntat în cimitirul din satul
natal. Școala primară a absolvit-o în aceeași localitate iar cursurile secundare le-a efectuat la cunoscutul liceu
ploieștean Sf. Apostoli Petru și Pavel. Va lua bacalaureatul cu cea mai mare medie, 9.10, clasificîndu-se
primul între cei 50 de absolvenți din anul 1926. În continuare, N. I. Simache s-a înscris la Facultatea de
Litere, dar și la cea de Drept din cadrul Universității din București, unde i-a avut ca profesori pe marii dascăli
Nicolae Iorga și Vasile Pârvan, la absolvire obținînd licența cu înalta distincție Magna Cum Laudae. În
timpul studenției, între 1926 și 1931, Nicolae I. Simache a organizat două importante excursii: prima în Italia
și secunda în Grecia,Turcia și Egipt cu vasul Dacia. A fost membru activ în cadrul Cercului Studențesc
Prahovean și președinte al asociației Căminul Studenților din orașul aurului negru.
În anul 1931, după terminarea studiilor superioare, Nicolae I. Simache se va angaja ca avocat stagiar la
baroul de Ilfov, iar în 1934 ca avocat definitiv în Prahova. În paralel, el a funcționat ca suplinitor la Liceul Sf.
Petru și Pavel din Ploiești, după ce refuzase plecarea în orașul ardelean Dej, dar acceptase temporar să
predea, în specialitate, la Liceul Comercial din Focșani. Va obține definitivatul în 1940 la Liceul Comercial
din Buzău, iar în anul 1946 se va reîntoarce și se va stabili în municipiul Ploiești, pe care nu-l va mai părăsi,
așa după cum precizează istoricul și exegetul său, profesorul Paul D. Popescu.

La prestigiosul liceu I.L. Caragiale din Ploiești (azi colegiul național omonim) – erau angajați și predau
diferite discipline, unele dintre cadrele didactice de elită și, deci, cu înrîurire certă asupra comunității,
inclusiv, desigur, asupra formării elevilor. Printre cei mai valoroși profesori, unii purtînd titlul de «emerit», s-
a aflat și Nicolae I. Simache, la disciplina istorie, dar și în calitate de diriginte și director al internatului. El a
devenit colegul unor «titani» precum profesorii Ion Grigore și Hristache Dăscălescu la matematică, Nicolae
Bălan și Gheorghe Milica la limba și literatura română, Paul D. Popescu și Gheorghe Georgescu la istorie,
Stoica Teodorescu la geografie, Ion Cerneanu la biologie, Olga Petrescu la chimie, Traian Popescu la fizică
și mulți alții. Într-o asemenea selectă companie se va afirma, ca profesor, și Nicolae I. Simache de-a lungul
multor decenii, el avînd să fie, printre alții, unul dintre aceeia ce au intuit personalitatea remarcabilă a
elevului său Nichita Stănescu, căruia, la un moment dat, i-a spus ritos, că purta povara unui mare talent, pe
care se impunea să-l ducă pe culmi. În același context, amintesc că în timpul unei convorbiri cu Nichita
Stănescu, un coleg de clasă de-al său, Eugen Simion, viitorul proeminent critic și istoric literar, a afirmat
ulterior că: «Acest istoric ilustru, puțin cunoscut din păcate, care a fost Nicolae I. Simache, profesorul nostru
și, într-un fel, părintele nostru spiritual, căci ne-a crescut de la 11 la 18 ani, acest om singur și învățat avea
un dar extraordinar de a demitiza, dar, în același timp, a trezit în noi o dorință nebună de a remitiza faptele
istoriei. Nu aș putea jura că el nu a contribuit, alături de profesorul Gheorghe Milica și de alți distinși
dascăli din Ploiești, la nașterea noastră ca scriitori, în sensul că a aprins, în imaginația noastră tînără și
confuză, acea lumină, care, observ, nici astăzi nu s-a stins» (Apud Album Memorial «Nichita Stănescu»,
București, 1984).

În paralel cu activitatea didactică, Nicolae I. Simache a susținut o laborioasă activitate de animator cultural,
o preocupare ce se pare că le-a întrecut pe toate celelalte de care dispunea ilustrul intelectual din Ploieștii
interbelici, dar mai ales postbelici.

În anul 1953, a devenit directorul Muzeului Regional de Istorie și Arheologie din Ploiești iar în perioada
următoare va deveni un inegalabil fondator de muzee și de case memoriale pe tot cuprinsul fostei regiuni
Ploiești, care cuprindea cele trei județe de astăzi: Prahova, Buzău și Dâmbovița, așa încît, în epocă, primise
porecla „homo museographicus”. Într-adevăr, la inițiativa și sub patronajul său au luat ființă peste 20 de
așezăminte muzeale la Ploiești, Buzău, Târgoviște, Câmpina, Vălenii de Munte, Urlați, Brebu, Bușteni,
Breaza, Chiojdeanca, Starchiojd, Gherghița, Sângeru și în alte localități, pentru a omagia personalități
precum: I.L. Caragiale, B.P. Hasdeu, Nicolae Grigorescu, Cezar Petrescu, Andrei Rădulescu, inclusiv,
desigur, pe marele istoric și apostol al neamului nostru Nicolae Iorga. La toate acestea se va adăuga și
bijuteria numită Muzeul Ceasului, o instituție muzeală unicat în România, care se bucură de un bun prestigiu
la nivel european, care astăzi îi poartă numele. Muzeul deține o colecție impresionantă însumînd cîteva mii
de piese rare, numai în parte expuse, care au aparținut unor mari personalități din țară și nu numai.

«Strădania de constituire și de îmbogățire a colecțiilor, grija de restaurare și de conservare a monumentelor

istorice se împletesc cu o preocupare constantă de popularizare, în rîndurile locuitorilor, a valorilor
păstrate în raza zonei respective. Creșterea, an de an, a numărului de vizitatori ai unităților muzeistice
reflectă, în bună măsură, rezultatul neobositei munci a colaboratorilor – în frunte cu profesorul Nicolae I.
Simache – și arată marele interes al publicului pentru trecutul istoric al regiunii, într-un anumit fel,
dimensiunea prezentului», scria, pe bună dreptate, academicianul Ștefan Ștefănescu, directorul din acea
perioadă al Institutului de Istorie Nicolae Iorga din București. (Apud Arhiva Muzeului de Istorie și
Arheologie din Ploiești, Dosar nr. 975/ Inventar 7/1963)

În bogata activitate a profesorului Simache, un loc aparte l-a ocupat pasiunea sa pentru săpăturile
arheologice, el fiind unanim recunoscut în epocă drept unul dintre importanții organizatori și deschizători ai
unor situri arheologice prahovene, precum cele de la Târgșor, Budureasca, Șirna, Bereasca, Ceptura,
Fântânele, Vadu Săpat, Lapoș și multe altele din același areal. În monografia pe care i-o dedică profesorului
Simache, scriitorul Bucur Chiriac va consemna un episod din această perioadă, el aflîndu-se alături de acesta
și de un apropiat colaborator al său, arheologul craiovean Constantin Nicolaescu-Plopșor: De la Mizil, unde
ajunseserăm cu o cursă de la Ploiești, am pornit spre Budureasca, un sat la vreo 15 kilometri, pitit într-un
soi de căldare și înconjurat de dealuri împădurite(...) Vezi, domnule Plopșor, zona aceasta? Nu departe – la
Pietroasele – a avut loc descoperirea tezaurului Cloșca cu puii de Aur, iar la Sărata Monteoru – în
apropiere de Buzău – profesorul Ioan Nestor – de la București – a făcut săpături arheologice pentru a scoate
la iveală o importantă cultură neolitică. Este, în același timp, o zonă cu însemnate urme geto-dacice.
Platourile acelea, care se zăresc, sunt parcă niște tipsii rotunde, mese sau altare de închinăciune, de unde
ZAMOLXE invoca soarele, care ieșea de undeva din Bărăgan sau de mai departe din adâncul Mării Negre.

Profesorul Simache a acordat o atenție deosebită cercetării trecutului istoric al românilor, acordînd prioritate
evenimentelor legate de istoria orașului Ploiești dar și a comunităților de pe văile Prahovei, Teleajenului și
Slănicului. Rezultatele acestei laborioase activități de cercetare s-au materializat în numeroase comunicări și
sesiuni științifice organizate și prezentate cu har oratoric de el însuși, sub egida filialei Prahova a Societății de
Științe Istorice din România, al cărei președinte era, pe de o parte, iar pe de alta, ele și-au găsit locul într-o
multitudine de lucrări (studii, articole, evocări, însemnări etc.), scrise în colaborare, care au apărut în reviste
de specialitate locale și naționale sau în așa numitele anuare de sub egida Muzeului de Istorie și arheologie
din Ploiești: Studii și Materiale privitoare la trecutul istoric al județului Prahova (vol. I, 1968, vol. II, 1969
și vol. III, 1970) și Pagini din trecutul istoric al județului Prahova (vol. IV, 1971). De asemenea, a coordonat
volumele Contribuții la istoricul orașelor Ploiești și Târgșor, Contribuții la istoricul satelor Posești, Râncezi
și Nucșoara, Contribuții la monografia comunei Starchiojd, Anul revoluționar 1848 în județul Prahova. Un
orientalist ploieștean: Gheorghe Popescu-Ciocănel (toate din 1969) apoi al volumelor din 1970 (Contribuții
la istoria presei prahovene, Contribuții noi la studiul situației țăranilor după aplicarea Regulamentului
Organic în fostul județ al Săcuienilor, Istoricul tipografiilor prahovene) și, în fine, al volumelor din 1971
(Documente de pe Valea Teleajenului și File din trecutul comunei Teișani).
Dintre studiile de autor, amintim: Pinacoteca municipiului Ploiești (în 1939), Despre letopisețul
cantacuzinesc (în 1942), Viața și opera lui Radu Popescu (1943), Despre revoluția din 1848 în Ploiești și în
județul Prahova (1948), Contribuții la răscoala de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu (1957), O
străveche așezare: Târgșor (1957), Casa Hagi Prodan (1964), Casa Dobrescu (1966), Ceasul de-a lungul
vremii (1967), Caragiale și Ploieștii (1968), Casa Nicolae Iorga (1969), Ștergarul prahovean (1969),
Dantela de mână (1970), Mișcările din Ploiești din 1860 (1970), Din primele concerte peste hotare ale lui
George Enescu (1971) etc.

În amintitul album din 1984, regretatul istoric și critic literar Valeriu Râpeanu, fost elev și mare admirator al
profesorului Simache, îi va face, peste decenii, un portret cvasi-complet: «Nicolae I. Simache nu a fost numai
profesorul. Omul, care fusese hărăzit unei cariere universitare, discipol iubit al lui Nicolae Iorga, și-a dăruit
viața, a jertfit bucuriile unei existențe comode și ale unei cariere științifice pentru orașul și județul său natal.
Puține sunt, în timpurile noastre, asemenea exemple de dăruire necondiționată, de apostolat, de dezinters –
mergînd pînă la uitarea de sine – pentru propria persoană. A sacrificat o carieră științifică pentru ca 40 și
mai bine de ani să desfășoare, fără odihnă, această activitate dezinteresată în slujba orașului, a județului
său. A colindat orașe, a mers pe jos în vechi așezări, a cutreierat în lung și în lat Prahova, a descoperit, în
mănăstiri, în biserici vechi, în conace sau în simple case țărănești, urmele trainice ale unei civilizații
străvechi, ale unei culturi materiale și spirituale, care s-a îmbogățit neîntrerupt. Nicolae Simache a scos la
iveală, prin ceea ce a scris el despre trecutul județului Prahova și, mai ales, prin ceea ce a strîns și a
sistematizat pentru muzeele din această parte a țării, o adevărată comoară de documente și obiecte
indispensabile oricărei cercetări privind istoria civilizației, artei și culturii românești. Le-a adunat pe ploaie
și pe zloată, dormind în primării neîncălzite; el a depus eforturi pentru a fi achiziționate și apoi le-a pus la
dispoziția celor mulți, în muzeele, care, prin munca și entuziasmul lui, s-au deschis, în acești ani, pe Valea
Prahovei, pe Valea Teleajenului și în alte localități, care au aparținut fostei regiuni Ploiești. Cît de mult a
realizat Nicolae Simache într-o viață, ce exemplu de dăruire, de abnegație în slujba culturii a dovedit el, ce
mult și-a iubit partea de țară, unde a văzut lumina zilei!».

N.B. Lucrări consultate: Paul D.Popescu, Nicolae I. Simache – o istorie adevărată, vol. I-IV, Ploiești, 1995-
1996, Bucur Chiriac, Trecător grăbit prin timpul nostru. Evocări despre profesorul N. I. Simache, ed.
Mectis, Ploiești, 1998 și Gheorghe Marinică, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova. Omagiu
ctitorului prof. Nicolae I. Simache, editura Ploiești-Mileniul III, 2004.