NICOLAE LASCU, ilustru clasicist

(20 aprilie 1908 Benic, Alba – 24 iunie 1988, Cluj)

Fiu de agricultori, tatăl Amos şi mama Saveta (n. Frâncu) Nicolae (familia a purtat
până în 1938 numele Lasco datorită politicii de deznaţionalizare) s-a născut în 20 aprilie
1908, comuna Benic, jud. Alba.
A urmat şcoala primară în salul natal şi apoi cursurile Liceului „Mihai Viteazul”
din Alba Iulia care a început să funcţioneze din februarie 1919. La primul liceu românesc
din Transilvania tânărul elev este pasionat de disciplinele umaniste, activând în Societatea
de lectură „George Coşbuc” condusă de profesorul Horia Teculescu, dar şi de latină,
îndrumat de Enea Zeflean, ori istorie - relatând în şedinţele societăţii despre excursia
efectuată la Cetatea din Vinţu de Jos. Încurajat pentru strădanie, la absolvirea liceului
(1927) se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia filologie clasică din Cluj.
Remarcat de marii profesori clasicişti clujeni (Vasile Bogrea, Şt. Bezdechi şi Th. Naum)
tânărul studios a fost numit „preparator” din anul al III-lea la Institutul de Studii Clasice,
modelându-şi personalitatea umanistă la şcoala antichităţii greco-latine din care traduce
cu asiduitate şi redactează studii asupra acestui univers spiritual. La desăvârşirea
personalităţii a contribuit atât tradiţia filologică şi istorică a Şcolii Ardelene, pentru care
studiul Antichităţii era instrumentul de cunoaştere a unei civilizaţii şi etapă a identificării
noastre etno-genetice şi naţionale, dar şi contactul cu experienţa europeană datorită
deschiderilor iniţiale de N. Iorga, Vasile Pârvan. La absolvire, lucrarea de licenţă:
„Traducerile în româneşte din Vergilius” (1931) este încunată cu premii, tânărul Nicolae
Lascu beneficiind de pregătire şi specializare la Academia di Romania din Roma (1932-
1934). Îşi obţine în 1936 doctoratul în filologie clasică şi apoi urmează noi stagii de
specializare la „École des hautes études” din Paris (1938-1939) şi Oxford (1939).
Călătoriile de studii în Grecia, Egipt, Persia (Iran) i-au lărgit orizontul spiritual şi i-au
configurat viziunea de ansamblu asupra istoriei europene. Exemplară şi strălucită i-a fost
lunga carieră universitară pe parcursul căreia urcă treptele constant după doctoratul din
1936 obţinând docenţa în ştiinţe istorice în 1958 şi ani mulţi profesor la catedra de
Filologie clasică şi apoi la cea de Istorie antică a Universităţii din Cluj, în perioada
studiilor noastre universitare fiind prorector la Universitatea din Cluj.
În deceniile carierei didactice universitare Nicolae Lascu şi-a concretizat complexa
cercetare de pesle 50 de ani în volume, studii, comunicări în care, fără să se disperseze, a
analizat minuţios mentalităţile lumii antice, dar şi universul poetic, circulaţia temelor
greco-latine în literatura universală, problemele traducerilor ori argumentarea istorică şi
lingvistică a faptelor.
Opera sa istorică, filologică, istoriografică, traduceri începe din 1934 cu: „Traduceri
româneşti din Vergiliu IV Aeneis (încercare bibliografică şi antică)” Cluj: „Samuil Micu,
traducător din Lucian” Cluj 1937; Izvoarele literare ale „Metamorfozelor” lui Ovidiu -
Cluj 1938; „Un scriitor din şcolile Blajului: Simeon. P. Simion”. Retipărire din „Cultura
creştină”, Blaj 1938; „Alecu Beldiman, traducător al Odiseii”, Sibiu 1942; „D. Cantemir
despre lexicul lui Ovidiu”, Cluj 1942; „Ovidiu în opera lui Miron Costin”, Sibiu, 1942:
„Vasile Aron şi Ovidiu”, Sibiu 1943: „Academia Română şi traduceri din clasici antici”;
Cluj, 1947; „Le Conte de Pyramme et Thysbe dans deux texte inedits”, Cluj ,1949:
„Ovidiu în România”, Bucureşti, 1957; „La fortuna di Ovidio dai Rinascimento ai tempi
nostri”, Roma, 1959; „Clasicii antici în România”, Ed. Dacia. Cluj, 1947: „Cum trăiau
romanii”, 1985: „Călători şi exploratori în antichitate”, (1986), „Traduceri şi traducători”
şi propriile traduceri din Horaţiu, Tibul, Ovidiu (publicate în reviste), transpunerea
integrală a „Istoriilor” lui Tacit, „Conjuraţia lui Catilina” şi „Războiul cu Iugurtha” de
Salustius, ori manuscrisul inedit al „Metamorfozelor” oferă imaginea contribuţiei lui N.
Lascu în domeniul clasicist.
Factorul coagulant al aspiraţiilor eruditului clasicist a fost „interesul şi dragostea
pentru lumea antică, mai cu seamă pentru strămoşii noştri antici” declanşat de „pasiunea
ardelenească pentru filologie în sensul cel mai larg al termenului”. Preocupările pentru
origini s-au prelungit în urmărirea modului în care romanii au receptat de-a lungul
secolelor cultura clasică. Monografiile lui N. Lascu îl încadrează comparativismului prin
care urmăreşte infuziile clasiciste în cultura noastră etapele succesive ale receptării
Antichităţii, ori efectul transpunerii literaturii antice prin traduceri în româneşte, prin
timp, el însuşi fiind un traducător de mare acurateţe şi sensibilitate. Ovidiu cu poezia şi
enigmaticul său exil suscitând rezonanţele sale lirice. Paginile inspirate de contactul cu
locurile în care s-a născut şi a trăit Ovidiu („Ovidiu la Sulmona. Impresii din Abruzzo”)
au inflexiuni poetice. Sulmona devenind pentru N. Lascu a doua patrie (în 1980 i-au
acordat titlu de cetăţean de onoare, fiind singurul specialist în studii ovidiene invitat în
juriul „procesului lui Ovidiu” organizat în 1967 - la zece ani după sărbătorirea
bimilenarului naşterii poetului - ales membru onorific în Accademia degli Aggiciati).
Opera umanistului a fost recompensată cu premiile Academiei în 1948, 1966, ale
Ministerului Învăţământului (1963); ales membru în foruri academice româneşti şi
străine, eruditul profesor, ilustrul clasicist profilează portretele unor inimoşi animatori
culturali transilvăneni (Teofil Frâncu, Gavril Munteanu) şi, păstrând legătura cu oraşul
studiilor sale liceale, colaborează la revista „Apulum” şi prezintaă comunicări la sesiunile
Muzeului Unirii.
Nicolae Lascu a lăsat în urmă imaginea umanistului desăvârşit, cu prestanţă
clasică, rigoare filologică, supleţe culturală, o natură lirică, distinsă, cu ţinută statuară.
Referinţe critice: D. Murărașu, N. Iorga, N. I. Herescu, D.M. Pippidi, H,
Daicoviciu în Tribuna, nr. 13, 1965.
C. Daicoviciu în Tribuna, nr. 7, 1972
M. Bucur Istoriografia literară românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 309
Gh. Ceauşescu, în Revista de istorie şi teorie literară, nr. 4, 1974; N.A. Ursu în
Cronica, nr. 40, 1975; Mircea Popa. În Tribuna, nr. 35, 1998 şi în Dicţionarul Scriitorilor
Români (D-L), Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1988, p. 719-720), Vasile
Moga, în Apulum, nr. 26, 1988.
Ironim Muntean