DOMNU TRANDAFIR de Mihail Sadoveanu I Azi, dupa ce am vazut iar manastirea Neamului, vechea Manastire Alba, cu trecut asa

de neguros si de bogat, dupa ce am vazut Cetatea, cuibul aprigilor razboinici de odinioara, m-am suit de la un han, care rasufla aburi de mncari felurite, ntr-o birja mare ct o corabie, la care erau nhamai patru cai cu coastele destul de aratoase. Ma gndeam la vremea cnd am cutreierat cu tine aceste locuri, cnd am mncat oua rascoapte, sus, ntre ruini, cnd am baut, furidu-ne unul pe altul n singuratatea aceea, sticla cea cu vin armas pe care ne-o daruise parintele Visarion, si cnd am cntat ntr-un amurg linistit, ntr-o pulbere de aur: Pe o stnca neagra, ntr-un vechi castel, Unde curge-n vale un ru mititel... Uite, ca de ieri mi-aduc aminte de nserarea aceea, de melodia noastra traganata pe care o cntam cu glasuri asa de miscate, si de versurile pe care le-am zgriat acolo, pe o piatra, de versurile nflacarate pe care nu le-am mai gasit si din care-mi aduc aminte numai frnturile de la nceputul acestei epistole... Si m-am suit, n haradaica aceea cu patru cai, ntre buccele mari, ntre madame grase care se uitau zmbind la mine, s-am pornit spre trgusorul meu natal ntr-un sunet domol de clopote dogite. La spate aveam, departe, munii n ceaa; nainte se desfasurau dealuri paduroase; si ma simeam, cu toata tovarasia galagioasa, usor si vesel ca n cea dinti tinerea. Prin nourasii de praf luminos care ne urmareau n vrtejuri, priveam ogoarele verzi, satele linistite cu biserici albe. sclipirile departate ale apelor... Din cnd n cnd ne ntlneam cu baieandri care-si pasteau n sanuri boulenii albi cu coarnele lucii. Ne urmareau cu priviri linistite pna departe, si ramneau n urma, tot mai n urma. Si parca mi venea sa ma opresc, sa-i ntreb, sa le spun o vorba buna. Erau chipuri pe care le mai vazusem, pe care le uitasem de cnd m-am nstrainat, si pe care le regaseam aceleasi n linistea si seninatatea lor. Si cu ct ma apropiam de locul unde m-am nascut, cu att se desteptau amintirile copilariei, vii si luminoase, parca rasareau din mparaia uitarii, prietini pierdui, care ma salutau cu zmbete de bunatate. Cnd intraram la Moca n codru, zvoana de glasuri din trasura se potoli ca printr-un farmec. Caii mergeau la pas si, n liniste, ascultam freamatul usor al desisurilor. Parca era un cntec, si parca-mi venea sa dorm. Si dintr-o data, dintre chipurile trecutului, care ma cercau unul dupa altul, unul ramase mai deslusit, si-i zmbii cu dragoste n piroteala care ma coplesea. Era Domnu, domnu Trandafir, nvaatorul meu. Nu-l vazusem de mult pe Domnu Trandafir. mi nchipuiam ca e pensionar, ca trebuie sa fi mbatrnit. Eu l vedeam nsa tot ca odinioara, nalt, bine legat, cu mustacioara neagra pe care si-o tundea totdeauna scurt, zmbind cu bunatate, ncruntndu-se cteodata, insuflndu-ne un respect nemarginit. Toate patru clasele erau gramadite ntr-o odaie lunga. Unora din baiei le da teme, pe alii i asculta. Cnd explica, ascultam toi; si istoriile minunate cu Stefan cel Mare si Mihai Viteazul le-am stiut chiar din clasa ntaia. Mai cu seama explicaiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri n cununile lor de neguri. i urmaream nfiorat, auzeam parca freamatul luptelor si, acasa, i visam o noapte ntreaga. Uite, si acum mi se pare ca Domnu nostru a fost un om deosebit, i scnteiau privirile si era si el miscat cnd ne spunea despre marirea stramosilor. Cnd facea un semn cu mna, (asa, ntr-o parte, parca ridica o perdea de pe trecut, si eu vedeam tot ce spunea glasul lui... Si cnd ma gndesc bine, cnd judec cu mintea de-acum, cnd caut sa adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, gasesc cu mirare ca Domnu era un om foarte necajit, haruit de administraie, ca cu greu si ducea gospodaria lui, ca venea de multe ori amart, ca sa ne dea cu dragoste nvaatura de toate zilele... Dar atunci nu, n-avea alta grija dect sa ne spuie istorii miscatoare. Ca dnsul poate au mai fost muli. Si toi,draga prietine, cnd te gndesti bine, au fost niste apostoli, care-au ndurat saracie si batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemulamiri si vorbe rele, si care totusi au izbutit sa-si ndeplineasca cu bine menirea... Domnu nostru ne-a nvaat rugaciuni, ne-a nvaat cntece care erau asa de frumoase pentru copilaria si sufletele noastre, desi nu le nelegeam bine; ne-a nvaat sa credem si n alte lucruri, n trecut si vrednicia noastra, lucruri pe care muli le batjocoreau n acea vreme; ne-a nvaat multe, de

care aminte nu ne mai aducem, dar care au ramas n fundul sufletului ca semine bune ce au nflorit bogat mai trziu... mi aduc aminte... ntr-o sara ne strnseseram la scoala, la mpletit panere. Sedeam n cerdac, n cerdac la Domnu si unul spunea o poveste. Era o liniste mare n mprejurimi n primavara aceea, si departe, spre Siret, se auzea, abia se auzea un cntec de fluier. Umbrele nserarii ne nvaluira, povestitorul tacu, si noi ramaseram fara vorbe, cu Domnu n mijlocul nostru, ascultnd adierea departata a cavalului. Mai baiei, stai, c-am sa va cetesc si eu o poveste... Si a asezat n geam, pe dinlauntru, o lampa, si n lumina ei, acolo ntre noi, ne-a cetit Harap-Alb al lui mos-Creanga. Glasul lui curgea domol, si basmul ne fermeca pe toi ca un cntec frumos. Povestea mi-a ramas adnc sapata n suflet, si, mai trziu, cnd am cetit-o ntr-o odaia scunda n Iasi, pe cnd faceam liceul, am stat mult si m-am gndit la sara cnd o cetea nvaatorul, m-am gndit ca la o alta poveste senina a copilariei mele... Dintre toate amintirile frumoase, aceasta sara, cnd ne-a cetit povestea, ramase staruitoare n piroteala mea, n leganarea trasurii mari, pe cnd clopotele sunau ncet prin linistea padurii. Treceam printre doua ziduri de verdeaa care-mi trimiteau aburiri racoroase si ma apropiam repede de locul unde a fost odata scoala, unde m-am jucat, unde Domnu si-a petrecut atia ani treizeci dascalind siruri de copilandri cu ochii nelinistii. Acolo nu mai e nimic, e gol, si Domnu, mbatrnit, cu parul alb, se plimba ncet, cu minile la spate, singur si trist. l ntreb: Ce mai faci? Greu, greu! mi raspunde ncet, dnd din cap. De acuma ma duc sa ma ntlnesc cu HarapAlb si cu Creanga... Si parca ma cuprinde o nduiosare, ma uit la dnsul si nu-mi vine a crede ca el e omul tnar care altadata ne-a strecurat n suflet atta credina si atta foc! M-a desteptat larma glasurilor si lumina alba a cmpiei. Trgusorul meu se vedea departe, ntr-o gramadire de acoperisuri negre si rosii. Eram nelinistit, voiam sa vad ct mai curnd pe dascalul copilariei. Si vezi tu, draga, poate scrisoarea aceasta deaceea e asa de sentimentala si asa de plina de puncte de exclamaie, pentru ca vestea pe care am aflat-o a fost trista. Totusi trebuia sa ma astept la ea. Domnu nu mai era nici vesel, nici trist, nici batrn... Dupa ce si-a ispravit cei treizeci de ani de dascalie, s-a dus unde-i locul tuturor. Cte ceva din sufletul lui a ramas n sufletul multora, dar el nu mai este, si-a ndeplinit cu anevoie o munca grea de care nu sa plns si prin care n-a stralucit, a murit mpacat, ca muli alii, si acum se odihneste! II Din ziua cnd m-am ntors aici, n trgusorul nostru cel vechi, n-am stat o clipa. Am cutreierat n lung si n lat locurile cunoscute, n care au ramas vii pentru sufletul meu ntmplarile copilariei, ntmplarile luminoase ale copilariei asa de ndepartate. Am vazut, la Siret, locul unde ma scaldam cu dracii de sama mea. Ne balaceam n valuri, ieseam la mal si ne ungeam cu namol din cap pna-n picioare; lasam sa ne prleasca soarele prietin, ne sculam, ne alungam n lungul malului cu chiote si cu racnete, apoi dintr-o data saream cu toii n apa, n bufnelia surzitoare si n curcubeie de stropi. Am vazut iarasi ntinsele zavoaie de salcii cenusii n care intram cu grozava frica de bursuci. Frica inea pna ce dadeam de desisurile cu mure, cnd ne puneam la ospa si la taifas. Pe urma, prin poieni, chiote si goana, parca venise pe acele meleaguri o ostire de salbatici... S-am mai vazut, la marginea trgului, surile darapanate, pline de poloboace, unde ne jucam de-a ascunsul noaptea. Cu ct fior cautam prin coluri negre si cotrobaiam prin poloboacele rasunatoare si cercetam, prin podurile n care se furisau dungi albe de lumina, pe tovarasii ascunsi! Si-mi aduc aminte ca totdeauna trebuia sa mormaiesc singur, sa spun cte o ghidusie, ca sa izbucneasca n rs cineva... Numai asa puteam sa dau de o urma n pustiul acela! Si cte si cte lucruri care m-au nfiorat si mau bucurat! Pe toate le-am vazut. Totusi nici unul nu m-a miscat asa de mult, frate draga, ca locul numai locul a ramas unde odata era scoala. Acolo am intrat n freamatul de copii cu teama si cu bucurie n ntaia dimineaa, cnd m-a adus tata de mna; acolo era un par care facea pere asa de bune, din care Domnu ne daruia de gustare cte doua

la nceputul fiecarei vacane; acolo era curtea unde nalam iarna uriasi de zapada, la capul carora ne suiam cu scara, sa le punem pipe n gura si carbuni, n locul ochilor; acolo multe lucruri s-au petrecut, prietine, si, de-acolo pornind, simt ca iar ma cuprinde nduiosarea si iar am sa-i vorbesc si n aceasta scrisoare de Domnu Trandafir. Era un om bine facut, puin chel n vrful capului, cu ochii foarte blajini. Cnd zmbea, se aratau sub mustaa tunsa scurt niste dini lungi, cu strunga mare la mijloc. Cnd ne nvaa cum sa spunem poeziile eroice, vorbea tare si nala n sus braul drept; cnd cntam n cor, lovea diapazonul de colul catedrei, l ducea repede la urechea dreapta, si, ncruntnd puin din sprncene, dadea usor tonul: laaa! Iar baieii raspundeau ntr-un murmur subire, si asteptau cu ochii aintii la mna lui, care dintr-o data se nala. Atunci izbucneau glasurile tinere, ntr-o revarsare calda. Cnd trebuia cteodata, smbata dupa- amiaza, sa ne ceteasca din povestile lui Creanga, ne privea ntai blnd, cu un zmbet linistit, innd cartea la piept n dreptul inimii si n banci se facea o tacere adnca, ca ntr-o biserica. Tu bagi de sama ca nu-i vorbesc de gramatica si de aritmetica. Si nici nu-i voi vorbi. Acestea se faceau bine: baieii nvaau dupa puterile lor; dar sunt niste lucruri asa de nensemnate cnd le pui faa n faa cu nvaatura cealalta, sufleteasca, ce ne-o da Domnu! Si ne-o da aceasta nvaatura nu pentru ca trebuia, si pentru ca i se platea, dar pentru ca avea un prisos de bunatate n el si pentru ca n acest suflet era ceva din credina si curaenia unui apostol. Acolo, n colul acela de ara, putea sa fie cum voia nvaatorul. Nimeni dintre cei mari nu-l tulbura; nimeni nu se interesa cum mergea scoala lui. Bine, rau, el facea ceea ce socotea ca trebuie sa faca,si att. De aceea Domnu Trandafir al nostru a ramas foarte mirat cnd, ntr-un rnd, n cei din urma ani de dascalie, a primit vizita unuia din cei de sus. Sa vezi cum a fost. ntr-o buna zi, iata ca intra pe poarta ograzii doi straini. Baieii n clasa erau cu monitorii. Domnu, n gradina, priveghea la descarcatul unui car de fn. Era foarte gospodaros si-i placea sa se faca fiecare lucru cu rnduiala. Strainii se apropie. Buna-ziua! Mulumim dumnilorvoastra! Domnu Trandafir se uita la straini; strainii seuita la Domnu Trandafir. Ma rog, ce dorii dumneavoastra? Apoi, uite ce e... daca esti bun... Am vrea sa vedem scoala... Cum nu, numai sa ispravesc cu fnul ista. Marie! ia vezi de ceva racoreala! dulcei, cafea! Ia sedei, va rog, colea, la umbra, n cerdac, oleaca, de mai rasuflai... Nu, ca suntem cam grabii... Uite, ndata, ct ai bate-n palme... Si iata-l ca se scutura de fn, trece nainte si pofteste pe straini n clasa. Acolo ntrebari: Ci copii vin la scoala, ci sunt nscrisi? Si Domnu raspunde ca vin ci sunt nscrisi, si se cam mira de ce i-or fi ntrebnd orasenii de lucruri de-acestea. Revizori nu sunt; pe revizor l cunoaste el bine si stie ca vine de doua ori pe an. Vine rar ca stie cu cine are de-a face. n sfrsit, or fi fiind ali slujbasi mai mari, mai stii? Iar unul dintre ei: Ma rog, fii bun si fa o lecie... asa, de curiozitate... Si Domnu face o lecie, uite asa, cum o facea el totdeauna. ntreaba pe baiei, vorbeste si el; spune lucruri care si pe el l misca si-l ajung la inima. Si iata ca orasenii l privesc cu ochii dintr-o data ncalzii, ntreaba si ei pe copii, asculta o poezie; Domnu si loveste usor diapazonul de colul catedrei: laaa! Si clasa raspunde ntr-o adiere usoara de glasuri tinere, si toi cnta, cnta asa, de-i place si lui Domnu Trandafir si zice si el la urma: Brava, baiei! Iar strainii l ntreaba iar, dar cu glasurile cu totul schimbate si cu alta lumina n ochi, de unde-i, si la ce scoala a nvaat, cum si petrece viaa; si Domnu raspunde si nu prea, si ncepe a se ntreba de ce l-or fi iscodit oare orasenii aceia. i pofteste la masa, ei l roaga sa-i ierte ca nu pot. trebuie sa plece; i roaga sa beie macar un pahar de apa, ei i mulumesc iar. Unul scoate ceasul; altul, cu un ton de

respect, spune ceva. Si cel care pare a fi mai mare porneste nainte. Iar Domnu Trandafir ntreaba tainic pe cestalalt, ramas mai n urma: Ma rog, domnule, daca esti bun si nu tesuperi... cu cine am onoarea? Eu?... Eu sunt inspectorul cutare... Hm! si Domnu Trandafir se uita cu coada ochiului, nencrezator, la domnul inspector. Nu, fara saga!... Dar celalalt domn? Celalalt e domnul ministru! Asta e prea-prea; si Domnu ncepe a rde cu hohot. Ei, stii ca ai haz! Nu, ca asta-i chiar frumos! Cum, dumneata crezi ca glumesc? Ei, asta-i! dar cum ai socotit dumneata ca am sa cred asemenea lucru? Ce are sa caute ministrul aici, n saracia asta a noastra? Si celalalt strain se ntoarce, zmbeste, scutura mna lui Domnu Trandafir si-l feliciteaza. Si pleaca amndoi, iar pe urma mult s-a minunat dascalul nostru cnd a aflat de la primarie ca n adevar ministrul scoalelor a fost strainul cel drept, slab, cu mustaa neagra. Nu, Domnu nostru nu ne-a nvaat niciodata din pricina ca se temea de cei mari. i era drag sa ne nvee, si parca eram copiii lui, asta am simit-o totdeauna, ct am fost sub privegherea lui. Se supara rar si nu spunea dect doua vorbe. Asta-I era mnia cea mai mare Mai domnule! Noua ne venea sa intram n pamnt, cnd zicea: Mai domnule! si se uita urt la noi. mi aduc aminte ce zarva a fost cnd, ntr-un rnd, s-a zvonit ca pe Domnu nostru are sa-l mute ntr-o alta comuna, peste Siret. Ne-am strns sara toi baieii, am vorbit, unii plngeau, si am luat o hotarre mare: sa ne ducem si noi cu Domnu peste Siret. Dar Domnu nu s-a dus nicaieri; a ramas acolo pe pamntul nostru; si n pamntul nostru l-au si ngropat. I-am vazut mormntul. O cruce de stejar, nnegrita de ploi; deasupra un brad, care fsie la cea mai usoara suflare de vnt. Flori salbatice, pe pamntulnegru. Pe cruce, o tablia: Aici odihnesterobul lui D-zeu Neculai Trandafir... si celelalte cuvinte nu se mai cunosc; le-au sters ninsorile si ploile. Nici scoala unde m-a nvaat el nu mai este. Acuma baieii nvaa ntr-alt loc, ntr-o cladire noua, nalta si frumoasa. Eu nu m-am dus nsa s-o vad pe aceea; eu m-am dus sa vad locul gol unde a fost o odaie scunda, n care ne era cald vara si frig iarna. n locul acela odata a trait un om. Pentru amintirea lui i trimet aceasta scrisoare. Poate ca si tu vei gndi o clipa la dascalul acesta necunoscut si vei dori odihna lina robului lui D-zeu, al carui nume ploile si ninsorile n curnd l vor sterge si de pe crucea mormntului. Ct despre oamenii care l-au ranit si l-au mhnit, ei de mult l-au uitat! Si ma vei ierta ca te-am facut sa pierzi jumatate de ceas cu aceste lucruri asa de vechi!