Când stăpânul nu-i acasă de Emil Garleanu

In odaie linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă
uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până la cel mai
îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai
găseşte locul.
Parcă-l trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se
astâmpere. Să se astâmpere uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta:
caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi
brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l
momise într-atâta ca acesta de acum. Să încerce.
Face câţiva paşi, mărunţi, până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă.
Unde o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dânsa? A!
Uite-o colo pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă
perete până la divan. Aşa, bun! Pe urmă… Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap?
Nu. Pe după jilţul cela? Nici aşa. Atunci? Păi, lucrul cel mai bun e să se suie de-
a dreptul pe perdea şi de acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete până la
poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu
dânsul…
Dar motanul? E-hei! La dânsul nu se prea gândise. Şi, doamne, mulţi fiori i-
a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie! Ha! Nu era? Orişicum,
să mai aştepte puţin, să vază, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?
Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe
bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise şi lui
mustăţilor, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta; să-l momească pe lacomul din
gaură.
Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse,
subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit, după perna de pe divan, şi
aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da! Aşa,
încă un pas, înca unul, doi, aşaa!
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin
cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele dinainte, îl strănge, de drag ce-i, îl
răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte gândind: “Caşcaval ţi-a
trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! Ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi
crănţăni”. Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.
Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l
prindă în cleştele labelor. Dar ce se-aude? Un dupăit grăbit în sală. Vai, e Corbici,
câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar
şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui.
 Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna; în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă
lacom mirosul de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare.
Ar sări în ocniţă dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de
neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi cu ochii aţintiţi la motan aşteaptă să
coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde brânza parcă-l
ademeneşte. Şi astfel, câteştrei duşmanii: şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi
câinele în mijlocul odăii, se pândesc munciţi de acelaşi gând.
Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci motanul se
înghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic
cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră, obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe
un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de
caşcaval, taie o bucată de pâine şi muşcând, când dintr-una când dintr-alta,
mănâncă din plin cu poftă.
Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.