CONSTANTIN KAVAFIS (1863 - 1933)

PRIMA TREAPTĂ

Lui Teocrit i se plângea

într-o zi poetul tânăr Eumene:
"Iată doi ani de când scriu
şi nu am făcut decât o singură idilă.
E unica mea lucrare terminată.
Înaltă e, vai,
prca înaltă, văd, scara Poeziei;
de pe această primă treaptă unde mă aflu
n-o să mai urc în veci, nefericitul de mine."
Şi Teocrit răspunse: "Cuvinte
nepotrivite şi blasfemii.
Dacă te afli pe această primă treaptă,
fii mândru şi fericit.
Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru,
cât ai făcut e o mare glorie.
Căci încă şi această primă treaptă
e foarte departe de lumea de rând.
Pe aceasta treaptă ca să calci
trebuie, de drept,
să fii cetăţean al oraşului ideilor.
Şi-i rar în acel oraş şi anevoie
să ţi se acorde cetăţenia.
În Agora, acolo, găseşti Legiuitori
pe care nici un aventurier nu e în stare să-i înşele.
Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru:
cât ai făcut e o mare glorie."

AŞTEPTÂNDU-I PE BARBARI

- Ce aşteptăm, întruniţi în Forum?

Azi trebuie să sosească barbarii.

- De ce, în Senat, e această apatie?

De ce stau senatorii şi nu legiferează?

Pentru că azi vor sosi barbarii.

Ce legi să mai facă senatorii?
Când vor sosi, barbarii vor face legi.

- De ce împăratul nostru s-a trezit aşa devreme

şi stă în faţa celei mai mari porţi a oraşului,
pe tron, cu mărire, purtând coroana?

Pentru că azi vor sosi barbarii.

Şi împăratul aşteaptă să întâmpine
pe căpetenia lor. Chiar a şi pregătit
un pergament, să i-l dea. A scris acolo
multe nume şi titluri.

- De ce consulii noştri amândoi, şi pretorii,

au ieşit azi în togile roşii brodate
de ce şi-au pus brăţări cu atâtea ametiste
şi inele cu smaralde bogat scânteietoare?

De ce să poarte azi preţioase toiege

cu argint şi cu aur măiestrit încrustate?

Pentru că azi vor sosi barbarii,

şi asemenea lucruri îi orbesc pe barbari.

De ce retorii noştri demni nu se apropie iar

să-şi arate elocinţa, să-şi spună ale lor?

Pentru că azi vor sosi barbarii,

şi pe aceştia îi plictisesc perorările şi predicile.

De ce, deodată, atâta îngrijorare

şi răvăşire? (Cât de grave au devenit feţele!)
De ce se golesc în grabă străzile, pieţele,
şi foarte îngânduraţi se duc toţi înspre casă?

Pentru că noaptea s-a lăsat şi barbarii n-au venit

Şi câţiva soli s-au întors de la hotare
şi-au spus că nu mai există barbari.

Şi acum ce ne vom face fără barbari?

Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie.

REGELE DEMETRIOS

"Nu ca un rege, ci ca un actor, el a înlocuit cu hlamida sură pe cea tragică şi a ieşit, neobservat."
PLUTARH. Viaţa lui Demetrios.

Când macedonenii l-au părăsit,

dovedind că îl preferă pe Pirus,
regele Demetrios (mare
îi era sufletul) câtuşi de puţin - aşa s-a spus -
nu s-a comportat ca un rege. S-a dus
şi şi-a scos îmbrăcămintea de aur
şi şi-a smuls din picioare încălţările
de porfiră. Cu haine de rând
s-a îmbrăcat în grabă şi a plecat.
Procedând ca un actor
ce, o dată reprezentaţia terminată,
îşi schimbă costumul şi dispare.
FOARTE RAR

E un bătrân. Istovit şi încovoiat,

pustiit de excese şi de ani,
cu paşi înceţi trece strada.
Totuşi, când se întoarce acasă, spre a-şi ascunde
căderea şi bătrâneţea, se întreabă
care i-e încă partea la tinereţe.

Acum, adolescenţi îi declamă versurile.

Prin ochii lor vioi trec viziunile lui.
Spiritul lor robust şi înclinat spre plăceri,
carnea lor strunită şi-armonioasă
vibrează de-a sa concepţie a frumosului.

MORMÂNTUL LUI LANIS

Lanis, pe care atât l-ai iubit, nu-i aici, Marc,

în mormântul la care vii şi suspini şi stai ceasuri
şi ceasuri.
Lanis, pe care atât l-ai iubit, e mai aproape de
tine, mult,
când, închis în odăi, îi contempli portretul,
care totuşi a păstrat ceva din farmecul lui,
care totuşi a păstrat ceva din ceea ce îndrăgiseşi.

Îţi aminteşti, Marc, când l-ai adus din palat,

de la proconsul, pe faimosul pictor cyrenian,
cu câtă viclenie de artist, de îndată
ce-ţi văzu prietenul, încerca să vă convingă
că negreşit trebuia să-l picteze ca Hyacintos
(în acest fel portretul urmând să aibă mai mult efect)?

Dar Lanis al tău nu-şi împrumuta astfel frumuseţea;

împotrivindu-se cu tărie, i-a spus să redea
nu pe Hyacintos nici pe nimeni altul,
ci pe Lanis, fiul lui Rametih, alexandrin.

PRIN FAŢA CASEI

Ieri, rătăcind printr-un cartier

îndepărtat am trecut prin faţa casei
pe care o frecventam când eram foarte tânăr.
Acolo, Eros cuprinse trupu-mi,
cu superba lui forţă.
Şi ieri,
când am trecut pe vechiul drum,
au fost deodată mai frumoase prin farmecul-iubirii
prăvălii, trotuare, pietre,
şi ziduri, şi balcoane, şi fereşti.
Nimic urât n-a rămas acolo.
Şi cum stam şi cum priveam poarta,
şi stam şi aşteptam în faţa casei,
din fiinţa mea toată radia
emoţia voluptoasă păstrată.
Traducere: Aurel Rău

ÎN LUNA ATHYR

Cu greu desluşesc pe piatra străveche.

„Do(a)mne, Iisuse Hristoase”.
„În luna Athyr”
Cât despre vârstă,
iar cifra 17 arată
În frânturile de litere văd
Urmează-apoi trei rânduri
dar câteva cuvinte tot descifrez –
apoi iarăşi „lacrimi”
Cred că Leukios
În luna Athyr
Un „Su(f)let” disting.
„Leukio(s) a ador(m)it”.
„A trăit… ani” ,
că tânăr adormit-a.
„El… alexandrin”.
foarte deteriorate;
de pildă „lacrimile noastre”,
„durere”,
şi „doliu pentru (n)oi, prietenii”.
trebuie să fi fost tare-ndrăgit.
Leukios a adormit.

EUGENIO MONTALE

MONOLOG

Nu mă mai aplec
peste parapet
să văd dacă soseşte
diligenţa cu cai
ce duce şcolarii la Barnabiţi.
Azi lungi fâşii de viaţă
îmi apar şterse
este prost cine crede
că viaţa nu suferă întreruperi
nu e vorba de moarte şi învieri
ci de lungi coborâri în Infern unde fierbe
ceva neajuns încă în punctul rupturii
dar aceasta ar fi tocmai moartea ce detestăm
aşa că ne mulţumim cu un clocot
care se aude doar ca un tunet îndepărtat,
se întâmplă totuşi ceva în Univers
o căutare de sine însuşi
a unui sens pentru a reîncepe din nou
cu noi la remorcă, resturi de stofă
ce se aruncă
sau câte unul cade singur.

[„Monologo”, în Altri versi]

[S-O LUĂM PE STRADA CE COBOARĂ]

S-o luăm pe strada ce coboară

prin tufele de mărăcini;
ne va conduse zborul unui fluture
către orizonturi rupte de fluvii.

Să zăvorâm înapoi ca pe-o poartă

aceste ore de ezitări şi noduri în gât.
Nostalgiile nespuse ce mai contează?
Chiar şi aerul dimprejur zboară cu noi!

Şi iată că la o cotitură ne-apare

dintr-o dată linia argintie de mare;
Încă-şi aruncă ancora vieţile noastre nerăbdătoare.
Înţeleg bufnitura – Adio, cărare! Şi acum
Mă simt tot înflorit, nu ştiu dacă de pânze sau de aripi...

[„Sciendiamo la via che divalla”, în Poesie disperse]

UN POET

Puţină viaţă îmi rămâne, dar sper că voi afla calea

să-i dedic viitorului tiran
sărmanele mele strofe. Nu-mi va porunci să-mi tai venele
precum Nero lui Lucan. Va vrea o laudă spontană
ţâşnită dintr-o inimă recunoscătoare
şi o va avea din abundenţă. Voi putea de asemeni
să las urme durabile. În poezie
ceea ce contează nu e conţinutul
ci Forma.

[„Un poeta”, în Quaderno di quattro anni]

ZIUA MORŢILOR

Gina a aprins o lumânare pentru morţii ei.

A aprins-o în bucătărie, morţii sunt mulţi şi sunt departe.
Trebuie să se întoarcă la timpul când era fetiţă
şi cafeaua ei cu lapte era un pumn de castane uscate.
Trebuie să recreeze un tată scund şi bătrân
şi marşurile ei forţate pentru a-i găsi un pic de vin dulce.
Vin el nu putea bea nici dulce nici sec
pentru că lipseau banii şi trebuiau hrăniţi
purceluşii pe care ea îi ducea la păscut.
Între morţi poate fi pusă şi învăţătoarea care lovea
cu varga degetele îngheţate ale fetiţei. Morţi
sunt şi câţiva vii, semiviii apropiaţi
de tăcere. E o gloată care nu contează
pentru că nu a dus la păscut purceluşii.
 [„Il giorno dei morti”, în Quaderno di quattro anni]

LĂMÎII

Ascultă-mă poeţii laureaţi

se mişcă numai printre plante
cu nume puţin folosite: lemn-câinesc sau acantă.
Eu, din parte-mi, iubesc străzile ce dau în ierboase
şanţuri unde în bălţi pe jumătate secate ştrengarii pândesc
câte-un ţipar jigărit:
potecile ce şerpuiesc pe buza şanţului,
coboară printre tufişuri de trestie
şi dau în grădini de legume, printre lămâi.

Cu-atât mai bine dacă zarva păsărilor

se stinge înghiţită de azur:
mai clar se ascultă susurul
ramurilor prietene în aerul aproape nemişcat,
senzaţia acestei miresme
ce nu ştie să se desprindă de pe pământ
şi plouă în inimă o blândeţe tulbure.
Aici atâtor pătimaşe distracţii
ca prin farmec le tace tumultul,
aici ne-avem şi noi, săracii, partea noastră de bogăţie
şi aceasta este aroma lămâilor.

Vezi, în această linişte în care lucrurile

se lasă-n voie şi par gata-gata
să-şi trădeze secretul lor ultim,
uneori parc-aştepţi
să descoperi vreo greşeală a Naturii,
punctul mort al lumii, inelul ce nu rezistă,
firul de descurcat ce ne-ar duce în sfârşit
în miezul unui adevăr.

Privirea scormoneşte împrejur,

mintea cercetează, potriveşte, desface
în parfumul ce se revarsă
când ziua mai mult lâncezeşte.
Sunt linişti în care vezi
în orice umbră umană ce se îndepărtează
câte o Divinitate tulburată.

Dar iluzia piere şi timpul ne poartă din nou

în oraşele zgomotoase unde azurul se arată
doar în fâşii, sus, între cornişe.
Ploaia oboseşte pământul, apoi; se-ndeasă
plictisul iernii peste case,
lumina se face avară – avar şi sufletul.
Când într-o zi printr-o poartă întredeschisă
între pomii dintr-o curte
ni se arată galbenul lămâilor;
gerul inimii se topeşte
şi în piept răpăie cu
cântecele lor
trâmbiţele de aur ale soarelui.

[„I limoni”, în Ossi di sepia]

[DE CE ÎNTÂRZII?...]

De ce întârzii? în pin veveriţa

bate cu flacăra cozii în scoarţă.
Cornul lunii-şi coboară vârful
în soare pălind. Iată, e ziuă.
La o adiere fumul leneş tresare,
se apără-n punctul ce te închide.
Nimic nu sfârşeşte, sau totul, dacă tu ca un fulger
laşi norul.

[„Perche tardi?, în Occasioni]

CASA VAMEŞILOR

Tu nu-ţi aminteşti casa vameşilor

pe-un dâmb înălţat ieşind pieptiş din mare:
pustie te aşteaptă din seara
când roiul tău de gânduri pe-acolo avea intrare
şi-acolo se opri neliniştit.

Libeccio bântuie de ani pereţii vechi

şi râsul tău nu mai răsună vesel:
busola se repede nebună, la-ntâmplare,
iar numărul la zaruri nu se-ntoarce.
Tu nu-ţi mai aminteşti; alt timp răstoarce
memoria ta; un fir în depănare.

Îl ţin de-un capăt încă; dar se pierde

casa şi-n vârf de acoperiş morişca
neagră de fum, rotind fără cruţare.
Mai ţin un capăt; tu rămâi stingheră
Aici nici nu respiri, în bezna mare.
Oh, zări în fugă, unde se aprinde
lumina rară-a-unui petrolier!
Pe-aici e calea? (Tălăziund se-ndreaptă
valul din nou spre stânca ce se surpă...)
Tu nu-ţi aminteşti casa din această
seară a mea. Eu nu ştiu cine pleacă, cine-aşteaptă.

[„La casa dei doganieri”, în Occasioni]

VIJELIA

Les princes n’ont point d’yeux pour voir ces grand’s merveilles
Leurs mains ne servent plus qu’à nous persecuter...
Agrippa D’Aubigné

Vijelia repezindu-şi asupra frunzelor

aspre de magnolie tunetele lungi
de martie şi grindina,
(sunetele de cristal în cuibul tău
nocturn te surprind, din aurul
ce s-a stins pe mahon, pe muchia
cărţiloe legate, se aprinde încă
un grăunte de zahăr în coaja
pleoapelor tale)

fulgerul ce albeşte
copaci şi ziduri şi le surprinde în acea
eternitate a clipei – marmoră mană
şi distrugere – ce înlăuntru tu sculptată
o porţi ca pe-o osândă şi asta mi te leagă
mai mult decât iubirea, soră stranie, -
apoi trăznetul brutal, sistrurile, freamătul
tobelor peste groapa ascunsă,
tropăitul de fandango, şi deasupra
câte un gest ce bâjbâie...

Ca şi când
te-ai întoarce şi cu mâna, eliberându-ţi
fruntea de norul pletelor,

m-ai saluta – pentru a intra în întuneric.

[„La bufera”, în La bufera e altro]

GIUSEPPE UNGARETTI

ORIENT

Dâra
de aburi se şterge
către cercul îndepărtat al cerului

Bătăi de tocuri şi bătăi din palme

clarinetul zigzaguri stridente
marea e cenuşie
tremură dulce neliniştită
ca un porumbel
La pupă emigranţi sirieni dansează

La proră un tânăr stă singur

Sâmbătă seara la această oră

Evrei
acolo, în urmă,
îşi duc
morţii lor
în labirintul spiralat
şovăiri
de străduţe
de lumini

Apă răvăşită
ca zarva de la pupă pe care o aud
prin umbra
din
somn

[“Levante”, în L’allegria]

PEREGRINARE

La pândă
în aceste măruntaie
de dărâmături
ore şi ore
mi-am târât
carcasa rablagită
pătrunsă de nămol
ca o talpă uzată
sau ca o sămânţă
de mărăcine

Ungaretti
om al pedepsei
îţi ajunge o iluzie
ca să-ţi faci curaj

Un reflector
de acolo
transformă marea
în ceaţă

[„Pelegrinaggio”, în L’allegria]

SUNT O FIINŢĂ

Ca această piatră
de pe vârful S. Michele
atât de rece
atât de dură
atât de aridă
atât de refractară
atât de total
lipsită de suflet

Ca această piatră
este plânsul meu
care nu se vede

Moartea
se plăteşte
prin viaţă

[„Sono una creatura”, în L’allegria]

NOSTALGIE

Când
noaptea începe să dea înapoi
puţin înainte de primăvară
şi rareori
cineva trece

Peste Paris se-ndeasă

o culoare obscură
de plâns
Într-un cântec
de pe pod
contemplu
liniştea nemărginită
a unei fete
firave

Ale noastre
dureri
se topesc

Şi parcă duşi departe

Rămânem

[„Nostalgia”, în L’allegria]

CRĂCIUN

Nu-mi place
să mă afund
într-un ghem
de străzi
Am atâta
oboseală
în cârcă

Lăsaţi-mă aşa
ca pe un
lucru
pus
într-un
colţ
şi uitat

Aici
nu se simte
altceva
decât căldura scumpă

Stau
cu cei patru
căpriori
de fum
ai vetrei

[„Natale”, în L’allegria]

SINGURĂTATE

Dar urletele mele

rănesc
ca nişte fulgere
clopotul stins
al cerului

Se-neacă
Înfricoşate

[„Solitudine”, în L’allegria]

ZĂDĂRNICIE

Pe neaşteptate
înaltă
peste dărâmături
senina
stupoare
a imensităţii

Şi omul
aplecat
peste apa
surprinsă
de soare
se regăseşte
o umbră

Clătinată
uşor şi
frântă

[„Vanità”, în L’allegria]

HOINAR

În nici o
parte
a pământului
nu-mi aflu
casă
În orice
nouă
climă
ce-ntâlnesc
mă trezesc
tânjind
că
altădată
mă deprinsesem
cu aşa ceva

Şi mă desprind mereu
străin

Născându-mă
întors din vârste
trăite

Să te poţi bucura
un singur minut de viaţa
iniţială

Caut o ţară
Inocentă

[„Girovago”, în L’allegria]

AM PIERDUT TOTUL

Am pierdut tot ce ţinea de copilărie

Şi n-o să mai pot niciodată
Să-mi surp memoria într-un strigăt.

Mi-am îngropat copilăria

În străfundul nopţilor.
Şi acum, spadă invizibilă,
Mă separă de toate.
De mine îmi amintesc că exultam iubindu-te,
Şi iată-mă pierdut
În infinitul nopţilor.

Disperare ce creşte neîncetat

Viaţa mea este,
Aşa strangulată în fundul gâtului,
Doar o stâncă de strigăte.

[„Tutto ho perduto”, în Il dolore]

IMN MORŢII

Dragoste, tânăra mea emblemă

Reîntoarsă spre a auri pământul
Răspândită înăuntrul zilei abrupte
Este ultima dată când mai ţintesc
În josul văii, somptuoasă prin
Ape năvalnice, prin peşteri
Funestă dâră de lumină
Care la fel ca turtureaua tânguitoare
Se zbate în iarba împrăştiată.

Dragoste, sănătate strălucind,

Mă trag înapoi anii ce vor veni.

Lăsându-mi toiagul fidel

Voi luneca în apa neagră
Fără regrete.

Moarte, fluviu arid...

Ingrată, soră, moarte,

Egal mă vei face cu visul
Sărutându-mă.

Voi avea pasul tău,

Voi merge fără să las urme.

Îmi vei da inima implacabilă

A unui Zeu, voi fi inocent
Nu voi mai avea gânduri, nici bunătate.

Cu mintea zidită,
Cu ochii-n uitare,
Voi sluji drept ghid fericirii.

[„Inno alla Morte”, în Sentimento del tempo]

UNDE LUMINA

Ca ciocârlia unduind
În vântul voios peste pajişti tinere,
Braţele te ştiu uşoară, vino.

Vom uita de toate acestea,

Şi răul şi cerul,
Şi sângele meu iute la război,
Şi paşii de umbre recunoscătoare
În roşeaţa dimineţilor noi.

Unde nu se mişcă frunza ci lumina

Vise şi dureri trecute pe alte maluri,
Unde s-a lăsat seara,
Vino, te voi duce
La colinele de aur.

Oră constantă, eliberaţi de vârstă,

În pierdutul său nimb
Vom avea acoperământul nostru.
[„Dove la luce”, în Sentimento del tempo]
UMBERTO SABA

MEDITAŢIE

Se mistuie turcoazul într-un albastru plin

de stele. Eu stau la fereastră şi privesc.
Privesc şi ascult; tocmai în asta mi-e toată
puterea: să privesc şi s-ascult.

Luna nu s-a ivit, se va naşte

mai târziu. Sunt deschise astă-seară multe
ferestre la casele nalte-nţesate
cu oameni săraci. Şi-n mine-un adevăr
se deşteaptă, plăcut a fi spus, ce va da
bucurie celui ce-ascultă, bucuria de fiece lucru.
Cu adevărat, prea puţin preţuieşti tu, omule, lucrurile.
Lumina ta, patul tău, casa ta
ţi se par puţin lucru, ţi se par ceva
de nimic, pentru că atunci când te năşteai tu
exista deja focul, aveai cu ce te-nveli şi unde
pune capul, şi cântec să te-adoarmă.
Dar câtă suferinţă sfâşietoare a fost, şi cât amar
de vreme, până când strămoşii tăi să înalţe
printre sălbăticiuni, o biată colibă;
sau până când vocea s-ajungă cântec de leagăn
pentru sugar, cuvânt pentru semen.
Câte milenii de chin, omule, pentru
fiece lucru pe care-l iei în mână,
îl foloseşti, dar nu-l priveşti; şi inima nu-ţi tremură,
nu-ţi tremură nici mâna;
zadarnic ţi-ar părea
să mai stai să te gândeşti
câte lucruri arunci tu azi la gunoi;
dar că nu-i juvaier să valoreze azi pentru tine
atât cât valora odată şi acel puţin.
Luna a răsărit şi stele-n cer
stau să apună. Acolo o galbenă
lampă s-a stins fumegând. Sună
toaca. Un cocoş
a cântat; alţii-i răspund ici-şi-colo.

[„Meditazione”, în Poesie dell’adolescenza e giovanili]

SOŢIEI MELE

Tu eşti ca o tânără
găinuşă bălană.
I se-nfoie-n vânt
penele, gâtul şi-l pleacă
bea apă, scurmă-n ţărână;
însă în mers are lentul
tău pas de regină,
înaintează prin iarbă
pieptoasă şi trufaşă.
E mai ceva ca bărbatul.
E aşa cum sunt toate
femelele tuturor
blajinelor animale
apropiate de Dumnezeu.
Încât dacă ochiul, dacă judecata
nu mă-nşeală, printre ele-ţi afli tu pereche
şi nu în vreo altă femeie.
Când seara îndeamnă la somn
găinuşele,
scot şoapte ce-mi amintesc de acele
dulci piuituri cu care tu adesea te plângi
de toate, şi nu ştii
că vocea ta aduce cu blânda şi trista
muzică din coteţe.

Tu eşti ca o gravidă
junincă;
liberă încă şi uşoară,
ba chiar sprinţară;
care, dacă o mângâi, gâtul
şi-ntoarce spre locul
unde ceva rozaliu îi pătează trupul.
Dacă-ţi iese în cale şi mugind
o auzi, e atât de duioasă
chemarea-i, că-ţi vine să smulgi
iarbă, pentru a-i face un dar.
Aşa-mi este darul
ce ţi-l ofer când eşti tristă.

Tu eşti ca o lungă
căţea, ce totdeauna
atâta blândeţe are în ochi
şi ferocitate în inimă.
Când îţi stă la picioare, o sfântă
pare, ce arde
de o fervoare nepotolită
şi aşa te urmăreşte cu ochii
de parcă i-ai fi Dumnezeu şi stăpân.
Când prin casă sau pe drum
te urmează, numai să-ncerce
cineva să se-apropie, colţii
candizi i-arată.
Şi în iubirea ei suferă
de gelozie.

Tu eşti ca sfioasa
iepuroaică. Pe strâmta
ei cuşcă se caţără dreaptă
când te zăreşte
şi către tine urechile-nalte
şi atente-şi întinde;
ca să-i aduci tărâţe şi ridichi
de care, când e
lipsită, în sine se ghemuieşte
în întuneric prin colţuri.
Cine-ar putea să-i mai ia înapoi
acea hrană? sau blana
pe care şi-o smulge singură
s-o pună-n culcuşul
unde-o să nască?
Cine, vreodată, ar putea să te supere?

Tu eşti precum rânduneaua

ce se întoarce primăvara.
Dar toamna pleacă iar;
de arta asta tu nu ai habar.
Iată ce ai tu de la rândunea:
mişcarea uşoară;
prin care mie, ce mă simţeam şi eram
bătrân, îmi anunţai o altă primăvară.

Tu eşti ca o prevăzătoare
furnică. Desprea ea, când
se iese la câmp,
îi vorbeşte copilului bunica
ce-l însoţeşte.
Şi la fel, în albină
te regăsesc şi în toate
perechile tuturor
seninelor animale
apropiate de Dumnezeu;
şi în nici o altă femeie.

[„A mia moglie”, în Casa e campagna]

AM IUBIT

Am iubit cuvinte ferfeniţite pe care nimeni

nu îndrăznea să le iubească. M-a atras încă rima înfloritoare
iubire,
cea mai grea şi mai veche a lumii.

Am iubit adevărul ce zace pe fund,

ca o amintire uitată şi care descoperă-n durere
o prietenă. Cu spaimă inima
i se alipeşte fără s-o mai lase vreodată.

Te iubesc pe tine că mă asculţi şi cartea

mea bună ce-o voi juca pân’ la capăt. [„Amai”, în Mediterranee]

ULTIMA

Mă uit, femeie, la câinele tău pe care, fiincă-l adori,

te adoră. Iar eu... când mă gândesc la viaţa-mi!
În multele feluri m-am purtat; dac-a fost rău sau bine
nu ştiu; o ştie Dumnezeu, sau poate nimeni.
N-am aparţinut nimănui – fiinţă sau lucru.
Am fost mereu („din vina ta”, îmi răspunzi)
am fost mereu biet câine vagabond.

[„Ultima”, în Sei poesie della vecchiaia]

CER

Buna, minunata Lina

deschide larg fereastra ca să văd
cerul imens.

Aici liniştit odihnindu-mă, cu cât gândesc

că m-am dăruit în zadar şi că mi se apropie sfârşitul
mai mult îmi place acel cer, acele rândunici,
acei nori. Nu cer altceva.

Să-mi fumez
pipa în linişte ca un bătrân
lup de mare.
 [„Cielo”, în Uccelli]

HOTAR

Vorbeşte îndelung cu mine tovarăşa mea

despre-ntâmplări triste, grave, care pe inimă
apasă ca piatra; ghem de
necazuri inextricabil, pe care nici o mână,
nici chiar a mea, nu-l poate desface.
O vrabie
pe streaşina casei din faţă
se-opreşte o clipă, în soare sclipeşte, se-ntoarce
în cerul albastru, deasupra
O, ea
mai ferice ca toţi fericiţii! Are aripi, nu ştie
mâhnirea mea secretă, durerea mea
de om ajuns la un hotar: la certitudinea
de a nu putea să ajute pe cine iubeşte.
[„Confine”, în Parole]
PRIMĂVARA

Primăvară care nu-mi placi, aş vrea

să spun despre tine că dând colţul unei
străzi, presimţirea ta m-a rănit
ca un tăiş. Umbra subţire încă
a crengilor goale pe pământul
gol mă tulbură, de parcă şi eu aş putea,
aş trebui
să renasc. Nici mormântul
nu mai e asigur, când revii tu, antică
primăvară, care mai crud decât orice-anotimp
mă reînvii, mă ucizi.

[„Primavera”, în Parole]

MILANO

Printre pietrele şi ceţurile tale îmi fac

plimbarea. Mă odihnesc în Piaţa
Domului. În loc
de stele
în fiecare seară se-aprind pe cer cuvinte.

Nimic nu te odihneşte de viaţă

ca viaţa.

[„Milano”, în Parole]

TRIEST
Am traversat tot oraşul,
apoi am urcat o străduţă abruptă
locuită la început, mai încolo pustie,
închisă de-un zid de căscioară:
un ungher unde singur
eu stau; mi se pare că unde se termină el,
sfârşeşte oraşul.

Triestul are o ursuză

frumuseţe. Când place,
seamănă cu un băieţoi aspru şi lacom din fire,
cu ochii albaştri şi mâini prea mari
ca să poată dărui o floare;
e ca o iubire
plină de gelozie.
De pe acest povârniş, orice biserică, orice stradă a lui
o ghicesc, fie că duce spre plaja-nţesată
sau spre colina unde, pe vârful
pietros, o ultimă casă se caţără.
În jur
pluteşte pe lângă orice lucruşor
un aer straniu, un aer tulburător,
aerul natal.

Oraşul meu atât de viu în orice parte

are acest colţişor făcut anume pentru mine, pentru viaţa mea

îngândurată şi schivnică.

[„Trieste”, în Trieste e una donna]

COPILA

Cine te vede, vede o primăvară,

un straniu pomişor, ce nu dă
flori, ci fructe.

Într-o zi îţi tăiau părul.

Stăteai, între călău şi mama ta,
dreaptă şi încăpăţânată;
ca un ştrengar îndârjit sub nuia
cu obrajii în flăcări de mânie şi ruşine,
îţi fulgerau abia văzut ochii mari;
şi cred că-ţi tremurau genunchii
de suferinţa ce-o simţeai.
Apoi, cu câtă mândrie strângeai
acea comoară pierdută,
acea minunată podoabă căzută jos,
părul tău lung.

Ţi-am întins o oglindă. Sub ciuful

tău brun se rotunjea chipul frumos
ca miezul unui fruct.

[„La fanciulla”, în Trieste e una donna]

BIRT PENTRU SĂRACI

Imensă recunoştiinţă vieţii

ce a păstrat aceste lucruri dragi;
un ocean de desfătări, suflet al meu!

Ah, cum toate se află aici la locul lor!

Ah, cum totul a rămas neschimbat!
În marea sărăcie e încă salvare.
A mămăligii aurii splendoare
îmi umezeşte ochii, inima-mi urcă
pe căi mai ascunse, dincolo de orice
limită a duioşiei umane.
Eu, de-aş putea, aici aş vrea să mor,
aici mă trage aţa. Indiferenţi
cinează lângă mine doi zidari;
şi-u bătrânel ce fără vin mâncarea
şi-a consumat-o, s-a închis în sine la căldura
dulce-primitoare, ca un prunc
în pântecul matern. El poate se-aseamănă
bietului meu tată rătăcitor,
pe care mama-l blestema, iar un copil
îngrozit asculta. Aproape
mă simt de originea mea; mă simt,
de nu greşesc, întors la locurile mele;
la poporul în care voi muri şi unde m-am născut.
[„Il borgo”, în Cour morituro]

LA ŢĂRMUL MĂRII

Era şase după-amiază, o zi

senină, de sărbătoare. În spatele Farului, în acele părţi
unde se aude ca în extaz sunetul
unui clopot, vocea unui copil
ce se joacă în pace, lângă carcasele
vechilor nave, alături de marea nesfârşită
singur şezând; ajunsesem, de nu mă înşel,
la o culme a durerii mele umane.

Printre pietre culese de jos să le-arunc

în valuri (iar ţinta mi-era o bârnă
plutind) am descoperit un hârb de argilă,
un vas frumos cafeniu, altădată podoabă
la locul ei într-o bucătărie
cu ferestrele deschise spre soare şi spre verdele
colinei. Chiar şi cu atâta un om
se poate asemui, plin de nelinişte.
Trecu o barcă cu pânza galbenă,
colorând în galben marea sub ea;
şi liniştea era nesfârşită. A morţii
dorinţă nu m-a-ncercat, ci ruşinea
de-a nu fi ales-o numai pe ea;
de a iubi mult mai mult orice lucru
care pe faţa pământului se mişcă
şi me amăgeşte cu chipul lui suav. [„In riva al mare”, în Cose leggere e vaganti]
FEDERICO GARCIA LORCA

ODĂ LUI WALT WHITMAN*

(fragment)

DINCOLO de East River şi de Bronx

băieţii cântau arătându-şi cingătorile,
printre roţi, uleiuri, piei şi ciocane.
Nouăzeci de mii de mineri smulgeau aurul stâncilor
şi copiii desenau scări şi planuri.

Dar nimeni nu adormea ca să viseze,

Nici unul nu dorea să fie fluviul,
Nimeni nu iubea frunzele late,
Nimeni, limba albastră a plajei.

Dincolo de East River şi de Queensborough

băieţii se războiau cu industria,
iar cerul asmuţea peste poduri şi acoperişuri
turmele lui de bizoni, gonite de vânt.

Dar nimeni nu se oprea,

nimeni nu dorea să fie norii,
nimeni nu căuta ferigi prin păduri,
nici cerul galben şi sonor al tamburinei.

Până la răsăritul lunii

scripetele se vor rostogoli ca să murdărească cerul:
amintirea va fi încinsă cu spini,
iar coşciugele vor căra şomeri.

O, New York de noroi,

New York de roboţi şi de moarte,
Sub chipul cărui înger te ascunzi?
Ce glas minunat îţi va spune adevărul grânelor?
Cine, somnul tragic al anemonelor călcate în picioare?

*
Poezia modernă şi contemporană a primit o profundă şi fertilă înrâurire din partea marelui poet democrat american. Se cuvine
să amintim aici poemul pe care Lorca l-a scris după întoarcerea sa dintr-o călătorie în Statele Unite ale Americii, adresându-se,
peste timp şi spaţiu, aceluia de la care a deprins ampoarea imaginii, avântul spre progres şi respiraţia versului liber, într-o
patetică Odă lui Walt Whitman (aici în trad. ns.)
Niciodată, bătrân frumos, Walt Whitman,
n-am pierdut din ochi barba ta plină de fluturi,
nici umerii tăi de catifea înălţaţi pe sub lună,
nici muşchii tăi de Apollo virginal,
nici vocea ta ca o coloană imensă de cenuşă,
o, bătrân frumos ca ceţurile.

Niciodată, o Walt Whitman,

tu, cel ce visai, deasupra munţilor de cărbuni, peste semnale şi căi ferate,
că eşti un fluviu şi că dormi ca un fluviu
lângă tovarăşul-om care portă în piept suferinţa unui leopard neştiutor.

Agonie, agonie, vis, drojdie şi vis.

Iată-ţi lumea, prietene, agonie, agonie.
Morţii se descompun sub clopotele oraşelor .
Războiul trece plângând cu un milion de şobolani cenuşii,
bogătaşii dau amantelor bijuterii mortuare
şi viaţa nu e nobilă, nici bună, nici sfântă.

Omul poate, de-ar vrea, să-şi conducă dorinţa

pe drumul de mărgean şi senin,
mâine iubirile vor fi pietrificate, iar Timpul,
o briză care trece, adormită, printre ramuri.

Şi tu, Walt Whitman, dormi pe malurile Hudsonului

cu barba spre Pol şi braţele deschise.
Argilă bună ca zăpada, limba ta cheamă
pe camarazii care veghează gazele gândului tău.

Dormi: nimic nu mai rămâne,

o fluturare uriaşă agită preriile
şi America se scufundă între maşini şi suspine.
Aştept ca cerul violent al nopţii celei mai profunde
să părăsească jerbele de flori şi literele mausoleului tău
şi un copil negru să vestească albilor aurului
instaurarea domniei spicelor.

MALAGUEAŇA

Moartea
intră şi iese
din tavernă.

Cai negri trec

şi lume deochiată
pe drumurile-adânci
ale ghitarei.

Şi e-un miros de sare

şi de sânge de femelă
în tiparoasa-ncinsă
a mării.

Moartea
intră şi iese,
iese şi intră
moartea
din tavernă.

CÂNTEC

Trec prin crengi de laur două

porumbiţe-ntunecate.
Una era soarele
şi cealaltă luna.
Spuneţi-mi, le-am zis, suratelor,
unde mi-e mormântul oare?
În coada mea, zise soarele.
În gâtul meu, zise luna.
Şi cum mergeam cu pământul
atârnat la cingătoare,
văd două pajure albe
şi mai văd o fată goală.
Una era cealaltă
şi fata era nici una.
Spuneţi, le-a zis pajurelor,
unde mi-e mormîntul oare?
În coada mea, zise soarele.
În gâtul meu, zise luna.
Văd printre crengi de cireş
două porumbiţe goale,
una era cealaltă
şi amândouă nici una.

STRIGĂTUL

Elipsa unui strigăt

trece din munte
în munte.

Peste măslini
va fi un negru curcubeu
desupra nopţii albastre.

Ay!

Ca un urcuş de violă
strigătul a înfiorat
lungile corzi ale vântului.

Ay!
(Oamenii peşterilor
îşi scot opaiţele.)

Ay!

TĂCEREA

Auzi, fiule, tăcerea.

E o tăcere ondulată,
o tăcere,
unde lunecă văi şi ecouri
şi care-apleacă frunţile
spre sol.

JOSE LUIS BORGES

CELUI CE NU MAI E TÂNĂR

Tu poţi vedea de pe acum tragica scenă

şi fiecare lucru la locul lui;
pentru Didona spada şi cenuşa,
moneda pentru Belisariu.
De ce mai strărui câutând războiul
în bronzul înceţoşat al hexametrilor,
căci iată cele şapte picioare de pământ,
sângele-ncins şi groapa ce se cască?
Aicea te pândeşte oglinda insondabilă
ce-şi va aduce-aminte şi va uita reflexul
celor din urmă clipe şi agoniei tale.
Sfârşitul te-mpresoară. Aici e casa
spre care curge lentul şi fugitivul tău
amurg, şi strada zi de zi văzută.

TRANŞEE

Angoasa
pe-o coamă de munte colindă.
Oameni pământii la culoare se scufundă în ultima groapă.
Fatalismul uneşte sufletele celor
ce-şi scăldară speranţele derizorii în bazinele nopţii.
Baionetele răsună de încleştări nupţiale.
Lumea s-a rătăcit şi ochii morţilor o caută.
Tăcerea cântă prin orizonturile incendiate.

ABSENŢA

Voi avea de-nălţat viaţa imensă

Care mai e încă oglinda ta:
Piatră cu piatră voi reconstrui-o.
De când te-ai îndepărtat
Câte privelişti au devenit derizorii
Şi lipsite de sens, asemănătoare
Stelelor pe care zorii le-nlătură,
Câte cărări şi-au pierdut mireasma.
După-amiezi ce-au fost azilul chipului tău
Muzici unde mă aşteptai întotdeauna,
Cuvinte de-atunci
Ar trebui să fiţi sfărâmate
Şi chiar de mâinile mele
Cu îndurare şi revoltă.
Cerul aprins, enorm,
Strigă şi strigă fără-ncetare uitarea ta.
În ce peşteră să-mi îngrop sufletul
Ca să nu mai pot urmări absenţa ta
Ce ca un soare teribil fără amurg
Străluceşte, definitivă şi implacabilă?
Absenţa ta mă ţine
Ca o coardă ce-nlănţuie-un grumaz.

SPINOZA

Mâinile-i de evreu, mâini translucide,

Taie-n penumbră şlefuind cristale,
Şi seara moare-n jur, şi te ucide,
Serile serilor le sunt egale.

Mâinile lui şi spaţiul de hiacint

Pălind între ghetou, sunt o părere
Pentru senina, calma lui tăcere
Care-şi visează clarul labirint.

Nu-l tulbură nici gloria, oglindă

Visată de oglinzi, şi suferindă,
Nici fetele iubind sfios, nici ele.

Abandonând metefora şi mitul,

Taie cristalul, unul: infinitul,
Hartă a Celui risipit în stele.

POEMUL DARURILOR

Să nu coboare nimeni spre lacrimi sau reproş

Această proclamare a puterii
Lui Dumnezeu, ce-n harul lui ironic
Îmi dărui şi cărţile şi noaptea.

El din cetatea cărţii făcu domeniul acestor

Ochi fără de lumină ce nu citesc decât
În biblioteca viselor, acele
Pasaje fără sens pe care zorii
Le lasă-aprinsei lor dorinţi. Zădarnic
Le dăruieşte ziua cărţile-i fără număr,
Ca manuscrisele hermetice, secrete,
Care pieiră-n Alexandria.

De foame şi de sete (spune-o legendă greacă)

Muri un rege între grădină şi izvor;
Eu, fără ţintă bat mereu hotarul
Nemărginit al bibliotecii oarbe.

Atlase, veacuri, enciclopedii,

Vechi dinastii, Apusul, Răsăritul,
Simboluri, univers, cosmogonii
Mi-acoperă pereţii, dar zadarnic.

Încet, încet, eu explorez penumbra

Şi vidul, cu baston şovăitor –
Eu ce-mi închipuisem Paradisul
În chipul unei biblioteci enorme.

Desigur, nu hazardul guvernează

Acest destin – căci altul încă-naintea mea
În alte nopţi indescifrabile,
Primi şi toate-aceste cărţi şi noaptea.

Rătăcitor prin galerii încremenite

Mă prinde-adesea spaima că eu sunt celălalt,
Cel mort care-a făcut aceiaşi paşi
La vremea lui, poate-n aceleaşi zile.

Care din doi a scris acest poem

Cu un eu plural dar cu-ntuneric unic?
Ce mai înseamnă numele ce-l port
Când, unică, rămâne anatema?

Groussac sau Boeges, iată priveşte-acestă lume

Atât de dragă, care se deformează şi se stinge
Într-o nedesluşită paloare cyreniană
Asemenea cu visul şi uitarea.

FRANCIS PONGE (1899-1988)

MURELE

În tufişurile tipografice ale poemului pe un drum care nu duce în afara lucrurilor nici către spirit, anumite
fructe sunt alcătuite dintr-o aglomerare de sfere umplute cu o picătură de cerneală. Negre, roz şi kaki în
acelaşi ciorchine, oferă mai curând spectacolul unei familii arogante la diferite vârste, decât ispita foarte
vie de a le culege.
Dat fiind disproporţia sâmburilor în raport cu pulpa, păsările le preţuiesc prea puţin, atât de puţin de fapt le
rămâne când de la cioc la anus de ele sunt străbătute.
Dar poetul în cursul plimbării sale profesionale ia de la ele un grăunte de înţelepciune: "Astfel, îşi spune
el, reuşesc în mare număr eforturile răbdătoare ale unei flori foarte fragile deşi apărată de o rebarbativă
încâlceală de mărăcini. Fără multe alte calităţi, - mure, sunt cu desăvârşire coapte - după cum şi acest
poem este tăcut."

LUMÂNAREA

Noaptea uneori aţâţă o plantă ciudată a cărei licărire descompune camerele mobilate în desişuri de umbră.
Frunza ei de aur stă impasibilă în scobitura unei colonete de alabastru pe un peduncul foarte negru.
Fluturi jalnici o asaltează mai ales când prea sus e luna, care preface pădurile în abur. Dar arşi pe dată, sau
istoviţi de încăierare, toţi freamătă în pragul unei frenezii vecine cu stupoarea.
Între timp lumânarea, prin tremurul luminilor pe carte la brusca degajare a fumurilor originare îl
încurajează pe cititor - apoi se înclină pe farfurie şi se îneacă în propria-i hrană.

ŢIGARA

Să redăm mai-întâi atmosfera ceţoasă şi totodată uscată, despletită, în care ţigara este totdeauna strâmb
aşezată de când neîncetat o creează.

Apoi persoana ei: o mică torţă nu atât luminoasă cât parfumată, din care se desprind, şi cad într-un ritm
urmând a fi determinat un număr calculabil de mici grămezi de cenuşă.

Patima ei în sfârşit: acel mugure arzător, ce se descuamează în pojghiţe argintii, pe care un manşon
imediat alcătuit din cele mai recente îl înconjoară.

PLĂCERILE UŞII

Regii nu se ating de uşi.

Ei nu cunosc fericirea de a împinge înainte uşor sau cu brutalitate una dintre acele mari tăblii familiare, de
a se întoarce spre ea pentru a o aşeza la loc, fericirea de a ţine în braţe o uşă.
…Fericirea de a prinde de pântec; apucându-l de buricul lui de porţelan, unul dintre acele obstacole înalte
şi alcătuind un tot; acea luptă corp la corp rapidă prin care, în mersul pentru o clipă încetinit, ochiul se
deschide şi trupul întreg se obişnuieşte cu noul său lăcaş.

Cu o mină prietenească o ţine încă, înainte de a o împinge cu hotărâre şi a se închide, - fapt pe care
zgomotul resortului puternic dar bine uns în mod plăcut i-l confirmă.

PÂINEA

Suprafaţa pâinii este miraculoasă mai întâi prin acea impresie cvasipanoramică pe care o trezeşte: e ca şi
cum am avea la dispoziţia noastră şi la îndemână Alpii, munţii Taurus sau Anzii Cordilieri.
Astfel o masă amorfă şi râgâitoare a fost strecurată pentru noi în cuptorul stelar, unde întărindu-se a
căpătat formă de văi, creste, unduiri, râpe... Şi toate aceste planuri acum atât de net articulate, aceste
lespezi subţiri pe care lumina îşi aşterne cu sârguinţă scânteierile, - fără o privire pentru moliciunea
abjectă de dedesubt.
Ţesuturile acelui lânced şi rece subsol numit miez de pâine seamănă cu cele ale buretelui: frunze sau flori
sunt aici ca nişte surori siameze sudate prin toate coatele deodată. Când pâinea se învecheşte florile
acestea se veştejesc şi se chircesc: se desprind atunci unele fie altele, alcătuind o masă friabilă…
Dar să ne oprim aici: căci pâinea trebuie să fie în gura noastră mai puţin un obiect de respect cât unul de
consum.

BUCATA DE CARNE

Fiecare bucată de carne e un fel de uzină, teascuri şi prese cu sânge.

Tubuluri, cuptoare înalte, cuve stau aici lângă ciocanele mecanice, lângă perniţele de grăsime.
Aburul ţâşneşte, clocotit. Flăcări întunecate sau luminoase aruncă văpăi roşii.
Râuri sub cerul liber cară zgură o dată cu fierea.
Şi totul se răceşte încet o dată cu noaptea, o dată cu moartea.
Curând, dacă nu rugina, cel puţin alte reacţii chimice se produc, răspândind mirosuri pestilenţiale.

GYMNASTUL

Precum arată G-ul său gymnastul poartă un barbişon şi o mustaţă până la care aproape coboară o şuviţă
groasă de păr răsucită în cârlig de inimi pe o frunte îngustă.
Strâns într-un tricou care face două cute pe vintre poartă de asemeni, precum Y-ul său coada pe stânga.
Răvăşeşte toate inimile dar trebuie să fie cast şi înjurătura lui e BASTA!
Mai roz decât rozul şi mai puţin îndemânatic decât o maimuţă saltă la aparate cuprins de un zel pur. Apoi
cu capul trupului său prins în frânghia cu noduri întreabă aerul precum un vierme din bulgărele lui de
pământ.
La urmă cade uneori din bolţi ca o omidă, dar sare iarăşi pe picioare, şi atunci vă salută modelul adulat al
prostiei omeneşti.

TÂNĂRA MAMĂ

La câteva zile după ce naşte frumuseţea femeii se schimbă.

Faţa adesea plecată spre piept se alungeşte puţin. Ochii atent coborâţi asupra vreunui obiect apropiat deşi
uneori se înaltă par oarecum rătăciţi. Privirea le e încrezătoare, dar implorând continuitate. Braţele şi
mâinile se arcuiesc şi se întăresc. Picioarelor mult subţiate şi slăbite le place să se odihnească, cu
genunchii foarte ridicaţi. Pântecele umflat, livid, e încă foarte sensibil: vintrea se simte bine în pacea, în
noaptea cearşafurilor.
Dar curând pe picioare, tot acest mare trup se mişcă stingherit printre drapelele utile înşirate la toate
înălţimile, albe pătrate de pânză pe care uneori cu mâna cea liberă le apucă, le mototoleşte, le pipăie
îndemânatec, întinzându-le apoi la loc sau împăturindu-le în funcţie de rezultatele acestei cercetări.

Traducere: Irina Mavrodin

PORTOCALA

Ca şi în burete există în portocală o aspiraţie de a-şi relua fireasca înfăţişare după ce a fost supusă la
proba stoarcerii. Dar buretele reuşeşte totdeauna iar portocala niciodată: căci celulele ei s-au sfărâmat,
ţesuturile ei sunt sfâşiate. În timp ce doar coaja îşi recapătă molatic forma datorită elasticităţii sale, un
lichid de ambră s-a răspândit, întovărăşit de prospeţimi, de parfumuri suave, desigur, - dar adesea şi de
conştiinţa amară a unei expulzări premature de sâmburi.

Trebuie oare să ne hotărâm pentru unul din aceste două moduri de a suporta cu greu opresiunea? –
Buretele e numai muşchi şi se umple cu vânt, cu apă curată sau cu apă murdară, după împrejurări: această
gimnastică e infamă. Portocala are mai mult bun gust, dar e prea pasivă, - iar sacrificiul ei înmiresmat îi
dăruieşte opresorului prea multă bucurie.
Dar nu am spus îndeajuns despre portocală doar amintind felul ei propriu de a parfuma aerul şi de a-
şi desfăta călăul. Trebuie să punem accentul pe culoarea glorioasă a lichidului rezultat, şi care, mai mult
decât zeama de lămâie, obligă laringele să se deschidă larg atât pentru pronunţarea cuvântului cât şi pentru
ingerarea lichidului, fără nici o strâmbătură temătoare a gurii, ale cărei papile nu se zbârlesc în atingere cu
el.
Şi râdem de altfel fără cuvinte pentru a mărturisi admiraţia pe care o merită învelirea fragedului,
fragilului şi rozului balon oval în acea groasă sugativă umedă a cărei epidermă extrem de subţire, dar
foarte pigmentată, strepezitor gustoasă, este zgrunţuroasă tocmai atât cât trebuie pentru a agăţa cu
demnitate lumina pe desăvârşita formă a fructului.
Dar la sfârşitul unui studiu prea sumar, conceput cât mai rotund cu putinţă, - trebuie să ajungem la
sâmbure. Acest grăunte, de forma unei minuscule lămâi, este pe dinafară de culoarea lemnului alb de
lămâi iar pe dinăuntru de un verde de mazăre sau de sămânţă încolţită. În el se întâlnesc, după explozia
senzaţională a lanternei veneţiene de arome, culori şi parfumuri care este zemosul balon însuşi, - duritatea
relativă şi verdeaţa (nu de altfel în întregime insipidă) a lemnului, a ramurii, a frunzei: mică deşi cu
siguranţă raţiunea de a fi a fructului.

WALLACE STEVENS (1879 - 1955)

CY EST POURTRAITE, MADAME STE URSULE

ET LEZ UNZE MILLES VIERGES

Într-o grădină Ursula găsi

Un strat de ridichi.
Pe pământ îngenunchie,
Le adună
Cu flori jur împrejur,
Albastre, roz şi verzi şi aurii.

În roşu se-mbrăcă şi-n auriu brocart

Şi-n ierburi aduse ofrandă
Ridichi şi flori.

Ea spuse, "Dragul meu,

Pe altarele tale
Am pus
Margherite, roşii maci
Şi trandafiri
Plăpânzi ca zăpada de-april;
Dar aici", spuse ea,
"Unde nimeni nu poate să vadă
Aduc ofrandă, în ierburi,
Ridichi şi flori."
Şi plânse apoi
Şi frică-i fu că Domnul nu o va primi.
Bunul Dumnezeu în grădina-I căuta
Frunza nouă şi culori umbroase,
La acestea gîndu-I era dus.

El auzi vocea-i scăzută,

Jumătate rugă, jumătate cântec,
Şi-un fior subtil Îl săgetă,
Ce nu era nici dragoste cerească
Nici milă.

În nici o carte nu stă scris

Aceasta.

DEZILUZIE LA ORA ZECE

Casele sunt bântuite

De cămăşi albe de noapte. .
Nici una nu e verde
Sau purpurie cu inele verzi
Sau verde cu inele galbene
Sau galbenă cu inele albastre.
Stranie nu-i nici una:
Cu şosete dantelate
Şi cordon cu mărgele.
Oamenii n-au de gând
Să viseze mandrili şi cochilii. .
Din loc în loc doar câte-un bătrân
Marinar beat şi-adormit încălţat
Prinde tigrii
Pe-o vreme roşie.

TREISPREZECE CHIPURI
DE A PRIVI O MIERLĂ

Prin douăzeci de văi şi munţi înzăpeziţi

Singurul lucru mişcător
Ochiul mierlei era. .

II
Mă aflam în trei alcătuiri deodată
Asemeni unui pom
În care stau trei mierle.

III
În vântul de toamnă se-nvârtejea mierla.
Un gest zvârlit din pantomimă.
IV

Bărbatul şi femeia
Sunt una.
Bărbatul, femeia şi mierla
Sunt una.
V

Ce să aleg nu ştiu:
Frumuseţea inflexiunilor
Sau cea a insinuărilor.
Mierla în timp ce cântă
Sau imediat după.

VI
Ţurţuri au umplut fereastra înaltă
Cu sticlă barbară.
Umbra mierlei
O traversă înainte şi înapoi.
Un sentiment
Porni pe urmele umbrei căutând
O sursă nelămurită.
VII

O, bărbaţi supţi din Haddam.

De ce visaţi păsări de aur?
Nu vedeţi cum mierla
Umblă în jurul picioarelor
Femeilor din preajmă?

VIII

Cunosc accente nobile

Şi lucide, ritmuri impunătoare;
Dar de asemeni ştiu
Că mierla e implicată
În ceea ce ştiu.

IX

Când mierla pieri din câmpul privirii

Ea trasă marginea
Unuia din multele cercuri.

Văzând mierlele
Într-o lumină verde zburând
Chiar şi codoşii eufoniei
Ar ţipa ascuţit.

XI

Trecu prin Connecticut

Într-un cupeu de sticlă.
Deodată o teamă-l fulgeră
Căci luă
Umbra echipajului său
Drept mierle.

XII

Râul curge.
Probabil zboară mierla.

XIII

Toată după-amiaza a fost seară

Ningea
Şi urma să ningă.
Mierla odihnea
În braţele cedrului. .

Traducere: Constantin Abăluţă şi Ştefan Stoenescu

DESPRE POEZIA MODERNĂ

Poemul minţii-n actul de-a găsi

ceea ce e de-ajuns. Nu-ntotdeauna trebuia
găsit: scena era fixată, repeta ce
era scris în rol.
Apoi teatrul s-a schimbat
în altceva. Trecutu-i era o amintire.
Trebuia să fie viu, să-nveţe limba locului,
să-nfrunte bărbaţii epocii şi să-ntâlnească
femeile epocii. Să se gândească la război
şi să găsească ceea ce-i de-ajuns. Trebuia
să construiască-o nouă scenă. Să fie pe-acea scenă
şi, ca nesăţiosul actor, încet şi cu
gândire, să spună cuvinte ce-n ureche,
în cea mai fină ureche-a minţii, să repete,
exact, ceea ce vrea ca să audă, la sunetul
cărora un public, nevăzut ascultă,
nu piesa, ci pe sine însuşi, exprimat
într-o emoţie ca a doi oameni, ca a două
emoţii devenind una. Actorul e
un metafizician în întuneric, zdrăngănind
un instrument, o coardă de sârmă ce dă
sunete trecând prin bruşte corectitudini, în întregime
conţinând mintea, sub care nu poate coborî,
dincolo de care nu vrea să se ridice.
Trebuie
să fie găsirea unei satisfacţii, şi poate
fi a unui bărbat patinând, a unei femei dansând,
a unei femei pieptănându-se. Poemul unui act al minţii.

Traducere: Romulus Bucur

NU IDEI DESPRE LUCRU NU IDEILE DESPRE LUCRU
CI LUCRUL ÎN SINE CI LUCRUL ÎNSUŞI

La primele semne de sfârşit de iarnă La cel mai timpuriu sfârşit al iernii,

În martie, un strigăt slab de afară În martie, un ţipăt uscat de afară
Păru ca un sunet în minte. Părea să fie un sunet în însăşi mintea lui.

Ştia că l-a auzit, Ştia că-l auzise cu adevărat,

Strigătul unei păsări, în zori sau până în, Un ţipăt de pasăre, în zori sau mai înainte,
Sub vântul de-nceput de martie. În vântul acela timpuriu de martie.

Soarele răsărea la şase, Soarele răsărea la ceasurile şase,

Nu pentru multă vreme ar fi mai zăbovit afară, Nu mai era penajul jumulit în zăpadă...
O dâră de zăpadă… Trebuie să fi fost afară, într-adevăr.

Nu era din vastul ventrilogism Ne venea din adâncul ventrilochism

De ofilit papier-mâché al somnului… Al somnului decolorat de carton presat...
Soarele venea de-afară. Soarele venea acum de afară.

Acel strigăt slab – era Ţipătul acesta uscat – era

Un corist al cărui do preceda corul. Un corist al cărui do preceda cântul corului.
Era parte din colosalul soare, Era o parte a soarelui imens,

Înconjurat de inelele-i corale, Înconjurat de inelele lui corale,

Încă departe. Era ca o Încă departe. Era precum
Nouă cunoaştere a realităţii. O nouă cunoaştere a realităţii.

Traducere: Ion Caraion Traducere: Mircea Ivănescu

WILLIAM CARLOS WILLIAMS (1883 -1963)

POEMUL

E-ntreg în
sunet. Un cântec.
Arar un cântec. Ar trebui

să fie un cântec - din

firimituri, viespi,
o genţiană - ceva
imediat, foarfeci

deschise, ochii unei

femei - trezindu-se
centrifugi, centripeţi. Traducere: Ion Caraion

POMUL GOLAŞ

Cireşul golaş
mai înalt decât acoperişul
a rodit din belşug
anul trecut. Dar cum
să vorbeşti de roade
în faţa acestui schelet?
Oricât de viu ar fi,
n-are pe el nici un fruct.
De aceea, taie-l
şi foloseşte lemnul
ca să te aperi de ger.

Traducere: Petre Solomon

JOCURILE MINŢII

Dacă un om ar putea vorbi despre viaţa sa, oricând,

în orice clipă despre viaţa sa, n-ar mai
dori nimic, nimic! S-ar simţi aidoma
cu cel descris în faimosul
dublu-sonet - dar fără restricţiile formale
impuse sonetului. Să-l lăsăm să se ducă
pe malul râului, sau în grădina
cu flori târzii, unde, printre petale,
va zări o minusculă muscă
şi-n aripile ei străvezii, întinse,
strălucirea curcubeului. Pentru omul acesta
lumea e plină de strălucire şi nici sărăcia
nu îl aruncă în disperare.

Aşa s-ar întâmpla până când s-ar trezi în el

chipurile celor înfometaţi
sistematic - pentru un scop,
sau altul. La ce bun atunci
musculiţa înaripată, florile sau
râul - prea murdar pentru a bea din el,
sau chiar a te scălda? Clădirea cu 90 etaje
deasupra oceanului pe care o rachetă
o poate distruge în câteva minute
nu-i va da,
nici după un secol, hrană, sau
alinarea suferinţelor.

E prea multă lume cu noi? Putregai!

Nici jumătate din ce-ar trebui să fie,
un cartof cu miezul putred
şi coaja sănătoasă, putregai de care
habar n-avem până când nu-l mâncăm,
scuipând scârbiţi. Frumuseţea?
Frumuseţea ar trebui să ne facă umili,
ar trebui să ne ia vederea, să ne ia tot ce-avem - pentru că
ea nu hrăneşte pe cel chinuit, ci face
din suferinţa lui o placentă putredă dusă de vânt,
iar pe noi ne doboară - dacă
extazul nu e pe de-a-ntregul împărtăşit.

Traducere: Virgil Teodorescu şi Petronela Negoşanu

ROABA ROŞIE THE RED WHEELBARROW

atâta depinde so much depends

de upon
o roşie a red wheel
roabă barrow
sclipind de stropii glazed with rain
de ploaie water
lângă găinile beside the white
albe chickens

Traducere: Romulus Bucur

PASTORALĂ

Micile vrăbii
ţopăie ingenue
pe trotuar
certându-se
cu glasuri ascuţite
despre tot felul de lucruri
care le interesează pe ele.
Dar noi care suntem mai înţelepţi
ne zăvorâm în noi înşine
înspre toate părţile din afară
şi nimeni nu ştie
dacă ne mai gândim la bine
sau la rău.
Între timp
bătrânul care tot umblă
să strângă zdrenţe
păşeşte încet prin rigolă
fără să-şi mai ridice capul
şi pasul său
este mai majestuos decât
cel al pastorului episcopalian
apropiindu-se de amvon
duminica.
Lucrurile acestea
mă uimesc mai mult decât aş putea spune.

Traducere Mircea Ivănescu

POEM

Cum pisica
cocoţată acolo
sus pe dulapul
cu borcane
întâi cu laba
dreaptă din faţă

cu grijă
pe urmă cea din spate
s-a lăsat în jos

chiar în
glastra de flori
goală

Traducere: Mircea Ivănescu

PIEIRE DESĂVÂRŞITĂ

A fost o zi geroasă.
Am îngropat pisica,
pe urmă am luat lădiţa ei
şi i-am dat foc

în curtea din spate.

Puricii care-au mai scăpat
de pământ şi de foc
au murit de frig.

CHARLES OLSON (1910- 1970)

VERSUL PROIECTIV

proiectil percutant prospectiv vs. Non-Proiectiv

(sau ceea ce un critic francez numeşte vers închis, acel vers pe care tiparul l-a cultivat şi care e, în
destul de mare măsură, ceea ce am avut şi mai avem încă, în engleza & americană, în pofida operei lui
Pound & Williams:
l-a făcut pe Keats, deja acum o sută de ani, să-l vadă (pe al lui Word sworth, pe al lui Milton) în
lumina sublimului egotist; şi persistă, în perioada recentă, sub forma a ceea ce s-ar putea numi suflet-
intim-pe-orice-zid-public). Versul acum, în 1950, dacă e să meargă înainte, dacă e să fie de un folos
esenţial, trebuie, mi-o asum, să surprindă şi să-şi incorporeze anumite posibilităţi ale respiraţiei, ale
respiraţiei omului care scrie, ca şi ale actelor sale de ascultare. (Revoluţia urechii. 1910, gâfâitul troheului,
o cer poeţilor tineri.)
Îmi propun două lucruri: 1. să arăt ce este versul proiectiv sau deschis, ce implică, în actul
compunerii sale, cum, spre deosebire de non-proiectiv, este înfăptuit; şi 2. să sugereze câteva idei despre
poziţia faţă de realitate pe care o aduce în fiinţă un astfel de vers, ce realizează această poziţie, atât în ceea
ce-l priveşte pe poet, cât şi în ceea ce-l priveşte pe cititorul său. Poziţia implică, de exemplu, o schimbare
dincolo de şi mai largă decât cea tehnică şi poate, după cum arată lucrurile, să ducă spre o nouă poetică şi
spre noi concepte din care să rezulte, să zicem, un nou fel de dramă sau, poate, de epică.)
1
 Întâi, câteva lucruri elementare pe care le înveţi dacă lucrezi deschis, sau în ceea ce s-ar mai putea
numi compoziţie-Câmp, opusă versului, strofei, formei generale moştenite, care este vechea bază a non-
proiectivului.
(1) cinetica lucrului. Un poem e energie transferată din locul de unde poetul a recepţionat-o (el va
avea mai multe cauzalităţi), prin intermediul poemului însuşi pe tot drumul către cititor. OK. Atunci,
poemul trebuie să fie, în toate punctele, o descărcare de energie. Deci, cum să realizeze poetul aceeaşi
energie, cum, care e procesul prin care poetul primeşte, în toate punctele, energie, care e cel puţin
echivalentul energiei care l-a propulsat pe el mai întâi şi care va fi, evident, de asemenea diferită de
energia pe care cititorul, din cauză că e un al treilea termen, o va duce cu sine?
Aceasta e problema cu care e confruntat în mod special orice poet care se îndepărtează de forma
închisă. Îi implică o serie întreagă de noi confirmări. Din momentul în care se aventurează în
COMPOZIŢIA-CÂMP, se supune deschiderii el nu poate merge pe altă pistă decât cea pe care poemul în
lucru şi-o declară. Astfel, el trebuie să se comporte şi să fie, clipă de clipă, conştient de mai multe forţe ce
abia acum încep să fie examinate. Este mult mai mult, de exemplu, acest impuls decât pur şi simplu unul
cum e cel pe care Pound l-a dat, atât de înţelept, pentru a ne vedea porniţi: fraza muzicală mergeţi după ea
băieţi, mai bine decât după metronom.)
(2) principiul, legea care prezidează evident peste astfel de compuneri şi care, când i se dă ascultare,
este raţiunea pentru care un poem proiectiv poate lua fiinţă. Este aceasta: forma nu e niciodată mai mult
decât o extensie a conţinutului. (Sau astfel a fost formulată de unul. R. Creeley, şi mi se pare absolut
limpede, cu posibilul corolar că forma adecvată, în orice poem dat, este unica şi exclusiv posibila extensie
a conţinutului secret. Uite-o fraţilor, aşteptând să fie folosită.
Acum (3) procesul lucrului modul cum poate fi determinat principiul să dea formă energiilor astfel
încât să înfăptuiască forma. Şi cred că asta se poate conecta într-o propoziţie (băgată mai întâi în capul
meu de Edward Dahlberg): o percepţie trebuie să ducă imediat şi direct la altă percepţie. Înseamnă exact
ceea ce spune, e o chestiune de, în toate punctele, (chiar, aş spune, de gospodărirea realităţii noastre
zilnice, ca şi de cea a muncii zilnice) dă-i drumul, mişcă-te, ţine-o, viteză, nervii, viteza lor, percepţiile,
viteza lor, acţiunile instantanee, toată şandramaua, mişcă-te cât de repede poţi, cetăţene. Şi dacă te-ai
hotărât că eşti poet foloseşte, foloseşte, foloseşte procesul în toate punctele, în orice poem dat,
întotdeauna, întotdeauna, o percepţie trebuie, trebuie trebuie să se deplaseze imediat, spre alta!
Deci iată, repede, asta-i dogma. Şi scuza ei, utilizabilitatea în practică. Ceea ce ne duce, trebuie să ne
ducă, acum în 1950, în interiorul maşinăriei versului proiectiv.
Dacă îmi sfarm mintea, dacă-mi aduc aminte şi stărui să-mi aduc aminte, respiraţia, răsuflarea
distinctă de auz, nu e fară pricină ci e cu motiv, e pentru a insista asupra unui rol pe care îl joacă respiraţia
în vers şi care (cred, datorită înăbuşirii forţei versului din pricina unei concepţii prea strâmte asupra
metrului) nu a fost suficient respectat sau practicat, dar care trebuie avut în vedere, dacă versul e să
avanseze spre forţa şi locul cuvenite lui, acum şi de-acum înainte. Consider că versul proiectiv ne învaţă,
este chiar lecţia că va da satisfacţie doar acel vers în care poetul reuşeşte să înregistreze atât achiziţiile
urechii sale cât şi presiunea respiraţiei.
Să pornim de la particula cea mai mică dintre toate, silaba. E pivotul versificaţiei, ceea ce
guvernează şi ţine laolaltă versurile, forţele mai ample ale unui poem. Aş sugera că versul, aici şi în
Anglia, a lăsat acest secret de la elizabetanii târzii la Ezra Pound, l-a pierdut în dulceaţa metrului şi rimei,
într-o dulcegăraie. (Silaba e un mijloc de a distinge succesul originar al versului alb şi prăbuşirea lui,
odată cu Milton).
Prin silabele lor se suprapun cuvintele în frumuseţe, prin aceste alăturări ale sunetului, la fel de
limpede ca şi prin sensul cuvintelor pe care le compun. În orice moment dat, pentru că este o alegere a
cuvintelor, dacă e implicat un om în ea, va fi, în mod spontan, supunerea urechii sale în faţa silabelor.
frumuseţea şi exerciţiul aici se află, la minimul şi sursa vorbirii.
O western wind, when wilt thou blow
And the small rain down shall rain
O Christ that my love were in my arms
And I in my bed again I
 N-ar strica întru nimic, ca un act de corecţie adus atât poeziei cât şi prozei aşa cum sunt ele scrise
acum, dacă şi rima şi metrul şi, în cuvintele bazate pe cantitate, şi sensul şi sunetul, ar fi în mai mică
măsură în primul plan al minţii decât silaba, dacă silaba, creatura aceasta gingaşă, ar fi lăsată să conducă
armonia. Cu acest avertisment pentru acei care ar încerca: a păşi înapoi, spre acest loc al elementelor şi
minimelor limbii, înseamnă să angajezi vorbirea în punctul în care este cel mai puţin neglijentă şi cel mai
puţin logică, ascultarea silabelor trebuie să fie atât de constantă şi scrupuloasă, cererea trebuie să fie atât
de completă, încât asigurarea urechii este achiziţionată la cel mai înalt 40 de ore pe zi preţ. Pentru că din
această rădăcină, din tot locul, silaba vine, figurile, dansul:
Is vine din rădăcina ariană as, a respira. Englezul not echivalează sanskritul na, care poate veni din
rădăcina na, a se pierde, a pieri. Be este din bhu creşte.
Spun că silaba e rege, şi că e spontană, astfel: urechea, urechea, cea care a colectat, care a ascultat,
urechea care e atât de aproape de minte încât e a minţii, încât are viteza minţii...
e aproape în alt fel: mintea e frate acestei surori şi e, pentru că e atât de aproape, forţa secantă,
incestul piatra de ascuţit...
din această unire a minţii şi a urechii, silaba e ceea ce s-a născut.
Dar silaba e doar primul incest al versului (întotdeauna, lucrul ăsta egiptean face gemeni!) Celălalt
copil e versul. Şi, împreună, aceştia doi, silaba şi versul, fac un poem, fac lucrul acela, cum să-i spunem,
Şeful tuturor, Singura Inteligenţă. Şi versul vine (o jur) din respiraţie, din respiraţia omului care scrie, în
momentul în care scrie, şi astfel este, aici este, munca zilnică munca primeşte pentru că numai el, omul
care scrie, poate declara, în orice moment metrica şi finalul versului unde respiraţia sa, va ajunge la, capăt.
Necazul cu marea parte a muncii, spre perplexitatea mea, de la ruperea cu versul şi strofa tradiţionale şi cu
asemenea întreguri ca, să zicem, Troilus al lui Chaucer sau Lear al lui S., e: lucrătorii contemporani se
lenevesc aici unde se naşte versul.
S-o spun cu curaj cele două jumatăţi sunt:
Capul, prin intermediul urechii, spre Silabă
Inima, prin intemediul respiraţiei, spre vers.
Şi chiţibuşul? în prima jumătate a propoziţiei că, atunci când compui, laşi treaba să meargă de la
sine; şi e în a doua jumătate, surpriză, e versul, acesta-i copilul ce primeşte, pe măsură ce poemul se
construieşte, atenţia, controlul, că tocmai aici, în vers, are loc procesul de formare, în fiecare moment al
desfăşurării.
Sunt categoric în ideea că în silabă se arată capul, dansul intelectului e aici, printre ele, fie proză fie
vers. Consideraţi cele mai bune minţi pe care le avem în afacerea aici de faţă: unde se arată capul dacă nu
aici, în curentul iute al silabei? nu poţi recunoaşte un creier când vezi ce face, aici, pe loc? E adevărat ceea
ce maestrul spune că a cules din Confuzie: toate gândurile de care sunt oamenii în stare pot intra pe dosul
unui timbru. Deci, nu jocul unei minţi e cel pe care-l urmărim, nu el e cel care arată dacă există vreo minte
acolo sau nu?
Şi bătătura pentru dans? Este altceva decât versul? Şi când versul conţine, este, o serbezenie, nu
avem de-a face cu o inimă care s-a lenevit, nu lucrurile lente, comparaţiile, să zicem, adjectivele sau aşa
ceva, sunt brusc, cele ce ne plictisesc?
Pentru că există un întreg, stol de procedee retorice care nu trebuie luate la ochi dintr-un unghi nou,
acum că cercetăm versul. Comparaţia e numai una din păsările ce vin jos prea uşor. Funcţiile descriptive
în general trebuie urmărite, fiecare secundă, în versul proiectiv din cauza uşurinţei lor, şi astfel, din cauza
scurgerii energiei pe care compoziţia-câmp o permite într-un poem. Orice slăbiciune deviază atenţia, acel
lucru crucial, de la lucrul în curs, de la impulsul versului la care lucrezi în acel moment, sub ochiul
cititorului, în momentul său. Observaţia de orice fel este, la fel ca argumentul în proză, în mod propriu
anterioară actului poemului şi, dacă e admisă, trebuie să fie astfel juxtapusă, aplicată, pornită, încât să nu
împiedice nici o clipă energia circulândă a poemului spre forma sa.
Ajunge la aceasta, acest întreg aspect al noilor probleme. (Intră acum, de fapt, în aria largă a
întregului poem, în câmp, dacă vreţi, unde toate silabele şi toate versurile trebuie aranjate în relaţia lor
unele cu altele.) E o chestiune, în cele din urmă, de obiecte, de ceea ce sunt ele, de ceea ce sunt într-un
poem, cum au ajuns acolo, şi, odată ajunse acolo, cum trebuie folosite. Aceasta e ceva la care vreau să
ajung în alt mod în Partea a II-a, dar, pe moment, vreau să indic acest lucru, că fiecare element dintr-un
poem deschis (silaba, versul, la fel ca şi imaginea, sunetul, sensul) trebuie asumate în calitatea lor de
participanţi la cinetica poemului într-un mod tot atât de solid pe cât suntem obişnuiţi să ia parte ceea ce
numim obiectele realităţii; şi că aceste elemente sunt de văzut creând tensiunile unui poem într-un mod tot
atât de total pe cât creează celelalte obiecte ceea ce cunoaştem drept lume.
Obiectele care apar la fiecare moment dat al compoziţiei (al recunoaşterii, îi putem spune) sunt, pot
fi, trebuie tratate exact cum apar acolo, şi nu prin intermediul vreunei idei sau preconcepţii dinafara
poemului, trebuie manevrate ca o serie de obiecte în câmp într-un astfel de mod încât o serie de tensiuni
(ceea ce sunt de asemenea) sunt făcute să ţină, şi să ţină exact în interiorul conţinutului şi contextului
poemului care s-a forţat, prin intermediul poetului şi al lor, în fiinţă.
Pentru că respiraţia permite ca toată furia de vorbire a limbii să fie sprijin (vorbirea e solidul
versului, e secretul energiei unui poem), pentru că, acum, un poem are, prin vorbire, soliditate, tot ce face
parte din el poate fi acum tratat drept solide, obiecte, lucruri; şi deşi insistând pe diferenţa absolută a
realităţii versului faţă de acel lucru dispersat şi distribuit, totuşi, fiecăruia din aceste elemente ale unui
poem i se poate permite să aibă jocul energiilor sale separate şi i se poate permite, o dată ce poemul e bine
compus, să-şi păstreze, cum îşi păstrează şi celelalte obiecte, confuziile proprii.
Ceea ce ne aduce, imediat, bang, împotriva timpurilor, de fapt, împotriva sintaxei, de fapt, împotriva
gramaticii în general, adică aşa cum am moştenit-o. Nu sunt timpurile, nu trebuie ele din nou întoarse pe
toate feţele pentru ca timpul, celălalt absolut ce ne guvernează, să fie păstrat, cum trebuie păstrate
tensiunile spaţiale ale unui poem, imediate, contemporane cu acţiunea-asupra-ta a poemului? Aş lua în
discuţie, aici, că, de asemenea legea versului pe care versul proiectiv o creează trebuie cioplită, trebuie să i
se dea ascultare şi că acele convenţii pe care logica le-a impus sintaxei trebuie forţate la fel de pe tăcute ca
şi concepţia prea strâmtă a piciorului din versul vechi. Dar o analiză a cât de departe poate un poet să
întindă înseşi convenţiile pe care se bazează comunicarea prin limbaj e prea mare pentru aceste note care
au intenţia, sper că e limpede doar să pună treaba în mişcare.
Să lansez în discuţie asta. Impresia mea e că toate părţile de vorbire, brusc, în compoziţia-câmp, sunt
proaspete pentru folosire atât ca sunet cât şi percusivă, ţâşnesc ca nişte legume nenumite, necunoscute, din
pământ, atunci când îl lucrezi, la venirea primăverii. Să-1 luăm pe Hart Crane. Ce mă izbeşte la el este
unitatea insistenţei asupra nominativului, insistenţa lui pe acel arc al prospeţimii, încercarea de a se
întoarce la cuvânt ca mijloc. (Dacă logosul e cuvântul ca gândire, ce e cuvântul ca substantiv, ca aruncă-
mi aia, ca pune-mi un b. t. pe bombă, bine, cum obişnuia să ceară Newman Shea la masa din zeţărie.) Dar
e o pierdere la Crane în punctul în care Fenolossa avea atâta dreptate, în sintaxă, în propoziţie ca prim act
al naturii, ca fulgerul, ca trecerea forţei de la subiect la obiect, rapid, în acest caz, de la Hart la mine, în
fiecare caz, de la mine la tine verbul, între două substantive. Nu pierde Hart avantajele, printr-un astfel de
impuls izolat, nu pierde punctul esenţial al întregului front al silabei, versului, câmpului şi ce se întâmplă
cu limba în întregul ei şi cu poemul, ca rezultat?
Vă întorc din nou la Londra, la începuturi, la silabă pentru plăcerile ei, pentru o întrerupere:
If music be the food of love, play on,
give me excess of it, that, surfeiting,
the appetite may sicken, and so die.
That strain again. It had dying fall,
o, it came over my ear like the sweet sound
that breathes upon a bank of violets,
stealing and giving odour.
Cauza a ceea ce am suferit este manuscrisul, presa, îndepărtarea versului de producătorul şi
reproducătorul său, vocea, o îndepărtare printr-una, prin înlăturări de la locul său de origine şi de la
destinaţia sa. Pentru că respiraţia are o dublă semnificaţie, pe care latina n-a pierdut-o încă.
Ironia e că, din maşină a ieşit un câştig nu încă suficient respectat sau folosit, dar care duce direct
spre versul proiectiv, şi consecinţele lui. E avantajul maşinii de scris că, datorită rigidităţii şi preciziilor ei
de spaţiu poate, pentru poet, să indice exact respiraţia, pauzele, chiar suspendările de silabe, juxtapunerile
chiar ale unor părţi de fraze pe care le are în gând. Pentru întâia oară poetul are portativul şi bara de
măsură ale muzicianului. Pentru întâia oară, el poate, fără convenţia rimei şi a metrului, înregistra actul de
ascultare asupra propriei vorbiri şi prin acel act, indica modul în care vrea ca orice cititor, pe tăcute sau în
alt fel, să dea glas operei sale.
E timpul să culegem fructele experimentelor lui Cummings, Pound, Williams, fiecare din ei folosind
în locul său maşina ca orchestrare a compoziţiei, ca un scenariu al vocalizării ei. Acum este numai o
problemă a recunoaşterii convenţiilor compoziţiei-câmp pentru noi, pentru a aduce în fiinţă un vers tot atât
de normal ca şi cel închis, cu toate avantajele lui tradiţionale.
Dacă un poet contemporan lasă un spaţiu cât expresia dinaintea ei, el înţelege prin aceasta că spaţiul
respectiv trebuie ţinut de respiraţie un interval de timp de aceeaşi lungime. Dacă el suspendă un cuvânt
sau o silabă la sfârşitul versului (aceasta a fost mai ales adăugirea lui Cummings) el intenţionează să lase
să treacă atâta timp cât îi ia ochiului acel fir de păr suspendat să culeagă următorul vers. Dacă el vrea o
pauză atât de scurtă încât de-abia separă două versuri, totuşi nu vrea virgulă care e mai curând o
întrerupere a sensului decât a sunetului versului urmăriţi-l când foloseşte un simbol pe care maşina îl are
la îndemînă:
What does not change / is the will to change.
Observaţi-l când profită de multiplele margini pe care i le poate oferi maşina de scris, pentru a
juxtapune:
Said he:
to dream takes no effort
to think is easy
to act is more difficult
but for a man to act after he has taken thought, this!
is the most difficult of all.
Fiecare din aceste versuri e o progresie atât a sensului cât şi a respiraţiei şi, apoi, o dare înapoi, fără
progres sau fără orice fel de mişcare în afara unităţii de timp specifice ideii.
Sunt mai multe lucruri de spus pentru ca această convenţie să fie recunoscută, în special pentru ca
acea revoluţie din care se trage să poată fi astfel susţinută încât să fie publicată acea operă care să fie
opusă reacţiei acum treze de a reîntoarce versul la formele moştenite de cadenţe şi rimă. Dar ceea ce vreau
să accentuez aici, prin insistenţa asupra maşinii de scris ca mijloc personal şi instantaneu de înregistrare a
muncii poetului, este natura deja proiectivă a versului aşa cum îl practică fii lui Pound şi Williams. Ei
compun deja ca şi cum versul ar trebui să implice şi citirea scrierii, ca şi cum nu ochiul, ci urechea ar
trebui să fie ceea ce-l măsoară, ca şi cum intervalele compunerii lui ar putea fi notate cu atâta grijă încât să
fie precis intervalele înregistrării sale. Pentru că urechea, care odată a avut povara memoriei, s-o iuţească,
(rima R cadenţa regulată au fost ajutoarele ei şi au subzistat doar în tipar după ce necesităţile orale s-au
sfârşit) poate acum din nou, odată ce poetul îşi are mijloacele sale, fi pragul versului proiectiv.

2
Ceea ce ne duce la ceea ce am promis, gradul în care proiectivul implică o poziţie faţă de realitatea
exterioară poemului ca şi o nouă poziţie faţă de realitatea poemului însuşi. E o problemă de conţinut,
conţinutul lui Homer, al lui Euripide sau Seami prin ceea ce se deosebesc de maeştrii mai literari. Din
momentul în care scopul proiectiv al versului este recunoscut, conţinutul într-adevăr se schimbă şi se va
schimba. Dacă începutul şi sfârşitul se află în respiraţie, în voce în cel mai larg sens, atunci materialul
versului se deplasează. Trebuie s-o facă. Începe cu alcătuitorul său. Dimensiunea versului său însuşi se
schimbă, ca să nu mai vorbim de schimbarea intervenită în conceperea lui, de materia spre care se va
orienta, de scara la care-şi imaginează folosirea acestei materii. Eu însumi aş formula diferenţa printr-o
imagine fizică. Nu e un accident că atât Pound cât şi Williams au fost într-un mod diferit implicaţi într-o
mişcare numită obiectivism. Dar cuvântul e folosit atunci într-un fel de ceartă necesară, cred, cu
subiectivismul. E prea târziu acum ca să ne mai deranjeze acesta din urmă. S-a omorât singur în mod
excelent, deşi noi toţi suntem implicaţi în moartea lui, ceea ce mi se pare o formulare mai validă pentru
uzul prezent este obiectism, un cuvânt înţeles stând pentru tipul de relaţie a omului cu experienţa pe care
poetul o poate afirma, ca necesitate a unui vers sau a unei opere, că e ca lemnul, că e curat ca lemnul când
iese din mâna naturii, că poate căpăta forma ca lemnul atunci când omul şi-a pus mâna pe el. Obiectismul
este a scăpa de interferenţa lirică a individului ca eu, de subiect şi sufletul său, acea prezumţie particulară
prin care omul occidental s-a interpus între ceea ce este ca o creaţie a naturii (cu anumite instrucţiuni de
îndeplinit) şi acele alte creaţii ale naturii pe care le putem fără nici o derogare numi obiecte. Pentru că
omul însuşi este un obiect oricare ar crede el că-i sunt avantajele, cel mai probabil ca ele să fie cu atât mai
mari cu cât se recunoaşte ca atare, mai ales în momentul în care ajunge la o humilitas suficientă pentru a
face de vreun folos.
Ajunge la, aceasta: folosul unui om în sine şi, astfel, pentru ceilalţi, stă în modul în care îşi concepe
relaţia cu natura, cu acea forţă căreia îi datorează cumva mica lui experienţă. Dacă se lăbărţează, va găsi
puţine lucruri de cântat în afară de sine însuşi, şi va cânta, natura are astfel de modalităţi paradoxale prin
intermediul formelor artificiale din afara lui. Dar dacă el stă în interiorul său, dacă se restrânge la
interiorul naturii sale în măsura în care el se împărtăşeşte din forţa mai mare, va fi capabil să asculte, şi
auzul său, prin sine, îi va da secretele pe care le împărtăşesc obiectele. Şi, printr-o lege inversă, formele
sale îşi vor face un drum propriu. În acest sens actul proiectiv, care este actul artistului în câmpul mai larg
al obiectelor, duce spre dimensiuni mai mari decât omul. Pentru că problema omului, în momentul în care
acceptă vorbirea în deplinătatea ei, este să dea operei sale seriozitate, a seriozitate suficientă pentru a
determina lucrul pe care-l face să încerce să-şi ia locul în rând cu lucrurile naturii. Aceasta nu-i ceva uşor.
Natura lucrează mânată de respect, chiar când se distruge (speciile dispar cu un bubuit), dar respiraţia este
o aptitudine specială a omului ca animal. Sunetul este o dimensiune pe care a extins-o. Limba este unul
din cele mai mândre acte ale sale. Şi când un poet se sprijină pe acestea aşa cum sunt în el (în fiziologia
lui dacă vreţi, dar sunt viaţa lui, oricum), atunci, dacă alege să vorbească din aceste rădăcini, el lucrează în
acel domeniu în care natura i-a dat dimensiune, dimensiune proiectivă.
Această dimensiune proiectivă este ceea ce posedă troienele, pentru că e în stare să se ţină, nu-i aşa,
cum se ţin şi oamenii din ea, pe lângă zona egeeană şi nici Andromaca, nici marea, nu suferă de
diminuare. Într-o dimensiune mai puţin eroică dar la fel de naturală, Seami îşi face Pescarul şi Îngerul să
rămână clari în Hagoromo. Şi Homer, care e un stereotip atât de necercetat încât nu trebuie să insist mai
îndeaproape asupra dimensiunii scenei în care Nausicaa şi fetele îşi spală hainele.
Astfel de opere, aş susţine, şi le folosesc pur şi simplu pentru că echivalentele lor trebuie încă făcute,
nu pot ieşi din oameni care au conceput versul în afara relevanţei depline a vocii omeneşti, fără referinţă la
locul de unde vin versurile, individul care scrie. Nici nu cred că e accident faptul că, la acest punct final al
discuţiei, folosesc drept exemple doi dramaturgi şi un poet epic pentru că m-aş hazarda să prezic că, dacă
versul proiectiv este practicat timp destul de îndelungat, dacă e dus înainte destul de serios pe drumul pe
care cred că îl dictează, versul poate duce din nou un material mult mai vast decât a dus în limba noastră
de la elizabetani încoace. Dar nu se poate sări peste asta, suntem doar la începuturile sale, şi dacă cred că
în Cantos este mai multă semnificaţie dramatică decât în piesele lui Eliot, este nu pentru că aş crede că au
rezolvat problema, ci pentru că metodologia versului din ele indică o cale pe care, într-o zi, problema
conţinutului şi a formelor mai largi poate fi rezovată. Eliot e, de fapt, o dovadă a unei primejdii prezente, a
unei prea uşoare continuări a practicii versului aşa cum a fost, mai curând decât aşa cum trebuie practicat.
E indiscutabil că, de exemplu, versul lui Eliot de la Prufrock încolo are forţa vorbirii, e dramatic, e de fapt
unul din cele mai notabile versuri de la Dryden încoace. Cred că a descins imediat spre el de la Browning,
la fel ca atâtea din lucrurile timpurii ale lui Pound. În orice caz, versul lui Eliot are evidente legături
înapoi, spre elizabetani, în special spre monolog. Totuşi, B. M. Eliot nu este proiectiv. Se poate chiar
discuta (şi spun acest lucru cu grijă, aşa cum am spus toate lucrurile despre non-proiectiv, după ce am
cântărit cât de mult trebuie să păstreze, după maniera proprie şi din această cauză, cât de mult datorează şi
va continua să datoreze fiecare din noi non-proiectivului, pentru că amândouă merg împreună) dar se
poate discuta că datorită faptului că Eliot a stat în afara proiectivului a eşuat ca dramaturg, că rădăcina lui
e doar mintea şi o minte scolastică (nu un intelect înalt, în ciuda aparentei lui clarităţi) şi că, în actele sale
de ascultare, a stat acolo unde sunt mintea şi urechea, s-a îndepărtat numai faţă de urechea lui fină, mai
curând decât, cum spuneam, o va face un poet proiectiv, prin lucrările propriului gâtlej, spre acel loc de
unde vine respiraţia, unde îşi are respiraţia începuturile, de unde trebuie să vină drama, de unde,
coincidenţă, ţâşneşte orice act.
 Traducere: Romulus Bucur

(Traducerea citatelor)

1) O vânt de-apus, când vei sufla

Şi-o mică ploaie o să cadă
Isuse de mi-ar fi iubita-n braţe
Şi-n patul meu iară mă adă

2) Dacă e adevărat că muzica

E hrana dragostei, cântare daţi-mi,
Să-mi satur dorul ăsta fără saţiu,
Şi-atâta să-l îndop, încât să moară.
Hai, repetaţi! E ucigător de dulce;
Auzul mi-l mângâie ca o boare
Ce-a sărutat un câmp de lămâioare,
Furându-le suflarea pentru mine

3) Ce nu se schimbă e dorinţa de schimbare

4) Zise el:
să visezi nu cere efort
să gândeşti e uşor
să acţionezi e mai greu
dar pentru un bărbat să acţioneze după ce a gândit, acesta!
e lucrul cel mai greu din toate

Traducere: Mihnea Gheorghiu

FRANK O'HARA (1926 - 1966)

PERSONISMUL: UN MANIFEST

Totul se află, de fapt, în poemele propriu-zise dar, cu riscul că ceea ce spun să te facă să te
gândeşti la sărmanul bogătaş Allen Ginsberg, îţi scriu pentru că tocmai am auzit că unul dintre camarazii
mei poeţi crede că dacă un poem de-al meu nu poate fi înţeles de la prima lectură, este din cauza confuziei
din mine. Să fim serioşi. Nu cred în Dumnezeu, deci nu sunt obligat să realizez structuri sonore sofisticate.
ÎI detest pe Vachel Lindsay, întotdeauna l-am detestat şi pot să spun că mă lasă rece ritmul- asonanţa şi
alte chestii de genul ăsta. Când scrii, te bazezi pe instinct, când eşti urmărit pe stradă de cineva cu un cuţit
în mână, fugi pur şi simplu, nu te întorci să-i strigi “Renunţă! În studenţie am fost campion pe facultate la
alergări.”
Asta referitor la scrierea poemelor. În ceea ce priveşte receptarea lor, să ne imaginăm că eşti
îndrăgostit de cineva care nu te iubeşte (mal aime): nu te apuci să-i spui “Hei, nu se poate să mă răneşti
astfel, pentru mine e ceva vital!”, ci te laşi, pur şi simplu, în voia soartei şi, până la urmă, totul se rezolvă
într-un fel sau altul după câteva luni. Fiindcă nu te îndrăgosteşti în primul rând din această cauză, ca să te
agăţi de viaţă cu orice preţ; deci, trebuie să-ţi încerci norocul mai departe şi să cauţi să eviţi să devii un
logician sui-generis. Suferinţa produce întotdeauna raţionamente perfect logice, care îţi fac mai mult rău.
Nu vreau să spun prin asta că nu am, de fapt, ideile cele mai elevate despre ceea ce se scrie astăzi,
dar ce importanţă are? Sunt doar idei. Singurul lucru bun în asta este că atunci când ideile mele ajung să
fie suficient de elevate, am încetat să mă mai gândesc la ele şi atunci apare ceva cu adevărat proaspăt, nou.
 Dar cum poate realmente să-ţi pese dacă poezia ajunge la vreunul dintre semeni, sau dacă ei o
înţeleg, sau dacă ea îi face mai buni? Mai buni pentru ce? Pentru moarte? La ce bun să-i grăbeşti? Prea
mulţi poeţi se poartă ca nişte femei devenite mame la 40 de ani şi care încearcă să-şi îndoape copiii cu
prea multă carne şi cu prea mulţi cartofi gătiţi cu sosuri grase (lacrimi). Mie nu-mi pasă dacă ei mănâncă
sau nu. Hrănirea cu forţa are drept consecinţă devitalizarea (vlăguirea). Nimeni nu ar trebui să trăiască o
anumită experienţă pe care nu o resimte ca necesară şi, dacă unii nu au nevoie de poezie, bravo lor. Mie,
de exemplu, îmi plac şi filmele. De altfel, în ultimă instanţă, doar Whitman şi Crane şi Williams, dintre
poeţii americani, sunt mai buni decât filmele. În ceea ce priveşte metrica şi celelalte procedee tehnice,
asta ţine de simţul practic: dacă te apuci să-ţi cumperi o pereche de pantaloni: te vei gândi să fie suficient
de strâmţi pentru ca oricine, văzându-te îmbrăcat cu ei, să vrea să se culce cu tine. Nu există nimic
metafizic în asta. Bineînţeles, dacă nu te flatezi singur, gândindu-te că ceea ce trăieşti este un “dor
nestins.”
Abstractizarea în poezie, pe care Allen, recent, a discutat-o în It is, merită atenţia noastră. Cred că
ea apare cel mai des, în detaliile mărunte, care cer o mână sigură. Abstractizarea (în poezie, nu în pictură)
implică anularea eului propriu, realizată de către poet. De exemplu, hotărârea de a alege între “dorul
infinitului” şi “dorul de infinit” (“the nostalgia of the infinite” “nostalgia for the infinite”) defineşte o
anumită atitudine faţă de grade diferite de abstractizare. “Dorul infinitului” (“The nostalgia of the
infinite”) reprezentând gradul superior de abstractizare de impersonalizare şi de realizare a unor categorii
negative (ca la Keats şi Mallarmé). Personismul, o mişcare poetică pe care am fondat-o recent şi despre
care nimeni nu ştie nimic, mă preocupă foarte tare, fiind total opusă acestei modalităţi de abstractizare prin
impersonalizare pentru prima dată în istoria poeziei, permite, realmente, atingerea unei adevărate
abstractizări. Personismul se află în acelaşi raport cu poezia lui Wallace Stevens în care la poesie pure se
află cu poezia lui Beranger. Personismul nu are nimic în comun cu filosolia, este creaţie artistică şi nimic
altceva. Nu are nimic de-a face cu lucruri care ţin de dimensiunea publică sau de cea privată a persoanei;
departe de asta. Totuşi, ca să vă faceţi o vagă idee despre el, una din trăsăturile sale de bază este adresarea
către o persoană anume (alta decât poetul însuşi), prin aceasta evocându-se semnele tainice ale dragostei,
în acelaşi timp menţinând trează atenţia poetului faţă de poemul în cauză şi, totodată, nepermiţând ca
propriul sentiment să îi abată atenţia de la persoana căreia i se adresează. Toate acestea fac parte din
Personism. Acesta a fost fondat de mine după ce am luat prânzul, împreună cu LeRoi Jones, pe data de 27
august 1959, zi în care eram îndrăgostit de cineva (nu LeRoi, că veni vorba, cineva blond). M-am întors la
munca mea şi am scris un poem pentru această persoană. În timp ce scriam, mi-am dat seama că, dacă aş fi
vrut, aş fi putut să folosesc telefonul, în loc să scriu poemul şi astfel s-a născut Personismul. E un curent
poetic foarte incitant care va avea, fără îndoială, o mulţime de aderenţi. El aşează poemul exact acolo unde
îi este locul, în stilul lui Lucky Pierre, şi poemul este tratat în consecinţă. Poemul se află, în sfârşit, plasat
între, două persoane, în loc să fie plasat între două pagini. Cu toată modestia, mărturisesc că aceasta ar
putea însemna moartea literaturii, aşa cum o cunoaştem. Cu toată părerea de rău, mă bucur, totuşi, că am
ajuns la asta înaintea lui Alain Rohbe-Grillet. Poezia fiind mai iute şi mai precisă decât proza, tocmai de
aceea poeziile sunt cele care vor veni de hac literaturii. Pentru un timp s-a crezut că Artaud a realizat acest
lucru, dar, de fapt, cu toată importanţa lor scrierile sale polemice nu sunt cu nimic mai în afara literaturii
decât este Bear Mountain în afara statului New York. Relaţia sa cu literatura nu este cu nimic mai şocantă
decât cea a lui Dubuffet cu pictura.
Ce trebuie să asteptăm de la Personism? (Din ce în ce mai bine, nu-i aşa?) Totul, dar nu îl vom
putea, prinde într-o formulă. Este o mişcare prea nouă, prea vie pentru a permite ceva anume, dar ca şi
Africa, vine tare din urmă. Propagandiştii de ultimă oră ai tehnicii poetice, pe de o parte, ca şi cei ai
conţinutului, pe de alta, ar face mai bine să fie în gardă.

Traducere: Tania Anton

POEM

Sosind c-un sfert de oră mai devreme

te-am scăpat totuşi:
cheile de pe masă n-au
fir de praf iar toaleta

bolboroseşte încă. Ce clipă

petrecută-n metrou promitea
un rămas-bun potrivit?
Dacă legăturile-ar fi fost

mai bune răguşeala

te-ar fi lăsat să-mi şopteşti
"Adieu sagesse, voi
rămâne în veci, lângă tine?"

Sunt singur acum, doar

chipul meu mă iscodeşte
din luciul ferestrei, placa
de gramofon, această filă albă.

Mi-am pus cămaşa neagră

şi tenişii fluierând
din Glazunov şi-am încercat
să fac ordine în odaia murdară.

Astă noapte am spus "Mi-e

silă". Azi vântul bate mai tare.
Perdelele-s date larg
în lături dar soarele se duce

altundeva. Am
văzut toate filmele. Cred
c-am să mă pun pe plâns.
Aşa. Ca să omor timpul.

MEDITAŢII ÎN IMPONDERABIL

Voi deveni oare dezmăţat ca o blondă? Sau cucernic

ca un franţuz?
De câte ori mi se sfâşie inima mă face să mă simt mai deschis
aventurii (şi cum se mai repetă numele pe acea listă intermina-
bilă!), dar într-una din zilele următoare nu-mi va mai rămâne
nimic cu care să mă hazardez înainte.

De ce să trebuiască să te împart cu alţii? De ce nu renunţi

la altul dacă vrei o schimbare?
Sunt cel mai puţin dificil dintre oameni. Nu vreau decât
o iubire fără margini.

Chiar şi pomii mă înţeleg! O Ceruri şi sub ei mă întind doar,

nu? Sunt doar asemeni unui morman de frunze.
Totuşi nu m-am înfundat nicicând în laudele vieţii pastorale,
nici în nostalgia trecutului inocent al pervertirilor consumate pe
iarba păşunilor. Nu. Nu trebuie să treci
graniţele New York-ului ca să afli toată verdeaţa pe care
ţi-o doreşti - eu nu mă pot bucura nici de-un fir de iarbă
de nu ştiu că se află prin preajmă-i
un metrou sau un magazin de discuri sau vreun alt semn
că oamenii nu regretă cu toiul viaţa. Este mai important
să afirmi lucrurile cele mai puţin sincere; norii se bucură
de atenţie şi aşa, şi chiar şi ei îşi văd de drum.
Ştiu ei ce pierd? Uh huh!

Ochii mei sunt de-un albastru nedecis ca şi cerul, şi sunt

veşnic schimbători. Nu au prejudecăţi dar nu stau locului, pe
deplin ei înşişi şi nestatornici aşa încât nimeni nu are încredere
în mine.
Întotdeauna privesc în altă parte.
Sau iarăşi către ceva pentru care demult nu mai prezint
nici un interes. De aceea nu-mi găsesc locul nici fericirea,
dar nu-mi pot struni ochii nicicum. De i-aş avea
măcar cenuşii, verzi, negri, căprui sau galbeni - aş sta acasă
atunci şi aş face ceva. Şi nu pentru că sunt curios. Dimpotrivă,
mă plictisesc uşor, dar e de datoria mea să fiu atent,
lucrurile au nevoie de mine,
aşa cum probabil pământul de cer deasupra. Iar în ultima vreme
neliniştea lor a devenit atât de mare
că nu-mi pot permite să dorm decât puţin.

Există, ca să spun aşa, un singur bărbat pe care să

vreau să-l sărut când e nebărbierit. Hetero-erotism! te
apropii inexorabil. (Cum s-o împiedic?)

Sfinte Serapion, mă-nvălui în veşmintele neprihănirii

tale care e precum miezul nopţii la Dostoievski.
Dragule, cum să fac să intru în legendă?
Am încercat dragostea, dar ea te-ascunde-n sânul altuia, iar eu
ţâşnesc din ea
ca floarea de lotus - ce extaz să izbucneşti întruna
(ci nu trebuie să te laşi pradă deznădejdii!) sau
ca iacinta, "spre a te păzi de mizeria vieţii", da, acolo,
chiar în inimă unde-i pompată mizeria
şi ponegreşte şi perverteşte şi hotărăşte. Îmi hotărăsc
voinţa deşi s-ar putea să devin celebru
pentru o misterioasă lacună în această ramură; în această seră.
Fă-ţi felul dacă n-ai habar!

E uşor să fii încântător, greu e să pari altfel.

Te-admir iubito pentru cursa pe care mi-ai întins-o.
E asemenea ultimului capitol pe care nu-l mai citeşte nimeni
Pentru că intriga s-a epuizat
"Fanny Brown a fugit - a întins-o cu un Port Drapel
de Cavalerie; mi-e tare dragă această târfuliţă şi sper să fie
fericită deşi prin această ispravă m-a jignit puţin şi pe mine.
- Sărmană prostuţă, Cecchina! sau F.B; aşa cum, îi spuneam pe
vremuri. - Tare ar mai fi meritat o bătaie zdravănă şi 10.000
de lire." - Dna. Thrale.

Trebuie neapărat să scap de-aici. Iau cu mine

o eşarfă şi uniforma de vară cea mai ponosită. Înfrânt,
mă voi întoarce,
din vale voi ieşi la lumină; nu vrei
să merg şi eu acolo unde te duci tu, aşa că o să mă duc acolo
unde nu vrei. Este abia după-amiază, mai avem
mult timp în faţă. Probabil că jos n-a sosit încă
poşta. Răsucindu-mă-n loc scuip în broasca uşii şi mânerul
cedează

ODĂ MORŢII ACCIDENTALE

Există un sentiment al coerenţei nevrotice

gândeşti poate că poezia e prea importantă şi-ţi place ideea

brusc presupui că fiecare e străbătut de vine, ca marmura

nu-i chiar atât de simplu dar e îndeajuns

din formele de bărbat posedate stânca subzistă cel mai puţin

şi nu-i patetică şi e durabilă, un copac gigant

în vastul zâmbet de bronz şi-n ierburi ameţitoare

Maude lasă jos păpuşa, căruia roşie şi broasca ţestoasă

mă ia de mână şi vine cu noi, arată bronzul JACKSON POLLOCK
sărind ca o gazelă peste stânca purtării ei de copilă, spune luând-o
la fugă mână-n mână cu noi "nu-i ascuns acolo dedesubt, s-a dus
în pădure" dincolo

semeni copilei la mormântul tău fă-mă distant şi plin de fantezie

fă-mi versurile străvezii ca gheaţa, umflă-le ca pe nişte pythoni
dă-le culoarea Aurorei ce-aduce focul prima oară într-o sanie
în Arctica
un extaz sexual înscrie-l pe pagina acelei energii pe care-o ard ofrandă artei
şi nu veghea asupra vieţii mele, însă citeşte întruna prin pământul
de aramă
ca să nu mă prăval, ci să dispar ori să ard! Înşfăcându-mă de grumaz un mormânt
care-i faţa pământului, ambiguitatea sa de lumină şi sunet
privirea încărcată a luptei, aerul dinlăuntrul ochiului
crisparea mâinii mişcându-se cât hărţi se schimbă şi feţe îşi pierd expresia
nobil e să nu te laşi adăugat sau împărţit, ţelul suprem al regilor
şi mai e urâtul ce-l căutăm zadarnic
prin viaţă şi după care tânjim la un Baudelaire antreprenor mortuar lucrând pentru Skouras
stabilindu-ne în preajma lui Lear! Lear! Lear!
domeniu al unei singure inimi

căci Vechea Idilă drapa-n dureri un gorgan roşu, fiecare faţă

o ţară a decăderii, coif al landei sau cască, mollement, molleusement
şi tot acel fioros strălucitor s-a făcut verde şi-a acoperit cântările cu iarbă
cum mai târziu în Balada oranj a vrăjii lui Cromwell pe înălţime "Atât de verde" ca în
cronicile-acelor vremi şi-a celor de mai nainte, când au fost cât de cât consemnate
dulci scrieri menite-a eclipsa gingaşele subiecte ale viitoarelor lor cântări
a fi cântate cât de cât! romanţate, elaborate, posedate, interpretate, lăsate să "dospească"
e mai rău ca vaga aprehensiune a unui budist surprins printre
trandafirii de ceai cu secera izbind în fereastra plumbuită a Călugărului, lună
care nu eşti luna noastră
dacă ceaiul nu exudă puţin gaz şi fapte otrăvitoare
ce ating spleen-ul dându-i un fior neiluzoriu că iubirea iubirii e pe-aproape
şocul alertei, singurătăţii, poziţia ce poate sesiza experienţa

nu mult pentru a fi mai puţin, nu mult pentru a fi mai mult viu, bolnalv şi mort, muribund
ca sărutul iubirii întâlnind sărutul urii…
"Oh ştii prea bine de ce"
fiecare afirmând începe să aparţină mai mult apusului ceea ce urcă trebuie
să coboare, ceea ce osândeşte trebuie să orânduiască, stând locului
şi umblând prin New York
Hai să hoinărim prin pădurea apropiată; iscodind acei ursuzi copaci
în care una sau două ere de pompoasă frivolitate îşi bălăngăne genunchii noduroşi
şi-şi caută un public
deasupra coloanei morţilor noştri pulsează un nor
împins, aburind şi pufăind
propulsat de dragoste şi-ncâlcit în strălucire
câştigându-şi pentru sine titlul de Pasăre în spaţiu.

MIC DEJUN MELANCOLIC

Mic dejun melancolic

albastru deasupra albastru dedesubt

oul tăcut gândeşte

iar mânerul prăjitorului de pâine aşteaptă

stelele s-au retras

"norul s-a ascuns"

elementele necredinţei sunt foarte puternice dimineaţa

Traducere: C. Abăluţă şi Şt. Stoenescu

DE CE NU-S PICTOR

Nu sunt pictor, sunt poet.

De ce? Cred că mai degrabă-aş fi
pictor, dar nu-s. Ei,
de pildă, Mike Goldberg
începe un tablou. Trec pe la el.
Stai jos şi bea ceva. îmi
spune Ai sardele aici
Da, trebuia ceva acolo
O, plec şi zilele trec
şi trec iar pe la el. Tabloul
progresează şi eu plec şi zilele
trec. Trec pe la el. Tablou-i
gata. Unde-i .sardelele?
tot ce-a rămas e doar
litere Era prea mult, spune Mike.
Şi eu? Într-o zi mă gândesc
la o culoare: portocaliu. Scriu un vers
despre portocaliu. curând e o
întreagă pagină de cuvinte, nu versuri.
Apoi încă una. Trebuie
să fie mult mai mult, nu portocaliu,
cuvinte, cât de groaznic e portocaliul şi
viaţa. Zilele trec. Chiar în
proză, sunt un poet adevărat. Poemul meu
e gata şi n-am pomenit
încă portocaliul. Sunt douăsprezece poeme, le spun
portocale. Şi într-o zi, într-o galerie,
văd tabloul lui Mike, sardele.

Traducere: Romulus Bucur

INIMA MEA

N-am de gând să plâng tot timpul,

Nici să râd de dimineaţp până seara,
Nu prefer un “mod” altuia.
îmi place efectul imediat al unui film prost,
nu doar al unuia suporific, ci şi al unei super-producţii
de categoria-ntâi. Vreau să fiu cel puţin la fel de viu
ca muritorii de rând. Iar dacă vreau admirator
al mâzgălelilor mele ar spune:
“Asta nu seamănă cu Frank!”
treaba lui! Eu nu port tot timpul costume negre sau gri.
Nu! Mă duc adesea la Operă îmbrăcat în cămaşa de lucru.
Îmi place să umblu cu picioarele desculţe,
Îmi place să fiu bărbierit, iar cât despre inima mea –
Deşi inima nu poate fi programată,
Cea mai bună parte a ei – poezia mea – e deschisă.

Traducere: Petre Solomon.

AUTOBIOGRAPHIA LITERARIA
În copilărie
Mă jucam singur
într-un colţ
din curtea şcolii.
Nu puteam să sufăr
Păpuşile, uram jocurile,
Animalele nu erau prietenoase,
Iar păsările zburau.
Când mă căuta cineva,
Mă ascundeam înapoia
Unui copac şi strigam:
“Sunt orfan!”
Şi iată-mă acum
În mijlocul atâtor splendori!
Şi scriind aceste poeme, -
închipuiţi-vă!
Traducere: Petre Solomon.

ODĂ: SALUT POEŢILOR FRANCEZI DE CULOARE

De lângă mare, aidoma lui Whitman marele meu înaintaş

Apelez
La minţile altor **ri să-mi facă rodnică existenţa
Nu vă precupeţiţi mânia pe ţărmurile noastre, ca să poată
creşte copaci
pe mare, oglinda umanităţii noastre depline în bătaia
vânturilor
cineva care nu-şi mai aduce aminte cum se dansează în arşiţa
lunii
ar putea să strige deasupra nisipurilor mişcătoare, încercând
să trăiască în teribila lume occidentală
aici unde a trăi înseamnă a fi om politic, aşa cum a iubi un
poem
e ceva pretenţios, ceea ce spun eu ar putea să sune tendenţios
dar e liric
iată unde a ajuns lirismul în vremurile noastre de pomină
când laşii sunt la modă iar dragostea e defăimată
de ruşinea pentru ceea ce iubeşti îndeobşte şi n-ai vrea să
eviţi niciodată
şi când reticenţa e plătită de poet cu sângele lui sau cu viaţa
sâng! sânge, în vinele noastre avem munţi de sânge ca să-i
alungăm pe şacalii
dornici să ne prade dorurile şi credinţele, Aime Cesaire,
căci dacă există vreo şansă, e dragostea cu care ne suportăm
deosebirile de rasă, terenul poetic unde ne cultivăm zâmbetele
înaintând încet sub soarele mlaştinilor prin care trecem spre
culmea
unui dar care e, hotărât, cea mai dificilă dintre relaţii
şi s-ar cuveni cultivată ca atare deoarece e însăşi firea
noastră,
nimic nu ne inspiră mai mult decât dragostea de care-avem
nevoie pe faţa îngheţată a pământului
deznădejdea se preface în laudă pe măsură ce generaţiile
descifrează solia
inimilor noastre în cămăruţele de adolescenţi care cândva
ne alungau din prag
sau ne împiedicau să trăim liberi fiindcă eram prea tineri
pentru a putea şti

de ce avea nevoie până la urmă dintr-o viaţă stearpă şi

dureroasă
frumuseţea Americii, nu jazz-ul cool nici eroii devoraţi ai
Egiptului antic,
trăieşte, rezidă în întunericul în care locuiesc în mijlocul unor
milioane sterile
singurul adevăr e faţă în faţă, poemul ale cărui cuvinte devin
gura însăşi
murind în negru şi alb luptăm pentru ceea ce iubim, nu ce
suntem

Traducere: Petre Solomon

CHEZ JANE

Albul vas de ciocolată plin de ciocolată

absoarbe tot ce-i în jur sub ochiul ameţitor
al nopţilor de acum şi din viitor. Tigrul,
superb vărgat şi iritabil, sare
pe masă şi fără să clatine un fir măcar
din înmărmurita atenţie a florilor, urinează
în vas, direct în delicatul său gât.
Un susur de abur se înalţă din acea uretră
de porţelan, „Saint-Saens!”pare el să şoptească,
încolăcindu-se fără greş în jurul păroasei scăfârlii
a pisicii teribile, care se unduie mintal.
Ah, fii totdeauna cu mine, spirit al zgomotoasei
cotemplări din atelier, Grădină
a Grădinilor Zoologice, veşnic neschimbate după-amieze!
Acolo, în timp ce muzica îi scarpină pântecele scrofulos,
fiara s-a ivit şi se opreşte
prudentă şi lucidă, pururi cunoscând exact primejdia
şi mângâindu-şi în acea clipă colţii cu
o limbă total dedată practicilor voluptoase,
care numai cu o clipă înainte scăpat-a o aspirină-n
acest amurg al trandafirilor, iar acum aruncă-n aer
un scaun spre-a-înfuria pe cei ce ameninţă cu adevărat.

Traducere: Ion Caraion

JOHN BERRYMAN (1914 - 1972)

CÂNTECE DE VISARE

Ofticat, Henry se ascundea ziua

fierbând, Henry sta bosumflat.
Îl înţeleg, - încerca să spună ceva.
Era gândul că ei credeau
că pot care-l făcea pe Henry rău & distant
Dar ar fi trebuit să se arate şi să spună.

Lumea ca o iubită confuză

cândva părea că ţine cu Henry.
Apoi a urmat despărţirea.
De-atunci nimic nu i-a ieşit ca lumea.
Nu pricep cum Henry, prin care
oricine putea să vadă, a supravieţuit.

Ce-ar avea acum de spus e-o lungă

mirare că lumea poate să îndure & să fie.
Cândva într-un platan eram fericit
chiar în vârf, şi cântam.
Adânc din ţărm muşcă puternica mare
şi toate paturile se golesc.

Insigne, steguleţe: progresul

Buda e asediată! nu tu crâşmă ici, nu tu bar

colo, nu tu dulce autostradă, nu tu un loc
pentru diverse treburi,
nu tu pierde-vară, nu tu amărâţi. Henry e
năucit. Au apucat-o toţi spre Maine,
figuranţii s-au urcat în tren?

Veni-va ceasul când cioroii se vor da la fund,

dar va veni? Să-i tragem un dans, puicuţo,
unu' greţos târşâit,
dacă asta vrei. Jos textila,
hoaşcă bătrână, la treabă, dulceaţo; las-o mai moale
cu aerele de sfântă.

- Sir Bones, sau Galahad: surprinzător cât

eşti de-n regulă & de bun. Te simţi mai bine?
Ca mierea amurgul se-ntinde.
- Îi e greu. Slugă ori crai, tot aia-i, dai buzna & o tai.
Vin tipii cu votu', ura, ura.
Votez în gaura mea.
3

Afrodisiac pentru o fiară bătrână

Miros de salcâm de smirnă, de catifele, muşcături aţâţătoare.

- Nu sunt prea tânără, dar nici prea bătrână,
zicea o ameţită simpatică de 23 de ani.
Senzaţia ultimă că stai afară, în frig,
neiubit.
(- Psihiatrul meu i-o trage psihiatrului tău.) Femeile înţeleg
totul.

Toţi criminalii înrăiţi mai devreme sau mai târziu

o păţesc. Tot citesc la ziare vechi.
Gottwald & Co., acum faliţi.
Barosanii ies din joc. Joe, agent dublu.
Ea nu mai respiră, se sufocă
şi e tot mai albă & mai fină.

Rilke a fost un jeg.

Îi apreciez suferinţele & muzicalitatea
& doamnele nobile singure şi complet dezamăgite.
Ceva mai rău decât grupurile
Unde ticăloşia stă & pândeşte,
al lui Rilke. Cum spuneam, -

Umplându-şi trupul îndesat & delicios

cu papricaş de pui, m-a privit în treacăt
de două ori.
Leşinat de interes, i-am răspuns lacom
şi doar prezenţa soţului & altor patru persoane
m-a împiedicat să sar pe ea

sau să-i cad la picioruşe şi să strig

«Eşti cea mai grozavă pe care au savurat-o
după ani de întuneric
ochii uluiţi ai lui Henry, Lumina mea». Am continuat
(disperat cu spumoni. - Sir Bones: e plină,
lumea de fete îndopându-se.

- Păr negru, ten latin, ochi de nestemate

plecaţi... Grăsanul de lângă ea se desfată... Ce
ascunde ea, acolo?
Restaurantul zumzăie. Ea ar putea la fel de bine să fie pe Marte.
Unde s-a greşit? Ar trebui să fie o lege împotriva lui Henry.
- Mr. Bones: este.

Traducere: Romulus Bucur

ALLEN GINSBERG (n. 1926)

FLOAREA-SOARELUI SUTRA

M-am dus pe ţărm la docul cu lăzi de banane şi m-am aşezat

la umbra uriaşă a unei locomotive,
am privit soarele care cobora spre apus deasupra dealului
cu case ca nişte cutii şi am plâns.
Jack Kerouac şedea lângă mine pe o bară de fier crăpată,
ruginită, ca buni tovarăşi,
ne gândeam la aceleaşi lucruri, aceleaşi lucruri,
reci şi albastre şi triste, înconjuraţi de rădăcinile
de oţel noduroase ale maşinăriilor, ca nişte copaci.
Apa uleioasă a râului răsfrângea cerul roşu,
soarele apunea dincolo
de culmile din Frisco, nici un peşte în râu, nici un
sihastru în munţi, doar noi doi priveam îndureraţi
şi trişti, ca nişte vagabonzi pe malul râului,
obosiţi şi vicleni,
Uite o floarea-soarelui, zise el, arătându-mi o pată
cenusie, mare cât un om, în vârful unei grămezi
de rumeguş.
- M-am năpustit spre pata cenuşie - o floare a soarelui -
amintiri din Blake - viziunile mele - Harlemul
şi iadul râurilor din est, punţi săltând sanvişurile
lui Joe Greasy, vagoane cu copii morţi, şine negre,
părăsite, uitate de lume, poemul de pe malul râului,
sălaşuri cu oale, cuţite de oţel, toate la locul lor
gunoiul rece şi umed, lame ascuţite ca briciul,
amintiri din trecut -
iar floarea-soarelui cenuşie, balansându-se în penumbra
apusului, fărâmicioasă, posomorâtă
şi prăfuită, ceaţă şi funingine şi fumul gros
al locomotivelor vechi care îţi intră în ochi,
corola încurcată de vârfurile ascuţite atârnând pleoştită
ca o coroană veştedă, pistilul cu seminţele căzute,
ca o gură ştirbă,
şi razele palide întârziind pe creştetul ei păros
ca o pânză de paianjeni uscată, sârmoasă
frunzele ieşind ca nişte braţe din tulpină, resturi de
rumeguş, de rădăcină, bucăţi de mortar căzute din
vrejurile negre, o muscă moartă în urechea ei.
Fii nebinecuvântată, ponosita mea floare a soarelui,
sufletul meu, cât te iubeam pe atunci
Mizeria nu era a oamenilor ci a morţii şi a locomotivelor
umane,
aceste vestminte de praf, acest văl ca aburul locomotivei
acest amestec de ceaţă şi fum, pleoapa mizeriei negre,
mână plină de funingine, sau o protuberanţă artificială
mai urâtă decât murdăria-industrială-modernă
toată această civilizaţie
pătând coroana ta fantastică şi aurită -
şi gândul la moarte şi ochi prăfuiţi, lipsiţi de dragoste
şi nodurile rădăcinilor uscate din grămezile de nisip
şi rumeguş,
bancnote fără acoperire, carcasa maşinii, intestinele
şi stomacul maşinii care plânge şi tuşeşte, cutii
de conserve goale,
cu limbile lor ruginite, văicărindu-se - ce aş mai
putea să înşir?
scrumul ţigării vreunui fante, funduri de roabe,
piepţii lăptoşi ai automobilelor, scaune uzate
şi sfinctere de dinozauri - toate acestea
încâlcite în rădăcinile tale mumificate - şi tu stând aici
în faţa mea, în penumbra amurgului, în toată splendoarea
gloriei tale!
O, floarea-soarelui, frumuseţe perfectă! Existentă
perfectă şi fermecătoare - floarca-soarelui! Dulce
şi firească privire spre şoldul nou al lunii,
m-am trezit vioi, emoţionat, cuprinzând în umbra
apusului răsăritul auriu al brizei lunare!
Câte muşte au bâzâit în jurul tău, neştiindu-ţi murdăria,
în timp ce blestemai fumul locomotivelor şi sufletul tău
de floare? Când ţi-ai cunoscut înfăţişarea şi când
ţi-ai dat seama că semeni cu o locomotivă murdară
şi paradită? Că semeni cu stafia unei locomotive?
Spectru
şi umbra unei locomotive nebune, plină altădată
de putere?
Floare-a-soarelui, tu n-ai fost niciodată o locomotivă
tu ai fost floarea-soarelui!
Iar tu, locomotivă, tu eşti doar o locomotivă, nu uita!
Am apucat scheletul gros al florii-soarelui şi l-am înfipt
ca pe un sceptru lângă mine,
Şi am ţinut o cuvântare pentru sufletul meu, al lui Jack,
şi al oricui va sta s-asculte,
Noi nu suntem pielea noastră plină de murdărie, noi
nu suntem o mohorâtă, prăfuită
locomotivă scoasă din circulaţie, noi suntem cu toţii o floarea-soarelui aurie, suntem sortiţi de propria
noastră
sămânţă cu păr auriu, cu trupuri goale împlinite
să devenim flori ale soarelui nebune, negre forme
în apusul soarelui, viziuni ale serii zărite de noi
în valea râului care trece prin Frisco, lângă cutiile
goale de conserve, la umbra unei locomotive
demente.

Traducere: Virgil Teodorescu şi Petronela Negoşanu

CÂNTEC

Greutatea pământului
E dragostea
Sub greul
Singurătăţii
Sub greul
Nemulţumirii

Greutatea
Greutatea pe care-o cărăm
E dragostea.

Cine-o poate oare tăgădui?

In vise
Atinge
Trupul,
în gândire
plăsmuie
un miracol,
în închipuire
se chinuie
până-i zămislire
în om –
din inimă uită-te
arzând de puritate –
căci greul vieţii
e dragostea,
Ci noi o cărăm
Osteniţi
Aşa că trebuie să ne
Odihnim
în braţele iubirii
pân-la urmă
trebuie să ne odihnim în braţele
dragostei.

Nu e odihnă
Fără dragoste
Nu e somn
fără vise
De dragoste –
Fie nebun ori îngheţat
Fie de îngeri
bântuit ori de maşini
dorinţa din urmă
e iubirea
nu poate fi amară,
tăgădui nu poate,
şi nici păstra
dacă-i tăgăduită:

greutatea-i prea grea

-trebuie să nu lase
putinţa vreunei căi întoarse
cum îi e dat
gândirii
în singurătate
în toată desăvârşirea
gâlgâielilor ei

Caldele trupuri
Lucesc împreună
în întuneric
mâna se mişcă
spre inima inimii
cărnii,
pielea tremură
de fericire
şi sufletul iese
exultând la vedere –
da, da
asta e
ce-am vrut
întruna am vrut
întruna am vrut
să mă-ntorc
în trupul
unde-am zămislit.

Traducere: Ion Caraion.

ÎNDĂRĂTUL REALITĂŢII

Triaj din San Jose

Rătăceam singuratic
Prin faţa unei fabrici de cisterne
şi m-aşezai pe-o bancă lângă
Cabina acarului.

O floare zăcea-n fân pe

Asfaltul şoselei
Groaznica floare de fân
Mă gândeam – avea un
Plăpând lujer negru şi
O corolă de gălbui ţepi
Murdari ca prizărita cunună
A lui Iisus, şi-n mijloc
Un smoc de vată mânjit, vechi
Ca un pămătuf descleiat
Care-a zăcut anu-ntreg
Pe sub resturile din garaj.

Floare galbenă, galbenă şi

Floare-a industriei,
Deşi e ţepoasă, hâdă floare,
Floare totuşi,
De forma unui uriaş, unui galben
Trandafir deschis în gând !
Floarea lumii asta-i.

Traducere: Ion Caraion.

UN “SUPERMARKET “ÎN CALIFORNIA

Ce gânduri mi-ai inspirat azi noapte, Walt Whitman, când m-am plimbat pe străzi lăturalnice pe sub
copaci, uitându-mă la luna plină în timp ce capul mă durea.
În oboseala mea famelică, tot căutând imagini, am intrat în magazinul de fructe luminat cu neon şi m-am
gândit la nesfârşitele tale pomelnice!
Ce de piersici, şi câtă penumbră! Familii întregi făcând cumpărături noaptea! Alei pline de soţi! Neveste
printre ananaşi, prunci printre tomate! - şi tu, ce căutai tu, Garcia Lorca, tu, acolo, lângă pepeni?
Te-am zărit, Walt Whitman, mîncău bătrân şi solitar fără copii, vârându-ţi nasul printre pachetele de
carne din frigider şi uitându-te la băieţii de prăvălie.
Te-am auzit punându-le întrebări fiecăruia: Cine a ucis porcii făcuţi felii? Ce preţ au bananele? Tu erai,
Îngere ?
Am rătăcit pe urmele tale printre stivele de conserve scântîietoare, având eu însumi senzaţia că-s urmărit
de un agent al firmei.
Am străbătut împreună coridoarele deschise, gustând, în fantezia noastră solitară, câte-o anghinare şi alte
bunătăţi congelate, fără să ne oprim vreodată în faţa casierului.
Încotro,Walt Whitman? Peste o oră uşile se închid. Încotro arată azi noapte barba ta?
(Îţi ating cartea şi visez despre odiseea ta prin “super-market”, ce absurditate!)
Ne vom plimba oare toată noaptea pe străzile singuratece? Copacii adună umbră cu umbră, luminile se
sting în case, vom fi amândoi singuri.

Ne vom plimba visând despre pierduta Americă a iubirii, ne vom întoarce spre coliba noastră tăcută,
lăsând în urmă automobilele albastre?

O, tată drag, cu barba sură, bătrîn şi solitar dascăl al curajului, ce fel de Americă ai avut sub ochi, când
Charon a-ncetat să mai vâslească şi te-ai dat jos din luntrea lui pe-un mal învăluit de fum, şi ai rămas
acolo ca să te uiţi la luntrea ce se mistuia pe apa neagră-a fluviului Lethe?

Traducere: Petre Solomon

SYLVIA PLATH (1932- 1963)

METAFORE

Eu-s o paradă în nouă silabe.

Un elefant, o casă masivă,
Un pepene hoinărit pe doi cârcei de viţă.
O poamă roşie, de fildeş, frumoşi căpriori!
Această pâine-i dolofană cu bulbucătura ei de drojdie.
În punga asta pântecoasă banii-s cu zimţi nou bătuţi.
Sunt o potecă, o scenă, o vacă borţoasă.
M-am îndopat c-un sac de mere crude,
Am urcat în trenul din care nu se mai poate coborî.

Traducere: Ion Caraion

ÎN CEAŢĂ

Măgurile se pierd în omături

Oameni şi stele
Dezamăgiţi se uită la mine.
Trenul lasă o dâră de aburi în urmă
O, cât de lent se duce
Calul ruginiu.

Clopote, clopote îndurerate –

Şi toată dimineaţa, toată,
grea negură s-a-ntins.

Floare pustie.
Oasele-mi sunt împietrite, străine.
Şi inima, câmpia mi-o sfâşie.

Ameninţată,
tot rătăcind în voia unui cer
fără de stele şi părinţi, o mare-ntunecată.

Traducere: Vasile Nicolescu

SOLII

Lumea unui melc pe tipsia unei fruze?

Nu-mi aparţine. Să nu o accepţi.

Acid acetic într-o butelie sigilată?

Nu-l accepta. Nu-i autentic.

Un inel de aur cu soarele-n el?

Minciună! Minciună şi necaz.

Gerul pe-o frunză, imaculatul

Cazan, sporovăind şi pârâind
De unul singur pe culmea fiecăruia
Dintre cei nouă Alpi negri.

O tulburare în oglinzi,
Marea sfărâmându-şi oglinda cenuşie-

Dragostea, dragostea, anotimpul meu.

Traducere: Petre Solomon