Vasile Diomu s-a născut la 14 septembrie 1903 în Bucureşti.

A
urmat şcoala primară şi liceul „Nicolae Bălcescu”1), din Brăila, pe
care l-a absolvit în anul 1939. A locuit în casa situată în colţul străzii
„Sf. Constantin cu Bulevardul „Carol I. A avut ca profesori pe Vasile
Goraş2), directorul liceului şi pe Vasile Pîrlog la limba română, pe
Arthur Balland la limba franceză, pe Gheorghe Nistor la limba
latină, pe Oscar Kreindler3) la matematică, pe Mircea Negrea la
astronomie, pe Toma Svinţiu la istorie, pe Ioan Totolici la filosofie şi
drept, pe preotul Nicolae Constantin la religie, pe Costel
Nicolaevici4), la caligrafie şi desen, iar la muzică pe Constantinescu
Constantin5). A fost coleg de clasă cu Alexandru A. Arion, fiul
directorului şcolii primare Nr. 6, din strada Călăraşilor colţ cu strada
Griviţei, şi cu Edmond V. Nicolau6)
Tatăl, Panait Diomu, fiul lui Anastase Diomu, om de afaceri, a fost
contabilul moşiei lui George Cavadia7) din comuna Zăvoaia, jud.
Brăila. De la tatăl lui Vasile Diomu a moştenit arta picturii.
Mama, Lucreţia Diomu, fiica lui Ion Cociaş – comerciant - în
comuna Zăvoaia, a fost talentată în lucrul de mână - broderie
artistică.
Concomitent cu liceul teoretic, a studiat pianul la Conservatorul
„George Cavadia” al Societăţii Filarmonice „Lyra” cu profesoara
Giusepina Berthe Papanti8), care a reuşit cu talentul său pedagogic,
să-i insufle dragostea pentru acest instrument. Fiind un elev studios,
a căpătat priceperea descifrării oricărei partituri la prima vedere, aşa
încât profesorul de canto Umberto Manao9) îl solicita deseori să-i
acompaniez elevii în audiţiile trimestriale. Tot la Conservatorul
brăilean a studiat şi vioara cu profesorul Eugen Simon10), fost elev
al lui Bronislaw Hubermann, care l-a folosit în orchestra simfonică a
societăţii unde era în competiţie cu Barbu Alexandru Emandy11) un
alt elev studios al profesorului. La concertele dirijate de căpitan
Vasile Filip12) şi la cele dirijate de profesorul Jean Andrian, a fost
promovat la vioara I. A făcut parte şi din formaţia de muzică de
cameră, alături de violoniştii Petre Petrovici, Dr. Vanghele Cutava,
Virgil Dumitrescu, Sergiu Cogălniceanu13) Mihai
Cogălniceanu14), violonceliştii Lazăr Lischnewsky, Nicolae
Ştefănescu şi pianiştii Magda Müller-Nicolau15), Luciliu
Olteanu16), şi Vladimir Boantă.
Ca elev la clasa de pian a apărut deseori în audiţiile cu elevii
Conservatorului. La audiţia din 11 iunie 1944 Vasile Diomu a cântat
„Potpouriu naţional”, de Iosif Paschil, colegii lui de la clasa de pian
a profesoarei Berthe Papanti, Gheorghe Theodorescu, „Ecoul-
dansuri tiroleze”, de Theodore Oesten, Coda Mironescu „Valsul
rozelor”, de Ludovic Streabbog, Eugen Vasiliu, pian, „Fantasia-
Carnaval de Venise”, de Ludovic Streabbog, Panait Teodoropol
(tenor), Vino’n codru la izvor, de Ion Vasilescu, Mihaica Gheorghiţă
(soprană), „La fântâna cu găleata”, de Emil Monţia, Constantin
Constantinof (tenor) Arie din „Traviata”, de Giuseppe Verdi, soprana
Titinel Tudoran17) romanţa „Unde eşti?”, de George Cavadia şi
„Serenadă”, de Franz Schubert, George Davidescu 18, tenor) Arie
din Rigoletto, de Verdi, Mari Niculescu „Vals Nr. 1 Op. 83”, de
Auguste Durand şi „Menuetto”, de Luigi Boccherini, colegii de la
clasa de canto, baritonul Florin Raba „Ideale”, de Paulo Tosti şi
„Seluţa”, de Dem. G. Florescu, Ioan Chirilă de la clasa de vioară
(vioară), „Balada”, de Ciprian Porumbescu, tenorul Panait Orăşeanu
o arie din „Turandot”, şi o arie din „La Fanciulla del West”, de
Giacomo Puccini. soprama Florette Glaropol o arie din „Cavaleria
rusticana”, de Pietro Mascagni
 După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Medicină
Veterinară, unde l-a avut decan pe profesorul Alexandru Vechiu19),
originar din comuna Zăvoaia, iar ca profesori pe vestitul Vasile
Gheţie20) la anatomie, pe Radu Vlădescu21) la chimie, Gheorghe
Nichita la fiziologie, toţi recunoscuţi pentru severitate şi exigenţă.
Ca student, în timpul vacanţelor, după orele de practică pe care le
făcea la Brăila, sub îndrumarea doctorului Bratosin, a urmat şi
cursurile de perfecţionare de doi ani la vioară, la Conservatorul
„George Cavadia”, cu profesorul Zefir Caribian.
În perioada 1944-1948 a susţinut numeroase audiţii, concerte şi
recitaluri în oraşul copilăriei lui.
La 28 iunie 1945 a susţinut în sala de concerte „Lyra”” o audiţie în
colaborare cu soprana Elena Patrichi22), tenorul George Davidescu,
cu violonistul colonel Constantin Cosăceanu23) şi cu profesoara
Valeria Cosac24). La 12 iunie 1947 a fost invitat de „Cercle
Voltaire” 25) pentru a susţine partea muzicală a conferinţei
domnului Militeanu Rusu intitulată „Despre Liszt şi muzica lui”.
Referitor la această conferinţă şi la recitalul doctorului Diomu care a
urmat, a apărut un articol în nr. 837 al ziarului „Ancheta” din 15
iunie 1947: „Când vei urca spre « Cercle Voltaire», din prima
încăpere, te vor însoţii afişele de turism , vrăjite peisaje de patrie
franceză- munţi cu zăpezi neatinse, catedrale gotice încremenite în
arhitectura lor complicată. Din rafturile bibliotecii adie aroma
ameţitoare a primelor lecturi, poeţi dragi, sublim vagabondaj
spiritual, pe care viaţa ţi-l teşeşte şi ţi-l interzice.
Conferinţa d-lui Militeanu a început ca o boare. La clar-obscurul
unui ungher răsuna struna timpului. Cuvântul punea arabescuri, tivea
aureole, destrăma volutele. Încâlcit ca un porumbel de lumină în
vitralii, visul se resfrângea polichrom : galben , violet, sângeriu.
Muzica lui Lizst, doar un pretext. Catedrala cafenie din Amiens
prinsese substanţă; rozetele se roteau, capitelurile se aplecau cu
graţia heruvimilor. Mari frunze coletale, tămâiau aerul, paradisiac...
Lizst a fost un amant pasionat, un soţ nestatornic, un tată neglijent...
Camera strâmtă se umplu de coloane; malacovurile foşnesc, miresme
discrete se desprind din agrafa trecutului. Iată-le, cu lornetele de aur,
urmărind constelaţiile muzicii- domniţe putrezite de mult. Iată-i,
donjuanii strânşi în dantele şi peruci, pedanţi ca epoca lor
raţionalistă...Liszt a fost un egolatru, un îndrăgostit de sine
însuşi...Vorbele cad întâmplător, un joc floral, nedirijat. Înţepat în
spinul unui trandafir, înţelesul şovăie puţin, apoi vibrează iarăşi,
între graţie şi în utilitie. Lumea aceea credea mai mult în artă, în
tălmăcirile subtile, în pirueta fină, lipsită de finalitate. Sau numai ni
se pare.
De afară, castanii verzi întindeau spre ferestre mâini
crepusculare. Norii acopereau ca o cortină gloria lui Lizst. „Liszt a
fost un improvizator inegalabil, un virtuoz al pianului, fără pereche.

Spre a ne convinge d. Dr. Vasile Diomu trezi din somn pianul

de lângă geam. Sala se umplu de fluturii „Rapsodiei a II-a”. Fâlfâiri
transparente, picături de cleştar topit cu măiestrie, frivolităţi de
dimineaţă înrourată. „Campanella” a traversat, iradiată de zăpezi,
sunând din clopoţel îngheţaţi. Sus, pe Mont-Blanc, un tulnic clătea
susurul izvoarelor. Netălmăcită, dureroasă chemare a Absolutului.
Parafrazele au fost ca o scuză pentru timpul dăruit auditorilor.
Am plecat, mai sigur pe aripi. Prilejurile de acest fel sunt rare”.
Tot despre acest recital, muzicologul şi pianistul Dr. Șimon
Schorr26) a scris un frumos articol apărut în prima pagină a ziarului
„Ancheta” anul XIV nr. 841, din 20 iunie 1947, intitulat „Recitalul
de pian dela Cercul „Voltaire”: „Zilele trecute a avut loc o
manifestare muzicală care trebuia relevată ca una ce se produce rar
la Brăila. O manifestare de genul acelora din marile metropole de
artă şi printre acestea- păstrând oarecari proporţii – trebuie socotită
şi capitala ţării noastre. E vorba de un concert precedat de o
conferinţă explicativă.
 Conferenţiarul a fost d. Militeanu-Rusu, iar pianistul d. dr. V.
Diomu. Un ziarist şi un medic, frumoasă îmbinare. Fericită
simbioză. Doi reprezentanţi ai unor discipline diferite, dar amândoi
uniţi în aceeaşi dragoste către frumos şi sublim.
S-a vorbit despre Franz Liszt şi s-a cântat din compoziţiile lui.
Personalitatea prodigioasă a acestui mare muzician ofertă de tratat
subiecte îndelungate. Dar tocmai de aceea este greu de prezentat
esenţialul. D-lui Militeanu-Rusu i-a reuşit însă complet să facă o
sinteză şi a făcut-o cu claritate, cu vervă şi cu umor. Apărut în prima
jumătate a secolului trecut, în plin romantism, Lizst reprezintă o
bivalenţă de caracter, fiind şi romantic, şi realist. Romantic pe
înţelesul larg al unui idealism netăgăduit- şi realist ca unul care căuta
bunurile pământeşti ce se rezumă în dragoste şi glorie. A fost întâi
ceea ce se numeşte „Wunde kind” (copil minune) , executant
precoce şi a ajuns apoi virtuoz genial, fără egal până atunci şi chiar
după moartea lui. Caracteristica cheie a puterii lui de creaţie a fost
improvizaţia. Improvizaţiile lui produceau, pe lângă entuziasm, şi
uimire.
Dacă din imensa lui operă, care numără peste 600 de piese
constând în sonate, concerte, oratorii, simfonii şi transcripţii, n-au
mai rămas compoziţii nemuritoare ca la marii clasici şi romantici, a
rămas însă opera lui de animator de geniu. Căci Lizst, camarad şi
prieten adevărat, a fost totdeauna gata de a ajuta materialiceşte şi de
a îndruma şi inspira pe toţi confraţii lui în ale astea. E destul de
amintit că unul din beneficiarii magnamităţii lui Lizst a fost însuşi
ilustrul Richard Wagner.
D. Dr. Diomu a evidenţiat una din laturile operei lui Lizst, executând
«Rapsodia a II-a», «Campanella» şi «Parafraza» din Rigoletto.
Aceste piese au dificultăţi tehnice aproape de neînvins şi pianistul
trebuie să lupte cu ele . Este de admirat focul sacru de care e
însufleţit d. dr. Diomu. Prins în vârtejul unei ocupaţiuni covârşitoare
cum este medicina, care acaparează toată energia de care poate
dispune un profesionist, d-sa găseşte timp să se avânte în domeniul
unei arte, care cere atâta efort, atâta migală şi mai ales atâta jertfă.
D-sa este o excepţie în rândul intelectualilor noştri şi constituie un
exemplu.
De toate acestea şi-au dat seama toţi cei prezenţi care l-au primit
cu aplauze şi i-au acordat toate sufragiile”.
După o săptămână profesoara lui de pian, Bertha Papanti l-a rugat
să susţină un recital cu acelaşi program în faţa elevilor
Conservatorului „Lyra”.
Duminică 21 septembrie 1947, orele 10 dimineaţa Asociaţia
„Prietenii Scânteii” a organizat la Teatrul „Passalacqua” un „Mare
festival artistic muzical” cu prilejul împlinirii a trei ani dela apariţia
legală a ziarului „Scânteia”, organ central al P.C.R.. În program
muzică vocală şi instrumentală, Cor, Recitări-Jazz. Şi-au dat
concursul d-ra Z. Caribian, d-na Bertha Papanti, fraţii Gutman, dr.
Vasile Diomu, Dumitru Buzoi27), Popa Dumitru 28), Mihu
Dragomir, lt. Iacoban, formaţia de Jazz, Orchestra Populară a
Sindicatului Mixt şi corul S.F.R., sub conducerea d-lui prof. Nicolae
Ivanov29). Sub titlul „Sărbătorirea celor trei ani de apariţie a ziarului
nostru a prilejuit un reuşit festival artistic” - se scria a doua zi în
ziarul sărbătorit: „Aşteptat cu nerăbdare de publicul brăilean
festivalul organizat de ziarul nostru, cu ocazia împlinirii a trei ani de
apariţie, a adunat în sala «Comunal», o masă completă de spectatori.
Oficialităţi, muncitori, intelectuali, militari, toate categoriile
sociale – în slujba cărora ziarul a stat neclintit – erau reprezentate.
Festivalul a fost deschis de cuvântarea tov. Stoian Marin, secretarul
organizaţiei judeţene Brăila a Partidului Comunist Român, care a
salutat împlinirea celor trei ani de luptă dârză, dorind ziarului noi
succese, în apărarea drepturilor celor ce muncesc.
Programul artistic a început printr’o «vioaie cronică rimată» a
d-lui Ştefan Tropcea recitată de tov. N. Burdilă. Versurile pline de
humor, au fost subliniate de aplauze după care a urmat recitalul de
pian al d-lui dr. Vasile Diomu. D-sa a interpretat cu multă înţelegere
o parafrază din «Traviata», de Sidney Smith oferind apoi o parafrază
personală după «Balada» lui Ciprian Porumbescu.
Următorul, d. T. Cristolopol a cântat – cucerind simpatia
publicului - două recente compoziţii ale d-lui Cristofor Barbattis.”
Alt concert a avut loc Joi 25 martie 1948 pe scena Teatrului
„Conunal” la care şi-au dat concursul, alături de Vasile Diomu,
tenorul Gheorghe Davidescu şi colonel Cosăceanu Constantin,
bariton. În program lucrări de Ceaikovski, Wieniawscki, Franz Liszt,
Frédéric Chopin, Antonín Dvořák , George Cavadia, Emil Monţia,
Iosif Paschil, Marin Pechia. El a fost organizat de „Uniunea
Femeilor Democrate din România”.
Sâmbătă 7 august 1948, a avut loc tot pe scena Teatrului
„Comunal”, astăzi „Maria Filotti”, un alt „Concert extraordinar”, cu
muzică vocală şi instrumentală, organizat de „Sindicatul Sanitar”
din Brăila. Împreună cu doctorul Vasile Diomu şi-au dat concursul
Dr. Simon Schorr, pianist, Dr.Teodor Columb, pianist, profesoaea de
vioară Zefira Karibian, profesor N. Zissu, baritonul Ion Arion. şi
medicul dermatolog Octav Niculescu, absolvent al Conservatorului
„Santarelli” din Bucureşti şi unii elevi de la clasele de canto ale
Academiei „Lyra”. În program muzică de Ceaikovski, Liszt, Verdi,
Haendel, Tartini, Schubert, Dr. Noe Gâtlan, Porumbescu, Dr. Diomu.
Miercuri 17 septembrie acelaşi an pe scena Teatrului
„Comunal” a avut loc un festival organizat de ziarul local „Înainte”,
cu prilejul împlinirii a patru ani de la apariţie. Şi-au dat concursul
doamnele B. Papanti şi M. Uzunov, domnişoarele Z. Caribian şi N.
Marinescu, Domnii Dr. Vasile Diomu, fraţii Guttman, C. Cristalopol,
H. Iacoban, A. C. Barbatti, şi N. Maratti. Au recitat Ştefan Tropcea,
Gh. Buzilă, M. Gavrilov. A participat o orchestră de jazz, condusă de
Gheorghe Florea şi una populară dirijată de Gr. Ştefănescu. Decoruri
de R. Voinescu. Festivalul a fost deschis prin cuvântarea lui Stoian
Marin, secretarul organizaţiei judeţene Brăila a Partidului Comunist
Român „care a salutat împlinirea celor trei ani de luptă dârză, dorind
ziarului noi succese în apărarea dreptirilor celor ce muncesc.
Programul artistic a început printr-o «vioaie cronică rimată» a d-lui
Ştefan Tropcea, recitată de tov. Bugilă. Versurile pline de humor au
fost subliniate de aplauze, după care a urmat recitalul de pian l d-lui
dr. Vasile Diomu. S-a a interpretat cu multă înţelegere o parafrază
din „Traviata”, de Sidney Smyth, oferind apoi, o parafrază personală
după „Balada” lui Ciprian Porimbescu. Următorul, d-l T. Cristalopol
a cântat – cucerind simpatia publicului – două recente compoziţii ale
d-lui Cristofor Barbatti ...”
Duminică 10 octombrie 1948 la orele 17,30 a avut loc în sala
„Voltaire” un Concert vocal şi instrumental organizat de Sindicatul
MIXT de Artişti-Scriitori- Ziarişti din Brăila, cu participarea
profesoarei Valeria Cossac (voce), Maria Iordanovici30) (voce) ,
Constantin Cosăceanu (vioară) şi Dr. Vasile Diomu (pian). În
program lucrări de Ceaikovski, Beethoven, Grecianinov, Liszt, etc.
Intrarea liberă. Sunt invitaţi pe această cale toţi membrii sindicatului
şi elevii şcolii de pregătire muzicală (Ziarul Înainte Nr. 1241 luni 11
octombrie 1948)
Joi 28 octombrie 1948 Crucea Roşie din Brăila a organizat un
„Concert extraordinar” la care şi-au adus contrubuţia Dr. Vasile
Diomu, D-ra Valeria Cosac, Col. Constantin Cosăceanu şi Ion Arion.
În progtam arii din opere. Concertul a fost dat în folosul copiilor I.
O. V. R. din oraşul Brăila sub patronajul Crucii Roşii.
La 4 decembrie 1948, Sindicatul Sanitar Brăila a organizat în
saloanele Partidului „Naţional Popular” din strada „Polonă” nr. 14,
un „Festival Artistic”, urmat de dans. Programul a cuprins „coruri,
recitări, balet (echipa spitalului), orchestră cu muzică sovietică şi
română, compoziţii muzicale de Dr. Noe Gâtlan31. Şi-au dat
concursul: Fany Bercovici, Dr. Vasile Diomu, Dr. Columb, Dr.
Aladar Schwartz, dentiştii I. Herşcovici şi Pascal Layer, precum şi
câteva elemente talentate din Sindicatul Mixt şi din Regimentul. 2
Grăniceri”
După terminarea facultăţii, a fost numit asistent-cercetător la
„Institutul de Cercetări Zootehnice” din Bucureşti- secţia de
biologie, condus de academician Nicolae Teodoreanu, supranumit
creatorul „merinosului de Pallas”. La institut a publicat lucrări
ştiinţifice printre care: „Formarea unui tip de oaie cu lână fină”;
„Influenţa factorilor de mediu asupra producţiei de lapte la vaci”;
„Cercetări asupra elementelor figurate ale sângelui la găinile pitice şi
găinile de rasă Brahma”; „Cercetări asupra modului de încrucişare
între găinile pitice şi cele de rasă Brahma”, ş.a
Cu talentul lui de desenator, a contribuit la ilustrarea lucrării
academicianului Nicolae Teodoreanu intitulată „Despre originea
merinosului”, lucrare publicată în mai multe limbi.
La Institutul de cercetări zootehnice a funcţionat 10 ani, după
care a lucrat ca medic bacteriolog la Laboratorul central de controlul
alimentelor şi furajelor.
Între anii 1949-1957 ca asistent la Secţia de biologie din
Institutul de cercetări zootehnice a colaborat la o serie de lucrări :
„Formarea unui tip de oaie cu lână fină pe bază de Spancă ;
„Influenţa factorilor de mediu asupra producţiei de lapte la vaci;
„Date preliminarii asupra elementelor figurate ale sângelui şi asupra
glandelor sexuale la hibrizii dintre raţa leşească şi Peking; „Cercetări
asupra elementelor figurate ale sângelui la găinile pitice şi găinile de
rasă Brahma; „Cercetări asupra modului de încrucişare între găinile
pitice şi cele de rasă Brahma;
Primele trei lucrări s-au publicat, iar la ultimele două rezultatele
s-au prezentat la sesiunile de referate din acea perioadă.
În dorinţa de a activa în învăţământ, în anul 1964 a intrat prin
concurs ca cercetător ştiinţific principal la Institutul de Ştiinţe
Pedagogice- secţia învăţământ tehnic- profesional, unde s-a remarcat
încă de la început prin referate şi publicaţii de specialitate ca:
„Elemente de metodică pentru organizarea şi desfăşurarea lucrărilor
practice la şcolile tehnice veterinare; „Metodica folosirii mijloacelor
audio-vizuale în predarea bolilor infecţioase; „Pregătirea
tehnicianului veterinar- schiţă monografică; „Liceele agricole şi
altele. Toate au apărut în „Revista de pedagogie” şi în „Gazeta
învăţământului”. Dar de muzică n-a uitat. Marţi 9 iunie 1964 a
concertat la Clubul Sindicatelor Sanitare din Bulevardul Republicii
nr. 21, alături de tenorii Dr. Ion Dinulescu, Dr. Karl H. Schleker,
baritonul Dr. Constantin Tismăneanu, basul Băieşu, profesor la
Conservatorul Ciprian Porumbescu şi soprana Gerda Radler.
În toamna anului şcolar 1966, am intrat la catedră ca profesor
de specialitate la Liceul agro-alimentar – Ilfov. În vara anului 1968
am susţinut examenul de definitivat pentru gradul de profesor
definitiv în învăţământ. În această perioadă am fost şeful comisiei
metodice pe liceu
În decursul anilor 1962-1972 am desfăşurat o largă activitate
de culturalizare a maselor cu diferite conferinţe de pedagogie legate
de liceele de specialitate, conferinţe muzicale şi educative în diferite
localităţi : Măcin, Suceava, Oradea, Sinaia, Predeal, Piteşti, Băicoi,
Ocna Sibiului, Brăila şi altele. La Măcin menţionez titlul
conferinţei : „Tinereţe, muncă, răspundere”. (Aceasta ca un exemplu
din conferinţele susţinute. Aceasta în calitate de lector – colaborator
al Universităţii populare Dalles, Clubul Sindicatelor sanitare şi Casa
universităţilor Bucureşti. Medalioanele muzicale de la afiş până la
exemplificări la pian şi acompaniament se executau de subsemnatul
În perioada 16 iunie 1964-15 septembrie 1966 a elaborat 4
referate sub directa îndrumare a bătrânului medic veterinar Gheorghe
Moldoveanu 32), cu puţin timp ca acesta să plece dim ţară:
„Elemente de metodică pentru organizarea şi desfăşurarea lucrărilor
practice la şcolile tehnice veterinare” ; „ Metodica folosirii
mijloacelor audio-vizuale în predarea bolilor infecţioase din şcolile
tehnice veterinare” ; „Organizarea practicii de iniţiere la anatomia şi
fiziologia animală cu elevii anului I din şcolile tehnice veterinare” şi
„ Pregătirea tehnicianului veterinar” (Schiţă monografică)
În această perioadă a găsit timp şi pentru muzică, organizând un
concert la Clubul Sindicatelor Sanitare, situat pe Bulevardul
Republicii 21, miercuri 27 ianuarie 1965, la orele 19,30 . I s-au
alăturat Iulian Băiaşu, bas-bariton, Dr. Constantin Tismăneanu,
tenor, Dr. Virgil Opriş, Dr. Karl H. Schleker violonist şi profesor
Dumitru Georgescu flautist .
În program muzică de Beethoven, Mozart, Ceaikovski etc.
A participat la mai multe concursuri republicane secţia pian la care
amâ obţinut premiul I. Din anul 1970 a predat şi pian, fiind cotat ca
unul din cei mai buni profesori de pian şi corepetitor din judeţul
Ilfov. În oraşul Giurgiu, am susţinut numeroase medalioane muzicale
cu exemplificări din operele clasicilor universali : Mozart,
Beethoven, Lizst, Chopin, Verdi, G. Enescu, C. Porumbescu, ş.a.
A continuat cu publicarea articolelor: „Unele aspecte ale
viitoarelor licee tehnice veterinare” („Revista de pedagogie”, nr.
1/1966); „Liceele de specialitate – liceele agricole” Gazeta
învăţământului” nr. 833 din 14 ianuarie 1966), al cărui text îl redăm
mai jos: .„Opiniile exprimate până în prezent cu privire la crearea
liceelor de specialitate ce urmează să pregătească cadre pentru
producţia agricolă s-au oprit în bună parte asupra secţiilor pe care
vor trebui să le cuprindă aceste licee agricole, hortiviticole şi
zooveterinare , unii specialişti cerând de asemenea şi secţii sau licee
speciale pentru lucrările legate de hidroamelioraţii. Pregătirea
viitorilor mecanici agricoli ar urma să se efectueze în continuare,
după părerea exprimată de majoritatea specialiştilor, în şcoli
profesionale de mecanizatori. În ceea ce mă priveşte, aş dori să mă
opresc în primul rând la câteva probleme privind pregătirea viitorilor
tehnicieni zooveterinari, precum şi la rolul care le va fi atribuit în
producţie după absolvirea şcolii.
Mai întâi, despre conţinutul pregătirii lor. Documentele
Congresului al IX-lea al partidului şi ale Plenarei C.C. al P.C.R. din
11-12 noiembrie 1965 cu privire la îmbunătăţirea conducerii şi
planificării agriculturii subliniază rolul deosebit de important pe care
trebuie să-l aibă în ansamblul unei producţii agricole abansate
creşterea animalelor şi necesitatea de a concentra eforturile pentru
dezvoltarea zootehniei. În strânsă legătură cu aceasta se impune să se
pregătească, alături de specialişti cu înaltă calificare- medici
veterinari- şi tehnicieni zooveterinari capabili să rezolve independent
principalele sarcini legate de creşterea şi îngrijirea animalelor. Cred
că liceele de specialitate care vor pregăti asemenea tehnicieni vor
trebui să aibă o durată de cinci ani, astfel încât în cadrul lor să se
asigure un echilibru judicios între studiul teoretic şi practică, între
disciplinele de cultură generală şi tehnice de specialitate.
În ceea ce priveşte pregătirea de cultură generală a viitorilor
zooveterinari consider că trebuie să se pună accent îndeosebi pe
materialele strâns legate de specialitatea acestora – zoologia, chimia,
botanica- în cadrul unei alcătuiri unitare şi judicioase a planurilor de
învăţământ, în care să se evite paralelismele atât între temele predate
la lecţiile de cultură generală şi cele predate la lecţiile de specialitate,
cât şi între capitolele diferitelor discipline de specialitate. Ar fi bine
în acelaşi timp ca în ansamblul pregătirii de cultură generală să se
includă, alături de cel puţin o limbă străină de circulaţie universală,
care să se predea aprofundat, şi studierea pe o perioadă de doi ani, să
spunem, a limbii latine, ţinând seama de necesitatea ca elevii să
cunoască terminologia folosită curent în zoologie.
În legătură cu pregătirea de specialitate apare pregnant
necesitatea asigurării unui raport judicios între volumul cunoştinţelor
de medicină veterinară şi volumul cunoştinţelor din domeniul
zootehniei, îndeosebi al celor cu privire la ameliorarea animalelor.
Baza comună a acestor studii trebuie să o constituie, după părerea
mea, cunoştinţele de biologie generală.
Strâns legată de problema funcţiilor pentru care vor fi pregătiţi
elevii viitoarelor licee agricole este problema repartizării în
producţie a acestora după absolvire. Analiza modului cum s-au
efectuat până acum recrutarea şi repartizarea elevilor şcolilor tehnice
agricole dovedeşte că sistemul de atribuire fixă a unui număr de
locuri fiecărei cooperative agricole din raza de activitate a şcolii nu
este prea indicată, întrucât, după trecerea a patru ani, situaţia este
mult schimbată. Cu atât mai mult va fi neindicată soluţia aceasta
pentru liceele agricole, dacă acestea vor avea o durată de şcolarizare
de cinci ani. De aceea, susţin necesitatea unei recrutări şi repartizări
mai elastice, care în acelaşi timp ar permite şi o selecţie mai
judicioasă a candidaţilor.
Cât despre locul pe care îl vor ocupa în producţie viitorii
absolvenţi, toţi specialiştii care şi-au exprimat părerile în legătură cu
liceele de specialitate au fost de acord ca absolvenţii lor să
primească, odată cu diploma de maturitate, şi titlul de tehnician.
Cred că trebuie să ne punem însă cu toată seriozitatea problema
sarcinilor pe care le vor putea rezolva în producţie aceşti tineri. Să
luăm exemplul viitorilor tehnicieni zooveterinari. În condiţiile
circumscripţiilor veterinare, locul lor şi sarcinile de producţie apar
delimitate destul de clar.Mai puţin conturată apare funcţia lor însă în
cadrul cooperativelor agricole de producţie. Vor fi şefi de brigadă,
sau vor primi atribuţii tehnice care depăşesc cerinţele formulate faţă
de actualii şefi de brigadă? Până în prezent aceste lucruri nu au fost
precizate, stabilirea funcţiilor atribuite absolvenţilor şcolilor tehnice
agricole fiind lăsată la latitudinea fiecărui preşedinte de cooperativă
agricolă de producţie. Vor fi necesare instrucţiuni precise cu privire
la funcţia, rolul şi sarcinile tehnicianului din agricultură absolvent al
liceului de specialitate , astfel încât pregătirea acestuia să fie cât mai
bine valorificată”.
(Dr. Vasile Diomu, cercetător ştiinţific principal la Institutul de
ştiinţe pedagogice.)
În toamna anului şcolar 1966, a intrat la catedră ca profesor de
specialitate la Liceul „Industrial pentru Industria Alimentară” din
Armăşeşti, Raionul Urziceni, Regiunea Bucureşti. A fost şeful
comisiei metodice pe liceu. A predat Zootehnica, ca materie de
specialitate, Zoologia, Microbiologia şi Botanica. Directorul şcolii,
inginerul Alexandru Munteanu, în vederea examenului de definitivat
i-a eliberat următoarea caracterizare: „Tovarăşul Dr. Diomu Vasile,
absolvent al Facultăţii de medicină veterinară- Bucureşti, este
profesor la Liceul industrial pentru industrie alimentară din
Armăşeşti , unde predă Zootehnica ca materie de specialitate,
Zoologia, Microbiologia şi Botanica.
Anterior, tov.dr. Diomu a lucrat ca cercetător ştiinţific principal
la Institutul de Ştiinţe Pedagogice la sectorul învăţământ tehnic şi
profesional aşa cum rezultză din adeverinţa anexată la dosar.
În munca profesională, tov. Diomu este un cadru bine pregătit,
ţine lecţii documentate, confecţionează singur materialul didactic
necesar, fiind un talentat desenator. Până în prezent nu a absentat şi
nici nu a întârziat la ore.
Ca profesor diriginte se dovedeşte ataşat de elevi, pe care îi
îndrumă dându-le sfaturi în ce priveşte învăţătura şi conduita în
societate, îi stimulează pe elevi şi ţine legătura cu părinţii lor, când
apar pe parcurs anumite deficienţe la învăţătură.
De asemenea, are vechime în specialitate (zootehnice, biologie)
şi datorită faptului că anul trecut s-a achitat destul de bine în
activitatea de responsabil al colectivului metodic şi anul acesta este
responsabilul aceluiaşi colectiv.
În afara rezultatelor pozitive obţinute în activitatea profesională,
unde îşi arată pasiunea pentru munca de catedră, menţionăm că tov.
Diomu Vasile are o activitate prodigioasă pe linie obştească care şi-a
desfăşurat-o în cadrul Comitetului pentru Răspândirea cunoştinţelor
cultural-ştiinţifice şi Universitatea Populară-Bucureşti.
De asemenea şi în cadrul consiliului pedagogic al şcolii a ţinut
referatele : „Instruirea programată”; „ Influenţa culturii generale în
munca de specialitate”; „ Metodica formării conştiinţei şi conduitei
morale a elevilor, particularităţile ei la diferite vârste şcolare.
În cadrul U.T.C. pe şcoală a ţinut referatele : „Tinereţe, muncă,
răspundere”; „Viaţa şi opera marelui muzician român George
Enescu”
Menţionăm că referatul cu „Instruirea Programată” a fost ţinut
la Şcoala de tractorişti din Urziceni în baza solicitării de către
cabinetul metodic- Bucureşti.
Având în vedere posibilităţile sale intelectuale cum şi pregătirea
sa multilaterală, considerăm că poate deveni un cadru cu o ridicată
măiestrie pedagogică.
Faţă de cele arătate mai sus, cum şi de actele anexate la dosar,
considerăm că tov. Diomu Vasile şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate
sarcinile de ordin metodic şi cultural, recomandându-i să participe la
examenul de definitivat ce urmează să se ţină în anul şcolar 1967-
1968” .
Într-adevăr, în vara anului 1968, a susţinut examenul de
definitivat pentru gradul de profesor definitiv în învăţământ obţinând
nota maximă. A continuat să fie şeful comisiei metodice pe liceu şi
să predea mai departe Zootehnica, Zoologia, Microbiologia şi
Botanica.
În decursul anilor 1962-1972 a desfăşurat o largă activitate de
culturalizare a maselor cu diferite conferinţe de pedagogie legate de
liceele de specialitate, conferinţe muzicale şi educative în diferite
localităţi : Măcin, Suceava, Oradea, Sinaia, Predeal, Piteşti, Băicoi,
Ocna Sibiului, Brăila şi altele. La Brăila, sâmbătă 22 ianuarie 1966,
în sala Universităţii Populare din „Piaţa Lenin” nr. 14, a ţinut
conferinţa „Viaţa şi opera lui Verdi”, urmată de filmul românesc
„Peste dealuri şi coline” (Ziarul „Înainte” de sâmbătă 22 ianuarie
1966). Comisia pentru răspândirea cunoştinţelor cultural-ştiinţifice
a Comitetului pentru cultură şi artă i-a adus mulţumiri prin adresa nr
15 din 22 ianuarie 1966 în termeni elogioşi: „ Către Tov, Diomu
Vasile cercetător ştiinţific Bucureşti. Conducerea Universităţii
Populare a oraşului Brăila în numele său şi al cursanţilor vă
transmite calde mulţumiri tovărăşeşti pentru documentata şi
emoţionanta prelegere despre „Viaţa şi opera compozitorului
Giuseppe Verdi” susţinută în ziua de 22 ianuarie 1966 în Sala
Universităţii Populare. Au participat peste 150 persoane.
„Informaţia Bucureştiului”, de Marţi 15 martie 1966, relatează
despre un concert vocal-instrumental, organizat de „Clubul
Sinducatelor Sanitare” din Bucureşti la care şi-au dat concursul,
profesor Iulian Băiaşu, dr. Viorel Opriş, Doina Pop, dr, Vasile
Diomu, şi dr. Emil Costiniu, N. Mănescu şi Nelu Urziceanu.
Despre acelaşi concert din 15 martie 1966 a scris şi „Muncitorul
Sanitar” de miercuri 23 martie: „Consiliul de conducere al Clubului
Sindicatelor Sanitare” din oraşul Bucureşti a organizat la 15 martie
1966, un concertr vocal şi instrumental. Şi-au dat concursul iubitori
de muzică cum sunt dr. Viorel Opriş, dr. Constantin Tismăneanu, dr.
N. Mănescu, dr. V. Diomu ş. a. Care ai executat piese de concert, arii
din opere şi operete.”
„Săptămâna Culturală a Capitalei” de vineri 8 mai 1966, anunţa
că miercuri 11, ora 18, 30, la Casa de Cultură a Raionului 1 mai (str.
M. Eminescu nr. 89. telefon 118404) va avea loc conferinţa „Mari
creatori ai muzicii universale” ţinută de dr. Vasile Diomu de la
Institutul de Ştiinţe pedagogice care va vorbi despe „Franz Liszt –
mare pianist virtuoz al secolului al XIX-lea. Va urma un recital Franz
Liszt”.
Miercuri 29 mai 1966 a ţinut un concert-lecţie în cadrul
lectoratului Casei de cultură a Raionului 1 mai cu tema „Viaţa şi
opera lui Wolfgang Amadeus Mozart”, urmat de exemplificări la
pian (eveniment anunţat de „Săptămâna culturală a capitalei” din 20
mai 1966); Miercuri 22 iunie 1966, a ţinut un alt concert-lecţie în
cadrul aceluiaşi lectorat cu tema „Viaţa şi opera lui Ludwig van
Beethoven”, urmat de exemplificări la pian (eveniment anunţat de
„Săptămâna culturală a capitalei” din 17 iunie 1966); „Muncitorul
sanitar” din ziua de miercuri 29 iunie, anunţa că acelaşi Club al
Sindicatelor sanitare a organizat un Recital de muzică vocală şi
instrumentală. În program lucrări de Beethoven, Mozart, Paganini,
Liszt, Chopin, Verdi, Puccini. Şi-au dat concursul soprana Maria
Ilieş, violonistul Paul Ratz, de la Filarmonica de Stat „George
Enescu”, basul Iulian Băiaşu, profesor la Facultatea de Muzică şi dr.
V. Diomu la pian.
La 4 iulie 1966, sub titlul „Noţiunea de relaş e necunoscută”,
Muncitorul Sanitar, scria: (...)...„La Clubul Sanitar activitatea
artistică n-a intrat în vacanţă. Cele două colective ale echipei de
teatru conduse de Minel Klepper şi Ileana Andriţoiu, şi-au văzut mai
departe de treabă. Rezultatul?Două spectacole în premieră la câteva
zile. Primul, „Se caută un mincinos” şi al doilea un spectacol alcătuit
din trei piese într-un act, „Curierul de seară”, de Romulus Vulpescu,
„Banda de magnetofon”, de Ch. Frankin şi „Propietate condamnată”,
de Tennessee Wiliams.
Colectivul de estradă, pe lângă cele 30 de spectacole date în
acest an cu revista „Sub raze X” şi-a prezentat de curând programul
şi la „Teatrul de vară 23 august”.
Grupul de instrumentişti şi solişti vocali de muzică clasică
condus de dr. Vasile Dionu, din două în două săptămâni a prezentat
şi el concertele sale. Într-un cuvânt Clubul n-a luat vacanţă.
Tot în organizarea Clubului Sindicatelor Sanitare a mai avut loc
Miercuri 16 noiembrie 1966 conferinţa doctorului Vasile Diomu cu
tema „Viaţa şi opera lui Giuseppe Verdi”. Şi-au mai dat concursul
Iulian Băiaşu, profesor la Facultatea de Muzică, mezzosoprana
Doina Bocioc. S-au executat arii din „Don Carlos”, „Trubadurul”,
„Vecerniile siciliene”, şi „Luiza Miler”.
În acelaşi an a mai ţinut la Măcin, o serie de conferinţe sub
genericul : „Tinereţe, muncă, răspundere”. Conferinţele au fost
ţinute în calitate de colaborator al Universităţii populare Dalles, al
Clubul Sindicatelor Sanitare şi al Casei universităţilor Bucureşti.
Medalioanele muzicale de la afiş până la exemplificări la pian şi
acompaniament i-au aparţinut doctorului Vasile Diomu. Printre
artiştii pe care i-a acompamiat s-au aflat: Mircea Buciu, Nicolae
Florei, Elena Dimitriu, Mihaela Mărăcineanu, Gerda Radler-Anca,
Leni Dacian, Dan Moise, solişti ai Operei din Bucureşti, precum şi
Paul Ratz, violonist concert-maestru al orchestrei Operei Române şi
Iulian Băiaşu, bas-bariton, profesor la Conservatorul „Ciprian
Porumbescu” din Bucureşti.
În oraşul Giurgiu, a susţinut numeroase medalioane muzicale cu
exemplificări din operele clasicilor universali : Wolfgang Amadeus
Mozart, Ludwig van Beethoven, Franz Liszt, Frédéric Chopin,
Giuseppe Verdi, George Enescu, Ciprian Porumbescu, ş.a.
Luni 27 martie 1967, acelaşi Club al Sindicatelor Sanitare din
Bucureşti a organizat „Medalion muzical Franz Liszt”, (gen concert-
lecţie n. n.) unde Dr. Diomu Vasile a vorbit despre marele
compozitor cu exemplificări la pian. Şi-a mai dat concursul Elisabeta
Vasiliu.
În 1967 la Clubul Sindicatelor Sanitare, luni 30 octombrie s-a
organizat o „Seară muzical Paganini”. A vorbit dr. Vasile Diomu.
După conferinţă tot el a exemplificat la pian cu piese ale
compozitorului.
După aproape o lună, la 20 noiembrie, tot la Clubul Sindicatelor
Sanitare a vorbit despre „Viaţa şi opera marelui muzician Franz
Liszt” şi a exemplificat la pian din lucrările compozitorului. Şi-au
mai dat concursul Elisabeta Vasiliu, Monica Buzescu şi Ilie Baciu.
Luni 18 martie 1968, tot la Clubul Sindicatelor Sanitare a
vorbit despe opera lui Giuseppe Verdi şi a exemplificat la pian.
Artiştii lirici Elisabeta Vasiliu, Constantin Popa, Monica Buzescu şi
Ilie Baciu au cântat diferite arii acompaniaţi la pian tot de dr. Vasile
Diomu.
Joi 12 septembrie 1968, în cadrul lectoratului „Tinere să stăm
de vorbă” al Clubului şi Bibliotecii Cooperativelor Meşteşugăreşti
din Municipiul Bucureşti, a ţinut conferinţa „ O problemă veşnic
nouă: comportarea în societate”, iar la 23 septembrie, acelaşi an, în
cadrul lectoratului „Titani ai muzicii universale” muzicologul Vasile
Diomu a ţinut conferiţa: „ Un mare compozitor, dirijor, violonist şi
piamist – George Enescu”. El a fost repetat la 24 octombrie orele 19
organizat de Clubul Sindicatelor Sanitare. Au mai participat Mariana
Brănişteanu, Emil Costiniu şi Gheorghe Stângaciu.
În 1971, sâmbătă 26 iunie la Clubul Sindicatelor Sanitare din
Bucureşti a organizat o seară „Verdi”. Au participat artiştii Mariana
Brănişteanu, Emil Costiniu şi Gheorghe Stângaciu. La pian Dr.
Vasile Diomu.
A doua mare pasiune a doctorului veterinar Vasile Diomu a fost
pictura. A abordat o tematică variată, de la etnografie şi folclor,
natură statică, flori până la portrete. A lucrat în acuarelă, guaşă,
tempera, ulei, peniţă şi cărbune. În anul 1957 a obţinut premiul I
pentru creaţia plastică a folclorului românesc oferit de Gazeta
ştiinţifică a Institutului de cercetări zootehnice.
În perioada 1959-1960, în cadrul întreprinderii „Decorativa”, a
executat în acuarelă machete cu costume naţionale din toate
regiunile ţării.
Este autorul a peste cinci zeci de lucrări care au făcut obiectul a
numeroase expoziţii personale la Sala Dalles (1973), la Biblioteca
M.Sadoveanu (1978), la Spitalul nr, 10 din Bucureşti (1979), la
Teatrul Ion Vasilescu din Bucureşti (1980) etc. Despre picturile lui
au vorbit în cei mai frumoşi termeni criticii de artă Petre
Comarnescu (Informaţia Bucureştiului, 13 iunie 1968), Virgil
Mocanu (Steagul Roşu, 15 august 1973), Dorina Bădescu (Steagul
Roşu, 25 martie 1969). Criticul de artă Ion Tătaru scria în 1978 cu
ocazia uneia dintre expoziţii: ...Iată-l din nou prezent pe simezele
sălii de expoziţie cu o nouă selecţie din lucrările pe care le-a izvorât
în ultimii ani. Îl găsim pe doctorul Diomu în aceste lucrări cu
calităţile-i cunoscute din totdeauna: respect de o mare fidelitate până
la amănuntul revelator faţă de realitate, tendinţă spre lucrarea de
nuanţă miniaturală ca execuţie şi o fină decantare a culorilor în care
predomină tonurile pure, suave...Un liric discret şi fidel al
interpretării naturii.
Multe din picturile sale au fost reproduse în ziare şi reviste şi în
Almanahul educaţiei din anii 1969, 1970 şi 1972.
A inlustrat în peniţă două manuale: de botanică şi instalaţii
sanitare sub egida Editurii didactice şi pedagogice (1963-1965).
În pictură s-a afirmat cu deosebire în anul 1967 în cadrul
cercului „ I. Turculescu”- Bucureşti, la expoziţiile de grup a cadrelor
sanitare – Cluj şi Bucureşti. A fost citat de criticul de artă Petre
Comarnescu, în ziarul „Informaţia Bucureştiului” din 13 iunie 1968
şi în ziarul „Muncitorul Sanitar” în nenumărate rânduri : 1967, 1969,
1970 şi dat ca exemplu de pictor de mare fineţe şi distincţie de
criticul de artă P. Hotolopeanu („Muncitorul Sanitar” din 2 iunie,
1970).
A participat la numeroase expoziţii de grup şi a avut 6 expoziţii
personale : August 1973 la sala Dalles, Februarie-martie 1978 la
biblioteca „Mihail Sadoveanu”, iunie 1979 la spitalul Berceni,
august 1979 la centrul de hematologie, decembrie 1980 la teatrul
„Ion Vasilescu”, martie 1981 la policlinica municipală Brăila. Despre
lucrările expuse criticul de artă Virgil Mocanu scria în „ Steagul
Roşu” (ziarul judrţului Ilfov) din 15 august 1973 „...Universul
picturii lui Vasile Diomu, stilistic se caracterizează prin acurateţe şi
minuţie, o plăcere a detaliului, care denotă un fin observator ...”, iar
Ion Tătaru, în catalogul expoziţiilor personale dun august 1973 şi
februarie 1978 scria : „....prezenţă cunoscută şi activă a mişcării
cultural-artistice bucureştene, conferenţiar în domeniul muzicii şi
pianist remarcabil, doctorul Vasile Diomu nu e mai puţin şi un
binecunoscut pictor. De aproape două decenii el expune în expoziţii
colective, a avut şi personale, a fost văzut şi apreciat de un public
numeros, de oameni de artă şi critici, având cuvinte de bună preţuire
la adresa creaţiilor sale.. respect de mare fidelitate, lucrări cu nuanţă
miniaturală ca execuţie şi o fină decantare a culorilor în care
predomină tonurile pure, suave. Un liric discret... Lucrări de-ale sale
au fost reproduse în ziare şi reviste, colaborează cu ilustrarea de
manuale în cadrul Editurii didactice şi pedagogice. Expune lucrări la
expoziţii colective ale mişcării artistice şi expoziţii cu caracter
republican.” Cu ocauoa imeo alte expoziţii Şi criticii de artă Dorina
Bădescu, Marin Mihalache şi regizoarea Sorana Coroamă-Stanca au
comentat elogios arta picturală a lui Vasile Diomu în ziarul
„ Steagul Roşu” din 25 februarie 1978 şi decembrie 1980.
Este autorul a peste cinci zeci de lucrări care au făcut obiectul a
numeroase expoziţii personale la Sala Dalles (1973), la Biblioteca
M.Sadoveanu (1978), la Spitalul nr, 10 din Bucureşti (1979), la
Teatrul Ion Vasilescu din Bucureşti (1980) etc.
În anul 1973 a fondat Asociaţia Artiştilor Plastici Amatori. Cu
această ocazie a organizat organizat o expoziţie de grup cu vânzare,
veniturile revenind copiilor orfani din Bucureşti.
Multe din picturile sale au fost donate unor instituţii. Portretul
Alex Davil a fost donat a teatrului cu acelaşi nume din Piteşti;
Portretul „Vasile Roaită” filialei bibliotecii municipale „Mihail
Sadoveanu” din Bucureşti; Portretul „ Ion Vasilescu” teatrului cu
acelaşi nume din Bucureşti, iar lucrare , „ Natură statică” 70/60 cm
copiilor orfani din Bucureşti
„Steagul Roşu” Anul XVnr. 7368 din 11 martie 1973, conţine
un amplu articol intitulat „De 15 ani prezenţi în viaţa oraşului”
referitor la cadrele didactoce ale Şcolii de muzică şi arte plastice din
Giurgiu: „În preajma pianelor grave de sunet şi strălucire, a viorilor
suple, a alămurilor vesele , reporterul a încercat un uşor sentiment de
invidie, sau poate, mai degrabă, de nostalgie , amintindu-şi nişte ani
trecuţi demult, când în curtea unei şcoli dintr-un sat a apărut un pian.
Fusese adus de la fostul conac boieresc şi zeci de copii
încremeniseră în preajma lui. Îl priveau în tăcere, ca pe o minune,
dar pianul rămânea mut, fiindcă nimeni în satul acela nu-i cunoştea
tainele.
Unul din copiii aceia de demult asculta vrăjit, zilele trecute,
piane, viori, flaut şi trompete, însufleţite de nişte copii minunaţi
îndrumaţi de nişte profesori minunaţi, într-o şcoală cu un profil
anume, care de 15 ani îşi are locul ei important în viaţa municipiului
Giurgiu: Şcoala de muzică şi arte plastice. Instituţie înfiinţată pentru
a depista talente şi a forma o cultură artistică generală tuturor
copiilor care o frecventează, această şcoală dăruieşte anual promoţii
de viitori muzicieni şi plasticieni, dar mai ales promoţii de iubitori ai
frumosului artistic, spectatori avizaţi, artişti amatori...nediletanţi.
Orchestra semisimfonică a oraşului îşi are originea aci, înfiinţată cu
ani în urmă de prof. Victor Carpis; corul pionierilor din oraş se
pregăteşte aci, în această şcoală a cântului; expoziţiile de artă
plastică beneficiază mereu şi de îndrumarea specialiştilor din această
şcoală.
S-a scris extrem de puţin despre acest lăcaş de educaţie
artistică, poate chiar locuitorii oraşului Giurgiu ştiu prea puţin despre
eforturile acestei şcoli pentru dezvoltarea pe o treaptă superioară a
vieţii cultural-artistice a municipiului, eforturi conjugate mereu cu
cele ale Şcolii populare de artă, cu cele ale Casei de cultură, ale
Casei pionierilor, ale cluburilor sindicale.
O fată cântă „Sonata lunii”
Se numeşte Luminiţa Călea şi are numai 15 ani. Premiantă şi la
şcoala de cultură generală, premiantă şi aci, la clasa de pian a prof.
Vasile Diomu, adolescenta în uniformă albastră pleda în modul cel
mai convingător pentru nivelul ridicat de instrucţie şi educaţie din
şcoala aceasta, locul unde a învăţat tot ce ştie în domeniul muzicii.
După ce au picurat ultimele acorduri din sonata de Beethoven,
Luminiţa Călea a atacat curajoasă o partitură de mare frumuseţe, dar
de mare dificultate, Rapsodia a II-a de Lizst.
Cecilia Velcea, de aceeaşi vârstă, a ales pentru audiţia
organizată ad-hoc un studiu de Kramer şi un vals de Chopin.
Urmează şi pianul , şi vioara, fără să-şi neglijeze însă vreodată
lecţiile la matematică, română, chimie şi celelalte. De altfel, aceasta
e una din condiţiile importante pe care le pune şcoala elevilor ei: să
devină şi mai silitori la şcoala generală, impulsionaţi direct sau
indirect de frumuseţea orelor de pictură, pian, vioară.
Aceste două fete, ne spune prof. Vasile Diomu, vor merge la
şcoala medie de muzică şi vor izbuti sigur, pentru că, dincolo de
talentul lor, au dovedit în anii de studiu că ştiu să muncească, ştiu să-
şi ordoneze studiul, să îmbine disciplinele şcolare; ele au înţeles că
fără seriozitate nimic nu se poate învăţa temeinic. Dar sunt mulţi alţi
elevi care ne răsplătesc efoturile prin silinţa lor, deşi opţiunile lor de
viitor se îndreaptă cu precădere către tehnică.
Aceştia vor deveni tehnicieni, ingineri, medici, cercetători, etc.-
adaugă profesorul de vioară Paraschiv Ţăranu- dar vor beneficia
toată viaţa de ceea ce au deprins aici în şcoala noastră. Vor fi nişte
oameni multilaterali, cu sensibilitate şi imaginaţie mult mai bogate şi
mai productive chiar pentru domeniile ştiinţifice în care vor lucra.
După ce am ascultat un duet de Bruni, interpretat la vioara (a II-
a) de prof. Marian Croitoru şi la vioara I-a de Horia Manda, în vârstă
de numai 12 ani, l-am oprit pe puştiul cu alură de năzdrăvan pus pe
şotii, fiindcă vioara lui sunase cu o siguranţă incredibilă pentru un
elev de clasa a VI-a.
- Vrei să devii violonist?
- Îmi place vioara, dar cred că voi deveni matematician...
- Dar există oare ceva comun între aceste două...înclinaţii?
-Există, ne-a răspuns prompt puştiul cu nasul în vânt. Există
munca
„Profesorii noştri”
Pe profesorii şcolii acesteia i-am cunoscut mai demult , mai ales
în calitate de membri ai orchestrei, sau ca animatori ai cursurilor
universităţii populare din oraş. Ne-a vorbit despre ei cu căldură
directorul şcolii , prof. Radu Calotă, el însuşi dirijor al orchestrei
oraşului, ne-a vorbit despre ei cu preţuire profesorul de vioară Ion
Haber, secretarul organizaţiei de partid.
1- În acest an, şcoala a organizat la Casa de cultură un ciclu de
audiţii muzicale însoţite de prezentările foarte competente şi
atractive ale prof. Vasile Diomu. La cele trei audiţii – Mozart,
Paganini şi Ciprian Porumbescu- elevii şi profesorii şcolii s-au
străduit să se ridice la nivelul unor invitaţi- personalităţi ale vieţii
muzicale din Capitală, ca violonistul Paul Ratz de la Liceul „ George
Enescu” sau prof. A. Băiaşu de la Conservatorul „Ciprian
Porumbescu”. Succesul acestor acţiuni de educaţie muzicală şi
patriotică, pe care le vom continua în tot timpul anului, a fost
confirmat de participarea masivă a iubitorilor muzicii din oraş.
- Alături de profesorii mai vechi ai şcolii, ne-au sosit în ultimii ani
absolvenţi ai Conservatorului şi ai şcolilor medii de muzică, plecaţi
chiar de pe băncile şcolii noastre. Această infuzie de tinereţe a făcut
posibilă din acest an existenţa organizaţiei U.T.C a şcolii, fapt cu
nebănuite câştiguri în bunul mers al muncii noastre. De asemenea,
din acest an, secretarul organizaţiei de partid (care reuneşte
comuniştii din şcoala noastră, din şcoala populară de artă şi de la
Casa pionierilor) fiind un cadru didactic al acestei şcoli, care deţine
ponderea cantitativă, activitatea profesională, munca de partid se
dovedesc mult mai concrete şi deci, mult mai eficiente.
- O confirmare în mic a acestei eficienţe, precizează prof. Radu
Calotă, este şi mutarea centrului de greutate- cum era firesc să fie ,
de altfel- a muncii de pregătire artistică a elevilor din oraş la şcoala
noastră. De exemplu, cum spuneam, pregătirea corului pionierilor,
aci, la noi, a dus la crearea unui fel de centru metodic pentru toţi
profesorii de muzică din oraş.
...Şi câteva propuneri care se cer luate în consideraţie
- Este absolut necesar ca fiecare şcoală să-şi găsească bine locul în
formarea destinelor. Acest lucru a fost repetat adesea de însuşi
secretarul general al partidului nostru şi cred că fiecare cadru
didactic poate contribui la realizarea acestei cerinţe a societăţii
noastre, ne spune prof. Silvia Jelescu, membră a Uniunii artiştilor
plastici. Elevii care frecventează şcoala noastră nu sunt ajutaţi
întotdeauna să-şi ducă la bun sfârşit sarcinile şcolare. Adică, există
încă la şcolile generale din oraş profesori care îi persecută pe elevii
noştri. Există astfel de cazuri de supraîncărcare a elevilor mai ales în
privinţa practicii de atelier, pe care elevii de la clasa de arte plastice
o fac în cadrul şcolii noastr prin modelaj, cioplit, decorat, etc. fără ca
acest lucru să fie luat în consideraţie la şcoala generală. Evident,
aceasta e o problemă care se cere rezolvată la un nivel mai înalt.
La întreprinderea Textila „Dunăreană”, s-a format un colectiv
de creatori de modele pentru ţesături, alcătuit din absolvenţi ai clasei
noastre de artă plastică. Câteva modele au şi fost imprimate. Aceşti
absolvenţi sunt foarte talentaţi şi – cum au dovedit-o – stăpânesc
într-o măsură destul de ridicată profesia de desenator de modele, dar
şcoala noastră nu are investitura de a specializa astfel de cadre. Acest
lucru, cred eu, este o hibă care ar putea fi uşor depăşită, prin
profilarea şcolii pe formula mai veche – „ şcoală de arte şi meserii”-
şi nu numai pentru desenatori de modele, dar şi pentru alte multe
specialităţi pe care le reclamă estetica industriei moderne ,
artizanatul,etc. Îmi urmăresc elevii în timpul orelor şi le observ
dorinţa de a construi, de a bate cu ciocanul, de a ciopli, de a inventa .
Într-o şcoală de arte şi meserii, elevii s-ar putea forma ca oameni
care să lucreze în producţie , dar nu oricum, ci cu gust, cu talent, cu
specializare. Am avea astfel produse ale industriei uşoare mai
frumoase, mai competitive; mozaicuri , ceramică, veioze, podoabe
mai frumoase. De pildă, dacă am dori să construim o casă cum sunt
câteva splendide case vechi în comuna Putineiu, n-am mai gasi nici
un meşter care să ştie executa minunatele ornamente în lemn. Se
pierd nişte taine, iar o mulţime de treburi care impun simţ artistic şi
specializare sunt făcute de nechemaţi.
 Caracterul unor societăţi ştiinţifice?
- Ironia aceasta este la locul ei, ţine să precizeze interlocutoarea
noastră,care este tot prof. Silvia Jerlescu. Ne-am bucurat foarte mult
când s-au înfiinţat- recent- societăţile ştiinţifice pe specialităţi. Dar,
cât de ştiinţific poate lucra o astfel de societate, dacă şi în acest caz
specialităţile sunt amestecate? În cadrul Inspectoratului judeţean de
învăţământ nu există inspectori pentru ceea ce, din păcate, continuă
să fie „ dexterităţi” : muzica şi arta plastică . Atunci, măcar
Societatea ştiinţifică judeţeană să fie specializată, fiindcă în prezent ,
aceasta reuneşte muzica şi plastica la un loc, fără să ţină cont de
specificul fiecăreia din aceste arte...
Ne-au rămas în auz acordurile micilor recitaluri oferite de copii,
stăruie în privire frumuseţea desenelor şi culorilor expuse în şcoala
de muzică şi arte plastice, dar gândul, îndărătnic, păstrează
impresiile puternice ale ultimei discuţii, gravitând în jurul unei
chestiuni de reală importanţă în formarea unor destine , în
îmbogăţirea mănunchiului de profesii, de meserii existente : artele
trebuie aduse mai aproape de viaţă nu numai prin latura inspiraţiei,
ci în aceeaşi măsură, şi prin intrarea lor pe poarta din faţă în
producţie, pentru ca minunata vorbă despre îmbinarea frumosului cu
utilul să nu rămână o minunată vorbă în vânt.
Liceele de specialitate
Liceele agricole
Opiniile exprimate până în prezent cu privire la crearea liceelor
de specialitate ce urmează să pregătească cadre pentru producţia
agricolă s-au oprit în bună parte asupra secţiilor pe care vor trebui să
le cuprindă aceste licee agricole, hortiviticole şi zooveterinare , unii
specialişti cerând de asemenea şi secţii sau licee speciale pentru
lucrările legate de hidroamelioraţii. Pregătirea viitorilor mecanici
agricoli ar urma să se efectueze în continuare, după părerea
exprimată de majoritatea specialiştilor, în şcoli profesionale de
mecanizatori. În ceea ce mă priveşte, aş dori să mă opresc în primul
rând la câteva probleme privind pregătirea viitorilor tehnicieni
zooveterinari, precum şi la rolul care le va fi atribuit în producţie
după absolvirea şcolii.
Mai întâi, despre conţinutul pregătirii lor. Documentele
Congresului al IX-lea al partidului şi ale Plenarei C.C. al P.C.R. din
11-12 noiembrie 1965 cu privire la îmbunătăţirea conducerii şi
planificării agriculturii subliniază rolul deosebit de important pe care
trebuie să-l aibă în ansamblul unei producţii agricole abansate
creşterea animalelor şi necesitatea de a concentra eforturile pentru
dezvoltarea zootehniei. În strânsă legătură cu aceasta se impune să se
pregătească, alături de specialişti cu înaltă calificare- medici
veterinari- şi tehnicieni zooveterinari capabili să rezolve independent
principalele sarcini legate de creşterea şi îngrijirea animalelor. Cred
că liceele de specialitate care vor pregăti asemenea tehnicieni vor
trebui să aibă o durată de cinci ani, astfel încât în cadrul lor să se
asigure un echilibru judicios între studiul teoretic şi practică, între
disciplinele de cultură generală şi tehnice de specialitate.
În ceea ce priveşte pregătirea de cultură generală a viitorilor
zooveterinari consider că trebuie să se pună accent îndeosebi pe
materialele strâns legate de specialitatea acestora – zoologia, chimia,
botanica- în cadrul unei alcătuiri unitare şi judicioase a planurilor de
învăţământ, în care să se evite paralelismele atât între temele predate
la lecţiile de cultură generală şi cele predate la lecţiile de specialitate,
cât şi între capitolele diferitelor discipline de specialitate. Ar fi bine
în acelaşi timp ca în ansamblul pregătirii de cultură generală să se
includă, alături de cel puţin o limbă străină de circulaţie universală,
care să se predea aprofundat, şi studierea pe o perioadă de doi ani, să
spunem, a limbii latine, ţinând seama de necesitatea ca elevii să
cunoască terminologia folosită curent în zoologie.
În legătură cu pregătirea de specialitate apare pregnant
necesitatea asigurării unui raport judicios între volumul cunoştinţelor
de medicină veterinară şi volumul cunoştinţelor din domeniul
zootehniei, îndeosebi al celor cu privire la ameliorarea animalelor.
Baza comună a acestor studii trebuie să o constituie, după părerea
mea, cunoştinţele de biologie generală.
Strâns legată de problema funcţiilor pentru care vor fi pregătiţi
elevii viitoarelor licee agricole este problema repartizării în
producţie a acestora după absolvire. Analiza modului cum s-au
efectuat până acum recrutarea şi repartizarea elevilor şcolilor tehnice
agricole dovedeşte că sistemul de atribuire fixă a unui număr de
locuri fiecărei cooperative agricole din raza de activitate a şcolii nu
este prea indicată, întrucât, după trecerea a patru ani, situaţia este
mult schimbată. Cu atât mai mult va fi neindicată soluţia aceasta
pentru liceele agricole, dacă acestea vor avea o durată de şcolarizare
de cinci ani. De aceea, susţin necesitatea unei recrutări şi repartizări
mai elastice, care în acelaşi timp ar permite şi o selecţie mai
judicioasă a candidaţilor.
Cât despre locul pe care îl vor ocupa în producţie viitorii
absolvenţi, toţi specialiştii care şi-au exprimat părerile în legătură cu
liceele de specialitate au fost de acord ca absolvenţii lor să
primească, odată cu diploma de maturitate, şi titlul de tehnician.
Cred că trebuie să ne punem însă cu toată seriozitatea problema
sarcinilor pe care le vor putea rezolva în producţie aceşti tineri. Să
luăm exemplul viitorilor tehnicieni zooveterinari. În condiţiile
circumscripţiilor veterinare, locul lor şi sarcinile de producţie apar
delimitate destul de clar.Mai puţin conturată apare funcţia lor însă în
cadrul cooperativelor agricole de producţie. Vor fi şefi de brigadă,
sau vor primi atribuţii tehnice care depăşesc cerinţele formulate faţă
de actualii şefi de brigadă? Până în prezent aceste lucruri nu au fost
precizate, stabilirea funcţiilor atribuite absolvenţilor şcolilor tehnice
agricole fiind lăsată la latitudinea fiecărui preşedinte de cooperativă
agricolă de producţie. Vor fi necesare instrucţiuni precise cu privire
la funcţia, rolul şi sarcinile tehnicianului din agricultură absolvent al
liceului de specialitate , astfel încât pregătirea acestuia să fie cât mai
bine valorificată. (Dr. Vasile Diomu,
cercetător ştiinţific principal la Institutul de ştiinţe pedagogice)
Liceele Industriale
Creşterea complexităţii producţiei industriale moderne
determină sporirea continuă a ponderii profesiilor de specialitate cu
caracter mediu şi superior, ca şi stratificarea mai diferenţiată şi
diversificarea accentuată a acestor profesii.
Constatăm astfel că introducerea tehnicii moderne şi a
tehnologiei de producţie la nivel mondial a făcut să apară o serie de
profesii noi, care necesită tehnicieni cu cunoştinţe la nivelul
absolvenţilor de liceu. În aceste condiţii, crearea liceelor de
specialitate pentru sectorul industrial este deosebit de binevenită.
Permiţând valorificarea integrală a experienţei pozitive a fostelor
şcoli de arte şi meserii şi a liceelor industriale , care au pregătit
numeroase cadre de nădejde, liceele de specialitate cu profil
industrial vor asigura formarea unor tehnicieni culţi, pregătiţi în
funcţie de cerinţele dezvoltării industriei noastre în prezent şi în
perspectivă. În acelaşi timp, prin înfiinţarea lor se creează o verigă
de legătură pentru unificarea şi dezvoltarea pe mai departe a
formelor de pregătire a cadrelor tehnice de la nivel mediu la nivel
superior.
Întrucât problemele privitoare la profilul liceelor de specialitate
pentru sectorul industrial şi la conţinutul predării în cadrul acestor
licee au fost dezbătute relativ amplu în presă, mă voi referi în special
la aspectul legăturilor pe care le cred utile în pregătirea cadrelor
necesare industriei noastre. Este cunoscut faptul că într-o serie
întreagă de domenii industriale – siderurgie, construcţii de maşini,
petrochimie- în care au pătruns procese de producţie complex
automatizate şi se utilizează procedee tehnologice cu un înalt grad
de complexitate, profesiile cu calificare la nivelul şcolii profesionale
au fost în largă măsură înlocuite cu profesii de calificare mai înaltă.
În aceste condiţii , însă, şi funcţia următoare pe planul activităţii
tehnice din întreprinderi- respectiv funcţia îndeplinită în prezent de
maiştri- va necesita o pregătire mai înaltă, având ca bază, eventual,
actualele licee de specialitate. Cred deci că ar fi necesare şcoli care,
primind absolvenţi ai liceelor de specialitate, să aibă rolul de a
pregăti conductori tehnici, adică specialişti cu sarcini de conducere
în sectoarele de producţie şi cu o calificare foarte apropiată de aceea
a inginerilor. Prin pregătirea teoretică pe care o vor da elevilor lor,
completată cu experienţa pe care o vor dobândi aceştia în timpul
practicii în producţie, liceele de specialitate pot deveni un izvor
principal pentru recrutarea viitoarelor cadre inginereşti.
Elementul principal în formarea tehnicienilor pentru industrie îl
constituie, desigur, calitatea pregătirii tehnologice pe care o vor
primi aceştia în liceele de specialitate, experienţa practică pe care o
vor acumula ei încă din anii de şcoală. Este cunoscut faptul că
absolvenţii fostelor licee industriale trebuiau să treacă, printre altele ,
o probă profesională deosebit de exigentă. Cu atât mai mult în
condiţiile actualei dezvoltări a tehnicii industriale, absolvenţii
liceelor de specialitate vor trebui să cunoască în profunzime tainele
profesiei respective, atât pe plan teoretic cât şi pe plan practic. De
aceea consider că examenul de absolvire va trebui să cuprindă o
lucrare de sinteză, perminţând verificarea amplă a unor cunoştinţe şi
deprinderi raportate direct la cerinţele tehnice actuale ale sectorului
de producţie în care viitorii absolvenţi urmează a fi repartizaţi.
Lector univ. ing. Th. Niţulescu
În ziarul „Steagul Roşu” Anul XXVI nr. 7748 din 19 octombrie
1974, în pagina a treia se află un articol dedicat lui Vasile Diomu
intitulat „Un sfert de veac în slujba frumosului”:
Un sfert de veac în slujba frumosului
De câţiva ani profesor de pian la Şcoala generală de muzică şi
arte plastice din Giurgiu, de câţiva ani susţinător al uneia dintre cele
mai valoroase manifestări de educaţie estetică a oamenilor muncii
din municipiu – acel ciclu de medalioane muzicale, cu frecvenţă
lunară, iniţiat la casa de cultură- avându-l pe profesorul Vasile
Diomu la pupitru drept conferenţiar, şi la pian, acompaniidu-şi
colaboratorii: profesori – instrumentişti şi solişti, elevii- în recitaluri
pregătite sub îndrumarea aceluiaşi Vasile Diomu
Cu ani în urmă, ziarul local din Brăila consemna măiestria unui
pianist tânăr, medic de profesie, care nu lipsea de la nici o
manifestare educativă organizată în oraşul şi judeţul Brăila, pentru
răspândirea muzicii clasice în masele de oameni ai muncii. Apoi, alţi
mulţi ani, cu aceeaşi devoţiune, îşi continua activitatea obştească sub
egida Universităţii Populare din Bucureşti, la Clubul Sindicatelor
Sanitare, Clubul cooperativelor meşteşugăreşti, la casele de cultură,
în şcoli ...
Ciclul de educaţie muzicală pe care l-a iniţiat şi pe care îl
susţine la Giurgiu, se distinge prin conţinut, prin suflet permanent
care l-a situat pe un loc de frunte în preferinţele culturale ale
giurgiuvenilor, prin formele atractive, variate (conferinţă ilustrată cu
diafilme, fotografii, recitaluri- adesea cu participarea unor interpreţi
de frunte din Capitală, concerte susţinute de orchestra şcolii de
muzică din Giurgiu). Sufletul acestui ciclu de manifestări educative,
riguros până la amănunt în organizarea medalioanelor, respingând
diletantismul şi gratuitatea, profesorul Vasile Diomu (pictor şi
grafician de talent, autor a mai multe expoziţii de artă plastică,
menţionate de un Petru Comarnescu în loc de frunte în cronicile
dedicate pictorilor amatori) dă o grăitoare dovadă de seriozitate şi
competenţă în aprecierea rolului educativ al culturii de masă,
pornind chiar de la crearea afişelor manifestărilor. Adevărate mostre
de grafică militantă, afişele singure ar putea constitui piesele unei
expoziţii intitulate, de pildă.. „Oglinzi ale exigenţei animatorului
comunist.” Sau...” Medic, profesor, artist, educator al maselor.”
Acelaşi ziar dar din 29 martie 1975 îi închină un alt articol intitulat
„Permanenţe”:
„Din multele frumoase iniţiative ivite în anii trecuţi în viaţa
artistică a localităţilor Ilfovului, una , cu deosebire, s-a dovedit
viabilă, nobilă
permanenţă, chemându-i pe oamenii muncii din oraşul Giurgiu la
întâlnirea cu marea muzică, făcându-le accesibile armoniile şi
sensurile ei profund umane. Este vorba de ciclul de medalioane
muzicale, inaugurat de doi ani la Casa municipală de cultură, al cărui
neobosit animator este profesorul de pian Vasile Diomu, de la Şcoala
generală de muzică şi arte plastice din localitate. Duminica trecută,
în prezenţa a peste 200 de spectatori, profesorul Diomu a vorbit
despre personalitatea şi creaţia compozitorului Ceaikovski, frumosul
medalion fiind ilustrat cu un program muzical şi coregrafic:
„Serenada melancolică” interpretată la violă de profesorul Dinu Emil
acompaniat la pian de Vasile Diomu; „Barcarola” – la pian Denis
Ionete, elevă la clasa de pian a aceluiaşi Vasile Diomu; baletele
„Valsul florilor” din „Spărgătorul de nuci” şi „Poloneza” din opera
„Eugen Oneghin”- în interpretarea claselor de balet ale Şcolii
populare de artă din Giurgiu, conduse de prof. Ion Ionescu.
Acest prea frumos ciclu de manifestări se înscrie cu majuscule
în cadrul activităţii de educaţie estetică a oamenilor muncii din Ilfov,
preconizată să se intensifice în acest an de către Comitetul judeţean
de cultură şi educaţie socialistă”.
A participat la toate expoziţiile Festivalului Naţional „Cântarea
României”. La ediţia a II-a din 1979 a obţinut Premiul I şi titlul de
„laureat” cu lucrarea „Ştergar de Zăvoaia” din judeţul Brăila, cu
natură statică.
În toată perioada de creaţie plastică şi muzicală un sprijin
deosebit l-a primit din partea soţieri sale, Niculina (Nina) Diomu,
care l-a determinat să treacă de la machete şi grafică la adevărata
pictură şi de la acompaniament la recitale şi concerte.
În ziarul „Săptămâna” din 11 februarie 1977 am găsit fotografia
doctorului Diomu, alături de ale unor personalităţi ca: Ion
Dumitrescu, compozitor, Maestru Emerit al Artei, Dinu Săraru, al
acadenicianului Caius Iacob, al poetului Alexandru Rally, al
conferenţiarului dr. docent Ştefan Airinei şi a compozitparei Carmen
Petra Basacopol. Sub fotografia lui Vasile Diomu stă scris: „Între
paletă şi Chopin”.
În „Informaţia” din „Bucureşti de Miercuri, 27 martie 1985 se
află un articol semnat de Mircea Deac, intitulat „Jurnalul Galeriilor-
Horia Bernea la Muzeul de Artă al Republicii şi Vasile Diomu la
Universitatea Cultural-Ştiinţifică”: „Aşa cum îl prezintă ampla
expoziţie de la Muzeul de Artă al Republicii, Horia Bernea se
defineşte ca un pictor complex şi divers, un artist al căutărilor şi
meditaţiilor. În gama largă a lucrărilor expuse- deşi unele sunt
aparent contradictorii ca stil- de la peisaje şi naturi statice la picturile
ce amintesc abstractul, aflăm, totuşi o unitară sensibilitate picturală.
Fără să intenţioneze prezentarea evoluţiei creaţiei sale, Horia Bernea
accentuează paralelismul unor cicluri, care s-au conturat de-a lungul
anilor, argumentând o concepţie unitară, interesantă, de actualitate
modernă. Personalitatea sa distinctă se evidenţiază atât în ciclurile de
peisaje, curţi ţărăneşti, dealuri, cât şi în cel mai recent, „Praporele” ,
implicând o inspiraţie intens spiritualizată din trecutul medieval al
datinilor populare şi afirmând un limbaj plastic sintetic. Deseori,
artistul şi-a susţinut creaţia şi în scris („Deschiderea spre timp”,
„Marcaj către infinit”, etc) mărturisind, şi pe această cale,
preocupările sale meditative, căutările şi experimentările. Ambiţios,
orgolios, intuind sensurile moderne ale expresivităţii plastice, el
tinde să se alăture acelor artişti ce caută soluţii noi. Continuu atras de
natură, de coloritul ei, Horia Bernea urmăreşte spiritualitatea ei,
realizând lucrări de o inepuizabilă bogăţie plastică. În ansamblu, am
văzut o expoziţie modernă, bine organizată, de certă calitate.
La Universitatea Cultural-Ştiinţifică, retrospectiva pictorului
Vasile Diomu (1922-1983) atestă un talent nativ, dotat cu sinceritatea
notaţiei şi acurateţea execuţiei picturale, manifestând o înclinaţie
specială pentru obiectivele de rezonanţă populară. Calităţile omului
de ştiinţă s-au manifestat şi în domeniul pasiunii sale artistice, în
exactitatea revelatoare, în dragostea pentru peisaj, în redarea
materialităţii obiectelor şi în decantarea lirică a culorilor”.
Tatăl meu a fost în relaţii de prietenie cu doctorul Vasile Diomu,
căruia îi spunea Vasile „Triom” fiind în egală măsură medic,
muzician şi pictor. L-a invitat la o „Seară ştiinţifică şi artistică”-
vineri 20 martie 1982.

Ea s-a deschis cu vernisajul expoziţiei de pictură şi grafică a

doctorului Vasile Diomu, care a fost prezentată cu multă pricepere de
doctorul Constantin Turcu, medic psihiatru.
Au urmat comunicările ştiinţifice cu următoarele subiecte:
Sindromul post colecistectomie ( dr. Traian Stoica); Osteogenesis
imperfecta tarda - observaţii pe patru cazuri (dr, Nicu Teodorescu);
Ureterocelul - observaţii pe trei cazuri (dr. Dan Ştefănescu) şi
Eficienţa tratamentului cu ederen în ulcerul gastro-duodenal
comparativ cu tratamentul clasic (dr. Nicolae Nedelcuţ). A urmat
partea artistică care a fost susţinută de corul Lyra şi care şi-a început
programul cu madrigalele Amor vittorioso şi Speme amorosa, de
Giacomo Gastoldi, Es ist ein schee gefalen de Caspar Othmayr şi cu
Canţoneta napolitană de Piotr Ilici Ceaikovski. După aceasta
doctorul Vasile Diomu a cântat la pian Doina Oltului şi Ciocârlia în
aranjamente personale de virtuoazitate, iar artistul Vasiliu Constantin
a interpretat la vioară Schöne Rosmarin, de Fritz Kreisler şi
Serenada, de Franz Drdla, acompaniat la pian de dr.Vasile Diomu.
Programul a continuat cu Allegretto, de Luigi Boccherini, Menuet de
Lufwig van Beethoven, Dans german de Wolfgang Amadeus Mozart
şi Sborul cărăbuşului de Nikolai Andreevici Rimsky- Korsakov,
interpretate la flaut de artistul emerit brăilean şi el, Alexandru
Nicolae33), acompaniat la pian de Viorica Lambrache de la Opera
Română, fostă colegă la Conservatorul din Timişoara, cu tatăl meu,
căreia pe atunci îi spunea Cuchi. A urmat Martha Kessler, altă colegă
a tatălui me la Conservatorul din Timişoara, iar după desfiinţarea lui,
la Conservatorul din Cluj. Devenită solistă a filarmonici George
Enescu a răspuns şi ea invitaţiei. A fost acompaniată la pian de
aceeaşi Viorica Lambrache. A cântat Die eissamkeit (Singurătatea) şi
Das frauenzimmer (Femeia) de Georg Telemann, Varnung
(prevenire) şi Wiegenlied (Cântec de leagăn) de Mozart, apoi
Frühlingstraum (Vis de primăvară), Nicht mehr zu dir zu gehen (Să
nu merg la tine), de Jofannes Brahms, Dragu mi-i mândro de tine şi
Bade pentru ochii tăi, de Tiberiu Brediceanu. Programul s-a încheiat
cu Cvartetul op. 64 nr. 5 Ciocârlia de Joseph Haydn în interpretarea
cvartetului filarmonicii George Enescu, din Bucureşti cu George
Niculescu la violina I, Ferdinand Iaciul la vioara a II-a, Valeriu
Pitulac la violă şi Aurel Niculescu la violoncel. Câteva cuvinte
despre ei. George Niculescu a făcut parte ca şi tatăl meu din
orchestra simfonică a tineretului care a cântat la „Festivalul Mondial
al tineretului” de la Bucureşti (1953). Petrecuseră împreună zile de
frumoasă amintire din cantonamentul orchestrei la Timişul de sus.
Acolo se împrieteniseră Valeriu Pitulac fusese elev al tatălui meu la
Şcoala Specială de muzică la Timişoara, iar Aurel Niculescu, era
băiatul uneia din surorile Puia, brăilence, violoniste care au luat
calea exilului în căutarea unei orchestre de stat pentru a putea vieţui
ca instrumentiste. Ambele au ales atunci Braşovul. Una din ele s-a
căsătorit cu dirijorul orchestrei braşovene Niculescu.

La documente