GEORGE ENESCU

Diana Valentina Dragu

Marele compozitor, violonist, pianist, dirijor şi pedagog, George Enescu, unul

dintre cei mai proeminenţi muzicieni de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din
prima jumătate a secolului XX, s-a născut la 19 august 1881 în comuna Liveni-
Vârnav din judeţul Botoşani.
Astăzi, comuna în care a copilărit poartă numele său. A fost al 12-lea copil al
Mariei Cozmovici-Enescu şi al lui Costache Enescu, ceilalţi unsprezece fraţi ai săi
murind la vârste foarte fragede.
În 1884, după stabilirea la Cracalia (Botoşani) a părinţilor săi, Enescu va studia
pianul şi îşi va confecţiona singur o primă vioară. Aici va fi în contact permanent
cu muzica şi cu lăutarii satului. La patru ani primeşte o vioară şi începe să cânte, la
început, sub îndrumările tatălui său, mai apoi, după ureche, de la un vestit lăutar
din Dorohoi, Niculae Chiorul.
La cinci ani compune o primă lucrare, "Ţara Românească, operă pentru vioară
şi pian".
În 1886, viitorul artist îl întâlneşte pe renumitul compozitor Eduard Caudella,
de la Iaşi, care îi va îndruma primii paşi în muzică, marcându-i hotărâtor destinul.
Despre această întâlnire, mărturisea, într-un interviu acordat preotului Hodoroabă,
în ziarul ieşean ''Opinia'', din 21 martie 1927: "...La vârsta de cinci ani m-a dus
tatăl meu la el şi i-am cântat aşa cum învăţasem după ureche. Mi-a spus că am
talent şi m-a trimis acasă să învăţ notele. Le-am învăţat de la un inginer din
Dorohoi care studiase în Germania, iar la 7 ani tatăl meu m-a dus din nou la Iaşi de
am cântat înaintea profesorului, de astă dată însă pe note ".
În toamna anului 1888, la sfatul profesorului Eduard Caudella, George Enescu
se înscrie la Conservatorul de Muzică din Viena. Aici a studiat cu mari profesori ca
Siegmund Bachrich şi Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi Ludwig Ernst (pian). De
la J. Hellmesberger jr. va învăţa şi îşi va fixa elementele de bază ale studiului
instrumentului care îl va face cunoscut mai târziu în lumea întreagă, precum şi
tradiţia de interpretare a operelor lui Beethoven şi Schubert. Director al Operei
Curţii de la Viena, profesorul său avea să-l ajute să cunoască întreaga tehnică a
dirijării unei orchestre. Au urmat apoi cursurile teoretice muzicale cu profesorul de
armonie Robert Fuchs.
Din această perioadă datează şi primele sale interpretări, ca violonist. Astfel, la
11 ani, George Enescu a urcat pe podiumul de concert al sălii "Bösendorfer" din
Viena, acompaniat de orchestra Conservatorului. Pe afişul din 26 ianuarie 1892,
numele său figura cu "Faust-Fantasie", de Pablo de Sarasate, o piesă considerată
mai mult de efect tehnic decât componistic.
Surprinzătoarea polivalenţă a lui George Enescu a fost imediat recunoscută.
Criticii muzicali vienezi l-au numit "un Mozart român", fiindcă stăpânea vioara şi
pianul cu o maturitate şi o virtuozitate neverosimile pentru un copil. Ecourile
vieneze au ajuns şi în ţară, iar de acum cronicile din gazetele străine aveau să fie
reproduse periodic în ziarele româneşti.
Prima ieşire în afara Conservatorului a micului virtuoz a venit la 13 aprilie 1892,
odată cu concertul "Fantasie", de Henri Vieuxtemps, în compania organistului
Eduard Kremser. Consacrarea micului violonist se va produce însă o săptămână
mai târziu, când îl va înlocui pe concert-maistrul berlinez, Fritz Strauss,
interpretând strălucit un "Capriciu", de H. Vieuxtemps.
În 1894, considerat ultimul an "vienez", în cadrul unui concert de binefacere,
Enescu a interpretat prima parte din "Concertul pentru vioară şi orchestră în mi
minor", al lui F. Mendelssohn-Bartholdy. A fost din nou menţionat elogios de către
cronicari. Astfel, perioada din "oraşul muzicii" se încheie triumfător pentru
Enescu, el cunoscând aici succesul ca interpret. Întâlnirile cu marii virtuozi şi cu
principalele formaţii europene în sălile de concert l-au îmbogăţit cu noi experienţe
legate de actul artistic.
Părăsind capitala Austriei, ajunge, în 1895, la Paris, unde rămâne până în 1899.
Aici îşi va continua studiile la Conservatorul de Muzică, sub îndrumarea unor
maeştri precum Jules Massenet, Gabriel Fauré (compoziţie), M.P.J. Marsick
(vioară).
La Paris, tânărul artist îşi impresionează profesorii, colegii şi criticii muzicali. La
14 ani cânta la fel de strălucit la vioară, ca şi la pian şi era autorul mai multor
"uverturi". A fondat, tot aici, un "Trio instrumental" (1902), alături de Alfredo
Casella şi Louis Fournier, şi cvartetul de coarde "George Enescu" (1904),
împreună cu Henri Cassadesus, Louis Fournier şi Fritz Schneider, pe care le-a şi
condus.
În această perioadă au avut loc două evenimente importante în viaţa artistică a
lui George Enescu. Un moment excepţional nu numai pentru biografia sa, ci şi
pentru istoria muzicii româneşti a fost primul recital de autor al unui creator român
peste hotare, la numai 16 ani, care a avut loc la 11 iunie 1897, în cadrul unui
concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris. Muzicologul Viorel Cosma
consideră acest moment drept "confirmarea apariţiei unui creator român de
excepţie în context internaţional". Cel de-al doilea eveniment are loc la 6 februarie
1898, când suita simfonică pentru orchestră ''Poema română'', compusă la 17 ani,
este executată în primă audiţie absolută, la Paris, având un imens succes.
Până la 24 de ani, avea în palmares următoarele compoziţii: "Poema română"
(1898), suită care întruchipează tablouri sugestive ale vieţii rustice, cele două
"Rapsodii" (1901-1902) pe teme naţionale româneşti, "Suita nr.1 pentru de
orchestră" (1903), "Simfonie" (1905). Alături de acestea, creaţia sa muzicală se va
împlini şi cu alte lucrări pentru orchestră: "Simfonia concertantă pentru violoncel
şi orchestră", "Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste", "Uvertura pentru
concert", "Uvertura triumfală"; concerte pentru pian şi orchestră, pentru vioară şi
orchestră; poemul simfonic "Vox Maris"; trei suite, dintre care se remarcă mai ales
cea de-a treia, "Săteasca". A mai compus lucrări pentru formaţii de cameră (două
cvartete de coarde şi două cu pian, un octet pentru coarde şi un dixtuor pentru
instrumente de suflat), pentru pian, pentru violoncel şi pian, pentru vioară şi pian
(sonate), precum şi piese vocale cu acompaniament de pian, muzică corală, muzică
vocal-simfonică (cantatele "La Vission de Saul", "L'Aurore" şi lieduri).
Drumul afirmării mondiale a lui George Enescu, în creaţia simfonică, a fost
marcat de "Rapsodiile române" (1901 şi 1902), prin acestea contribuţia sa artistică
în secolul XX fiind de necontestat. În ţară, prima audiţie a "Rapsodiei române nr. 1
în la major" a avut loc, la 21 ianuarie 1912, cu Orchestra "Philarmonia" din Arad.
Cea de-a doua rapsodie a fost auzită, pentru prima oară, la 7 februarie 1908, în sala
Gaveau din Paris. Compozitorul dirijează în premieră cele două rapsodii, la 22
martie 1908, la Roma, la Academia de muzică ''Santa Cecilia''.
Opera "Oedipe" a fost scrisă de George Enescu după libretul lui Edmond Fleg,
pornind de la subiectul bine cunoscut al tragediei clasice greceşti. Orchestraţia
tragediei lirice în patru acte a fost terminată la 27 aprilie 1931, premiera absolută
având loc cinci ani mai târziu, la 13 martie 1936, la Palais Garnier din Paris. Opera
a fost primită cu un foarte mare entuziasm de public şi de criticii muzicali, fiind
considerată drept una dintre capodoperele muzicii dramatice ale secolului al XX-
lea. În ţară, "Oedip" a văzut lumina rampei la 22 seăptembrie 1958, la Opera
Română din Bucureşti, sub bagheta lui Constantin Silvestri, în cadrul primei ediţii
a Festivalului naţional "George Enescu".
"Oedipe" a fost dedicată de compozitor Mariei Rosetti-Tescanu (1879-1968),
cea care avea să-i devină soţie, la 4 decembrie 1937.
Lucrările sale au fost distinse cu prestigioase premii internaţionale: Premiul
de compoziţie Pleyel din Paris, în 1903, Premiul discului, oferit de revista
"Candide" din Paris, în 1933.
Creaţia sa componistică abordează aproape toate formele şi genurile muzicale. Prin
lucrările sale, a reuşit sinteza între tradiţia muzicală orientală, unde este inclusă şi
cea arhaică populară românească, şi cultura muzicală europeană. Muzica populară,
auzită în tinereţe mai întâi de la lăutari vestiţi, apoi prin cunoaşterea directă, a
constituit întotdeauna pentru George Enescu un foarte bun aluat din care şi-a
plămădit operele. El a rămas ataşat şi interesat de arta "lăutarului", de repertoriul
lui şi mai ales de... doină.
Enescu se mândrea cu tripla sa ipostază de compozitor, violonist şi dirijor.
"Nu mi-am servit ţara decât cu armele mele: condeiul, vioara şi bagheta", declara
artistul.
A fost unul dintre cei mai de seamă dirijori contemporani, sub bagheta sa
evoluând orchestre renumite din întreaga lume. Măiestria sa dirijorală se
caracteriza prin profunzimea redării sensului operei artistice şi prin limpezimea
concepţiei, prin sobrietatea, supleţea şi expresivitatea gestului.
În ţară, a dirijat pentru prima oară, Filarmonica din Bucureşti, la 1 martie
1898, iar în 1921, la 8 decembrie, a dirijat "Lohengrin" de Richard Wagner, în
cadrul spectacolului care a inaugurat Opera Română din Bucureşti. Până la
plecarea din ţară, a concertat cu Orchestra simfonică "George Enescu" din Iaşi
(1918-1920) şi cu Filarmonica din Bucureşti (1920-1946), al căror dirijor era.
Turneele întreprinse în străinătate, în Europa şi SUA, aveau să-i aducă faima
mondială. Remarcabil tălmăcitor al creaţiei lui Bach, Mozart, Beethoven, R.
Strauss, Brahms, Ceaikovski sau Wagner, George Enescu a propagat peste hotare,
alături de lucrările sale, care căpătaseră un incontestabil prestigiu internaţional,
creaţiile unor compatrioţi ai săi, atrăgând astfel atenţia asupra tinerei şcoli
muzicale româneşti.
Pentru încurajarea tinerelor talente şi a promovării artei componistice
româneşti a înfiinţat, în 1912, premiul naţional de compoziţie "George Enescu",
din beneficiul concertelor sale. Premiul a fost acordat, aproape anual, până în 1946,
anul plecării sale definitive din ţară.
În 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societăţii compozitorilor români şi
primul ei preşedinte (până în 1948). Tot lui George Enescu i se datorează montarea
unei orgi în sala Ateneului Român, în care răsunau concertele filarmonicii.
În a doua parte a vieţii sale, George Enescu s-a dedicat pedagogiei. A susţinut
cursuri la Conservatorul de Muzică, dar şi în străinătate, ca profesor de interpretare
muzicală, la mari instituţii din Franţa, Italia, Marea Britanie sau la Universitatea
din Illinois (SUA), şi ca profesor de compoziţie, la Universitatea Harvard (SUA).
În septembrie 1946, decide să părăsească România, în care se instala cu rapiditate
regimul comunist. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite şi
Canada, se stabileşte, cu soţia, la Paris. În ultimul deceniu al vieţii, continuă să fie
prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist şi pianist, dar mai ales ca
dirijor.
În anul 1954, în noaptea de 13 spre 14 iulie, George Enescu a suferit o
congestie cerebrală, urmată de paralizie parţială. Câteva luni mai târziu, maestrului
îi era decernat Premiul "Paganini", din partea organizaţiei "Association d'entraide
des auteurs de musique professionnels de la SACEM''.
George Enescu a murit în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, în apartamentul său
din Rue de Clichy nr. 26 din Paris. A fost înmormântat la 7 mai, în Cimitirul "Pere
Lachaise", din capitala Franţei.
Pe plan mondial, impunerea operei enesciene s-a produs lent, limitativ ca
repertoriu. Este adevărat că Enescu continuă să rămână, după părerea multor
interpreţi şi muzicologi, în ciuda cuceririlor tehnicii instrumentale, unul dintre cei
mai dificili creatori. Scriitura sa muzicală, de o neobişnuită elaborare, solicită
interpreţi virtuoşi, sensibili, compleţi. Răsfoind afişele primelor audiţii absolute
sau cataloagele de discuri, se observă că de operele enesciene sunt legate nume
prestigioase, ca Alfred Cortot, Yehudi Menuhin, David Oistrach, Jacques Thibaud,
Eduard Colonne, Leopold Stokovski, Dinu Lipatti, Valentin Gheorghiu. Mulţi
dintre aceştia au fost elevii săi, ca Yehudi Menuhin, François Grumiaux, Ida
Haendel, Cristian Ferras, Dinu Lipatti.
Răspândirea în lume a operei enesciene se datorează, în cea mai mare parte,
marelui dirijor Constantin Silvestri. De la "Rapsodiile române" până la "Suitele
pentru orchestră", de la "Octet" şi "Dixtuor" până la opera ''Oedip'', el a promovat
consecvent lucrările lui George Enescu. Ca dirijor al Orchestrei simfonice din
Bournemouth (Marea Britanie), în mai puţin de un deceniu, Constantin Silvestri a
reuşit să "ducă" muzica lui Enescu din America de Sud până la Polul Nord, din
Japonia şi Australia până în Mexic, alături de principalele centre artistice din
Franţa, Marea Britanie, Olanda, Elveţia, Spania, Germania, Italia, ca şi din
Danemarca, Suedia, Norvegia etc.
Recunoaşterea lui George Enescu ca muzician complex şi complet a fost
întărită şi prin alegerea ca membru al unor importante instituţii din lume. A fost
membru corespondent la Academia de Arte Frumoase din Paris (1929), al
Academiei "Santa Cecilia" din Roma (1931), al Institutului francez din Paris
(1936), al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Praga (1937), iar la 12 august 1948 avea
să fie primit, ca membru titular onorific, în Academia Română.