Aspecte de originalitate în complexitatea

creaţiei lui George Enescu

 Introducere

” Cum se poate deosebi in muzica, ca si in viata, frumosul de urat, realul de fals? Nu este poate acel
moment in care ne dam seama de puterea de patrundere din ce in ce mai adanca a mintii noastre, a spiritului, a
compasiunii, a tuturor simturilor noastre? Cand acestea corespund comuniunii nostre cu noi insine,cu semenii
nostrii si cu natura, cand putem sa ne miscam liberi intre seninatate si emotie, intre gandire si actiune fara a ne
aduce prejudicii noua sau celorlalti, atunci cunoastem adevarul: adevarul etern a lui Bethoven, al lui Bartok, a
lui Socrate. Atunci putem sa avem incredere in noi insine, dupa cum avem incredere in mod implicit in

Shakespear, Michelangelo si Bach.” *

Dintre toate tarile de pe lume, Romania si Ungaria sunt singurele pentru care muzica
lui simbolizeaza existenta nationala. In timp ce alte tari mici se identifica pline de exaltare cu
imaginea vreunui revolutionar, romanii si ungurii isi aleg muzicienii ca eroi nationali. In
Ungaria, Zolta Kodaly imparte aceasta onoare cu Bartok; In Romania insa George Enescu
este in mod incontestabil primul in inimile romanilor.
Un vast si deosebit capitol referitor la muzica romaneasca trebuie inceput cu
contributia premergatorilor: Ion Caianu, Dimitrie Cantemir si Anton Pann.
Ajungand in secolul XIX, prima inflorire a muzicii noastre este foarte larg tratata in
Hronicul muzicii romanesti de Octavian Comsa de unde pot fi extrase date privind viata
muzicala, apoi principalele directii. Un loc aparte trebuie asigurat creatiei lui Gavriil
Musicescu, autorul culegerilor de folclor care au fost prelucrate in manunchiul de ”melodii
nationale”.
Ca si Musicescu, Gheorghe Dima si-a legat numele de ”reuniunea de cantari” de la
Brasov si ”reuniunea de cantari” de la Sibiu.
Ion Muresianu, Timotei Popovici, dar mai ales Ciprian Porumbescu, trebuie
prezentati pe aceeasi linie a cantecului patriotic maiestrit realizat.
Etapa clasica a scolii noastre de compozitie corala trebuie legata de infiintarea
societatii ”Carmen” si de numele lui Dumitru Georgescu Kiriac, Ion Vidu si Gheorghe Cucu.
Ion Vidu este intemeietorul si conducatorul ”reuniunii de cantari si muzica” din Lugoj, iar
corurile sale Preste Deal, Rasunetul Ardealului, Rasunet din Crisana, pornind direct din
cantecul popular sunt realizari deosebite, simple si maiestrite in acelasi timp. In aceste lucrari
gasim spiritul parlando rubato, vivacitatea jocurilor, prospetimea si originalitatea armoniei
placute. Dumitru Georgescu Kiriac este autorul lucrarilor Codrule, codrutule, Morarul, Canta
cucul, in care sunt prezente mijloacele armonice si polifonice evoluate de esenta modala.
Depasind muzica corala, creatia de opera si opereta urmareste contributiile lui
Alexandru Flechtenmacher, Eduard Caudella si Alexandru Zirra.
Traditiile muzicale ale Romaniei, au o asemenea forta incat ramai uimit. Fiecare
coltisor isi are propiul sau stil. Intr-o tara in care muzica are radacini adanci este natural ca sa
li se acorde muzicienilor importanta iar poporul sa fie mandru ca a dat nastere celui mai
complex muzician al secolului nostru.
* Muzica omului, Yehudi Menuhin, Curtis W. Davis, Editura muzicala Bucuresti 1984 Pag.7

George Enescu

Cuvantul geniu ii poate fii foarte bine aplicat, desi muzica lui nu e prea cunoscuta, in
afara de cele doua rapsodii, nr. 1 si nr. 2, scrise pe cand avea 16 ani. Oriunde isi purta pasii
George Enescu aprindea o flacara.
Pasionat , plin de inflacarata lealitate, actiunile, reactiile, muzica lui tasneau din
strafundurile firii sale tumultoase, asemenea unui vulcan. Cu un respect innascut si
compasiune pentru viata si stradaniile omului cu o iubire netarmuita si nesfarsita blandete.
Nascut in 1881 la Liveni, in nordul Romaniei, mort la Paris in 1955, el a strabatut
Europa si lumea, vreme de 50 de ani, ca un prodigios virtuoz al viorii. Cuvantul de virtuoz nu
are decat un sens, prea putin expresiv cand se vorbeste despre Enescu violonist; acesta
poseda tehnica instrumentului sau, si inainte de toate era un admirabil, un profund muzician.
Nu a existat vreo lucrare pe care Enescu sa o fi auzit si sa nu o fi putut canta pe
dinafara imediat la pian. El cunostea deopotriva de bine viata simpla de la tara, cat si pe cea
eleganta a saloanelor, ca si expresia spontana, necontrolata, a lautarului tigan, alaturi de
calitatea intelectual critica stilizata si distinsa a francezului.
Interpretarile sale din Bach si Bethoven, ca si din Faure si Debussy vor ramane
legendare; Si tot Enescu este acela care a dat o viata noua intregii literaturi a viorii din Italia,
de la Corelli la Tartini si dincolo de ei.
Enescu fusese elevul Conservatorului de la Viena, de la 7 la 11 ani, el veni apoi la
Paris, unde a lucrat vioara cu Marsick si compozitia cu Massenet si cu Faure. La inceputul
secolului cand nu implinise inca 20 de ani iar primele sale lucrari au facut senzatie: ”Poema
Romana” pentru orchestra, interpretata de Colonne, prima lui Sonata pentru vioara si pian,
creata de el insusi la pian cu Jaques Thibaud la vioara; in sfarsit doua din capodopere sale
”Octuor pentru coarde” si ”Dixtuor pentru instrumente de suflat”.
Tot din aceeasi epoca vor data si cele doua lucrari ale lui, cele mai populare, singurele
care pana in zilele noastre i-au facut cunoscut numele de compozitor in marele public: ”cele
doua rapsodii romane pentru orchestra”, inspirate din folclorul romanesc, pe baza modurilor
antice ale acestui folclor.
In acelasi timp a lucrat cu o bogatie naturala de o inventivitate admirabila, aceasta
munca, pasind prin Sonata a II-a pentru vioara si pian, creata tot de Thibaud.
Prima simfonie si prima suita pentru orchestra aveau sa ajunga dupa razboiul din
1914-1918 doua din cele mai mari capodopere ale lui Enescu, doua lucrari care sunt
considerate printre comorile cele mai pretioase ale muzicii secolului XX. A treia Sonata
pentru vioara si pian in stil popular romanesc din 1925 si opera sa ”Oedip” creata in 1936 la
opera din Paris, pe un libret original francez al lui Edmond Fleg.
La Viena, in prima lui tinerete Enescu fusese adanc influentat de personalitatea si
muzica lui Brahms. Rezultatul acestei influente a constat intr-o admirabila sinteza a operelor
simfonice si a muzicii de camera.
Cu a treia Sonata pentru vioara si pian, amprenta lui Bach se pierde; este o lucrare in
care domina temele unui folclor imaginar de factura exemplara. Cu opera ”Oedip”, Enescu a
facut un pas mai departe si realizeaza o sinteza si mai vasta intre modurile din Occident si
acelea ale Orientului.
Este intrebuintata nu numai gama hexatonica scumpa lui Debussy dar si treimea de
ton de o anumita traditie populara a Orientului apropiat.
Enescu a reinventat in aceasta opera cu o sensibilitate de o justete admirabila, instinct
care nu-l va insela niciodata, ceea ce a putut fi muzica greaca antica.
Mai mult decat atat: in desfasurarea si in stilul cantului vocilor se aud in ”Oedip”
uneori ecouri ale muzicii bizantine din totdeauna. El a izbutit in aceasta lucrare o sinteza
perfecta intre muzica Occidentului si acea a Orientului.
De o bogatie de inspiratie, de o acumulare dramatica, de o putere emotiva rascolitoare
opera ”Oedip” este una dintre marile capodopere de teatru liric ale primei jumatati a
secolului. In 1936 la Paris, succesul a fost de indata foarte mare. Tot de atunci a fost tradusa
in romaneste si montata in Romania si purtata de colectivul operei din Bucuresti in multe tari
din Europa.