UTILIZAREA METAFOREI IN CONSILIEREA PSIHOLOGICA SI IN

PSIHOTERAPIE
UTILIZAREA METAFOREI IN CONSILIEREA PSIHOLOGICA SI IN PSIHOTERAPIE

„Modelul Milton”- Construirea interventiilor metaforice in psihoterapie si consiliere

“Învaţă-mă şi voi uita,

Arată-mi şi îmi voi aminti,

Implică-mă şi voi înţelege”.

(Nadia Lalak, 2003)

1. Metafora terapeutică şi modelul Milton

Metafora terapeutică este un tip de metaforă conceptuală prezentată sub formă de

poveste sau altă paralelă la o întreagă situaţie sau un aspect al ei, relatată de către psihoterapeut
clientului.

Ce i mai cunoscuţi „utilizator i” de metafore în lumea modernă sunt George Lakoff, unul
din cei mai de seamă lingvişti din SUA, şi Milton Erickson, aşa-numitul „părinte al hipnoterapiei
moderne”. Conform cu Erickson metafora deţine un rol crucial în comunicarea şi experienţa
umană. Comunicarea umană este privită în psihoterapia Ericksoniană ca fiind o metaforă, iar
metaforele sunt utilizate în hipnoterapie pentru a comunica simultan la mai multe nivele.

Programarea neurolingvistică numeşte „modelul Milton” tipul d e limbaj care îşi are
originile în utilizarea limbajului de către Milton Erickson, respectiv un model de contruire a
propoziţiilor cupri Nzâ nd o mulţime de omisiuni, distorsiuni şi generalizări. Folosirea limbajului
complex distrage mintea conştientă şi permite accesul mai facil la resursele inconştiente.

În sens larg modelul Milton se referă la utilizarea comunicării de tip metaforic şi a

limbajului Ericksonian. Metaforele realizează conexiuni creative între 2 evenimente sau
experienţe pentru a crea un exe mplu, iar Milton Erickson, maest rul terapiei metaforice, când a
fost întrebat care sunt cele mai importante trei variabile ale terapiei a răspuns: „observă, observă,
observă”, cu referire la metaforele furnizate în terapie de către clientul însuşi.

Cei mai de seamă maeştri cont emporani ai comunicării care au utilizat metaforele ca şi
modalitate de comunicare au fost Nelson Mandela, Winston Churchill, John F. Kennedy,
Mohamed Ali şi Martin Luther King.
 Metafora funcţionează la mai multe nivele. Mintea conştientă procesează conţinutul
poveştii în timp ce inconştientul recepţionează mesajul ascuns în metaforă

Mesajul metaforei duce la schimbare, iar mintea conştientă se concentrează pe suprafaţa

poveştii. În poveste se cree ază realităţi paralele, aşa cum se întâmplă în vis, astfel încât
problemele pot fi rezolvate la nivel inconştient.

Pe de altă parte, ne spunem nouă înşine , încontinuu, în minte, versiuni diferite ale
propriei noastre poveşti de viaţă. Versiunile auto- construite ale scriptului vieţii proprii nu sunt
nimic altceva decât metafore personale, nu neapărat conforme adevărului realităţii externe.

2. Tipuri de metafore şi intervenţii metaforice în psihoterapie

De cele mai multe ori folosirea sintagmei „metaforă terapeutică” ne duce cu gândul la
poveşti, parabole, aforisme, basme, şi alte forme de comunicare verbală sau scrisă. Însă metafora
terapeutică se referă la toate tipurile de intervenţii care implică crearea de paralele cu situaţia de
viaţă a clientului sau accesarea posibilităţii de identificare cu conţinutul metaforic prezentat.
Astfel, în marea familie a metaforelor terapeutice îşi găsesc locul poveştile şi basmele, respectiv
biblioterapia ca metodă terapeutică, filmele şi implicit video- sau cinematerapia, muzica,
respectiv meloterapia, teatrul şi ca urmare dramaterapia şi psihodrama, jocurile şi terapia prin
joc, umorul, recadrarea, sculptura familială, temele de casă şi ritualurile ca tehnici împrumutate
din terapia cognitiv- comportame ntală. De altfel, orice psihoterapie eficace implică utilizarea
metaforelor î ntr-o formă sau alta.

1.Bibilioterapia

Bibiloterapia se bazează pe citirea şi discutarea poveştilor. Conform biblioterapiei, o serie

de poveşti clasice ne învaţă despre diferite valori: “Cărţile junglei” despre respect şi prietenie,
“Pinocchio” despre dragoste, devoţiune şi îndrăzneală, “Cenuşăreasa” despre încredere şi
armonie, iar “Harry Potter” despre prietenie şi bunătate, pentru a da doar câteva exemple. Bruno
Bettelheim, în „The U ses of Enchantment”, 1976, exemplifică din punct de vedere psihan alitic
care sunt mesajele pe care le tran smite basmul sau povestea. În „Cei trei purceluşi” este
prezentat principiul plăcerii versus principiul realităţii. Acest basm îl învaţă pe copil să nu fie
leneş şi să ia lucrurile uşor pentru că poate muri. Planificarea inteligentă ne poate face victorioşi.
Este prezentat şi a vantajul de a te maturiza, pentru că cel de-al treilea purceluş este cel mai mare
şi mai vârstnic. Casele simbolizează şi progresul istoric al omului de la casa de paie la cea de
cărămidă, iar din punct de vedere psihanalitic de la personalitatea dominată de id la cea
influenţată de superego şi controlată de ego. Cei doi purceluşi mai tineri trăiesc în conformitate
cu principiul plăcerii, căutând gratificare imediată. Cel de-al treilea a învăţat să trăiască în
conformitate cu principiul realităţii.

Copilul î nvăţă de asemenea că există posibilitatea de a-şi dezvolta inteligenţa pentru a fi

victorios asupra unui oponent mai puternic.
 Lupul este o proiecţie externă a răutăţii copilului, a dorinţei sale de a devora şi a anxietăţii
ca să nu aibă cumva soarta similară lupului. Copilul înţelege subconştient şi diferenţa dintre a
mânca şi a devora, respectiv între principiul plăcerii necontrolat şi cel controlat (purcelul aduce
şi mâncare în casă).

Purceluşul cel mai mare este superior celor mai tineri (atipic, pentru că in poveşti de obicei
fratele cel mai mic triumfă). Copilul poate identifica progresul său, identificându-se pe rând cu
fiecare din cei trei purceluşi.

Lupul primeşte ceea ce merită, şi astfel este adus în scenă şi principiul dreptăţii. Dispariţia
primilor doi purceluşi nu este dramatică: copilul înţelege că trebuie să ne debarasăm de formele
de existenţă anterioare dacă dorim să ajungem într-o formă superioară. Cei trei purceluşi sunt
aceeaşi persoană, în stadii diferite (răspunsul lupului este exact la fel). Gândirea copilului este
direcţionată spre propriul său progres şi el poate trage propriile concluzii.

2. Poveştile terapeutice

Unele din cele mai vechi poveşti din lume sunt cele ale aborigenilor australieni, caRe
povestesc despre naşterea fenomenelor naturale. Se spune că totul a început cu şapte femei care
controlau focul, şi un bărbat a venit şi a furat focul pentru el însuşi. Neputincioase, femeile se
ridicară la cer şi deveniră constelaţia “Şapte surori”, în timp ce bărbatul refuza să împartă focul
cu ceilalţi. Enervat de cererile oamenilor, el aruncă cu cărbuni în ei, şi porni un incendiu în care
el însuşi fu incinerat. Şi mai trăieşte şi azi, transformat în cioară.

Michael Yapko spunea că “poveştile ca instrumente educaţionale au fost principal metodă de

educare şi socializare în istoria umană”.

Biblia este o poveste metaforică despre facerea lumii. Ca specie, oamenii au folosit poveştile
pentru a explica lumea în care trăiesc şi propriile origini. Aceste poveşti ne ajută să definim şi să
înţelegem multe lucruri care altfel ar fi de neînţeles, şi astfel ne permit să ne creăm lumea.

Iisus şi Budha nu ţineau cursuri, ci foloseau parabole. Zen Budhiştii sunt cunoscuţi pentru
poveştile lor profunde. Piesele de teatru, baletul şi opera sunt alte forme de metafore, ca şi video
clipurile şi filmele. Poveştile ne pot împlini visele şi visele noastre sunt de fapt poveşti.

Nadia Lalak (2003) spunea:

“Învaţă-mă şi voi uita,

Arată-mi şi îmi voi aminti,

Implică-mă şi voi înţelege”.

Poveştile sunt o parte importantă de implicare a clienţilor în înţelegerea informaţiei.

Poveştile au şi puterea de a disciplina. De exemplu în Nepal există tradiţia ca pedeapsa pentru
comportamentul neadecvat la copii să fie înlocuită de poveşti cu personaje înfricoşătoare.
Poveştile inspiră şi motivează, invocă emoţii, promovează schimbarea, crează legături minte-
corp, au puterea de a

vindeca. Milton Erickson utiliza poveşti metaforice structurate în scop te rapeutic.

Comunicarea metaforică în terapie prezintă mari avantaje. În primul rând sunt “ateoretice”. O
astfel de comunicare aduce oamenii laolaltă, ne ajută să ne conectăm unii la alţii, să facem noi
înşine conexiuni şi să formăm noi relaţii. Povestea nu are leagătură doar cu conţinutul său verbal,
ci în primul rând cu conectarea. Poveştile relatează informaţia mai eficace decât un simplu fapt şi
se apropie mai mult de experienţa personală.

Metaforele sunt o formă dE comunicare indirectă, imaginativă şi implicită cu clientul. De multe

ori cuvintele “metaforă terapeutică”, “poveste terapeutică” sau “poveste care vindecă” sunt
folosite in acelaşi mod.

Există o diferenţă între poveştile orale şi cele scrise. Poveştile transmise pe cale orală sunt
dinamice, aşa cum trebuie să fie poveştile, şi ele sunt adaptate de la povestitor la povestitor şi de
la un ascultător la altul.

Poveştile au o serie de caracteristici ale comunicării eficace:

-sunt interactive

-ne învaţă prin atractivitate

-înving rezistenţa

-dezvoltă abilităţile de rezolvare a problemelor

-crează posibilităţi

-invită la luarea independentă a deciziilor

3.Basmele

1.Perspectiva psihanalitică

Copilul are nevoie de o modalitate prin care să se înţeleagă pe sine în lumea complexă în are
trăieşte. De obicei copilul găseşte înţelesuri în basme. B asmele comunică cu copilul la mai
multe niveluri. Conform modelului psihanalitic al personalităţii umane basmele poartă mesaje
importante la nivel conştient, subconştient şi inconştient.
 Copiii, indiferent de nivelul lo r intelectual şi de vârsta pe care o au, par să prefere basmele
populare oricăror alte poveşti. Aceste basme fac referire la presiunile interne pe care copilul le
înţelege automat în mod inconştient şi oferă soluţii temporare şi permanente la problemele sale.

Problemele cu care copiii se confruntă sunt multiple: dezamăgiri, dileme, rivalităţi între fraţi,
achiziţionarea unei valori proprii, realizarea existenţei sinelui, depăşirea dependenţelor. Copilul
nu poate înţelege mediul său în mod raţional, ci prin intermediul viselor cu ochii dechişi,
fanteziei şi jocului. Astfel, conţinutul inconştient este încorporat în fanteziile conştiente. Basmele
oferă noi dimensiuni imaginaţiei copilului, pe care probabil i-ar fi dificil să le descopere de unul
singur. Mai important chiar, forma şi structura basmelor sugerează copilului imagini prin
intermediul cărora îşi poate structura fanteziile şi îşi poate găsi un drum în viaţă.

Atât la copil, cât şi la adult, inconştientul este un determinant important al comportamentului

inconştient. Conform teoriei psihanalitice dacă materialului inconştient îi este permis să ajungă la
nivel conştient şi să fie prelucrat prin intermediul imaginaţiei, potenţialul său dăunător (prin
reprimare presupunându-se că duce la personalităţi rigide, obsesiv-compulsive) este mult redus,
şi are, dimpotrivă, un efect pozitiv.

Copilul are nevoie de sugest ii în formă simbolică despre cum poate depăşi diverse
probleme şi poate ajunge la maturitate. Poveştile „corecte politic” nu menţionează îmbătr ânirea
sau moartea, limitele existenţei noastre, sau dorinţa de viaţă eternă. Basmele prezintă la modul
imaginar procesul dezvoltării umane şi fac acest process mai atractiv pentru copil. Pe lângă
înţelesul lor profund psihologic, basmele sunt o operă de artă. Basmele nu ar putea avea impact
dacă nu ar fi o formă de artă. Şi în acest sens basmele sunt unice, fiind o formă de artă pe care
copilul o poate înţelege.

În basm este exprimată şi moştenirea noastră culturală. În funcţie de punctul de vedere

asupra basmului, putem găsi în el înţelesuri diferite. De exemplu în „Scufiţa Roşie” faptul că este
înghiţită de lup este privit ca temă pentru:

- noaptea care devorează ziua

-iarna care înlocuieşte anotimpurile calde

-zeul care înghite victima sacrificată

.Basmele abundă şi în elemente religioase, şi multe poveşti biblice au o structură asemănătoare

basmelor. De exemplu „1001 de Nopţi” este plină de referinţe la religia islamică. Multe din
poveştile fraţilor Grimm fac referire la Dumnezeu. Basmele sunt terapeutice pentru că pacientul
îşi găseşte propriile soluţii prin contemplarea a ceea ce basmul pare că implică despre sine însuşi
şi conflictele sale interne în acel moment al vieţii.

Basmele nu au pretenţia să descrie lumea aşa cum este, şi nici nu ne dau sfaturi referitoare la
ceea ce ar trebui să facem. De obicei basmul nu are nimic de-a face cu viaţa exterioară a
pacientului, ci cu problemele sale interioare. Natura nerealistă a basmului este foarte importantă
pentru că devine clar că el nu conţine informaţii despre lumea externă, ci despre procesele
interne.

Miturile au multe lucruri comune cu basmele, dar în mituri eroul principal este frecvent prezentat
ca personaj demn de urmat.

Basmele răspund în mod sugestiv la întrebări eterne:

- Cum este lumea cu adevărat?

-Cum îmi voi trăi viaţa în această lume?

-Cum pot fi eu însumi?

Basmul este o experienţă de viaţă pentru copil, şi adolescenţii care nu au parte de basme în
copilărie încearcă să compenseze acest lucru în adolescenţă, prin credinţa în astrologie,
vrăjitorie, droguri, aderarea la un cult condus de un guru, etc. (Bettelheim, 1976). Basmele sunt o
etapă prin care omul trebuie să treacă.

Cu cât o persoană se simte mai sigură în mediul său, cu atât mai puţin are nevoie de proiecţiile
infantile (basme, religie, mituri, etc.).

Basmele seamănă de altfel cu visele. Prin intermediul basmului persoana se distanţează de

conţinutul inconştientului, pe care-l poate vedea exterior lui, şi asupra căruia poate dobândi
controlul.

Când copilul spune despre un basm „îmi place”, înseamnă că are ceva să îi spună şi basmul
trebuie repetat.

2.Perspectiva analizei tranzacţionale

Basmele ajută la inocularea normelor societăţii în mintea copilului la modul conştient,

dar la nivel subconştient pot furniza roluri, locaţii şi orare atractive şi stereotipe pentru un
scenariu de viaţă defectuos. Analiza structurală a scenariului este bazată pe Matricea Scenariilor
a lui Steiner. Drama poate fi analizată ca schimbă ri ale rolului şi locaţiei î ntr-un continuum al
timpului. Intensitatea dramei este influenţatăde numărul de permutări într-o perioadă de timp
(Viteza Scenariului) şi contrastul dintre poziţiile permutate (Gama Scenariului). O viteză şi o
gamă scăzute înseamnă plictiseală. Momentul fiecărei permutări variază independent, de la
supriză la suspans.

Aşa cum analiza stă rilor eului este o parte a analizei transact ionale structurale, analiza
rolului e ste o parte a analizei jocului şi scenariilor, în definirea identităţilor implicate în acţiune.
Sloganul de pe tricoul unui om poate reprezenta sloganul scenariului său. Cu ajutorul acestui
slogan se poate determina, adesea printr-o întrebare indirectă, ce rol joacă în viaţă. Persoana care
“trăieşte într-un scenariu” a simplificat de obicei vederea asupra lumii cuun minimum de
personaje dramatice. Diagrama rolurilor furnizează un mijloc de fixare a unui număr prestabilit
de identităţi cheie vizualizate în terapie. Când o persoană cunoaştecare a fost “basmul său
preferat” rolurile cheie pot fi aşezate în cerc şi apoi se distribuie rolurile în viaţă

. Mai puţin frecvent acest lucru poate funcţiona şi invers, şi povestea clasică găsită se potriveşte
cu rolurile. Această imagine în circumscrierea acţiunii are o utilitate similară cu analiza jocului.

Săgeţile din diagramă nu indică acţiunea secvenţială ci regula că toate rolurile se pot schimba
între ele, şi că o persoană poate juca orice rol într-un moment sau altul şi poate vedea orice
persoană, inclusiv terapeutul, într-unul din aceste roluri la un moment dat. Unele persoane pot
prezenta semne de manierism a unora din acestea. Regula schimbării rolurilor este aceeaş i ca şi
în analiza jocului, unde într-un anumit moment o persoană joacă “cu toate cărţile din joc” ,şi
analiza visului ,unde “fiecare persoană din vis este cel ce visează

”.Tratamentul nu poate fi complet până nu este analizată poziţia persoanei în fiecare rol.Scufiţa
Roşie,mama lupul pădurarul bunica.

Diagrama rolurilor

În analiza dramei sunt suficiente trei roluri pentru a înfăţişa mişcările emoţionale care sunt
drame. Aceste roluri de acţiune, spre deosebire de rolurile de identitate la care ne-amreferit
înainte,sunt Persecutorul, Salvatorul şi Victima. Drama începe când aceste roluri sunt stabilite
sau anticipate de public. Nu există dramă fără o schimbare a rolurilor. Aceasta este indicate de o
schimbare a poziţiei vectorului din diagramă

. În următoarele trei exemple se poate urmări permutarea rolurilor.

A.În “Cântăreţul din flaut” eroul începe ca Salvator al oraşului şi Persecutor al şobolanilor, apoi
devine Victima a înşelăciunii Persecutorului primar (care nu-i plăteşte onorariul) şi

ca răzbunare devine Persecutor al copiiilor din oraş

. Primarul se schimbă din Victimă (a şobolanilor) în Salvator (angajându-l pe cântăreţ), în

Persecutor (dublă schimbare), în Victimă (copiii lui mor). Copiii se schimbă din Victime
Persecutate (şobolanii) în Victime Salvate, în Victime Persecutate de Salvatorul lor (contrast
crescut).

B.În “Scufiţa Rosie” eroina începe ca Salvator (mâncare şi companie pentru bunica : SV, şi
prietenie şi instrucţiuni pentru lup: :S V). În schimbarea de suspans ea devine Victimă pentru
Persecutorul lup ( P V), care într-o schimbare neaşteptată este Victimă a pădura rului Persecutor
( P V), care în acest act joacă două roluri deodată (viteză crescută), de asemenea Salvează pe
Scufiţa Roşie şi pe bunica ( S V). Într-o versiune a poveştii, Scufiţa Roşie, jucând toate trei
rolurile, se transformă în Persecutor îndesând pietre în burta lupului împreună cu pădurarul.
Schimbările bunicii sunt: V S, V P, V S ; lupul: V S, P V,V P (direcţia săgeţilor arată iniţiativa).

C. În “Cenuşăreasa” eroina se transformă din Victimă dublu Persecutată (mama şi surorile

vitrege) în Victimă triplu Salvată (zâna ursitoare, apoi şoarecii, apoi prinţul) şi din nou în
Victimă Persecutată (după

miezul nopţii), apoi Victimă Salvată din nou. O analiză brută aintensităţii dramei pentru ea, prin
totalizarea transformărilor, ne dă un număr de 8 transformari: V pp Vsss Vpp Vs.

Drama se compară cu jocurile tranzacţionale, dar drama are un număr mai mare de evenimente,
un număr mai mare de permutări per eveniment ş i o persoană adesea joacă două sau trei roluri
odată. Jocurile sunt mai simple şi există o mişcare majoră.

Victima devine Persecutor şi Salvatorul devine Noua Victimă .P SV Diagrama locaţiei simplifică
mişcările de locaţie prin vectorul axei majore Aproape şi Departe care au subdiviziuni în Închis
şi Deschis, în Public şi Privat (spaţiu). Drama este mutarea locaţiei, şi este intensificată de Gama
Scenariului(de la casă la sala de bal a castelului, de la Răscruce de Vânturi în China, din curtea
din faţă în Oz)şi Viteza Scenariului (aventurile în schimbare ale lui Pinocchio, Ulise, etc).

Mulţi alţi factori pot fi adăugaţi pentru a creşte gradul de contrast precumşi pentru a
intensifica drama rolurilor, cum ar fi momentul zilei, anotimpul, temperatura, nivelul
zgomotului, lumina, dimensiunile, simbolurile inconş tiente, etc. Chi na şi peisajul joacă un rol
important în romanele istorice care arată transformă ri ale personajului odat ă cu transformările
istoriei.În diagramă cifrele se referă atât la exemple din basme, cât şi la locuri reale.

Un copil este expus la mituri influente, basme şi povestiri clasice într-un mod care diferă de la o
familie la alta şi de la o cultură la alta. Culturile diferă nu numai prin selecţia naturală a
poveştilor popular e care sunt spuse şi tipărite, dar şi în versiunile disponibile ale acestor poveşti.
De exemplu “Cenuşăreasa” şi “Scufiţa Roşie” au mai mult de 6 finaluri artificiale diferite. O
mamă care citeşte povestea copilului ei are posibilitatea de a allege versiuni fericite, triste,
violente, lipsite de autenticitate, etc. Vârsta şi starea civilă a mamei sau preferinţa pentru copil îi
pot influenţa alegerea. Multe poveşti includ “a scăPa de copilpentru un timp” indicând că ar
putea fi terapeutice pentru mama un mod de comunicare cu copiii, şi ele trec de la o generaţie la
alta atât datorită preferinţei mamei cât ş i a copilului.

Cititorii furnizează copilului un rol din scenariu. Uneori o persoană nu-şI poate aminti povestea
preferată din copilarie, dar mama acelei persoane îşi va aminti cu siguranţă Matricea scenariului
a fost folosită pentru urmărirea permisiunilor parentale ş iinjuncţiilor. Zâmbetul cald al mamei
poate însemna “acesta eşti tu” şi poate adauga un “Nu gândi- Fi Cenuşăreasa” în matricea
scenariului. În spiritul amuzamentului şi al contractului “Hai să ne prefacem” dintre copil şi
mamă, pot apare importante injuncţii: “Nu gândi”, cum ar fi: “Nu observa personajele minore”,
“Nu acorda atenţie finalului”(Pay-off), şi “Treci prin asta iar şi iar”. Basmul este foarte eficace şi
“prinde” dacă reiterează “mitul familiei” din jurul copilului şi dacă furnizează matricea timpului
longitudinal pentru injuncţia care trebuie îndeplinită

4.Jucăriile ca metafore

Jucăriile s unt folosite atât în psihoterapia copilului, cât şi a adultului.

Jucăria ca obiect are o încărcătură metaforică, ea simbolizează un anumit personaj, fantezie sau
situaţie de viaţă. De multe ori este mai uşor să atribuim comportamente, sentimente sau gânduri
păpuşii, şi pă

puşa îşi poate lua libertatea de a spune sau a face ceeace clientul consideră că nu poate face el
însuşi. Jocul ajută la dezvoltarea sinelui, la interacţiunea minte-corp şi la rezolvarea conflictelor.

Facilitează dezvoltarea identităţii şi aptitudinilor sociale, şi modelează comportamentul şirolurile

adecvate cultural.

5. Umorul ca metaforă

Râsul este o activitate umană timpurie, care apare în jurul vârstei de 4 luni. Râsul pare a fi
un mecanism funcţional care ajută la adaptarea la problemele vieţii. Umorul este folositpentru a
ne descurca cu diferite situaţii de viaţă, pentru a ne ajuta să ne schimbăm sentimentele, şi pentru
a ne conecta cu alţi oameni. Ne poate ajuta să ne dezvoltăm stima şi coerenţa, să creştem
calitatea interacţiunilor noastre cu alţi oameni şi să punem bazele unei bune relaţii. Umorul
poate ajuta la aplanarea conflictelor, schimbarea dispoziţiei şi îmbunătăţirea percepţiei vieţii.

6. Alte metafore

Ritualurile terapeutice, recadrarea, sculptura familială, obiectele, imageria ghidată ,

meloterapia, art- terapia, sunt forme de psihoterapie metaforică.

Unele din cele mai importante metafore sunt cele experienţiale. Crearea experienţei
posibilei schimbări este importantă în terapie. Metaforele experienţiale se referă, ca exemplu, la
o temă de casă care să ajute clientul să ajungă la rezultatul dorit sau la desfăşurarea unei
activităţi în cadrul şedinţei terapeutice sau în afara ei.