Mihail Sadoveanu

În aceasta argumentare, îmi voi pune mintea la contribuție în a explica motivul „ochiului” ca
motiv structurant al textului „Fantana dinte plopi” de Mihail Sadoveanu.
Cea de a patra povestire din „Hanul Ancutei”, și anume „Fantana dintre plopi” are ceva
aparte ce o face ca, încă de la început să se remarce.
În primul rând, „Fantana dintre plopi” este prima povestire, istorisita de un drumet ce nu a
asistat la celalalte povestiri. Astfel relatarea începe cu prezentarea cadrului dintre povestiri(„Lăutarii
se sculaseră din cotloanele lor şi-şi sticleau dinţii”, „Ancuţa cea sprâncenată aţâţa iar focul în
covrul vechi de spuză ”) ce e brusc întreruptă de apritia misterioasa a unei infatisari călare.
Calaretul descris ca fiind „om ajuns la cărunteţă, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal.[...]Obrazu-i
smad cu mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase, arăta încă
frumuseţă şi bărbăţie, deşi ochiul drept stâns şi închis îi dădea ceva trist şi straniu”, se dovedeste a fi
Neculai Isac, un bun tovarăș al comisului Ionita.
Cea de a doua particularizare a povestirii ce ne atrage atenția, este aparitia motivului
ochiului. Cuvântul „ochi”, apare pe parcursul povestirii de peste douazeci de ori în diferite expresii
(ca de exemplu: „ochiu-i crescu, rotund şi aţintit”, „dar îmi erau dragi ochii negri ”, „zâmbind, cu
coada ochiului”, „cu mâna streşină la ochi”, „ca un ochi de spaimă”). În majoritatea expresiilor
cuvântul „ochi” denumește pur și simplu unul din cele doua organe ale vederii(„coada ochiului”,
„Strainul își intoarse ochiul”, „ochiul teafar”, „intre ochi”, „ochiul atins”), însă pe lângă aceasta
semnificatie fizico-anatomica, „ochiul” poate reprezenta ochiul cunoasterii, creator de viziune
capabil să se conecteze cu trecutul. Momentul în care Neculai Isac își începe interesanta istorisire
este marcat prin indicatia: ”zâmbetul călăreţului pieri şi ochiu-i crescu, rotund şi aţintit”. Aici,
„ochiul” reprezentând cu siguranța ochiul interior iar expresia indicand o rascolire a evenimentelor
de mult apuse. Ca un alt argument al sustinerii acestei idei, la afirmatia lui Moș Leonte despre
fantana dintre plopi „Nu mai este[...]S-a dărâmat ca toate ale lumii...”, ne este spus ca totuși
„căpitanul de mazâli o vede.[...] Iar ochiul cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagră
fântână a trecutului. În același timp, fantana poate fi perceputa ca un „ochi de apa”. În opera de fata,
fantana reprezintă locul de întâlnire al indragostitilor. Aceasta reprezintă un loc magic.
Reprezentând povestea de dragoste dintre cei doi îndrăgostiți, fantana dispare după moartea Margai
și aruncarea trupului neinsufletit al acesteia în fantana. Simbolul vindecarii și al vieții veșnice,
fantana, se transforma într-un edificiu al morții. Aceasta cea de a treia posibila interpretare este
sustinuta si de faptul ca atât fantana(„ochiul de apa”) cât și ochiul drept al comandantului vor
dispărea în negura vremii.
În concluzie, consider ca povestirea „Fantana dintre plopi” este o povestire cu totul și cu
totul aparte și ca „ochiul” atât ca organ de simt cât și ca „ochi interior” poate fi văzut ca unul dintre
motivele structurante, principale ale textului.