PROGRAMUL 

POSTUNIVERSITAR
DE FORMARE PSIHOPEDAGOGICĂ PENTRU PROFESIA
DIDACTICĂ, 

NIVEL  II

TEMA ESEU:

EDUCAȚIA PE TOT PARCURSUL VIEȚII

Educaţia este unul dintre cele mai complexe şi multilaterale fenomene ale vieţii sociale.
În fiecare etapă de dezvoltare social-istorică societatea formulează educaţiei anumite cerinţe în
care se reflectă concepţiile pedagogice şi de politică educaţională. În cursul secolelor,
învăţământul s-a dezvoltat acomodându-se la dezvoltarea generală.

O trăsătură caracteristică a culturii noastre naţionale – de la primele lumini de manifestare

spirituală românească până in zilele de astăzi, de laÎnvăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul
său Teodosie – cu accente naţionalist-istorice, la culturologii iluminişti şi paşoptişti şi de la
aceştia la activitatea culturală a Societăţii pentru învăţătura poporului român, şi în prezent la
accentul ce se pune pe formarea omului capabil să răspundă noilor cerinţe ale societăţii – a fost,
este şi rămâne – încă multă vreme – cultul pentru şcoală şi învăţătură.

Şcoala şi învăţătura – de la cele organizate în tinzile bisericilor la şcoala actuală ca

principal izvor de cultură si civilizaţie – au contribuit la păstrarea şi consolidarea limbii şi fiinţei
naţionale şi universale şi azi ne face cunoscuţi lumii ca un popor demn de propria sa libertate.
Dacă în trecutul nostru istoric, virtuţile şcolii şi ale învăţării ne-au ţinut trează conştiinţa
naţională şi a luptei pentru dreptate socială, azi capătă – în plus – noi valenţe şi dimensiuni.
Elevii sunt înarmaţi cu cunoştinţe, priceperi şi deprinderi care le asigură o largă deschidere spre
ştiinţă, cultură şi integrarea accelerată în viaţa socială şi productivă.

Sarcinile puse în prezent în faţa omului, de către viaţa modernă, necesită participarea
generală şi permanentă a tuturor oamenilor la o instruire ştiinţifică. De aceea cercetarea
proceselor de instruire a devenit o importantă preocupare de natură ştiinţifică a timpurilor
noastre, şcoala trebuind să dezvolte la elevi capacitatea de învăţare, să-i pregătească pentru un
proces de formare care durează toată viaţa.

Practic învăţarea are la bază atât motive externe (nota, lauda, pedeapsa), cât şi motive
interioare activităţii ca atare. Un şcolar învaţă la început sub presiunea unor cerinţe externe,
pentru ca, ulterior, descoperind conţinutul unei materii de învăţământ, să fie animat de interese
cognitive, care ţin de categoria motivelor ce vin din interiorul său şi care poartă numele de
motive intrinseci, alături de aspiraţiile profesionale, satisfacţia lucrului bine făcut ş. a.

Un motiv semnificativ îl constituie stima de sine, care se conturează din dinamica

succeselor şi eşecurilor proprii, din comparaţia continuă cu ceilalţi şi din aprecierea grupului –
clasă. Orice elev tinde să-şi menţină statutul şcolar. Între nivelul de aspiraţie şi performanţa
şcolară există o relaţie circulară. Motivaţia poate evolua după o spirală ascendentă dar şi după
una regresivă, în funcţie de sentimentul eficienţei personale. Reuşita într-un domeniu este
condiţionată de aptitudini, iar succesul obţinut sporeşte interesul pentru disciplină, fapt care
aduce o investiţie mare de efort şi concentrare, în măsură să ducă la dezvoltarea aptitudinilor, la
rezultate şi mai bune. Evoluţia acestei motivaţii se înscrie pe o spirală ascendentă: aptitudinile
atrag după ele interesele, iar dezvoltarea intereselor alimentează aptitudinile. În schimb,
insuccesul repetat, frustrarea se înscriu adeseori într-o spirală regresivă; dacă elevul nu reuşeşte
să înţeleagă, să facă faţă cerinţelor, atunci fie că renunţă la efortul de înţelegere, se resemnează –
ceea ce se manifestă prin indiferenţă şi descurajare – fie că se opune de-a dreptul efortului, mai
ales când intervine şi presiunea celor din jur.

Invatarea pe tot parcursul vietii, adica urmarirea obtinerii anumitor cunostiinte in diferite
domenii, atat pentru motive personale cat si profesionale reprezinta cheia catre succes si catre
evolutie din toate punctele de vedere.

Trăind într-o lume care se află intr-o transformare continua,este imposibil sa nu ne

intrebam pana cand si prin ce metode invatam? Un răspuns acceptat de toti membrii societatii
este ca invatarea permanenta nu mai este o facilitate doar a celor din clasele superioare, ci o
conditie necesara tuturor pentru adaptarea la cerintele sociale,profesionale si informationale
mereu in schimbare.Invatarea pe tot parcursul vietii nu numai intensifica incluziunea sociala si
dezvoltarea profesionala, ci si competitivitatea si sansele de angajare.

Însa pentru a putea fi capabil sa inveti in permanenta, trebuie sa ai educatia de baza

pentru a putea dobandi anumite capacitati. Competentele esentiale reprezinta o combinare de
cunostinte si aptitudini necesare pentru reusita si dezvoltarea personala,pentru incluziunea
sociala,cetatenia activa si pentru succesul in activitatea profesionala. Ne aflam intr-o societate
bazata pe acumularea de informatii si sunt de parere ca aceste competente ne asigura o libertate
mai mare de miscare pe piata muncii si ne permit o adaptare mai rapida la schimbarile perpetue
ale unei lumi in care se stabilesc din ce in ce mai multe conexiuni.

In ultimii ani, educatia pe tot parcursul vietii a devenit o prioritate a sistemelor de

invatamant la nivel global. Chiar daca rolul educatiei de baza, formale, ramane esential,
invatarea permanenta, impreuna cu educatia nonformala, vin sa personalizeze si sa dezvolte
aptitudini cat mai aproape de cerintele pietei si societatii, pe de o parte, si priceperea si sufletul
celui care invata, pe de alta parte.

Invatarea pe tot parcursul vietii ia diverse forme, ea desfasurandu-se atat in, cat si in afara
sistemelor traditionale de educatie si formare. Punctul forte al programelor de
invatare permanenta este faptul ca plaseaza responsabilitatea individului in centrul procesului de
invatare.
 De altfel, cele trei concepte formal, informal si nonformal se completeaza reciproc in
cadrul programelor de invatare continua. Pe scurt, daca educatiaformală, oficială, are loc într-o
institutie de învatâmant - scoală, facultate, etc, iar educatia informala reprezinta influentele
spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc. asupra
individului, educatia nonformala vine sa personalizeze si sa dezvolte, acasa, la locul de munca, in
comunitate, si, uneori, chiar la scoala, in afara curriculei oficiale, acele competente, aptitudini,
cunostinte pe care fiecare le simte mai aproape de suflet .

Altfel spus, educatia formala creeaza baza, dupa care aceasta poate fi personalizata prin
educatia non-formala, in timp ce educatia informala este mult mai prezenta decat ambele.

Educația nonformală are loc in afara mediului formal, în afara a ceea ce se întamplă la
scoală, la universitate sau alte programe acreditate de formare. Este flexibila, dar urmareste o
serie de obiective de invatare, fapt ce il motiveaza si il responsabilizeaza pe cel care invata. De
altfel, acesta este implicat in mod direct si activ in procesul de educație nonformală. 

Important este la final sa vedem care este metoda cea mai potrivita pentru fiecare dintre
noi, pentru ca sunt oameni care invata foarte bine daca exista o abordare academica, altii care
invata mai bine daca au posibilitatea sa se exprime, sa fie creativi. Nu cred ca exista o teorie
general valabila care sa spuna: asta-i mai buna, asta-i mai proasta.

Este necesar ca viata profesională să fie privită ca un proces continuu, dublat de învatarea
pe tot parcursul vietii. Această perspectivă este esentială pentru adaptarea la un mediu de lucru
caracterizat prin dinamism si competiție