Pentru a putea aprecia nivelul muzicii româneşti ,raportăm adesea creaţia compozitorilor

noştri la contextul universal al muzicii contemporene.Gândirea teoretică,asemenea muzicii

însăşi,nu poate rezista unei comparaţii pe plan internaţional decât dacă se arată preocupată de
problemele fundamentale ale acestei arte şi încearcă să le rezolve într un mod original.
Maturitatea muzicii româneşti a fost posibilă graţie unor continue eforturi de ridicare de la
pitoresc şi provincial la esenţialitate şi universalitate,cugetarea estetică românească a căpătat
un relief propriu în măsura în care a simţi şi înţelege de a răspunde unor întrebări majore şi de a
o face de pe o poziţie ideologică înaltă,larg cuprinzatoare.Înţelegerea muzicii în general a celei
româneşti îndeosebi,nu putea să nu sufere atâta vreme cât avea ca punct de pornire un
autohtonism mărginit.Gândirea muzicologică românească trebuia să şi formeze deprinderea de
a aprecia orice fenomen în contextul istoriei generale a muzicii confruntându-l cu poziţiile cele
mai avansate.Curajul cu care o pleiadă de muzicieni români,inspirându se din necesităţile
expresive ale epocii noastre, au pornit de la investigarea proceselor în muzică,de la Debussy
până în zilele noastre,a determinat întrega noastră gândire gândire muzicologică,promovarea
unui studiu lucid,a receptivităţii faţă de tot ceea ce reprezintă un progres în ordinea tehnicii
componistice.
Compozitorii contemporani tind să simplifice mijloacele de exprimare, să esenţializeze
structurile sonore pentru a se apropia cât mai mult de natură,ei preferând formele elementare
nedezvoltate cu structuri statice,dar şi organizări complexe,bazate pe repetări sau
amplificării,motivate de dimensiuni temporale.Se apropie de simbolistica structurilor sonore şi
de fenomenele de rezonanţă,dorind a restitui muzicii forţa magică iniţială.În contrast cu
postmoderniştii,ei nu imită formele vechi sau noi,ci caută să redescopere dimensiunea
spirituala a muzicii,fiind puţini interesaţi de tehnicile la modă resping avangarda cu orice preţ.Ei
sunt atraşi de legile matematice,de organizare a limbajului muzical,conferind însă creaţiei
virtuţii morale şi spirituale.Muzica lor poate fi uneori contemplativă,dar este mai obiectivă iar
materialul sonor este foarte important pentru ei.Resping orice intenţii narative sau sugerări de
trăiri,căutând să reliefeze forţa interioară a artei muzicale.Pentru ei muzica este un limbaj firesc
cu ajutorul căruia omul se poate integra în natură,dar şi în armonia cosmică.În acest grup îi
regăsim pe Aurel Stroe,Mihai Moldovan,Ştefan Niculescu,Corneliu Cezar,Liviu Dănceanu,Lucian
Meţianu,Horaţiu Rădulescu,Vlad Oprea.
Ştefan Niculescu s-a născut la 31 iulie 1927 în Moreni,judeţul Dâmboviţa.A fost compozitor
,muzicolog şi profesor universitar.Creaţia sa acoperă numeroase genuri muzicale şi astfel se
înscrie în yona muzicii culte contemporane.Compozitorul a fost preocupat de folclorul muzical
al Extremului Orient ,de heterofonie şi de muzica electronică.Ştefan Niculescu a fost Membru al
Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al Academiei de muzica din Cluj.Obţine în anul 1972
premiul pentru muzicologie al Academiei Franceze şi alte distincţii.Studiază Academia Regală de
Muzică din Bucureşti,însă ulterior s-a reprofilat pe inginerie o scurtă perioadă de timp.
Ştefan Niculescu apare ca o personalitate în acelaşi timp transparentă şi enigmatică.Muzica lui
este clară ,unitară şi luminoasă.Aşezată constant sub semnul seriosului şi sacrului,ea posedă o
gravitate specifică.Principiul „Coincidenţia oppositorum”este la Ştefan Niculescu cupola
concepţiei sale despre muzică,întâlnindu-l pretutindeni:în lucrările simfonice şi în cele
camerale,în macrostructură şi în microstructură,fiind defapt expresia concetrată a aspiraţiei
creatorului către integritate.Blocurile sonore pregnante, alăturate întru o dramaturgie
pulsatorie, creează vaste întinderi expresive cu aspect monolitic.Limbajul muzical folosit de
Ştefan Niculescu se articulează în timp într-o stilistică proprie.Eterofonia face parte din
arsenalul tehnic al acestei muzici,muzica lui Ştefan Niculescu s-ar putea defini mult mai bine
prin termeni de „omofonie”sau armonie decât prin cel de „eterofonie”.Ceea ce au în comun
Ison II,Cantos,Simfonia a II a ,Deisis,Litanii,Undecimum nu este eterofonia,ci gândirea armonică
şi,de aici controlul permanent al dimensiunii verticale în orice fel de structură muzicală,fie ea
monodică,polifonică sau eterofonică.
Exprimarea este întotdeauna în fraze care par să spună exact ceea ce au de spus: cultivă
claritatea,putând fi asociat cu Tudor Vianu.Numeste exact lucrurile,le găseşte expresia într-un
fel care nu mai poate fi clintit,potriveşte sunetele ca şi cuvintele într-un mod superior
impecabil.Nevoia de obiectivitate este fundamentală.O aură a discreţiei,o amabilitate egal
distribuită învăluie întregul său comportament într-un fel domnesc.Muzicile şi cuvintele lui
ascund o energie şi înţelesuri care se ţin ascunse.Un sunet,un cuvânt,o aluzie îţi dau de ştire că
ele pot fi prelungite în alte înţelesuri,că pot fi cheie pentru deschiderea altor încăperi.Muzica lui
Ştefan Niculescu aduce un neaşteptat nou dramatism: al suplicaţiei,al rugăciunii în supliciu.
În muzica lui primează pathos-ul armonic.Chiar şi atunci când focalizează ornamentul,timbrul
sau ritmul,intenţia cuprinderii armonice rămâne pe deplin străvezie.Ştefan Niculescu este un
foarte fin şi complex armonist.Unisonul ca ,, vehicul al mântuirii” discursului muzical constituie
un alt loc,înrădăcinat în tradiţia românească folcloristică şi bizantină.Preluând creator
sistematica unisonului enescian, Ştefan Niculescu îl transformă în pol al gândirii sale.El
adoptă,pe rând funcţii de,, liman”.Cantata a III a , de ,,soclu”(Ison II),de ,,hierofanie”(Simfonia a
II a,Omagiu lui Enescu şi Bartok,de ,,vox Dei’’ în chip de coral (în Invocatio,Deisis,Litanii).