Claire de Lune

Claude Debussy (1862-1918)

Simetria lucrării - analizată din punct de vedere formal, tonal și dinamic

Introducere în arta impresionistă

Impresionismul debuteazǎ în picturǎ ca un curent artistic care nu se extinde pe o arie

temporalǎ prea mare, însǎ ale cǎrui rezonanţe se vor resimţi în cadrul fiecǎrui stil care i-a urmat.
Noutatea lui constǎ în tendinţa din ce în ce mai accentuatǎ de a se dezice de orice reprezentare
fixatǎ în realitate, de a abdica de la idealurile moştenite încǎ din Renaştere, ale cǎrui scopuri erau
pǎstrarea unui raport de o anumitǎ congruenţǎ între planul real şi planul ideal-artistic.

Se vorbeşte în muzica impresionistǎ de dispariţia noţiunii de disonanţǎ, de absenţa

pregătirii şi rezolvării ei, de emanciparea ei în consonanţǎ. Acest lucru este realizat de Debussy
prin întrebuinţarea ciorchinelor de acorduri paralele care antrenează în acest mers cvinte, septime
şi none lipsite de orice obligativitate de rezolvare. În impresionism distincţia consonanţǎ-
disonanţǎ este anihilatǎ prin suprimarea celui de-al doilea termen şi tratarea lui în regim de
consonanţǎ. Nu se urmăresc stridenţele armonice sau crearea unui profil dialectic prin
accentuarea antitezei dintre acestea.

Claude Debussy este un inovator cu sclipiri vizionare. Forma la Debussy este în permanentǎ
prefacere la realizarea căreia participǎ toate celelalte elemente constitutive ale fenomenului
muzical.

1
Forma se fluidizează, culoarea devenind generatoare de formǎ. Ritmul la Debussy este de o
bogăţie incomparabilǎ. Nesfârşita mobilitate a tempoului, întrebuinţarea consecventǎ a valorilor
considerate iraţionale, atacuri incisive, pe de o parte, iar pe de altǎ parte, suprapunerile
poliritmice, formulele ritmice ostinate.

Lucrarea Clair de Lune face parte din Suita Bergamesque , fiind a treia piesă din suită , alături de
Prelude, Menuet, Passepied. Este a treia piesă și practic reprezintă apogeul liric al suitei. A fost
compusă în anul 1890 însă a fost publicată abia în 1905.

Din punct de vedere formal, lucrarea este construită sub forma unui preludiu ( A-B-A+ Coda )
astfel : - măsurile 1-26 secțiunea A

-măsurile 27-50 secțiunea B

-măsurile 51-65 secțiunea A

-măsurile 66-72 Coda

În secțiunea A :

- Lucrarea începe pe acordul tonicii, Re bemol major, tonica nefiind prezentă decât în a
doua parte a măsurii.
- Debussy nu se sfiește să foloseasca intervale mărite - 2+ - sol bemol- la becar.
- Cromatismul este foarte puțin prezent, predominând diatonismul. Și chiar dacă este
diatonic nu dă impresia de stabilitate tonală, din contră, este undeva suspendată.
- Din măsura 15 dă impresia de o nouă temă ,însă este aceeiași modificată, trecută prin
travaliu armonic. Linia melodică este la mâna dreaptă în timp ce mâna stângă susține
armonia.

2
În secțiunea B :

- Material tematic nou, schimbându-se acompaniamentul prin introducerea arpegiilor la

mâna stângă, mâna dreaptă având melodia.
- În măsura 36- se modulează în Mi major.
- Măsura 37 – linia melodică este ascunsă în grupul ritmic aflat la mâna stângă.
- Măsura 43- se revine la tonalitatea inițială, iar în măsura 47 tema revine la mâna dreaptă.

În secțiunea A :

- Folosește din nou arpegiul ce susține melodia, iar nota fa este pedală de susținere, în timp
ce re bemol lipsește total ce duce din nou la ambiguitate tonală.
- Măsura 55- se revine clar la tonalitatea inițială.

Coda :

- Măsura 66- arpegiile sunt preluate din secțiunea B.

- Măsura 71 aduce suspans prin folosirea acordului în si bemol minor, iar final să termine
în Re bemol major.

Simetria formală reiese din numărul destul de apropiat de măsuri ale fiecărei secțiuni : A- 26
măsuri, B- 24 măsuri , A+Coda- 22 măsuri.

Din punct de vedere tonal lucrarea este foarte subtilă, conține un singur moment de modulație în
Mi major ca apoi să revina în tonalitatea de început.Nu se produc schimbări mari de expresivitate
sau modulații ascunse. Totul este destul de clar , Debussy mizând pe simplitate, din punct de
vedere tonal .

Simetria în lucrările lui Debussy este binecunoscută, știindu- se de obsesia și curiozitatea ce

acesta a dezvoltat-o pentru secțiunea de aur ( Numărul lui Fibonacci).Așadar susțin că și în
lucrarea Clair de Lune există o simetrie din punct de vedere al formei și voi demonstra acest
lucru printr-un calcul simplu. Numărul total de măsuri ale lucrării , adică 72, se împarte la 42, ce
reprezintă numărul măsurii de unde se revine la tonalitatea inițială și anume Re bemol major.

3
Din împărțire rezultă numărul 1,714, ceea ce înseamnă că numărul de aur este prezent în lucrare
(numărul de aur este reprezentat de cifrele 1, 618083).

Am constatat totuși o simetrie a măsurilor ce va reieși din Fig.1  :

Fig.1

4
Structura dinamică este și ea destul de cuminte (Fig.2), predominând piano si pianissimo iar
planul dinamic se pliază perfect pe simetria tonală a lucrării rezultând o comuniune de simetrii.

Fig.2