Aspecte ale educației muzicale

și dezvoltarea creației simfonice vieneze

în Clasicismul muzical
 Apariția simfoniei și sonatei moderne
Criza muzicii în secolul al XVIII-lea a dus la crearea unor genuri noi, ca, de pildă,
opera bufă, comică, singspielul, expresie a formării culturii burgheze. Conform concepțiilor
estetice, care pretindeau o artă mare, puternică, realistă, asistăm la procesul democratizării
operei și la dezvoltarea muzicii instrumentale, care se orientează spre forma simfoniei şi a
sonatei.

Deşi în secolele al XVII-lea si al XVIII-lea publicul este pasionat de operă, în jurul

căreia se dezbat cele mai importante probleme, totuşi muzicienii sunt nevoiți de multe ori să-
şi ducă existența în afara operei, ocupându-se de muzica instrumentală. Compozitorii se
străduiesc să dezvolte anumite teme, să obțină culori de timbru, efecte armonice, ritmice, să
întruchipeze prin muzică idealuri, sentimente care exprima atitudinea compozitorului față de
viață.

Inovația compozitorilor din secolul al XVIII-lea, constă în special în a reda într-un

fel propriu, nou, trăsăturile obiective ale lumii înconjurătoare, adică, de a întruchipa în
imagini muzicale trăsăturile fenomenelor care apăreau în viața socială. Astfel se va produce
înnoirea mijloacelor de expresie muzicală, dezvoltarea formelor existente sau crearea altora
noi. În sensul acesta, evoluția sonatei și a simfoniei clasice apare ca o consecință a unui
proces dialectic de dezvoltare a raportului dintre conținut și forma muzicală.

Dezvoltarea simfonismului în secolul al XVIII-lea înseamnă sintetizarea succeselor

obținute în diferitele genuri instrumentale, succese legate de diferitele şcoli de muzică:
italiană, franceză, germană, cehă. Dezvoltarea artei în stil mare, destinată unui public larg, are
un rol important social-politic. La Paris iau naştere prin 1725 aşa-numitele ,,concerte
spirituale", iar în 1770 ,,concertele de amatori". La Leipzig iau ființă ,,marile concerte"
(1743), ca și la Hamburg, Dresda și Londra, unde se dezvoltă o însemnată viață de concerte.
În acest timp ne sunt cunoscute ansambluri de orchestră la diferite curți (Berlin, Mannheim,
Viena), care le depăşesc cu mult pe cele existente în secolul al XVII-lea. Pe de altă parte,
dezvoltarea muzicii sonato-simfonice era în funcție și de progresul instrumentelor şi de stilul
de execuție. Apar pianofortele, care vor înlătura clavecinul. Se selecționează instrumentele,
precizându-se şi funcțiile lor în orchestră.1

1
Gheorghe, Merișescu, Istoria muzicii universale, vol. 1, Editura didactică și pedagogică, București, 1964.
p.160.

2
 Muzica instrumentală italiană
Primul loc în dezvoltarea formelor sonato-simfonice îl ocupă uvertura italiană,
muzica de ansamblu și literatura pentru vioară. În uvertura de operă italiană s-au definitivat
contururile părților ciclice, ca și cele ale allegro-ului de sonată. Promotorii acestor schimbări
au fost în speciali reprezentanții scolii napolitane. Treptat, uvertura-simfonie va preceda
opera, căpătând o importanță independentă, devenind astfel o piesă exclusiv instrumentală,
alcătuită din 3 părți: repede-lent-repede.

Estetica perioadei post-bachiene este dominată de Domenico Scarlatti (1685-1757).

După melodicitatea germană, el impune melodicitatea și idealul sonor italian, în cadrul
virtuozității claveciniştilor. Pe de altă parte, el pune bazele formei părților în sonată.

Un alt pionier al muzicii instrumentale este Giovanni Battista Pergolesi (1710-1736),

cunoscut mai ales pentru operele sale. De numele lui se leagă introducerea allegro-ului
cantabil, adică melodia uşoară în tempo ridicat. Giovanni Battista Sammartini (1700-1775),
îşi aduce contribuția la formarea bazelor simfoniei clasice. Prima parte a simfoniilor poartă
deja semnele formei de sonată, având două teme. Chiar dacă acestea nu contrastează şi nu
sunt clar conturate, se poate totuşi observa existența expoziției, a dezvoltării şi a reprizei, deci
împărțirea în trei părți a formei de sonată.

Școala Berlineză
Denumirea de ,,școală" i se potriveste cel mai bine Berlinului, pentru că în secolul
XVIII, în acest oraș, au apărut foarte multe manuale, lucrări teoretice și practice. Istoricul şi
muzicianul Charles Burney (1726-1814) care a cutreierat toate centrele muzicale ale Europei,
afirma că în materie de muzică, Berlinul oferă mai mulți teoreticieni decât practicieni.

Carl Philipp Emanuel Bach (1714-1788), își desfășoară activitatea în Berlin, la

curtea lui Frederich cel Mare, apoi în Hamburg. Stilul său componistic se caracterizează prin
structuri omofonice. În lucrările sale, elementele italiene se amestecă cu stilul galant german,
drept pentru care tonul general este mai închis. Cele mai importante lucrări le-a scris pentru
clavecin iar în sonatele lui apar deja toate elementele constructive ale gândirii clasice:
contrastul tematic, expoziția, dezvoltarea repriza, delimitarea clară, astfel sonatele fiind

3
cuprinse în trei părți. Mai puțin important, dar nu de neglijat, este Willhelm Friedemann Bach
(1710-1784) care a activat în mai multe orașe germane. Muzica lui are un caracter omofonic
îmbinat cu elemente romantice.

Școala de la Mannheim
Peste tot în Europa suntem, martorii transformării și înnoiri muzicii. Compozitorii
celei de-a doua treimi a secolului XVIII, sunt cei care construiesc o punte între barocul
preclasic și clasicismul vienez. Un rol important în această construcție îl joacă oraşul german
Mannheim. Curtea regală posedă un ansamblu muzical foarte bine pus la punct. Mai sus
amintitul Charles Burney, aduce elogii disciplinei acestui ansamblu, în care chiar şi Mozart
dorea să ocupe un loc. Efectivul formației era destul de numeros iar scara dinamică utilizată
era demnă de menționat. Poate chiar aici urmaşul dinamicii baroce, îşi intră în drepturi,
apărând tot mai des între portativele compozitorilor în două chipuri si denumiri: crescendo și
descrescendo.

Aceste rezultate se leagă de numele mai multor compozitori care activau la

Mannheim: Franz Xaver Richter (1709-1789), Ignaz Holzbauer (1711-1783) Anton Filtz
(1730-1760), Christian Cannabich (1731-1798), Franz Beck (1734-1809), precum şi cei doi
fii ai lui Stamitz Karl (1745-1801) şi Anton (1750-1809). Genul lor preferat este simfonia iar
în cadrul acesteia, prima parte a simfoniei se prezintă în forma de sonată.

Oraşul imperial este dominat de opera şi muzica instrumentală italiană, însă, prin
intermediul culturii cehe şi a Şcolii din Mannheim, se înrădăcinează curentul nord-german
înnoitor. Principalii reprezentanți ai acestuia sunt Georg Reutter (1708-1772), Georg
Christoph Wagenseil (1715-1777) și Georg Matthias Monn (1717-1750). Simfoniile și
formele lor de sonată prezintă aceleaşi caracteristici ca şi cele ale compozitorilor din
Mannheim. Este foarte probabil ca Joseph Haydn să se fi inspirat de la ei.

Fiind autodidact, acesta nu a avut posibilitatea de a călători în străinătate pentru

studii şi în aceste condiții trebuia să se rezume la ceea ce a auzit la Viena. Chiar dacă nu
aparține nici unei scolii menționate în această lucrare, reforma în operă se leagă de numele lui
Christoph Willibald Gluck (1714-1787), prin opera ,,Orfeu" compusă în anul 1762. Gluck s-a
pregătit mult pentru această operă aducătoare de inovații. Înainte de ,,Orfeu" compune dansul

4
dramatic ,,Don Juan" în care apar deja câteva principii ale reformei: sublinierea forței
expresive a textului și expresivitatea dramatică a muzici, încetarea dominației exclusivă a
ariilor da capo, uvertura instrumentală este parte componentă a operei, rolul corului este
foarte important, orchestra capătă rol dramatic, dansul şi pantomima sunt părți integrate ale
acțiunii.

Școala franceză
Muzica instrumentală franceză din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din
aceleaşi cauze generale, s-a îndreptat tot spre simfonism. Dar nici simfonismul francez nu s-a
dezvoltat în afara diverselor curente, căci compozitorii francezi, mulți studiind în Italia, s-au
lăsat influențați de Corelli si Vivaldi, ducând cu ei învățăturile maeştrilor italieni.

Amintim aici pe violonistul francez Jean-Marie Leclair (1697-1764), care a studiat

timbrele în Italia. Influența muzicii italiene a pătruns mai cu seamă prin compozitorii italieni
care au trăit un timp în Franța, influențând creația compozitorilor autohtoni. În dezvoltarea
simfonismului francez, un rol important l-au avut Johann Schobert (1720-1767) şi în special
François Joseph Gossec (1734-1829), a căror creații s-au ridicat deasupra producțiilor
distractive ale timpului.

Caracterele stilistice ale clasicismului

Clasicismul este un fenomen estetic şi ideologic care apare în secolul al XVIII-lea,
în cea de a doua jumătate mai întâi în Franța, ca o consecință a contradicțiilor pe plan social
şi ideologic şi care se manifestă în artă prin tendința spre simplitate, claritate, logică şi
echilibru în tratarea unor teme cu un adânc conținut uman general-valabil.

Prin specificul său, clasicismul nu este absolut de marcă franceză, căci îl găsim
manifestându-se aproape în toate țările Europei. Însă nicăieri nu s-a manifestat cu atâta putere
şi relief ca în Franța datorită condițiilor create în perioada prerevoluționară.

5
 În celelalte țări, mai spre estul Europei, Prusia, Austria, Rusia, Clasicismul apare cu o
oarecare întârziere. În Prusia şi Austria, stilul rococo pornit la curtea lui Ludovic al XIV-lea
prelungindu-se până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, chiar după afirmarea clasicismului.2

Elementele principale ale muzici precum: melodia, ritmul și armonia au avut de

suferit anumite transformări, astfel, melodia clasică va deveni spontană, sinceră, clară, de o
proporționalitate desăvârșită, alimentată de un ritm ordonat, în care figurile ritmice, formează
unități simetrice ritmice de o mare perfecțiune.3

Mai jos vă este prezentat un exemplu de melodie în care ritmul formează unități
metrice foarte ordonate:

Franz Joseph Haydn (1732-1809) avea să realizeze pentru întâia oară o astfel de
îmbinare pe tărâmul muzicii simfonice şi de cameră, care-i dă dreptul de a fi socotit ca
părinte al simfonismului dar mai ales al cvartetului vienez. ,,De la el în linie ascendentă vor
apărea pe orizontul vieții sociale şi artistice figurile geniale ale lui Mozart, Beethoven,
Schubert şi alții, care vor desăvârşi acțiunea întreprinsă de el în procesul de dezvoltare al
formelor sonato-simfonice.”4

În domeniul simfoniei, Haydn a lucrat peste 40 de ani, compunând un număr mare de

simfonii, dintre care cunoaștem 104. Analizând simfoniile, atât din punct de vedere al formei
cât și al conținutului observăm marea varietate a mijloacelor de expresie, grija de a nu se
repeta. Stilul său matur se deosebește de cel de la Mannheim printr-un limbaj popular foarte
clar, idei foarte bine conturate, prezentând o putere de generalizare a imaginilor artistice.
Printre cele mai de seamă se fac cunoscute simfoniile: Surpriza, Vânătoarea, Simfonia
Roxelan, Simfoniile a VI-a, a VII-a, a VIII-a cât și Simfonia nr. 104.

2
George, Oprescu, Manual de istoria artei, vol III, Clasicismul și romantismul, Editura Universul, 1945. P. 12-
13.
3
Gheorghe, Merișescu, op. cit., p. 167.
4
Ibidem, p. 168.

6
 Cele două personalități care au reuşit să realizeze cele mai desăvârşite modele ale artei
muzicale şi a căror valoare artistică s-a păstrat până astăzi au fost Haydn şi Mozart. Şi unul, şi
altul au evoluat paralel cu ideile timpului, însă, în comparație cu Haydn, Mozart a fost o altă
individualitate, iar modul cum a reacționat față de mediul înconjurător şi față de societate de
asemenea a fost diferit. Mozart aparține unei generații mai tinere decât Haydn şi, până la el,
în estetica germană a secolului al XVIII-lea s-au frământat permanent problemele artei
autohtone sub influența ideilor naționale burghezo-democratice.

Punctul de greutate în creația lui Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) îl constituie

opera. În opera adevărată, în muzica teatrală, scenică de operă, Primele opere până la
Idomeneo (1780) pot fi considerate ca aparținând unei perioade de pregătire de acumulare a
meşteşugului, a diferitelor genuri şi şcoli care s-au contopit în stilul său. În primii 12 ani a
scris în diferite genuri dramatice: opere bufe: La finta semplice și La finta giardiniera; opere
seria Mitridate și Lucia Silla; pastorale: Ascanio in Alba, Il re pastore și singspielul Bastien
und Bastienne, pe texte italiene și germane. Operele care i-au adus gloria de mare muzician
sunt: Idomeneo, Răpirea din serai, Nunta lui Figaro, Don Juan, Cosi fan tutte, La clemenza
di Tito şi Flautul fermecat.5

5
Ioana, Ștefănescu, O istorie a muzicii universale, vol. II, de la Bach la Beethoven, Editura Fundației culturale
române, București, 1996, p. 213.

7
 Clasicismul muzical vienez, strălucit reprezentat prin cei doi mari compozitori,
Haydn şi Mozart, va înregistra o nouă etapă, prin Ludwig van Beethoven (1770-1827), pe
drumul celor mai înaintate idei democratice în muzică. Apariția lui Beethoven coincide cu
perioada marilor frământări revoluționare, care a zguduit de la un capăt la altul întreaga
ordine socială a Europei. Marea artă beethoveniană, cu umanismul de care este străbătută,
constituie o sinteză pe plan muzical avântului revoluționar de care erau animate masele, a
năzuințelor și aspirațiilor epocii sale.6

Creația lui Beethoven, născută și formată într-o perioadă socială grea, marcată de
ideile revoluției, deschide perspectivele largi ale viitorului şi influențează întreaga activitate
creatoare a compozitorilor din secolul al XIX-lea.

Sprijinindu-se pe tradițiile bogate ale muzicii germane, Beethoven lărgește orizontul

viziunii sale artistice, cuprinzând sentimentele care sunt proprii întregii omeniri, sentimente
de libertate, egalitate, fraternitate şi demnitate umană.

Beethoven a iubit viața, omul și natura iar ,,de aceea, ideile despre prezent,
înfățișarea viitorului au căpătat în creația lui, un caracter activ, răsunând ca o chemare spre
luptă, pătrunsă de un patos eroic și de un optimism nezdruncinat”.7

Muzica lui Beethoven se caracterizează în primul rând prin legătura strânsă cu

cântecul popular german, care devenise materialul limbajului său muzical. Temele populare
sunt prezente în lucrările pentru pian, în muzica de cameră, în muzica simfonică. El valorifică
cu o pricepere rar întâlnită toate resursele ritmico-melodice, dezvoltând forța latentă care zace
în bogăția cântecului popular. Pentru a fi înțeles de milioane de oameni cărora voia să le
apropie muzica, Beethoven s-a adresat geniului creator al poporului, şi aceasta cu atât mai
mult cu cât poporul cu luptele, suferințele și bucuriile lui, stă în centrul preocupărilor sale.

Natura intonațională a temelor beethoveniene se află într-o formă ascunsă în

semnalele de trompetă, în cântecele ostăşeşti, care înfloriseră într-o perioadă de necontenite
războaie, în intonația imnurilor, fie de victorie, fie funebre, marşuri de câmp şi alte variante
ale acestui gen, în care erau cuprinse sentimentele poporului. La baza unor lucrări ca, de

6
Ibidem, p. 200.
7
V. Galațkaia, Literatura muzicală a țărilor din Europa de Apus-Beethoven, București, 1955, trad. text
dactilografiat.

8
pildă, Simfonia av V-a, în prima mişcare din Simfonia a VII-a, stau motive scurte, chiar dintr-
o singură măsură, dar în care este concentrată o energie inepuizabilă, revărsată de-a lungul
amplelor dezvoltări. Marşul funebru îl găsim în Eroica, în Sonata op. 26, în la bemol major.

Ritmurile de dans au căpătat o nouă expresie în Simfonia a VII-a, în finalul sonatei

Aurora, creând tablouri ample ale vieții. De asemenea, scherzourile din simfoniile sale se
bazează pe transformarea ritmici de dans în atmosfera de veselie populară. Alături de
cântecul german, în creația lui Beethoven descoperim cu uşurință melodii din muzica altor
popoare, pe care le-a preluat în mod creator. Astfel în cvartetele Razumovski, el foloseşte
melodii ruseşti, iar în altele se pot identifica melodii maghiare, scoțiene sau slovace.

Continuarea şi dezvoltarea tradițiilor clasice constituie o altă trăsătură a muzicii lui

Beethoven. Rădăcinile artei sale sunt înfipte adânc în tradițiile progresiste ale muzicii lui
Bach, Haendel, Gluck şi Mozart, ale căror opere le-a studiat şi le-a asimilat într-un spirit nou,
în condiții sociale deosebite.

9
 Bibliografie

Ioana, Ștefănescu, O istorie a muzicii universale, vol. II, de la Bach la Beethoven,

Editura Fundației culturale române, București, 1996.

Gheorghe, Merișescu, Istoria muzicii universale, vol. 1, Editura didactică și

pedagogică, București, 1964.

George, Oprescu, Manual de istoria artei, vol III, Clasicismul și romantismul,

Editura Universul, 1945.

V. Galațkaia, Literatura muzicală a țărilor din Europa de Apus-Beethoven,

București, 1955.

10