Romantismul

“Romantismul este frumuseţe fără limite

- frumuseţea infinită.”
JEAN PAUL

Romantismul apare la intersecţia celor două veacuri al XVIII-lea şi al XIX-

lea, după înfrângerea revoluţiei burgheze din 1789 şi exilarea lui Napoleon.
Romantismul este de la începuturile sale un curent literar care, punând în centrul
operei de artă destăinuirile sufletului omenesc, creează o ambianţă favorabilă
muzicii.
Apărut la hotarul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, curentul romantic a
izbucnit ca o flacără din dezamăgirea urmărilor Revoluţiei franceze şi a revenirii
absolutismului în Europa. Spiritele liberale şi-au pierdut toate speranţele.
Menţinerea inegalităţilor a adâncit deziluzia şi nemulţumirea artiştilor,
determinând uneori renunţarea la luptă şi refugierea în zone depărtate de lumea
înconjurătoare. Frământările sociale, generate în Franţa de Revoluţie, de Imperiul
lui Napoleon, de restauraţia Burbonilor, de Revoluţia cu monarhia din iulie, iar în
Europa de campaniile napoleoniene, de răsturnarea lui Napoleon şi a rudelor sale
de pe tronurile improvizate, apoi de represiunea revoluţiilor din 1848, toate aceste
evenimente au semănat neliniştea şi accentuat revolta romanticilor.

Literatura cultivată de mari scriitori, filozofi şi poeţi (P.S.Shelley, J.Keats,

Lord Byron în Anglia; F.V.Schelling, Herder, Lessing, Goethe, Schiller în
Germania; Rousseau, Chateaubriand, Victor Hugo în Franţa) are o influenţă aparte
în dezvoltarea muzicii clasice. Legătura muzicii romantice cu literatura se
concretizează în primul rând, într-un fond emoţional comun. Muzica cultiva
destăinuirea sentimentelor intime, iubirea, visul şi melancolia, pesimismul,
pasiunea şi confidenţa. Compozitorul iubeşte natura, una din temele preferate ale
operelor sale. Îl atrag peisajele pitoreşti şi sălbatice, coloritul ţinuturilor
îndepărtate, legendele vechi cu lumea lor poetică, spiritul fantastic al poeziei
medievale, lumea creaţiei populare.
Societatea capitalistă nu ţine cont de potenţa creatoare a artistului, de esenţa
muncii sale artistice. Conţinutul nou al muzicii atrage după sine modificări
substanţiale în domeniul formelor şi al mijloacelor de expresie.

1
 Goethe spunea despre noua literatură că "subiectele au căpătat amploare şi
varietate, formă-libertate".
Procesul de organizare a formelor muzicale este desăvârşită de clasici în
frunte cu Beethoven, care încheie această îndelungată operă de cizelare şi care în
acelaşi timp este primul, care îşi permite evadări din tiparele riguroase prestabilite.
Romanticii nu au rupt total cu trecutul, cu cuceririle şi bogăţia artei clasice. Pe
lângă formele miniaturale create de ei, au preluat şi formele clasice, simfonia,
concertul instrumental, suita, uvertura, pe care le-au amplificat şi modificat potrivit
conţinutului nou al vieţii.
Apar forme noi şi maleabile: poemul simfonic este marea cucerire a muzicii
romantice. Balada, fantezia, opera feerică sau lirică, uvertura şi simfonia cu
program, poemul simfonic - forme mai mari - sunt lipsite de un cadru fix. Formele
miniaturale: impromptu-ul, studiul, nocturn şi liedul sunt genuri tipice ale
romantismului.
În toate aceste genuri care înfloresc acum, legătura cu literatura este
implicată. Dezvoltarea muzicii cu program constituie una dintre cele mai mari
realizări ale sec. XIX-lea. Prin titlul ales sau prin formularea scrisă a unui program
literar, compozitorii îşi asumă răspunderea transpunerii lui muzicale; crezul fiind
ca astfel se oglindesc mai bine idealurile artistice şi sociale şi în acest fel pot
influenţa mai bine conştiinţa meselor. Ţelul operei noi a fost de a realiza o mai
strânsă legătură organică între text şi muzică; poezia şi muzica să se fuzioneze şi să
se închege într-un spectacol dramatic unitar. Limbajul muzical prin mijloacele de
expresie s-a îmbogăţit într-o măsură necunoscută până atunci. Melodia se
caracterizează atât în sens orizontal cât şi vertical prin extensiune spaţială (care
vizează melodia infinită la Wagner). Melodia romantică se înfăţişează din ce în ce
mai rar în tipul acordic, foarte frecvent la clasici. Schema simplă a melodiei
provenite din acord, se umple cu liniile ondulate ale unor ornamentări din ce în ce
mai rafinate. Un rol de seamă în schimbarea structurii melodiei îl joaca şi
pătrunderea cântecului popular, a intonaţiilor şi ritmurilor folclorice în muzica
cultă.
De la claritatea diatonică a limbajului muzical clasic (cu melodia acordică,
care se desfăşura în jurul tonicii) se trece la o abundenţă cromatică. Creşterea
instabilităţii tonale se realizează prin modulaţiile neaşteptate, bruşte, în tonalităţile
depărtate, alternarea modului major cu cel minor, prin frecvenţa utilizare a
modulaţiilor trecătoare.

2
 Frazele asimetrice, alcătuite din măsuri impare, variaţiile de măsuri, care
determină şi succesiuni speciale ale accentelor, dau discursului muzical mai multă
vivacitate, o pulsaţie plină de diversitate. Armonia se dezvoltă, îmbogăţindu-se
substanţial, prin suprapunerea mai multor sisteme tonale. Pe lângă armonia
funcţională a sistemului major-minor, este folosită armonia modală izvorâtă din
creaţia populară. De la diatonismul celor şapte sunete se ajunge la utilizarea
cromatică a tuturor celor doisprezece sunete, însă ierarhia tonicii, în jurul căreia
polarizează toate celelalte, rămâne în vigoare.
Utilizarea polifoniei are o mare întrebuinţare, mai ales după intensificarea
cultului pentru arta barocului, descoperită prin creaţia lui Bach. Evoluţia tehnicii
instrumentale (prin perfecţionarea tehnicii de construire a instrumentelor) şi
desemnarea virtuozităţii solistice ca element principal al vieţii muzicale, permit o
folosire mai bogată a aparatului orchestral.
Orchestra se îmbogăţeşte cu noi instrumente: cornul englez, tubele
wagneriene, harpa (H.Berlioz), celesta(GLINKA, Mihai Ivanovici), astfel
devenindu-se mai amplă, mai colorată.
Registrele se întind de la registrul înalt al piculinei până la sunetele profunde
ale contrafagotului. Prin agogica şi dinamică bogată se obţin efecte sonore
deosebite. Preocuparea compozitorilor pentru timbrurile individuale ale
instrumentelor devine mai profundă. Se încearcă o îmbinare între melodie şi
timbrul sonor care-i convine cel mai bine. Unii compozitori îşi percep melodiile
pentru anumite instrumente.
Contrastele tematice, dialogurile între teme, dezvoltate cu precădere de
clasici, acum se desfăşoară şi pe plan timbral. Timbrurile diferite pot să sugereze
nuanţe afective specifice (cornul-expresia distanţei în spaţiu şi timp), însă sunt
exploatate nu numai specificul timbrului unui anumit instrument ci şi ştiinţa a
aliajelor sonore.
Pentru caracterizarea personajelor se folosesc uneori teme muzicale
specifice, care revin pe parcursul operei muzicale. Se foloseşte procedeul "motivul
conducător" (Berlioz,Liszt), pe care Wagner amplificat în operele sale ("lait-
motiv"). Pe planul agogicii şi dinamicii se obţin efecte deosebite. Elasticitatea
tempourilor, contrastele dinamice extrem de puternice se gradează de la cinci
pianissimo până la cinci fortissimo. Compozitorii încep să noteze pretenţiile lor
legate de exactitatea şi varietatea interpretării.

3
 Marele critic de artă George Călinescu sintetizează cu caracteristica sa
plasticitate şi forţă de sinteză şi generalizare câteva dintre distincţiile curente
clasic-romantic. Astfel, este de relevat „interesul pentru tipurile eterne“ şi
„viziunea caracterologică despre lume“, iar de aici o anumită „formă sufletească
unică“ pe care o promovează viziunea clasică, faţă de care romanticul este „subom
ori supraom, înger sau demon.“ „Clasicul şi romanticul sunt [termeni]… unul
promovând înţelepciunea, celălalt bogăţia vieţii.“ Interesante sunt extensiile
proiectate de Călinescu asupra situării atitudinii critice: „Critica clasică aplică
regulile, examinează în ce măsură a fost imitat modelul; critica romanticului e în
căutarea inefabilului personal, a biograficului“ sau a manifestării sentimentului
religios: „În materie religioasă, clasicul e respectuos (fără fervenţă) faţă de zei, e
catolic. Romanticul este sau ateu, sau mistic şi inchizitorial.“ Concluzionarea
călinesciană a acestui „exerciţiu antinomic“ este extrem de clară: „Extremele, cum
vedem, sunt ale romanticului, iar mijlocul e al clasicului.“
Johannes Brahms
(n. 7 mai 1833, Hamburg - d. 3 aprilie 1897, Viena)

A fost un compozitor romantic german, care a trăit cea mai mare parte a
vieții sale în Austria, la Viena.

Brahms a fost considerat de către mulți „succesorul” lui Beethoven, iar

prima sa simfonie a fost descrisă de Hans von Bülow drept a zecea a lui Beethoven
(supranume folosit și astăzi).

4
 Stilul său – foarte unitar și personal – își are rădăcinile în arta clasică și
preclasică, iar formele și genurile muzicale abordate de el sunt cele moștenite de la
Johann Sebastian Bach, Georg Friedrick Händel, Wolfgang Amadeus Mozart și
Ludwig van Beethoven, anacronism posibil pentru epoca sa dominantă de
romantism și de programatism.

Tatăl său, care i-a dat primele lecții de muzică, era contrabasist. Brahms s-a
remarcat la pian și ajuta la suplimentarea venitului relativ scăzut al familiei, prin
interpretări în restaurante și teatre, precum și prin oferirea de lecții de pian. Deși
povestea larg-cunoscută este că Brahms a trebuit să cânte la pian prin baruri și
bordeluri, studii recente, precum cele ale lui Kurt Hoffman, sugerează că acest fapt
este probabil incorect. Într-o perioadă, el a învățat și violoncelul, deși progresul său
a fost întrerupt odată cu sustragerea instrumentului chiar de către profesorul său.

Brahms a compus un număr de opere importante pentru orchestră, inclusiv

patru simfonii, două concerte pentru pian, un concert pentru vioară, un dublu
concert pentru vioară și violoncel și ampla lucrare orală Un recviem german (Ein
deutsches Requiem). Ultimul dintre acestea se remarcă prin a nu fi un recviem
tradițional, liturgic (Missa pro defunctis), ci un ansamblu de texte pe care Brahms
le-a ales din Biblia lui Luther. De asemenea, Brahms a fost un compozitor prolific
în forma temă cu variațiuni, compunând remarcabilele Variațiuni și Fugă după o
temă de Händel , Variațiunile Paganini și Variațiuni după o temă de Joseph
Haydn, alături de cicluri mai puțin cunoscute de alte variațiuni.

De asemenea, Brahms a compus și un mare număr de lucrări pentru

ansambluri mici. Multele lucrări de muzică de cameră formează o parte din nucleul
acestui repertoriu, aidoma muzicii sale pentru pian solo. Brahms este considerat
drept fiind printre cei mai mari compozitori de lieduri, aparținându-i un număr de
aproape 200. A compus și un ciclu de preludii corale pentru orgă cu puțin timp
înainte de moartea sa, care au devenit astăzi o parte importantă din repertoriul
standard al orgii.

Brahms nu a compus niciodată vreo operă, nici nu s-a folosit vreodată de

forma de poem simfonic caracteristică secolului al XIX-lea. Brahms era un adept
înverșunat al muzicii absolute – muzică ce nu se bazează pe o scenă concretă sau
narativă precum în cazul unui poem simfonic.

5
 Anton Bruckner
(n. 4 septembrie 1824 Ansfelden, Austria - d. 11 octombrie 1896, Viena)

A fost un compozitor și organist austriac cel mai bine cunoscut pentru

simfoniile, misele și motetele sale. Creațiile sale sunt considerate emblematice ale
etapei finale a romantismului austro-german, datorită limbajului lor armonios
bogat și caracterului puternic polifonic. Compozițiile lui Bruckner au contribuit la
definirea radicalismului muzical contemporan, datorită disonanțelor lor, a
modulațiilor nepregătite și a armoniilor.

Strămoșii familiei lui Bruckner erau fermieri și meșteșugari; istoria lor poate
fi urmărită până în secolul al XVI-lea. Ei locuiau lângă un pod de la sud de
Sindelburg, ceea ce a dus la numirea lor "Pruckhner an der Pruckhen" (podari peste
pod). Bunicul lui Bruckner a fost numit profesor la școală din Ansfelden în 1776;
această poziție a fost moștenită de tatăl lui Bruckner, Anton Bruckner senior, în
1823. A fost un profesor slab plătit, dar bine respectat în mediul rural. Muzica
făcea parte din curriculumul școlar, iar tatăl lui Bruckner a fost primul său profesor
de muzică. Bruckner a învățat să cânte la orgă devreme când era un copil. Intră la
școală la vârsta de 6 ani, s-a dovedit a fi un elev eminent urmând sa fie promovat
într-o clasă superioară, mai devreme. În timpul studiului, Bruckner îl ajută pe tatăl
său în pregătirea celorlalți copii. După ce Bruckner a primit confirmarea, în 1833
tatăl lui l-a trimis la o altă școală din Hörsching. Directorul școlii, Johann Baptist ,
a fost un entuziast de muzică și un organist respectat. Aici, Bruckner și-a terminat

6
educația școlară și a învățat să cânte excelent la orgă. În jurul anului 1835,
Bruckner și-a scris prima compoziție, un Pange Lingua(imn latin medival ale
bisericii Romano-Catolic) - una dintre compozițiile pe care le-a revizuit la sfârșitul
vieții sale. Când tatăl său s-a îmbolnăvit, Anton s-a întors la Ansfelden pentru al
ajuta în munca sa.

Bruckner a compus unsprezece simfonii, prima simfonia în F minor în 1863,

ultima simfonia neterminată nr. 9 în D minor în 1893-1896. Bruckner a fost un om
devotat credincios și a compus numeroase lucrări sacre. A scris un Te Deum
(fragment melodic inițial al ultimelor versete din Pange Lingua), cinci psalmi
(inclusiv Psalmul 150 în anii 1890), o cantată festivă, Magnificat(cântec de slavă
care debutează cu acest cuvânt de la care și-a luat numele), aproximativ patruzeci
de motete (dintre care opt ale lui Tantum Ergo și trei ale lui Christus Factus Est și
Ave Maria) și cel puțin șapte mise.

Gustav Mahler
(n. 7 iulie 1860, Cehia- d. 18 mai 1911, Viena)

A fost un compozitor austriac al romanticului târziu și unul dintre cei mai

importanți dirijori ai generației sale. S-a născut în satul Kalischt, Boemia, Imperiul
Austriac, astăzi Kaliště, Republica Cehă. Familia s-a mutat apoi în Iglau (astăzi
Jihlava), unde Mahler a crescut.

7
 Născut în condiții umile, Mahler a demonstrat abilități muzicale de la o
vârstă fragedă. După ce a absolvit Conservatorul din Viena în 1878, a avut o
succesiune de posturi de dirijor, care i-au mărit reputația în rândul instituțiilor
europene de operă, culminând cu obținerea postului de director al Operei de Stat
din Viena, în 1897. În timpul celor zece ani petrecuți la Viena, Mahler - care s-a
convertit de la iudaism la catolicism pentru a-și asigura postul - a fost frecvent
victima presei antisemite. Cu toate acestea, producțiile sale inovatoare și insistența
pentru interpretare la cele mai înalte standarde l-au făcut unul dintre cei mai
importanți dirijori de operă, în special al operelor lui Wagner și Mozart. Spre
sfârșitul vieții sale, a fost pentru scurt timp directorul Operei Metropolitane din
New York și al Filarmonicii din New York.
Creația lui Mahler este relativ redusă cantitativ, deoarece Mahler își câștiga
existența ca dirijor, compoziția fiind o activitate din timpul liber. Totuși, acorda
compoziției cât de mult timp putea, rezervând vacanțele de vară pentru perioade de
intensă concentrare creativă. În afară de primele sale lucrări, cum ar fi o parte
dintr-un cvintet de pian compus în perioada în care era student la Viena, lucările lui
Mahler sunt compuse pentru orchestre mari, coruri simfonice și soliști de operă.
Majoritatea dintre cele 12 lucrări simfonice ale sale sunt la scară foarte mare,
adeseori folosind soliști vocali sau coruri pentru a îmbogăți orchestra foarte mare.
Aceste lucrări erau adesea controversate la premiere, iar unele au primit cu greu
acceptarea critică și publică. Excepție fac Simfoniile nr. 2, nr. 3 și premiera
triumfătoare a Simfoniei nr. 8 în 1910. Institutul Internațional Gustav Mahler a fost
înființat în 1955 pentru a onora viața și opera compozitorului.

8
 Richard Georg Strauss
(n. 11 iunie 1864, München - d. 8 septembrie 1949,Garmisch-Partenkirchen)

A fost primul compozitor și dirijor german al romanticului tarziu și un

strălucit reprezentat al muzicii. L-a urmat ca dirijor pe Hans Von Büllow la
conducerea orchestrei din Meiningen. A dirijat la operele din Berlin, München și
Viena. În tinerețe, el a primit o educație muzicală temeinică de la tatăl său. A scris
prima compoziție la vârsta de șase ani și a continuat să scrie muzică aproape până
la moartea sa.
În timpul copilăriei sale, Strauss a participat la repetițiile de orchestră ale
Orchestrei de la München (acum Orchestra de Stat din Bavaria), unde a primit
instruire privată în teoria muzicii și orchestrație de la un dirijor asistent. În 1872 a
început să primească lecții de vioară ,la Școala Regală de Muzică, de la Benno
Walter, vărul tatălui său. În 1874, Strauss a auzit primele sale opere Wagner,
Lohengrin și Tannhäuser. Influența muzicii lui Wagner asupra stilului lui Strauss
avea să fie profundă, dar la început tatăl său ia interzis să o studieze.
Strauss a compus 14 opere, printre care se pot menționa - Salomeea,
Cavalerul rozelor, Electra, Ariadna din Naxos, Femeia fără umbră( Die Frau ohne
Schatten ), Arabela; Simfonii - Alpilor și Domestică; Poeme simfonice – Don
Juan, Don Quichotte, Moarte și transfigurație (Death and Transfiguration); Balet –
Legenda lui Iosif.

9
 Post-romantismul

“Muzica are puterea de a ne apropia de

esenţa lucrurilor şi de a atinge mai mult
rădăcina fiinţei umane.”
MIHAI EMINESCU

În a doua jumătate a sec. XIX-lea, romantismul se ramifică prin telurica

muzică a reprezentanților școlilor naţionale şi prin cea realistă a veriştilor italieni,
care, alături de curentele izvorâte din romantismul însuşi, au dat artei europene
aspectul unui diversificat mozaic stilistic.
Cam în aceeaşi vreme se cristalizează şcoala poloneză cu Moniuszko, şcoala
maghiară cu Erkel, şcoala norvegiană cu Grieg, şcoala cehă cu Smetana şi Dvorak,
iar în ultimele decenii ale veacului şcoala românească. Inspiraţia folclorică a
existat dintotdeauna în muzică. La Bach simţi ecoul coralului protestant, în muzica
lui Haydn pătrund uneori melodii din folclorul croat sau austriac, Beethoven
foloseşte teme ruse în cvartetele Razumovsky sau face prelucrări ale unor cântece
populare germane.
Unul dintre primele aspecte ale reacţiei împotriva excesului romantic a fost
readucerea simfoniei în primul plan al creaţiei muzicale. La arhitectura
beethoveniană a simfoniei, care reprezintă fericita sinteză între respectul formei
şi un filon emoţional pregnant, vor năzui iarăşi compozitorii. Dar vremurile erau
altele, condiţiile sociale şi spirituale se schimbaseră, iar experienţa muzicală se
îmbogăţise considerabil cu mijloacele de exprimare romantice. Oricât de ostili au
fost unii compozitori faţă de estetica şi limbajul wagnerian, ei nu au putut ignora
disonanţele acestuia, pe care Wagner le-a dus atât de departe, încât punea sub
semnul întrebării înseşi canoanele organizării muzicii tradiţionale şi începea a fi
contestată tonalitatea ca element de organizare a limbajului sonor. Atât Brahms,
simfoniştii francezi C. Franck, Saint-Saëns, d’Indy, cât şi compozitorii naţionali
Dvořák şi Ceaikovski au preluat, fiecare în felul lui, dramaturgia şi arhitectonica
simfonică beethoveniană, reaşezând muzica pură în primul plan al preocupărilor
lor.
Această etapă, de primă înflorire a şcolilor naţionale, se încheie spre sfârşitul
deceniului IX al veacului trecut. Principiile înnoitoare ale şcolilor naţionale se
retrag în penumbra istoriei, pe al cărei prin plan trece marea luptă dintre
continuatorii romantismului (post-romantici urmaţi de expresionişti) şi adversarii
10
exceselor acestuia (şcoala franceză antiwagneriană). Retragerea în penumbră a
ideii de şcoală naţională era însă doar temporară. Ea avea să cunoască o a doua
mare înflorire, menită să regenereze muzica europeană încercată de criză.
Noul fel de a înţelege viaţa se exprimă printr-un nou fel de a gândi muzical.
Se renunţă treptat la sobrietate şi simetrie clasică, încă prezente la Brahms şi
Bruckner, armoniile devin din ce în ce mai aspre şi instabile, dependenţa lor de un
centru tonal din ce în ce mai ştearsă. Arta compozitorului de a face incursiuni în
tonalităţi cât mai îndepărtate pare să atingă cu Mahler şi Skrijabin o limită dincolo
de care nu se poate trece fără a sparge tonalitatea însăşi.
Simultan cu tensiunea armonică sporeşte expresivitatea dramatică şi
coloristică a orchestrei; mai ales alămurile şi percuţia încep să joace un rol de o
importanţă pe care n-o cunoscuseră până acum. Prin ele capătă glas vehement
chemarea la luptă, culminaţiile marilor sentimente, obsesiile ameninţătoare. Are
loc o creştere enormă a aparatului orchestral: componenţa orchestrei mahleriene
este de trei ori mai mare decât a celei beethoveniene iar interpretarea Simfoniei
VIII necesitase 1000 de executanţi!
Contemporan cu şcolile naţionale, postromantismul va suferi înrâurirea
rodnică a acestuia. Aproape toţi compozitorii postromantici fac experienţa creaţiei
în stil popular. Brahms cu “Dansurile ungare”, Ceaikovski cu “Capriciul italian” şi
numeroase armonizări de cântece ruse, Mahler cu “Cornul fermecat al băiatului”.
Putem spune că moartea lui Mahler în 1911 coincide cu punctul culminant al
postromantismului. În Simfonia IX a acestuia, acest curent muzical ajunge la cea
mai densă, mai pură, mai evoluată expresie a esenţei sale.

11
 Richard Wagner
(n. 22 mai 1813, Leipzig - d. 13 februarie 1883 ,Veneția)

A fost un compozitor, dramaturg și teoretician al artei germane, unul din cei

mai de seamă reprezentanți ai romantismului muzical.
A studiat la Dresda și la Lipsca, luând lecții de compoziție cu Christian
Theodor Weinling. Între 1833 și 1839 Wagner a lucrat pentru teatrele de operă din
Würzburg, Magdeburg, Königsberg și Riga, a compus primele sale opere Die Feen
(„Zânele", 1834), Das Liebesverbot („Dragoste interzisă", 1836) și mai multe piese
orchestrale. În 1836 se căsătorește cu actrița Minna Planner. Călătorește mult,
cunoscând principalele centre muzicale europene. În timpul unei agitate călătorii
pe mare spre Anglia elaborează planul pentru opera „Olandezul zburător". După o
scurtă ședere în Londra, pleacă la Paris, unde este profund impresionat de muzica
lui Hector Berlioz.
În privinţa limbajului muzical, Wagner a dezvoltat realizările romanticilor
şi a creat premisele înnoirii mijloacelor de exprimare şi a procedeelor de
construcţie. Creaţia sa rămâne un tezaur de preţ al culturii muzicale europene.
El a reliefat în dramele sale marile aspiraţii ale spiritului uman şi imposibilitatea
împlinirii acestora în societatea timpului.
Viaţa şi creaţia sa au provocat pasionate polemici în viaţa muzicală a
Europei, wagnerismul fiind socotit de unii ca dăunător, de alţii ca generator de
mari idei şi opere. Gruparea antiwagneriană din Germania l-a ales ca portdrapel pe
Brahms, fără voia sa. Filosoful Fr. Nietzsche, care la vârsta de 25 de ani îl cunoaşte
pe Wagner, devine un entuziast wagnerian pentru ca ulterior să treacă în tabăra

12
adversă, socotind muzica sa o oglindă a decăderii culturii germane şi un adevărat
pericol pentru omenire.
Lista operelor: Zânele (1883), Dragoste interzisă (1836), Rienzi (1840),
Olandezul zburător (1843), Tristan și Isolda (1865), Parsifal (1876)
Opere incomplete: Die Laune des Verliebten (1830), Männerlist grösser als
Frauenlist (1838).

Robert Schumann
(n. 8 iunie 1810, Zwickau- d. 29 iulie 1856, Endenich)

A fost un compozitor și pianist german, unul dintre cei mai celebri

compozitori romantici ai primei jumătăți a secolului XIX. Un intelectual, precum și
un estetic în muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca
natură personală a romantismului. Introspectiv și adesea capricios, începuturile sale
muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiția formelor și structurilor
clasice pe care le considera prea restrictive. Puțini l-au înțeles în timpul vieții sale,
însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneață în originalitatea
armoniei, ritmului și formei. Locul său este printre fruntașii romantismului german.
Tatăl său era un editor, iar copilăria sa a fost îndreptată în mod egal către
cultivarea în domeniul literaturii și în cel muzical. El însuși povestește că a început
să compună înainte de a împlini șapte ani.
La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a și contribuit
la un volum editat de către tatăl său cu titlul "Portrete ale bărbaților celebri". Aflat
încă în școală la Zwickau, citea, în afară de Friedrich Schiller și Johann Wolfgang
von Goethe, pe Lord Byron și autorii greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar și

13
cea mai îndelungă influență literară exercitată asupra sa, a fost fără îndoială cea a
lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinerețe,
"Juniusabende" și "Selene", dintre care primul a fost completat în 1826.
În 1828 părăsește școala și după un turneu, unde îl întâlnește pe Heinrich
Heine la Munchen, merge la Leipzig pentru a studia dreptul. Interesul său în
muzică a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz
Moscheles la Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui
Franz Schubert și Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care încurajase aspirațiile
muzicale ale copilului, murise în 1826, iar atât mama sa, cât și tutorele său,
dezaprobau o carieră muzicală pentru el.
A compus numeroase compoziții pentru pian, melodii și lucrări pentru cor,
muzică de cameră, simfonii si concerte și piese de concert și aici amintim:
Compozitii pentru pian -
- 6 studii de Concert pe baza Capriciilor lui Paganini(1833), Sonata nr.3 în
F minor(1835), Sonata No. 2 in G minor (1833—1835)
Melodii și Lucrări pentru Cor -
- ”Liederkreis” (Hiene), nouă melodii, ”Myrthen”, douăzeci și șase de
melodii (4 cărți) 1840, Melodii de la Wilhelm Meister și Recviemul lui
Mignon (1849);
Muzică de cameră -
- Adagio and Allegro for Horn and Piano, Trio for piano and strings in F
(1847), Sonata for pianoforte and violin in A minor (1851);
Simfonii –
- Symphony No. 1 in B flat, "Spring" (1841), Symphony No. 2 in C (1845-
46), Symphony No. 3 in E flat "Rhenish" (1850), Symphony No. 4 in D
minor (1841; revised in 1851);
Concerte și piese de concert –
- Concertul pentru pian în La minor (1841-45), Konzertstück for Four
Horns and Orchestra (1849), Introduction and Allegro Appassionato for
Piano and Orchestra (1849);

14
 Franz Peter Schubert
(n. 31 ianuarie 1797, Viena- d. 19 noiembrie 1828, Viena)

A fost un compozitor romantic austriac și datorită înclinării sale pentru pian

și vocea umană, numele lui Franz Schubert este asociat cu precădere cu liedul.
La 6 ani, Franz a început să fie instruit regulat de tatăl său, iar un an mai
târziu a fost înscris la școala tatălui. Educația sa muzicală a început cam în același
timp. Tatăl l-a învățat tehnici de bază pentru cântatul la vioară, iar Ignaz, fratele
său, îi dădea lecții de pian. La 7 ani, a primit primele lecții din afara familiei, de la
Michael Holzer, organist și director al corului de la parohia din Lichtental; lecțiile
se poate să fi constat, în mare măsură, în conversații și expresii de admirație.
Băiatul se pare să fi învățat mai multe de la un cunoscut al unui ucenic al
tâmplarului, care îl ducea într-un loc din apropiere unde Franz putea exersa pe
instrumente mai bune. Totodată, cânta la violă în cvartetul de coarde al familiei, în
cadrul căruia frații Ferdinand și Ignaz cântau la prima și a doua vioară, iar tatăl lor
la violoncel. Franz a scris primele cvartete pentru coarde pentru acest ansamblu.
În 1808, la vârsta de 11 ani este admis la Convictul orăşenesc din Viena,
unde erau instruiţi copiii-cântăreţi ai capelei curţii. Pentru formaţia sa muzicală,
anii petrecuţi în această şcoală au o deosebită importanţă. Aici şi-a continuat
instrucţia muzicală cu Wenzel Ruzciska şi cu A. Salieri, care i-a dezvăluit stilul
muzicii italiene de operă. La baza pregătirii sale nu a stat un studiu îndrumat
metodic, ci contactul strâns şi zilnic cu creaţia muzicală. În afara repertoriului
capelei, orchestra şcolii (unde era concertmaistru, alteori dirijorul formaţiei), cânta
creaţiile epigonilor clasici, semnate de Gyrowetz, Wranitzki, Umlauf, Kozeluch,
Romberg, de la care a învăţat intuitiv meşteşugul orchestraţiei, dar şi pe cele ale
marilor clasici, Haydn, Mozart şi chiar Beethoven (Simfonia a II-a).

15
 Schubert a fost remarcabil, compunând peste 1500 de lucrări în scurta sa
carieră. Stilul său compozițional a progresat rapid în scurta sa viață. Cel mai mare
număr de lucrări sunt scrise pentru voce și pian (peste 600). El a compus, de
asemenea un număr considerabil de lucrări pentru două sau mai multe voci, coruri
și cantate. A compus 8 uverturi orchestrale și 7 simfonii, pe lângă fragmente ale
altor 6. Deși nu a compus nici un concert, a scris 3 lucrări concertante pentru
vioară și orchestră. A compus un număr mare de compoziții pentru pian solo, 14
sonate, numeroase variațiuni și diverse dansuri, dar și lucrări pentru două piane.
Deține peste 50 de lucrări camerale, incluzând unele lucrări fragmentate. În
repertoriul de muzică sacră și-a adus contribuția cu 7 mise, un oratoriu și un
recviem, printre alte părți de misă și numeroase compoziții mai mici. A finalizat
doar 7 din cele 20 de lucrări scenice pe care și-i le-a propus.

Franz Liszt
(n. 22 octombrie 1811, Austria- d. 31 iulie 1886, Bavaria)

Franz Liszt sau Liszt Ferenc a fost un compozitor maghiar și unul dintre cei
mai renumiți pianiști ai tuturor timpurilor.
După ce în 1821 s-a mutat la Viena, a luat lecții de pian cu Carl Czerny și de
compoziție cu Antonio Salieri. Doi ani mai târziu, în 1823, s-a mutat împreună cu
familia la Paris, de unde a plecat în multe turnee ca pianist. Influențat de măiestria
violonistului Niccolò Paganini, a decis să dezvolte o tehnică interpretativă similară
pentru pian. În 1835 a plecat din Paris cu amanta sa Marie d'Agoult, alături de care
a întreprins multe călătorii în anii următori, timp în care reputația sa de pianist a
continuat să crească. În anul 1844 s-a despărțit de amanta sa, mamă a celor trei
copii ai săi, iar în 1848 s-a stabilit la Weimar, alături de prințesa Carolyne zu Sayn-
Wittgenstein. Atenția sa a început să se concentreze pe compoziție și, în special, pe
16
crearea unei noi forme muzicale, poemul simfonic. În anul 1861, Liszt s-a mutat la
Roma. Din 1869 s-a întors cu regularitate la Weimar, unde a avut numeroși elevi,
mai târziu acceptând să predea muzică la Budapesta, unde era privit ca un erou
național.
Liszt a întreprins diverse turnee în Muntenia, Moldova și Transilvania, unde
de fiecare dată a fost primit cu mare căldură, înregistrând succese notabile. În urma
contactului cu muzica populară românească, compune o Rapsodie română.
Printre compozițiile lui Liszt amintim:
- Rapsodia Ungară nr. 1, 2 și 3;
- Raspsodia Spaniolă pentru pian
- Concertul nr.1 pentru pian;
- La campanella pentru pian;
- Poem simfonic nr. 4;
- Liebestraum – Love Dream;

17
 BIBLIOGRAFIE

1. GEORGE PASCU/ MELANIA BOȚOCAN……………………… Carte de

istorie a muzicii

2. VASILE ILIUȚ…………………………… O carte a stilurilor muzicale

WEBOGRAFIE
www.resursebiblice.ro
www.wikipedia.com

18