n mod curent, termenul romantic este uzitat pentru a desemna un autor, o oper, aparinnd epocii

romantice, o atitudine creatoare dominat de afectiv, opus obiectivismului clasic, sau un stil opus
echilibrrii, simetriei i claritii clasice. Dezamgit de realitate, artistul romantic i cuta alinarea
contemplnd i idealiznd trecutul. i artistul Renaterii i-a ntors privirea spre trecut, dar spre
modelul culturii antice, care a dominat i secolul clasicismului. El renvia cultura antic pgn pentru
a lupta mpotriva bisericii i a aeza omul n centrul preocuprilor.

Opunndu-se artei clasice, ncorsetat de canoane, romanticul a gsit un refugiu n trecutul medieval,
exaltnd virtuile cavalereti. De aceea, legenda medieval a Nibelungilor, a lui Tristan i Isolda,
Lohengrin, Tannhuser, Parsifal au fost reluate de romantici. Adesea istoria Evului Mediu se
mpletete cu legenda. Tipic este subiectul operei Tannhuser de Wagner, unde faptele istorice se
mpletesc cu mitul german i cu tema cretin. n legend, dominat de fantastic, artistul romantic i
d fru liber nzuinelor sale. i eddas-urile nordice, miturile eline, legendele populare cu universul lor
de ficiune, au furnizat numeroase teme romanticilor.

Un alt loc de refugiu pentru romantici a fost natura, cu peisajul ei singuratic, nentinat de mna
omului. De fapt, era o atitudine de protest mpotriva oraului i a burgheziei dominatoare. Romanticii
idealizeaz viaa satului, unde omul este mai aproape de natur, de izvorul sntos al vieii. Uneori
vd n natur personificarea divinitii, alteori consider c este locul unde slluiesc fiine
supranaturale malefice (Loreley, Undine).

Alt evadare este n spaiul exotic, cu o via curat i ideal. Sentimentul naturii este pentru
romantici un spaiu de puritate i un loc pentru cugetri solitare. ndreptndu-se spre natur, spre
viaa omului simplu, artitii romantici descoper arta popular. Folclorul este considerat ca un vestigiu
al trecutului i ca o experien artistic mai apropiat de natur. Valorificarea folclorului aduce o sev
nou n creaia muzical, constituind un important element de regenerare a culturii muzicale i de
accentuare a particularitilor naionale ale popoarelor.

Nasterea operei
Romantismul a luat nastere in Anglia, de unde s-a extins in Germania si Franta, apoi in intreaga
Europa. Acest curent cultural s-a manifestat si in muzica, s-a ridicat impotriva rigorilor, a
dogmatismului estetic, a ratiunii reci si a ordinii, propunandu-si sa iasa din conventional si abstract.
Romantismul a sustinut manifestarea fanteziei si exprimarea sentimentelor, a originalitatii,
spontaneitatii si sinceritatii emotionale, promovarea libertatii de expresie.

Caracteristici ale muzicii romantice

Lrgirea sferei tematice i vibrantul suflu interior al muzicii romantice vor rupe echilibrul clasic al
mijloacelor de exprimare. Ordinea i simetria, proprii stilului clasic, sunt nlocuite cu o variat
proporionare a frazelor i cu dese asimetrii. Schimbrile frecvente de msuri, ritmia foarte variat i
contrastele ritmice ascuite dau o mai mare vitalitate esturii sonore. Melodica se diversific cu linii
simetrice, provenite din cntecul popular sau din dans, dar i cu desfurri libere de tipul recitativului
sau arioso-ului operei. Numeroase cromatisme i modulaii, ca i formule melodice necantabile de
factur instrumental, mbogesc mult exprimarea muzical, alturi de dese esturi modale
descoperite n folclor, n cntecul vechi sau n cel exotic.

Armonia romantic lrgete conceptul tonalitii, prsind prezena tiranic a celor trei funciuni tonale
n favoarea celor secundare, care dilueaz stabilitatea tonal. Desele acorduri pe treptele secundare,
modulaiile frecvente i insolite, alteraiile, armonia modal, toate contureaz o mare diversitate n
cadrul organizrii tonale, pn cnd armonia wagnerien va marca criza tonalitii. Din acest moment
de diluare tonal, n cultura muzical se va cuta o nou modalitate de organizare sonor, mergndu-
se pn la anihilarea tonalitii.

Limbajul romantic cunoate o mare varietate coloristic prin dezvoltarea i diferenierea elementelor
de dinamic i de agogic. Gama variat a diferenierilor de nuan, cu contraste izbitoare,
permanenta schimbare (gradat sau brusc) a tempo-urilor i alte procedee traduc un vibrant clocot,
necunoscut clasicilor. i paleta timbral mbogete mijloacele de exprimare. Varietatea timbrelor
orchestrei crete nu numai prin folosirea unor instrumente noi sau prin valorificarea registrelor
extreme, dar i prin multiple i variate combinri de timbruri instrumentale, care lrgesc paleta
orchestrala.

Forme muzicale ale muzicii romantice instrumentale

Balada
Rapsodia - Fantezie instrumentala, bazata predilect pe melodii populare.
Liedul - Gen muzical vocal construit pe un text liric sau un poem literar, acompaniat de pian.
Impromptu - Fantezie liber compusa, pentru pian.
Elegie
Nocturna - Gen muzical instrumental foarte popular in perioada romantica.
Baracola - Vechi cntec venetian al gondolierilor.
Balet
Uvertura - Pies orchestral care preced o lucrare muzical de mari proporii sau care
constituie o lucrare independent. Pies instrumental constituind partea introductiv a
suitelor preclasice.
Simfonie - Forma cea mai importanta a compozitiilor orchestrale; deobicei compusa din 4
parti: prima in forma de sonata, ultima in forma de rondo, variatiune sau sonata; intre ele, o
parte lenta (adagio, andante) i o alta vivace (menuet, scherzo).
Suita - Succesiune de piese muzicale in acelasi ton, dar cu tacturi diferite.

Compozitori
Principali reprezentani ai romantismului n muzic:

Robert Schumann (1810-1856) - Mireasa din Messina

Johannes Brahms (1833-1897) - Concertul pentru pian in Re minor
Frdric Chopin (1810-1849) - Nocturna nr 13 op 48
Hector Berlioz (1803-1869) - Simfonia fantastic
Carl Maria von Weber (1786-1826)
Franz Liszt (1811-1886)
Richard Wagner (1813-1883) - Inelul Nibelungilor
Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) - Lacul lebedelor, Spargatorul de nuci
Franz Schubert (1797-1828) - Simfonia Nr.8 - Neterminata
Giuseppe Verdi (1813-1901) - Aida
Johann Strauss (fiul) (1825-1899) - Sange vienez; Vin, femei si cantec.

Romantism
De la Wikipedia, enciclopedia liber

Caspar David Friedrich

Der Wanderer ber dem Nebelmeer, 1818
(Cltor contemplnd Marea de cea)
 Romantismul (numit i Perioada Romantic) a fost o micare artistic, literar i intelectual
aprut n Europa pe la sfritul secolului al XVIII-lea, atingnd apogeul pe la nceputul
anilor 1800. n mare parte o reacie mpotriva Revoluiei Industriale, ct i mpotriva normelor
politice i sociale ale Iluminismului. i face cel mai simit prezena n artele vizuale, literatur i
muzic, dar de asemenea a avut un impact i asupra istoriografiei, educaiei i istoriei naturale
(tiinele naturii).
Anumii autori neoclasici alimentaser deja un sentiment aa-zis romantic nainte de rspndirea
sa efectiv, fiind numii de aceea pre-romantici. Printre acetia se afl Francisco Goya i Manuel
Maria Barbosa du Bocage.
Romantismul apare iniial n zona care va fi mai trziu Germania (micarea a avut i ea o
importan fundamental n unificarea german prin micarea Sturm und Drang) i n Anglia.
Romantismul s-a manifestat n forme diferite n diferitele arte i a marcat n special literatura i
muzica (dei romantismul s-a manifestat n aceste arte mai trziu dect n altele). Cnd curentul
a ajuns n coli, au aprut critici mpotriva idealizrii de ctre acesta a realitii. Datorit acestor
critici a aprut micarea care va da natere realismului.

Cuprins
[ascunde]

1Arte plastice
2Literatur
o 2.1Literatura romantic n Germania
o 2.2Literatura romantic n Anglia
o 2.3Literatura romantic n Frana
o 2.4Literatura romn romantic
3Muzic
4Autori romantici
5Romantismul n arhitectur
6Vezi i
7Termeni legai de Romantism
8Termeni opui Romantismului
9Gallery
10Note
11Lectur suplimentar
12Referine n limba englez

Arte plastice[modificare | modificare surs]

Articol principal: Romantism n artele plastice.
Libertatea conducnd poporul, Eugne Delacroix

Conform lui Giulio Carlo Argan n opera sa Art modern, romantismul i neoclasicismul sunt pur
i simplu dou fee ale aceleai monede. Pe cnd neoclasicimul caut idealul sublim, sub o
form obiectiv, romantismul face acelai lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele dou
micri sunt legate, deci, prin idealizarea realitii.
Primele manifestri romantice n pictur vor aprea cnd Francisco Goya ncepe s picteze la
pierderea auzului. O pictur cu tematic neoclasic precum Saturn devorndu-i fiii, de exemplu,
prezint o serie de emoii pentru spectatorul pe care l face s se simt nesigur i speriat. Goya
creeaz un joc de lumini i umbre care accentueaz situaia dramatic reprezentat.
Dei Goya a fost un pictor academic, romantismul va ajunge mult mai trziu la Academie.
Francezul Eugne Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelen. Tabloul
su Libertatea conducnd poporul reunete vigoarea i idealul romantic ntr-o oper care este
compus dintr-un vrtej de forme. Tema este dat de revoluionarii de la 1830ghidai de spiritul
Libertii (reprezentai aici de o femeie purtnd drapelul francez). Artistul se plaseaz metaforic
ca un revoluionar din vrtej, dei vedea evenimentele cu o anumit rezervare (reflectnd
influena burghez asupra romantismului). Aceasta este probabil opera romantic cea mai
cunoscut.

The Fighting Tmraire tugged to her last Berth to be broken, pictur de William Turner

Cutarea de exotic, de neprimitor i de slbatic va reprezenta o alt caracteristic fundamental

a romantismului. Exprimarea senzaiilor extreme, paradisurile artificiale i naturaleea n aspectul
su rudimentar, lansarea n aventuri i mbarcarea n nave cu destinaia polilor, de exemplu, i-
au inspirat pe anumii artiti ai romantismului. Pictorul englez William Turner a reflectat acest
spirit n opere precum Furtun pe mare unde apariia unui fenomen natural este folosit pentru
atingerea sentimentelor menionate mai sus.
Alii, folosind figuri mai mici au ales pictura istoric, cum ar fi Salvator Rosa, care picta n
maniera lui Claude Lorrain, artist baroc trziu cu elemente romantice n picturi

Literatur[modificare | modificare surs]

Articol principal: Romantism literar.

Romantismul a aprut prima dat n literatura german concomitent cu apariia clasicismului i

interacionnd cu acesta. La sfritul secolului al XVIII-lea a aprut i n literatura englez,iar n
anii 1820 n literatura francez i rus.
Una din caracteristicile romantismului este faptul c se mpotrivete clasicismului. Tema central
a romantismului este idealul i dorina de libertate, individul i autoexprimarea sunt promovate n
prim-plan. La romantici, personajele aparin tuturor categoriilor sociale, nu exist tipuri umane, ci
individualiti. Se pune accent pe individualitatea creatoare, afirmarea originalitii i a
sensibilitii. Temele predilecte romanticilor sunt: iubirea, natura, istoria, folclorul autohton,
condiia omului de geniu, moartea, singurtatea, revolta mpotriva condiiei umane.
Romanticii resping convenii n opera literar impuse de clasiciti, cum ar fi regula celor trei
uniti: de loc, de timp, de aciune, resping tipologia uman, alegerea personajelor din nalta
ptur a societii. Romanticii sunt pasionai de mister, de exotic, au gust pentru macabru,
creeaz personaje i situaii excepionale.
Motive romantice, precum: lacul, codrul, izvoarele, stnca, teiul, salcia, luna, stelele, floarea,
noaptea, visul, reveria. Eul romantic evadeaz din realitate n vis, n fantezie sau n reverie, este
evident interesul pentru mituri, simboluri.
Fundalul istoric este dat de dezamgirea izvort din Revoluia francez, apoi rzboaiele
napoleniene.
Caracteristicile generale ale literaturii romantice:
 prezena eului liric n textele literare, subiectivitatea tririlor
exprimarea cu prioritate a sentimentului i sensibilitii
libertatea creaiei, absena oricror reguli sau constrngeri estetice (prezente la clasicism)
ntoarcerea spre trecut i adoraia trecutului, n special al evului mediu i goticii
mbogirea limbajului poetic cu regionalisme, neologisme i stilistic
exprimarea specificului naional n literatur
tendina de a prezenta istoria ntr-o lumin ideologizat, glorificarea eroilor i libertii
apar multe opere care au loc n peisaje, culturi, personaje si ri exotice care reflect dorina
de evadare din viaa real
descoperirea folclorului naional
aspiraia spre absolut (iubirea perfect, libertatea deplin i cunoaterea total)
apar culegerile de basme i folclor naional i includerea limbajului popular n literatur
teme romantice: viaa, moartea, iubirea, libertatea, exotismul
Literatura romantic n Germania[modificare | modificare surs]
Micarea Sturm und Drang (literal, Furtun i imbold) este considerat a fi precursoarea
romantismului n Germania. Poetul Johann Wolfgang von Goethe a fost cel mai faimos
reprezentant al acesteia.
Goethe public Suferinele tnrului Werther, oper de intens subiectivitate datorit unei iubiri
imposibile a protagonistului acesteia (Werther). Cartea a cauzat mult vlv n perioada sa,
datorit faptului c un val de sinucideri a fost atribuit lecturii volumului.
Reprezentani:

Wilhelm Hauff - povestitor,

Heinrich Heine - poet
Johann Gottlieb Fichte - a formulat idealul fericirii
Friedrich Wilhelm Schelling - a creat idealismul ca directiv a romantismului
Friedrich Hlderlin - creatorul poeziei romantice germane
Novalis
August Wilhelm von Schlegel
Friedrich Schlegel,
Ludwig Tieck,
Friedrich Schleiermacher,
E. T. A. Hoffmann,
Heinrich von Kleist,
Bettina von Arnim,
Ludwig Achim von Arnim,
Clemens Brentano,
Adelbert von Chamisso,
Joseph von Eichendorff.
Friedrich de la Motte Fouqu,
Fraii Grimm,
Wilhelm Grimm
Literatura romantic n Anglia[modificare | modificare surs]
n literatura englez un grup de poei sunt considerai reprezentani de seam a romantismului,
printre care se numr Samuel Taylor Coleridge, John Keats, Percy Bysshe Shelley i William
Blake urmai mai trziu de John Clare.
Publicarea n 1798 a Baladelor lirice, cu unele dintre cele mai frumoase poezii ale lui Wordsworth
i Coleridge, este adesea considerat momentul nceputului micrii. Majoritatea poeziilor au fost
scrise de Wordsworth i multe dintre ele trateaz viaa sracilor n Districtul Lake, sau
sentimentele poetului fa de natur care au fost dezvoltate mai complet n poemul
su Preludiul nepublicat n timpul vieii sale. Cel mai lung poem din volum a fost a lui
Coleridge Rimele btrnului marinar, care a artat partea gotic a romantismului englez i
exoticul multor poeme. n perioada cnd au scris poemele Poeii lacului au fost privii ca un grup
marginal de radicali, dei acetia au fost susinui de ctre criticul i scriitorul William Hazlitt i
alii.

Lord Byron, pictur de Richard Westall

Spre deosebire de ei, Lord Byron i Walter Scott au devenit enorm de faimoi i influeni n toat
Europa cu lucrri care prezentau violena i drama unor locuri exotice, ndeprtate sau ale unor
momente istorice. Byron a fost "fr ndoial, cel mai mare geniu al secolului nostru", dup nu
mai puinul celebru Goethe [1] Scott a avut un succes imediat, cu poemul su narativ
lung Cntecul ultimului menestrel n 1805, urmat de poemul Marmion scris n anul 1808. Ambele
sunt plasate n Scoia medieval, i continu s fie cea mai cunoscut lucrare a lui. Byron a avut
succes cu prima poemul Pelerinajul lui Childe Harold din 1812, urmat de patru poveti turceti,
toate sub forma unor poeme lungi, ncepnd cu Ghiaurul din 1813, despre Europa ocupat de
otomani. ntre timp, Scott efectiv a inventat romanul istoric, ncepnd n 1814 cu romanul
Waverley, plasat n anul 1745 despre revoltele iacobiilor, care a fost un succes enorm i foarte
profitabil, urmat de peste 20 de romane noi scrise de Waverley n urmtorii 17 de ani.[2] Spre
deosebire de Germania, romantismul n literatura englez a avut puine legturi cu naionalismul,
iar romanticii au fost adesea privii cu suspiciune pentru simpatia multora simit pentru idealurile
Revoluiei Franceze, a crei colaps i nlocuire cu dictatura lui Napoleon a fost,ca i pentru alte
locuri n Europa, un oc pentru micarea. Dei romanele sale, celebreaz identitatea istoria
scoian, Scott a fost din punct de vedere politic un unionist ferm.

Charlotte Bront
A petrecut mult timp n strintate i un sejur celebru pe Lacul Geneva, cu Byron i Shelley n
1816 a produs romanul Frankenstein extrem de influent de ctre viitoarea soie a lui
Shelley, Mary Shelley i nuvela Vampirul de medicul lui Byron, John William Polidori. Versurile lui
Robert Burns n Scoia i ale Thomas Moore n Irlanda reflectat n diferite moduri rile lor i
interesul romantic pentru literatura popular, dar a avut niciun rezultat asupra muncii lor.
Romanciera cea mai semnificativ de limba englez n perioada romantic de vrf pe lng
Walter Scott, a fost Jane Austen, a crei viziune conservatoare asupra lumii a avut puin n
comun cu contemporanii ei romantici, pstrnd o credin puternic n bun-cuviin i normele
sociale, dei criticii au simit un tremur sub suprafaa unor lucrri, n special n Mansfield
Park (1814) i de n Persuasion(Persuasiune) (1817)[3] .
n mijlocul secolului au aprut operele fr ndoial romantice ale familiei Bront, n special a
lui Charlotte Bront Jane Eyre i Wuthering Heights (La rscruce de vnturi), romanul lui Emily
Bront, ambele fiind publicate n 1847.
Literatura romantic n Frana[modificare | modificare surs]
Romantismul a aprut relativ trziu n literatura francez, chiar mai trziu dect n artele vizuale.
Precursorul romantismului n secolul al 18-lea a fost cultul sensibilitii, care a fost asociat
regimului monarhic i Revoluia Francez a fost mai mult o surs de inspiraie pentru scriitori
strini dect o experien la prima mn a scriitorilor francezi. Prima figur proeminent a
fost Franois-Ren de Chateaubriand, un mic aristocrat care a rmas un regalist pe parcursul
Revoluiei i s-a ntors n Frana din exilul din Anglia i America pe vremea lui Napoleon cu al
crui regim a avut o relaie incomod. Scrierile sale, scrise toate n proz, includ ficiuni ca de
exemplu romanul Ren (1802) despre exil, pe care l-a anticipat Byron privind eroul su
nstrinat, dar a scris mai ales despre istoria contemporan i politic, cltoriile sale, apr
religia i spiritul medieval (Gnie du christianisme 1802), i n cele din urm, n anii 1830 i 1840
apare enorma sa autobiografie Mmoires d'outre-Tombe ("Memoriile de dincolo de mormnt") [4].
Dup restauraia burbonilor romantismul francez s-a dezvoltat n viaa de zi cu zi prin teatrul
Parizian, cu producii de Shakespeare, n Frana fiind un autor romantic de baz, Schiller i
adaptri dup Scott i Byron alturi de autori francezi, dintre care mai muli au nceput s scrie
dup 1820. S-au dezvoltat clici pro-i anti-romantism, iar produciile au fost adesea nsoite de
criticii zgomotoase ale celor dou tabere.
Alexandre Dumas a nceput ca dramaturg, cu o serie de succese ncepnd cu Henri III et sa
cour (1829) nainte de ncepe s scrie romanele sale de aventuri istorice cu care a avut cele mai
mari succese, oarecum n maniera lui Scott, cele mai faimoase fiind Cei trei
muchetari i Contele de Monte Cristo, ambele din 1844.
Victor Hugo a publicat ca poet n anii 1820 nainte de obinerea succesului pe scena cu
drama Hernani, o dram istoric ntr-un stil cvasi-shakespearian, care a avut cu spectacole
turbulente..[5] Ca i Dumas, el este mai bine cunoscut pentru romanele sale, Cocoatul de la
Notre-Dame (1831), i Les Miserables (Mizerabilii) fiind cele mai bune opere ale carierei sale.
Cariera lui Prosper Mrime a urmat un model similar, n prezent fiind cunoscut dup
povestea Carmen, nuvela sa din 1845. Alfred de Vigny rmne cel mai bine cunoscut ca
dramaturg, cu drama sa despre poetul englez Chatterton (1835), probabil cea mai bun oper a
sa.
Stendhal

Poeii romantici francezi din anii 1830 pn n anii 1850 i includ pe Alfred de Musset, Grard de
Nerval, Alphonse de Lamartine i bombasticul Thophile Gautier. George Sand a fost cea mai
remarcabil printre scriitoare, fiind figura central a scenei literare pariziene, fiind faimoas att
pentru romanele sale, ct i pentru relaia ei cu Chopin i alte figuri marcante ale societii.[6]
Stendhal este probabil cel mai apreciat romantic francez n zilele noastre din acea perioad, dar
el se afl ntr-o relaie complex cu romantismul, fiind notabil pentru perspectiva lui psihologic
penetrant ale personajelor sale i realismul su, caliti rare n romanele aparinnd curentului
romantic. Ca un supravietuitor francez al retragerii Napoliene din Moscova n 1812, recurge n
mic msur la fantezii despre eroism i aventur, i ca Goya el este adesea vzut ca un
precursor al realismului. Lucrrile sale cele mai importante sunt Le Rouge et le Noir (Rou i
negru, 1830) i La Chartreuse de Parme (Castelul din Parma, 1839).
Literatura romn romantic[modificare | modificare surs]
Articol principal: Literatura romn romantic.

n literatura romn, romantismul se face simit prin intermediul scriitorilor paoptiti (Ion Heliade
Rdulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo .a.). Influenele curentului
persist mult timp dup declinul su n culturile vest-europene, atingnd punctul culminant n
opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.
Romantismul s-a manifestat n literatura romn n trei etape:

1. preromantismul (cunoscut i ca romantism al sciitorilor paoptiti sau de tip Biedermeier)

2. romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism nalt)
3. romantismul posteminescian
Reprezentani:

Mihail Koglniceanu
Constantin Negruzzi
Vasile Alecsandri
Dimitrie Bolintineanu
Mihai Eminescu
George Cobuc
Octavian Goga
Alexandru Macedonski
Barbu tefnescu Delavrancea

Muzic[modificare | modificare surs]

Articol principal: Romantism muzical.

Ludwig van Beethoven

Dei termenul de romantism, se aplic atunci cnd vorbim de muzic n perioada aproximativ
de la 1820 pn n jurul anului 1900, aplicarea contemporan a termenului de romantic pentru
muzic, nu coincide cu aceast interpretare modern. n 1810 E.T.A. Hoffmann i-a numit
pe Mozart, Haydn i Beethoven cei trei compozitori romantici i Ludwig Spohr a folosit termenul
de bun stil romantic pentru pri din Simfonia a V-a a lui Beethoven. Din punct de vedere
tehnic, Mozart i Haydn sunt considerai compozitori clasici, i dup cele mai multe standarde,
Beethoven reprezint nceputul perioadei romantismului muzical. nceputul secolului al XX-lea,
datorit faptului c sensul s-a rupt decisiv de trecutul muzical, a dus la faptul c secolul al XIX-
lea se numete "Era romantic", i se utilizeaz n muzic n sens enciclopedic. Contrastele i
emoiile sporite ale micrii literare germane Sturm und Drang par a fi un precursor al romanului
gotic, sau elementele sngeroase ale unora dintre operele din perioada revoluiei franceze.
Libretul lui Lorenzo Da Ponte scris pentru Mozart prin muzica elocvent transmite un nou sens al
individualitii i a libertii. Generaia romantic l-a privit pe Beethoven, ca artistul lor ideal i
eroic, care a dedicat mai nti o simfonie Consulului Bonaparte, campion al libertii, ca apoi s-l
conteste pe mpratul Napoleon, retrgndu-i dedicaia simfoniei Eroica. n cultura muzicii
contemporane, muzicianul romantic a urmat o carier public, n funcie de sensibilitatea
audienei provenind din clasa de mijloc, lucru mult mai frecvent dect s fie patronat de un
aristocrat al curilor imperiale, aa cum a fost cazul cu muzicienii i compozitorii perioadelor
anterioare. Noua generaie de muzicieni a creat virtuozi, care n calitatea lor de persoane publice
i fceau carier ca soliti, mergnd n turnee de concerte ca de exemplu Paganini i Liszt, iar
dirijorii au nceput s apar ca figuri importante, de a cror abilitate de interpretare a muzicii tot
mai complexe depindea n mare msur calitatea redrii.[7]

Niccol Paganini

Principali reprezentani ai romantismului n muzic:

 Robert Schumann, romantism poetic
Johannes Brahms
Frdric Chopin
Hector Berlioz
Carl Maria von Weber
Franz Liszt
Richard Wagner
Piotr Ilici Ceaikovski

Autori romantici[modificare | modificare surs]

William Blake
Robert Burns
Charlotte Bront
Emily Bront
Lord Byron
Thomas Carlyle
Franois-Ren de Chateaubriand
Samuel Taylor Coleridge
Maria Edgeworth
Ralph Waldo Emerson
Jos de Espronceda
William Godwin
Johann Wolfgang von Goethe
William Hazlitt
Heinrich Heine
Victor Hugo
Leigh Hunt
Elizabeth Inchbald
Washington Irving
John Keats
James Kenney
Charles Lamb
Mihail Lermontov
Adam Mickiewicz
Edgar Allan Poe
Alexander Pushkin
Mary Robinson (poet)
Friedrich Schleiermacher
Walter Scott
Mary Shelley
Percy Bysshe Shelley
Erik Johan Stagnelius
Stendhal
Henry David Thoreau
Mary Wollstonecraft
William Wordsworth
Ann Yearsley

Romantismul n arhitectur[modificare | modificare surs]

Romantismul n arhitectur nu are caracteristici de stil sine stttoare. La mijlocul secolul al 18-
lea Horace Walpole i-a construit castelul Stawberry Hill astfel, nct arhitectura castelului s
corespund exact caracterului i minii sale care explora neobosit trecutul. n acest scop a folosit
elementele goticii i n ciuda faptului c pentru acest lucru a fost luat n derdere de
contemporanii lui, de fapt a creat arhitectura neogotic. n arhitectura curentului romantic prima
dat curentul neogotic a avut rol primordial. Astfel a fost construit la Londra Houses of
Parliament dup proiectele lui Charles Barry, apoi Tower Bridge. Apoi a aprut un alt curent care
folosea elemente din arhitectura indian, a Orientului Apropiat, adugnd apoi elemente din
arhitectura maur i bizantin.
La mijlocul secolului apar construciile pe baz de schelet din oel, care la acea vreme era nc o
curiozitate. La expoziia mondial din 1851 Joseph Paxton proiecteaz Palatul de cristal din
Londra din font i sticl, avnd o suprafa de 72 000 metri ptrai. n anii 1880 Eiffel
construiete turnul su devenit celebru.

Vezi i[modificare | modificare surs]

Portal Art

Walhalla

Termeni legai de Romantism[modificare | modificare surs]

Neo-Romantism
Sentimentalism
Transcendentalism american
Humboldtism
Prerafaeliii

Termeni opui Romantismului[modificare | modificare surs]

Clasicism
Pozitivism
Raionalism
Realism
Academia
Iluminism
Utilitarism
eneralitati:
Secolul al XIX-lea -'secolul natiunilor' [2]- cunoaste o intensa
efervescenta
cultural si mari tulburari sociale, care au semanat nesiguranta si neliniste in
sufletul oamenilor, dar si patosul si avantul creator. In toate tarile europene razbate
suflul libertatii si al dezrobirii nationale, izvorat din nevoia descatusarii spiritelor de
toate oprelistile ce-l inlantuie pe om, stare favorabila afirmarii romantismului.
Aparut la hotarul secolelor al XVIII-lea si al XIX-
lea, curentul romantic a izbucnit ca o flacara
din dezamagirea urmarilor Revolutiei franceze si a revenirii
absolutismului in Europa. Spiritele liberale si-au pierdut toate sperantele.
Mentinerea inegalitatilor a adancit deziluzia si nemultumirea artistilor, determinand
uneori renuntarea la lupta si refugierea in zone departate de lumea inconjuratoare.
 In acele vremuri, unele idealuri ale romanticilor aveau un aspect iluzoriu, ele
adresandu-se fie viitorului, fie idealizarii trecutului medieval. Artistul romantic
manifesta o atitudine de nonconformist fata de societatea vremii, pe care dorea sa o
inlature sau sa o imbunatateasca. Acest dezacord provenea si din sentimentul
zadarniciei tuturor lucrurilor, al melancoliei bolnavicioase, fapt ce motiva
insingurarea artistului. Romantismul izvoraste nu numai din acest refuz de
a accepta lumea, ci si dintr-o actiune indepartata impotriva artei pseudo-
clasice, dominate de canoane formale stricte.
In mod curent, termenul romantic este uzitat pentru a desemna o opera,
apartinand epocii romantice, o atitudine creatoare dominata de afectiv, opusa
obiectivismului clasic, sau un stil opus echilibrarii, simetriei si claritatii clasice[3].
Opunandu-se artei clasice, incorsetata de canoane, romanticul a gasit un refugiu
in trecutul medieval, exaltand virtutiile cavaleresti. De aceea, legenda medievala a
Nibelungilor, a lui Tristan si Isolda, Lohengrin, Tannhuser, Parsifal au fost reluate
de romantici. Adesea istoria Evului Mediu se impleteste cu legenda. Tipic este
subiectul operei Tannhuser de Wagner,unde fapte istorice se impletesc cu mitul
german si cu tema crestina. In legenda,dominata de fantastic, artistul romantic isi
da frau liber nazuintelor sale.
Un alt loc de refugiu pentru romantici a fost natura, cu peisajul ei
singuratic, neintinat de mana omului[4]. De fapt era o atitudine de protest impotriva
orasului si a burgheziei dominatoare. Romanticii idealizeaza viata satului, unde omul
este mai aproape de natura, de izvorul sanatos al vietii. Uneori vad in natura
personificarea divinitatii, alteori considera ca este locul unde salasluiesc fiinte
supranaturale malefice (Loreley, Undine).
Alta evadare este in spatiul exotic, cu o viata curata si ideala. Sentimentul naturii
este pentru romantici un spatiu de puritate si un loc pentru cugetarile solitare.
Inderptandu-se spre natura, spre viata omului simplu, artistii romantici descopera arta
populara. Folclorul este considerat ca un vestigiu al trecutului si ca o experienta
artistica mai apropiata de natura. Valorificarea folclorului aduce o seva noua in
creatia muzicala, constituind un important element de regenerare a culturii muzicale
si de accentuare a particularitatilor nationale ale popoarelor.
Fata de spiritele clasice echilibrate, romanticii sunt firi exaltate, extravertite, care
traiesc fiecare eveniment si stare sufleteasca cu deosebita intensitate, incat simt
nevoia sa-si comunice semenilor prea plinul lor sufletesc[5]. Ei privesc omul in
rapot cu universul si accentueaza nuantele tragice ale existentei umane, dar manifesta,
adesea, si momente de entuziasm in reactiile lor individuale.
Subiectivismul romantic se adanceste in melancolie si in pesimism, alteori artistul se
angajeaza in marile framantari sociale si in lupta pentru implinirea idealurilor
omenirii. Aflat in dezacord cu realitatea, artistul romantic se simte singur, se inchide
in nelinistile si visurile sale, care devin un izvor al creatiei artistice. Asa se explica
tendinta sa spre confesiune, spre analiza propriilor stari sufletesti[6], care devin
adevarate probleme cosmice. Se intelege de ce iubirea este una din temele preferate
ale artei romantice.
In istoria muzicii s-au succedat mai multe epoci romantice, caracterizate prin
innoiri de continut si limbaj, ce negau canoanele epocii precedente: epoca
trubadurilor, a madrigalistilor venetieni. Intalnim si tipuri romantice: Cl. Monteverdi
din scoala venetiana, Ph. Em. Bach din scoala berlineza, sau elemente romantice
numai in unele etape ale vietii unui compozitor: Glinka perioada de tinerete, Enescu
in etapa configurarii stilului propriu. La alti autori descoperim trasaturi romantice in
 anumite genuri: Mendelssohn este romantic in uvertura de concert, lied si formele
mici.
Largirea sferei tematice si vibrantul suflu interior al muzicii romantice vor rupe
echilibrul clasic al mijloacelor de exprimare. Ordinea si simetria, proprii stilului
clasic sunt inlocuite cu o variata proportionare a frazelor si cu dese asimetrii.
Schimbarile frecvente de masuri, ritmia foarte variata si contrastele ritmice ascutite
dau o mare vitalitate tesaturii sonore. Melodica se diversifica cu linii simetrice,
provenite din cantecul popular sau din dans, dar si cu desfasurari libere de tipul
recitativului sau arioso-ului operei. Numeroase cromatisme si modulatii, ca si
formule melodice necantabile de factura instrumentala, imbogatesc mult exprimarea
muzicala, alaturi de dese tesaturi modale descoperite in folclor, in cantecul vechi sau
in cel exotic.
Armonia romantica largeste conceptual tonalitatii, parasind prezenta tiranica acelor
trei functii tonale in favoarea celor secundare, modulatiile frecvente si insolite,
alteratiile, armonia modala, toate contureaza o mare diversitate in cadrul organizarii
tonale, pana cand armonia wagneriena va marca criza tonalitatii. Din acest moment
de diluare tonala, in cultura muzicala se va cauta o noua modalitate de
organizare sonora, mergandu-se pana la anihilarea tonalitatii.
Mai putin cultivata in epoca romantica este polifonia, prezenta in creatiile religioase,
unde limbajul muzical nu difera mult de cel al clasicilor. Odata cu imbogatirea
armoniei, Wagner abordeaza procedeele polifonice, axand polifonia pe armonia
cromatica.
Limbajul romantic cunoaste o mare varietate coloristica prin dezvoltarea si
diferentierea elementelor de dinamica si de
agogica[7]. Gama variata a diferentierilor de nuanta, cu
contraste izbitoare, permanenta schimbare (gradata sau brusca) a tempo-urilor si
alte procedee traduc un vibrant clocot, necunoscut clasicilor. Paleta
timbrala imbogateste mijloacele de exprimare. Varietatea timbrelor orchestrei
creste nu numai prin folosirea unor instrumente noi sau prin valorificarea r
egistrelor extreme, dar si prin multiple si variate combinari de timbruri in
strumentale, care largesc paleta orchestrala.


In ceea ce priveste arhitectonica muzicala, se constata o largire sau o nesocotire a
tiparelor clasice. Pastrand in mare liniile directoare ale arhitecturii formelor
traditionale, romanticii ascultand de clocotul lor interior mai mult decat de legile
traditionale ale constructiei, vor transforma sonata, simfonia sau concertul in
poeme. De fapt, subiectivismul romantic nu era compatibil cu amploarea,
compozitorii apeleaza la marile opere literare. Ei traduc ideile acestora prin
mijloace care exprima trasaturi particulare dar, mai ales generalizand si sintetizand
ideile esentiale ale creatiilor literare cu mijloacele expresiei muzicale[8].
Apelul la literatura a prilejuit abordarea unor teme cu totul deosebite de cele
compuse in sfera ingusta a tematicii subiective.
Individualismul romantic se reflecta, mai cu seama, in forma libera de orice
constrangere in fantezie, unde firul conducator este imaginatia autorului. Bazata
pe fantezie, genul baladei instrumentale contine si unele note epice specifice.
Directionata tot de fantezie in desfasurarea muzicala, rapsodia evoca scene din
trecut cu ajutorul unor motive folclorice.
Valorificare creatiei populare a generat si o extrem de bogata creatie de lieduri,
gen care are la baza bogata poezie europeana. Transpunerea liedului pentru
 instrument a dat acele forme mici impromptu, elegie, cantec fara
cuvinte, nocturna, legenda, moment muzical, noveleta, barcarola- ca expresii
muzicale ale confesiunii lirice.
Limbajul muzical romantic se va imbogati si prin tehnica de virtuozitate
instrumentala[9]. Paganini la vioara, Liszt la pian, vor crea noi formule
muzicale, care vor solicita dotari exceptionale din partea instrumentistilor.
Tendinta spre sincretism a romanticilor a generat o mare diversitate in genul
operei si a baletului. In aceste genuri se parasesc tiparele clasice de constructie
mergandu-se pana la desfiintarea scenelor constituite stereotip din recitative, arii si
ansambluri, pana la dramaturgia wagneriana cu un flux muzical continuu. Opera
romantica, a carei dramaturgie se baza pe elemental melodic, ajunge la o puternica
expresivitate vocala, parasind treptat exhibitiile de virtuozitate vocala, ce neglijau
aportul dramaturgic al orchestrei. In acest domeniu marile scrieri clasice isi vor
gasi transpuneri muzicale. Oratoriul constituie acum o preocupare mai putin
predilecta a compozitorilor care, pe langa tematica religioasa au dat genului si
lucrari cu tematica laica.
Puternicul curent romantic care a dominat veacul al XIX-lea prin diversitatea
tematica si variata atitudine a artistilor, a creat un limbaj nou si a largit
arhitectonica clasica.

Romantismul in muzica

Materie: Diverse
Accesari: 43.473
Download-uri: 7.959
Nota: 5.57 (1948 note)
Am probleme cu acest referat!

Da-i o nota:
123
456
789

10

Publicitate:

Trimis de Aurel
din 13 Iunie 2008
Romantismul in muzica

(secolul XIX)

Romantismul a luat nastere in Anglia, de unde s-a extins in Germania si Franta, apoi in intreaga Europa. Acest
curent cultural s-a manifestat si in muzica, s-a ridicat impotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a ratiunii reci si
a ordinii, propunandu-si sa iasa din conventional si abstract. Romantismul a sustinut manifestarea fanteziei si
exprimarea sentimentelor, a originalitatii, spontaneitatii si sinceritatii emotionale, promovarea libertatii de
expresie. Altfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al omului. Caracteristicile
generale ale acestui curent sunt intensitatea emotionala a muzicii, libertatea formei muzicale, imbinarea, deseori,
a muzicii cu literatura si trecerea foarte rapida dintr-o tonalitate in alta, partitura fiind caracterizata printr-o
modulatie continua, care simboliza nelinistea autorului. Acesta aduce ideea de exprimare a sentimentelor, in
dauna actiunii propriu-zise. Reprezentarea muzicala este directionata mai mult spre cuvant si imagine vizuala,
fapt care inseamna inceputul epocii de glorie a muzicii cu program, specifica genurilor instrumental si simfonic.
Sfarsitul secolului al XIX-lea este dominat de trasaturile muzicii wagneriene: cromatizarea excesiva si melodia
infinita.

Franz Schubert
(1799 1828)

Ultimul dintre marii compozotiri ai clasicismului vienez si printre primii romantici ai muzicii universale, a beneficiat
din plin de atmosfera culturala extrem de fertila a orasului in care s-a nascut, Viena. La varsta de 8 ani lua lectii
de pian, vioara si vola, iar trei ani mai tarziu incepea cursurile la Soala anexa a Universitatii si canta in coru si
orchestra bisericii. De la varsta de 12 ani dateaza primele sale compozitii. In anul 1814 a scris Margareta
torcand , actul de nastere a liedului german.

Muzica vocala si corala:

- peste 600 de lieduri pentru voce si pian. Renumite sunt ciclurile: Frumoasa morarita (un adevarat roman
epistolar transpus in muzica; fiecare lied reprezinta un moment liric evocand cu gingasie si minutiozitate tablouri
din natura, nelinistea, speranta, dragostea: Salut matinal , Vanatorul , Petrecere la moara ); Calatorie
de iarna (in care predomina tristetea unui tanar parasit de iubita sa, motiv pentru care alege plecarea intr-o
calatorie ce pare fara tinta si fara speranta: Dormi in pace , Girueta , Lacrimi inghetate , Teiul , La
parau , Amintiri ); Cantecul lebedei
- coruri: 53 de lieduri pentru 4 voci de barbati, 6 lieduri pentru 3 voci de femei, 30 de lieduri pentru cor mixt
- opere liturgice: 6 motete , Messa nr. 2 in Sol major, Messa nr. 5 in La bemol major, Recviemul
german , Cantate
- opere ( Sakuntala , Alfonso si Estrella , Fierabras ), siengspiel-uri ( Cavalerul in oglinda , Fratii
gemeni )

Muzica de camera:
- sonatine si sonate pentru vioara si pian, pentru flaut si pian, pentru violoncel si pian
- triouri, cvartete, cvinete pentru coarde sau pentru coarde si pian

Muzica de scena:
- spectacolul teatral Harpa fermecata , muzica penru Rosamunde von Cypern

Muzica instrumentala:
- sonate, fantezii, teme cu varatiuni, dansuri, impromptuuri pentru pian, 6 dansuri pentru vioara in Si bemol
major

Muzica orchestrala:
- 9 simfonii (cunoscute si indragite fiind a IV-a, in do minor, Tragica , a VIII-a, in si minor, Neterminata , a IX-
a, in Do major, Marea Simfonie )

Intreaga creatie a lui Schubert este patrunsa de un profund sentiment al umanului. Nimic din ceea ce este al
omului nu ii este strain: dragostea aprinsa si soaptele retinute, navalnica lupta si aparenta resemnare, victoria
tumultuoasa si resemnarea disperata. Pe mormantul sau de la Viena, situat alaturi de cel al matelui sau inaintas,
Beethoven, poetul austriac Grillparzer a scris acest epitaf: Muzica inchisa aici este o bogata comoara de
speranta si frumusete.

Robert Schumann

(1810 1856)

Menirea artistului este sa raspandeasca lumina in adancul sufletului omenesc. Acesta este crezul unuia dintre
cei mai sensibili compozitori. S-a nascut la Zwickau, in failia unui librar, traducator si editor. La varsta de 9 ani
chemarea muzicii pune stapanire pe sufletul micului Robert. Dar viata sa nu va fi deloc usoara: un accident care
ii paralizeaza degetul IV al mainii drepte ilarnca intr-o puterica depresie. Sensibilitatea sa psihica il va duce in
pragul sinuciderii, iar la varsta de 40 de ani il va dobori. A murit la 46 de ani in sanatoriul pentru boli mintale de
langa Bonn. Cea care i-a fost intotdeauna aproape a fost sotia sa, celebra pianista de atunci Clara Wieck.

Muzica orchestrala si de camera:

- 4 simfonii de o impresionanta forta de sugestie (simfonia I in Si bemol major, a Primaverii , simfonia a III-a in
Mi bemol major, Renana , sunt foarte cunoscute)
- uverturi ( Julius Caesar , Herman si Dorothea )
- concerte: Concert pentru pian si orchestra in la minor op. 54, Concert pentru vioara si orchestr...
Atentie : Textul de mai sus este doar un preview al referatului, pentru a vedea daca continutul acestui referat te poate
ajuta. Pentru varianta printabila care poate sa contina imagini sau tabele apasa butonul de 'download' !!!

Romantismul muzical

Secolul al XIX-lea secolul naiunilor cunoate o intens efervescen cultural i mari tulburri

sociale, care au semnat nesigurana i nelinitea n sufletul oamenilor, dar i patosul i avntul creator.

n toate rile europene rzbate suflul libertii i al dezrobirii naionale, izvort din nevoia descturii

spiritelor de toate oprelitile ce-l nlnuie pe om, stare favorabil afirmrii romantismului.

Aprut la hotarul secolelor al XVIII-lea i al XIX-lea, curentul romantic a izbucnit ca o flacr din

dezamgirea urmrilor Revoluiei franceze i a revenirii absolutismului n Europa. Spiritele liberale i-au

pierdut toate speranele. Meninerea inegalitilor a adncit deziluzia i nemulumirea artitilor,

determinnd uneori renunarea la lupt i refugierea n zone deprtate de lumea nconjurtoare.

Frmntrile sociale, generate n Frana de Revoluie, de Imperiul lui Napoleon, de restauraia

Burbonilor, de Revoluia cu monarhia din iulie, iar n Europa de campaniile napoleoniene, de rsturnarea

lui Napoleon i a rudelor sale de pe tronurile improvizate, apoi de represiunea revoluiilor din 1848,

toate aceste evenimente au semnat nelinitea i accentuat revolta romanticilor.

n acele vremuri, unele idealuri ale romanticilor aveau un aspect iluzoriu, ele adresndu-se fie viitorului,

fie idealizrii trecutului medieval. Artistul romantic manifesta o atitudine de nonconformism fa de

societatea vremii, pe care dorea s o nlture sau s o mbunteasc. Acest dezacord provenea i din

sentimentul zdrniciei tuturor lucrurilor, al melancoliei bolnvicioase, fapt ce motiva nsingurarea

artistului. Romantismul izvorte nu numai din acest refuz de a accepta lumea, ci i dintr-o aciune

ndreptat mpotriva artei pseudo-clasice, dominat de canoane formale stricte.

n anul morii lui Beethoven, 1827, apare prefaa la drama Cromwell de V. Hugo, considerat drept

manifestul-program al romantismului, curent artistic manifestat n rile europene n veacul al XIX-lea. A

izvort din dorina de desctuare de lanurile sociale nrobitoare i de nctuarea naional, dar i din

atitudinea critic fa de societatea timpului. n privina procesului de creaie, artistul romantic

prezint o participare subiectiv accentuat, revrsndu-i cldura sufleteasc i ardena tririlor n noi

forme artistice.
Literatura secolului al XIX-lea va oglindi un noian de idei i nzuine prin Al. Dumas, Lamartine, H.

Balzac, V. Hugo, Alfred de Musset, Alfred de Vigny, G. Byron, B. Shelling, Leopardi, Novalis, N.

Lenau, H. Heine, Novalis, Hlderlin, E. T. A. Hoffmann, Tieck, Al. Pukin, M. Lermontov, Gogol,

Turgheniev, A. Mickievicz, M. Eminescu, n opera crora strbate clocotul sensibilitii lor ardente,

nsoit de un puternic ferment ideatic.

n secolul precedent, iluminitii proclamaser domnia raiunii, pentru ca ulterior burghezia s-i

instaureze guvernarea n numele acesteii ordini a raiunii. Trdarea revoluiei de ctre cei care au

organizat-o i au condus-o, ca i recrudescena reaciunii dup Congresul de la Viena, au infirmat

imperativele raiunii, iar acest faliment al ordinii raiuni va duce la negarea raiunii nsei de ctre

romantici. Ei vor accepta drept criteriu de cunoatere sensibilitatea i intuiia artistului n locul domniei

raiunii. Proclamnd sensibilitatea artistului drept criteriu de cunoatere, se lsa fru liber

subiectivismului n creaia artistic. Dac n secolul luminilor literatura deinea primatul, cu mijlocul

ei de expresie cuvntul, romanticii aeaz muzica n fruntea tuturor artelor, ca esen a universului,

cuvintele fiind considerate neputincioase de a surprinde finele seisme sufleteti.

Dezamgit de realitate, artistul romantic i cuta alinarea contemplnd i idealiznd trecutul. i artistul

Renaterii i-a ntors privirea spre trecut, dar spre modelul culturii antice, care a dominat i secolul

clasicismului. El renvia cultura antic pgn pentru a lupta mpotriva bisericii i a aeza omul n

centrul preocuprilor.

Opunndu-se artei clasice, ncorsetat de canoane, romanticul a gsit un refugiu n trecutul medieval,

exaltnd virtuile cavalereti. De aceea, legenda medieval a Nibelungilor, a lui Tristan i Isolda,

Lohengrin, Tannhuser, Parsifal au fost reluate de romantici. Adesea istoria Evului Mediu se mpletete

cu legenda. Tipic este subiectul operei Tannhuser de Wagner, unde faptele istorice se mpletesc cu

mitul german i cu tema cretin. n legend, dominat de fantastic, artistul romantic i d fru liber

nzuinelor sale. i eddas-urile nordice, miturile eline, legendele populare cu universul lor de ficiune,

au furnizat numeroase teme romanticilor.

Un alt loc de refugiu pentru romantici a fost natura, cu peisajul ei singuratic, nentinat de mna omului.

De fapt, era o atitudine de protest mpotriva oraului i a burgheziei dominatoare. Romanticii

idealizeaz viaa satului, unde omul este mai aproape de natur, de izvorul sntos al vieii. Uneori vd

n natur personificarea divinitii, alteori consider c este locul unde slluiesc fiine supranaturale

malefice (Loreley, Undine).

Alt evadare este n spaiul exotic, cu o via curat i ideal. Sentimentul naturii este pentru romantici

un spaiu de puritate i un loc pentru cugetri solitare. ndreptndu-se spre natur, spre viaa omului

simplu, artitii romantici descoper arta popular. Folclorul este considerat ca un vestigiu al trecutului i

ca o experien artistic mai apropiat de natur. Valorificarea folclorului aduce o sev nou n creaia
muzical, constituind un important element de regenerare a culturii muzicale i de accentuare a

particularitilor naionale ale popoarelor.

Fa de spiritele clasice echilibrate, romanticii sunt firi exaltate, extravertite, care triesc fiecare

eveniment i stare sufleteasc cu deosebit intensitate, nct simt nevoia s-i comunice semenilor prea

plinul lor sufletesc. Ei privesc omul n raport cu universul i accentueaz nuanele tragice ale existenei

umane, dar manifest, adesea, i momente de entuziasm n reaciile lor individuale.

Subiectivismul romantic se adncete n melancolie i pesimism, alteori artistul se angajeaz n marile

frmntri sociale i n lupta pentru mplinirea idealurilor omenirii. Aflat n dezacord cu realitatea,

artistul romantic se simte singur, se nchide n nelinitile i visurile sale, care devin un izvor al creaiei

artistice. Aa se explic tendina sa spre confesiune, spre analiza propriilor stri sufleteti, care devin

adevrate probleme cosmice. Se nelege de ce iubirea este una din temele preferate ale artei

romantice.

Unii compozitori romantici au dorit s-i fac cunoscut mesajul lor i prin scris, aa nct se vor afirma i

ca lupttori cu condeiul pe trm estetic: Schumann, Liszt, Wagner, Berlioz, Ceaikovski.

Estetica romantic s-a afirmat prin negarea celei clasice. Elibernd fantezia de tiparele clasice,

romanticii sondeaz universul lor interior, ptrunznd n zonele ascunse ale fiinei umane. Eroul

romantic nu mai este un tip universal, model al virtuilor umane, ci o fiin cu o puternic sensibilitate,

mcinat de mplinirea idealului su. nctuat de prezent i nemulumit de el, romanticul este nsetat de

ideal, plasat n epoci trecute sau viitoare, lansnd adevrate profeii cu privire la viitorul omenirii.

Privit din perspectiva individual, lumea nu mai este o ntruchipare a esenelor universului, a

prototipurilor eterne, ci propriile triri constituie universul emoional al lucrrilor romantice. De aici

nota liric i tendina reflexiv, izvorte din nevoia de confesiune.

Premisele romantismului muzical apar n opera beethovenian i se afirm la contemporanii si mai

tineri: Weber, Schubert, Spohr, Paganini, Rossini, Field, Boeldieu. El este continuat n al doilea

ptrar al veacului de ctre Auber, Herold, Bellini, Donizetti, Meyerbeer, Berlioz, Mendelssohn,

Chopin, Liszt, Schumann, Verdi, Wagner. Valoroase elemente romantice se desluesc n creaia

compozitorilor colilor naionale, a neoclasicilor i n operele unor simfoniti postromantici (R. Strauss,

Bruckner, Mahler) de la finele veacului.

n prima jumtate a veacului, alturi de trsturile romantice se manifest i tendina de continuare a

artei clasice, fie n mod epigonic, fie prin dezvoltarea creatoare a modelului beethovenian. n al treilea

ptrar al veacului, muzica lui Wagner constituie punctul culminant al romantismului. n a doua jumtate

a veacului, dup criza romantismului wagnerian, compozitorii neoclasici rennoad firul tradiiei

beethoveniene, pe cnd postromanticii accentueaz i prelungesc notele romantice.

n mod curent, termenul romantic este uzitat pentru a desemna un autor, o oper, aparinnd epocii

romantice, o atitudine creatoare dominat de afectiv, opus obiectivismului clasic, sau un stil opus

echilibrrii, simetriei i claritii clasice. Astfel, Chopin este un autor romantic, iar Simfonia fantastica o

lucrare romantic, ntruct aparin aceleiai epoci. Sunt romantice madrigalele lui Monteverdi, prin

vditele lor tente subiective, la fel pot fi considerate romantice Cantatele tragice ale lui Bach, n care

ntrezrim confesiunea autorului. i n creaia lui Ph. Em. Bach exist anumite note ce se deprteaz de

simetria clasic, fiind semne ale unei atitudini preromantice.

n istoria muzicii s-au succedat mai multe epoci romantice, caracterizate prin nnoiri de coninut i

limbaj, ce negau canoanele epocii precedente: epoca trubadurilor, a madrigalitilor veneieni. ntlnim

i tipuri romantice: Cl. Monteverdi din coala veneian, Ph. Em. Bach din coala berlinez, sau

elemente romantice numai n unele etape ale vieii unui compozitor: Glinka n perioada de tineree,

Enescu n etapa configurrii stilului propriu. La ali autori descoperim trsturi romantice n anumite

genuri: Mendelssohn este romantic n uvertura de concert, lied i formele mici.

Lrgirea sferei tematice i vibrantul suflu interior al muzicii romantice vor rupe echilibrul clasic al

mijloacelor de exprimare. Ordinea i simetria, proprii stilului clasic, sunt nlocuite cu o variat

proporionare a frazelor i cu dese asimetrii. Schimbrile frecvente de msuri, ritmia foarte variat i

contrastele ritmice ascuite dau o mai mare vitalitate esturii sonore. Melodica se diversific cu linii

simetrice, provenite din cntecul popular sau din dans, dar i cu desfurri libere de tipul recitativului

sau arioso-ului operei. Numeroase cromatisme i modulaii, ca i formule melodice necantabile de

factur instrumental, mbogesc mult exprimarea muzical, alturi de dese esturi modale

descoperite n folclor, n cntecul vechi sau n cel exotic.

Armonia romantic lrgete conceptul tonalitii, prsind prezena tiranic a celor trei funciuni tonale

n favoarea celor secundare, care dilueaz stabilitatea tonal. Desele acorduri pe treptele secundare,

modulaiile frecvente i insolite, alteraiile, armonia modal, toate contureaz o mare diversitate n

cadrul organizrii tonale, pn cnd armonia wagnerien va marca criza tonalitii. Din acest moment de

diluare tonal, n cultura muzical se va cuta o nou modalitate de organizare sonor, mergndu-se

pn la anihilarea tonalitii.

Mai puin cultivat n epoca romantic este polifonia, prezent n creaiile religioase, unde limbajul

muzical nu difer mult de cel al clasicilor. Odat cu mbogirea armoniei, Wagner abordeaz

procedeele polifonice, axnd polifonia pe armonia cromatic.

Limbajul romantic cunoate o mare varietate coloristic prin dezvoltarea i diferenierea elementelor de

dinamic i de agogic. Gama variat a diferenierilor de nuan, cu contraste izbitoare, permanenta

schimbare (gradat sau brusc) a tempo-urilor i alte procedee traduc un vibrant clocot, necunoscut

clasicilor. i paleta timbral mbogete mijloacele de exprimare. Varietatea timbrelor orchestrei

crete nu numai prin folosirea unor instrumente noi sau prin valorificarea registrelor extreme, dar i prin

multiple i variate combinri de timbruri instrumentale, care lrgesc paleta orchestral.

n ceea ce privete arhitectonica muzical, se constat o lrgire sau o nesocotire a tiparelor clasice.

Pstrnd n mare liniile directoare ale arhitecturii formelor tradiionale, romanticii, ascultnd de

clocotul lor interior mai mult dect de legile tradiionale ale construciei, vor transforma sonata,

simfonia sau concertul n poeme. De fapt, subiectivismul romantic nu era compatibil cu caracterul

generalizator al formelor clasice. De aceea, n lucrrile de mare amploare, compozitorii apeleaz la

marile opere literare. Ei traduc ideile acestora prin mijloace care exprim trsturile particulare dar,

mai ales, generaliznd i sintetiznd ideile eseniale ale creaiilor literare cu mijloacele expresiei

muzicale.

Apelul la literatur a prilejuit abordarea unor teme cu totul deosebite de cele compuse n sfera ngust a

tematicii subiective. Marile teme ale literaturii ca: Faust, Manfred, Child Harold, Werther, Peer Gynt,

Olandezul, Romeo i Julieta, Hamlet, sunt teme care oglindesc frmntrile omului, cutarea idealului,

a binelui i a adevrului n via sau protestul fa de lumea nconjurtoare. Firul conductor literar a

dispersat uneori pe compozitor n pstrarea tiparelor tradiionale. Alteori a mbinat cerinele poemului

cu legile arhitectonice ale unor forme date sau a recurs la mbinarea a dou forme pentru a reda

elocvent subiectul ales. Poemul simfonic, uvertura de concert i simfonia programatic, genuri specifice

romanticilor, nu exprim trsturi particulare, ci generalizeaz i sintetizeaz cu mijoacele expresiei

muzicale liniile eseniale ale argumentului literar.

Individualismul romantic se reflect, mai cu seam, n forma liber de orice constrngere, n fantezie,

unde firul conductor este imaginaia autorului. Bazat pe fantezie, genul baladei instrumentale conine

i unele note epice specifice. Direcionat tot de fantezie n desfurarea muzical, rapsodia evoc

scene din trecut cu ajutorul unor motive folclorice.

Valorificarea creaiei populare a generat i o extrem de bogat creaie de lieduri, gen care are la baz

bogata poezie european. Transpunerea liedului pentru instrument a dat acele forme mici impromptu,

elegie, cntec fr cuvinte, nocturn, legend, moment muzical, novelet, barcarol ca expresii

muzicale ale confesiunii lirice.

Limbajul muzical romantic se va mbogi i prin tehnica de virtuozitate instrumental. Paganini la

vioar, Berlioz la orchestr, Liszt la pian, vor crea noi formulri muzicale, care vor solicita dotri

excepionale din partea instrumentitilor.

Tendina spre sincretism a romanticilor a generat o mare diversitate n genul operei i a baletului. i n

aceste genuri se prsesc tiparele clasice de construcie, mergndu-se pn la desfiinarea scenelor

constituite stereotip din recitative, arii i ansambluri, pn la dramaturgia wagnerian cu un flux

muzical continuu. Opera romantic, a crei dramaturgie se baza pe elementul melodic, ajunge la o
puternic expresivitate vocal, prsind treptat exihibiiile de virtuozitate vocal, ce neglijau aportul

dramaturgic al orchestrei. i n acest domeniu marile scrieri clasice i vor gsi transpuneri muzicale.

Oratoriul constituie acum o preocupare mai puin predilect a compozitorilor care, pe lng tematica

religioas, au dat genului i lucrri cu tematic laic.

Puternicul curent romantic, care a dominat veacul al XIX-lea prin diversitatea tematic i variata

atitudine a artitilor, a creat un limbaj nou i a lrgit arhitectonica clasic. Totodat, n limbajul

muzical romantic se gsesc germenii nnoirilor ulterioare, fie ele neoclasice, impresioniste sau

expresioniste, adic de noile cutri stilistice generate de profilul spiritual al Europei de la finele

veacului al XIX-lea i nceputul veacului al XX-lea.

In linii mari se poate considera ca stilul romantic in muzica debuteaza in al doilea

deceniu al secolului XIX, in jurul anilor 1815-1820. Unele trasaturi romantice se identifica
deja in creatia lui Ludwig van Beethoven, iar primul compozitor a carui muzica invedereaza
pe deplin caracteristicile noului stil este Franz Schubert. De-a lungul intregului secol XIX
asistam la dezvoltarea pe multiple planuri a romantismului muzical, un prim stadiu de
cristalizare fiind reprezentat de perioada 1830-1850, prin activitatea unei generatii de
muzicieni de mare valoare intre care se remarca Robert Schumann, Frdric Chopin, Felix
Mendelssohn-Bartholdy.

Cea de a doua jumatate a secolului cunoaste stadiul de maxima complexitate a

curentului romantic, caracterizata prin evolutii spectaculoase ale limbajului si prin
diversificarea orientarilor: Franz Liszt si Richard Wagner cultiva o linie pronuntat inovatoare,
Johannes Brahms realizeaza o sinteza axata pe un relativ traditionalism al formelor de
exprimare, se afirma viguros compozitorii asa-numitelor scoli nationale, ce aduc un suflu
proaspat elementelor de limbaj prin valorificarea inspiratiei din folclor Piotr Ilici
Ceaikovski, Antonn Dvok, Edvard Grieg, Modest Musorgsky si Nikolai Rimski-
Korsakov, pentru a-i aminti doar pe cei mai proeminenti in vreme ce in Italia, Giuseppe
Verdi aduce genul de opera la un apogeu[1].

La cumpana cu secolul XX romantismul atinge un stadiu de evolutie ce va determina

un moment de mare rascruce: un important numar de creatori abandoneaza aceasta directie
pentru a se orienta spre alte orizonturi de expresie, in vreme ce o serie de compozitori de
valoare raman credinciosi principiilor estetice si limbajului romantic pe care le cultiva in
continuare, in formele cunoscute sub numele de post-romantism, curent ce isi prelungeste
existenta pana in preajma mijlocului secolului XX. Intre acestia se numara Gustav Mahler,
Richard Strauss si Serghei Rahmaninov.

II.2.Etimologia si consacrarea termenului

Originea indepartata a termenului se afla in cuvantul roman, ce desemna un gen

cristalizat in evolutia traditiilor literare medievale din Galia romanizata (astazi Franta), unde
o mare regiune se numea la un moment dat Romania si unde acest termen se referea si la
limba de origine latina (sau romana)[2]; genul ca atare se inscria in linia unor mai vechi
tipare ce defineau o povestire cu multiple episoade prezentand ispravile si peregrinarile unor
personaje ce asumau adesea o statura simbolica, parcurgand o serie de medii, situatii si
peripetii.

Sensul primar al termenului are continuitate pana in zilele noastre cu transformarile

inevitabile iar una din realizarile monumentale, nemuritoare ale genului, in care structura
originara se imbina cu profunzimea de semnificatii si deschiderea spre noi teritorii ale
literaturii este celebrul roman picaresc Don Quijote al lui don Miguel de Cervantes
Saavedra. Limba franceza pastreaza si un adjectiv, romanesque, ce se refera tocmai la
caracterul imaginar, demn de un roman.

Forma lexicala de romantic apare in limba engleza in secolul XVIII, ca un adjectiv

ce definea calitatea de a fi ca in romane, cu nota aparte a pitorescului, atmosferei cautate, a
unei anumite dispozitii estetice sau sentimente declansate de impresii, privelisti, locuri,
contacte umane sau intamplari[3].

Din aceasta familie de sensuri face parte cuvantul romance din engleza moderna, ce
defineste o poveste de dragoste in aspectele ei cele mai idilice. In forma sa comuna
consacrata de vocabularul englez, termenul de romantic a fost preluat in franceza, germana
si celelalte limbi europene, fiind curand folosit intr-un sens asociat teoriei literare. Aceasta
acceptie a fost inaugurata in 1798 de catre literatul, filosoful si teoreticianului german
Friedrich Schlegel, care a utilizat termenul pentru a diferentia in mod transant tendintele
literaturii moderne a timpului fata de cele clasice.

II.3.Caracteristici stilistice generale

In mod special in domeniul literar romantismul prezinta caracteristicile tipice ale unui
modernism asumat si militant, aflat de cele mai multe ori in opozitie cu clasicismul, pe care il
percepe sub nota academismului. Artistii romantici se autodefinesc ca atare, asumandu-si
titulatura de romantic ca un quasi-sinonim al modernitatii. Sunt semnificative in acest sens
luarile de pozitie programatice, teoretizarile si polemicile, spiritul de fronda si independenta,
expresia unei mari nevoi de libertate a spiritului, tradusa in contestarea regulilor si dogmelor
traditionale.

Astfel de exemplu, scriitorul si dramaturgul Victor Hugo scrie in anul 1827 drama
Cromwell, in conceperea careia nesocoteste o serie de norme si conventii ale genului, ca de
exemplu unitatea de timp, actiune si loc. In prefata redactata la aceasta revolutionara lucrare,
Hugo isi expune ideile novatoare, care in esenta proclamau: nici un fel de stavila nu trebuie
sa existe in ce priveste continutul sau forma operei dramatice; orice poate constitui subiect al
unei opere literare: lumea senzoriala ca si cea transcendentala, realitatea sau visarea,
grandiosul sau grotescul si toate pot fi intretesute intre ele, asa cum sunt de fapt in viata.
Premiera dramei a creat un scandal, publicul impartindu-se in partizani infocati si detractori
inversunati. Prefata lui Hugo a devenit un adevarat manifest al curentului romantic.

Nota contestatara, militanta, polemica deschisa cu academismul este o constanta a

acelui suflu innoitor, revolutionar al romantismului de inceput. Publicatia pariziana Le
Grobe poarta o adevarata campanie in acest sens, sub formula corifeului sau, criticul Louis
Vitet, care proclama razboi regulilor[4].
 Postura de razvratit a artistului romantic are cel mai adesea drept sursa o profunda
senzatie de nemultumire in raport cu ambianta sociala, cu adversitatile si insatisfactiile
nenumarate, mici sau mari, cu care omul este silit sa se confrunte in viata de zi cu zi cu alte
cuvinte o stare de nemultumire in raport cu lumea reala. Un reflex psihologic fata de aceasta
stare fie ea motivata obiectiv, fie subiectiva il constituie faurirea unei lumi alternative,
ideale, o lumea a artei si imaginatiei neingradite, loc de efuziune sau consolare, piedestal al
valorilor pe care lumea reala nu este in masura sa le ofere. De aici o dihotomie intre real si
imaginar care marcheaza puternic constiinta romantica, reflectandu-se in forme mereu
reinnoite de-a lungul intregii perioade de la creatia de tinerete a lui Schubert pana la
ultimele opusuri ale post-romanticului Mahler. Numeroase sunt formularile fara echivoc ale
acestei dihotomii. Poetul Chateaubriand noteaza: Imaginatia este bogata, opulenta,
minunata, iar existenta reala e saraca, sterila, neputincioasa.[5]

Exprimarile patetice ale deschizatorului de drumuri Beethoven, punctand

evenimentele cu adevarat tragice ale vietii lui personale, traseaza clar aceeasi opozitie intre
realitatea vietii si consolarea suprema prin arta: Nu ti-e ingaduit sa fii om, nu pentru tine,
doar pentru ceilalti, pentru tine nu mai exista alta fericire decat in tine insuti, in arta ta sau
Sa traiesti doar in arta ta! Oricat de ingradit te afli din cauza simturilor tale, aceasta este
singura realitate pentru tine.[6]

In jurnalul intim al lui Franz Schubert gasim urmatoarea insemnare (1816) despre
impresia produsa de muzica lui Mozart asupra tanarului de nouasprezece ani: Sunetele
vrajite ale muzicii lui Mozart ele ne arata in intunecimea acestei vieti o departare
luminoasa, frumoasa, spre care se indreapta cu incredere speranta noastra![7]

Privita ca expresie a raportului de tip antitetic intre clasic si modern, comparatia

dintre traditia clasica si mentalitatea romantica, exprimata atat in operele artistice cat si in
luarile de pozitie ale noii critici partizane innoirii, se contureaza plastic si semnificativ.

Tendinta romantica de depasire a modelului clasic manifestare tipica a

modernismului din toate timpurile rezulta intr-un antagonism dintre reguli si libertate.
Estetica libertatii promovata de romantism vede arta ca pe un fenomen miraculos, datorat
creativitatii artistului, ca o forta elementara, ca efect al unui subiectivism si unui
individualism, al harului si imaginatiei, iar nu al ratiunii si normelor.

Marele critic de arta George Calinescu sintetizeaza cu caracteristica sa plasticitate si

forta de sinteza si generalizare cateva dintre distinctiile curente clasic-romantic. Astfel, este
de relevat interesul pentru tipurile eterne si viziunea caracterologica despre lume, iar de
aici o anumita forma sufleteasca unica pe care o promoveaza viziunea clasica, fata de care
romanticul este subom ori supraom, inger sau demon. Clasicul si romanticul sunt
[termeni] unul promovand intelepciunea, celalalt bogatia vietii. Interesante sunt extensiile
proiectate de Calinescu asupra situarii atitudinii critice: Critica clasica aplica regulile,
examineaza in ce masura a fost imitat modelul; critica romanticului e in cautarea inefabilului
personal, a biograficului sau a manifestarii sentimentului religios: In materie religioasa,
clasicul e respectuos (fara ferventa) fata de zei, e catolic. Romanticul este sau ateu, sau mistic
si inchizitorial. Concluzionarea calinesciana a acestui exercitiu antinomic este extrem de
clara: Extremele, cum vedem, sunt ale romanticului, iar mijlocul e al clasicului.[8]

Un alt important reprezentant al criticii literare si de arta roman, Tudor Vianu, releva
cu un spirit de finete si subtila nuantare aspecte semnificative legate de romantism. Astfel, el
indica cu perfecta indreptatire faptul ca romantismul este nu numai un curent istoric, dar si o
structura permanenta a spiritului omenesc, manifestandu-se cu o intensitate mai mica sau
mai mare in toate epocile si in toate domeniile culturii, si ca manifestarea istorica a
romantismului nu este decat produsul unei coincidente intre o structura permanenta a
spiritului uman si anumite imprejurari care o solicita cu deosebire.[9]

Extrem de sintetica si concludenta, chiar esentiala, este formularea lui Vianu privind
comparatia clasic-romantic: Clasicul intelege lumea ca intreg statornic si inchegat cu
raporturi coexistentiale. Romanticul o proiecteaza in timp si o resimte ca un total fluent, ca un
ansamblu de relatii de succesiune, reprezentare a lumii ca devenire. Dihotomia real-imaginar
evocata mai devreme este surprinsa de caracterizarea lui Vianu in termenii unei situari aparte
a romanticului in fluxul temporal, in ipostazele concrete ale tendintelor de evadare in
idealizarea trecutului sau in proiectiile de revolutionare a lumii in viitor: Afectele
reprezentative ale sufletului romantic sunt legate de trairea timpului. Emotia intoarcerii catre
trecut, cu continutul de indemn sau de mustrare aspiratia catre viitor, nazuinta spre ceea ce
poate schimba fata vietii si a lumii, asteptat cu farmec si neliniste. In acest context,
prezentul ia adesea forma uratului a sentimentului unui timp fara continut, steril.
Ascensiunea muzicii spre un statut de inalta pretuire in ierarhiile spirituale ale romantismului
(indeosebi a celui german) este impecabil argumentata de logica exegetica a lui Vianu:
Fluenta individualitatii romantice se exprima mai bine ca oriunde in muzica, arta
succesivului prin excelenta, muzica devenind arta suverana a romantismului si influentand
celelalte arte.[10]

II.4.Particularitati stilistice specifice romantismului muzical

Din punct de vedere al genurilor si mai ales al formelor, compozitorii romantici se

plaseaza intr-o linie de continuare remarcabila in raport cu predecesorii clasici: simfonia,
concertul, sonata instrumentala, cvartetul si celelalte genuri camerale se regasesc in mod
constant in preocuparile creatorilor de-a lungul intregii perioade romantice.

Opera continua sa reprezinte un gen de mare atractie, beneficiind de innoiri paralele

cu cele survenite in arta teatrala la nivelul tematicii si libretelor si desigur si cu cele
specifice de limbaj sonor; tehnica de cant evolueaza in mod exemplar in Italia, configurand
maniera deosebit de eficace si expresiva cunoscuta sub denumirea de bel canto (cant
frumos) influenta acestei tehnici generalizandu-se la nivel european.

Formele cultivate sunt in continuare cele perfectionate de compozitorii clasici

sonata, formele strofice mici si mari, ciclul de variatiuni (mai cu seama pe linia variatiunilor
de caracter), rondo-ul cu variantele sale (rondo bitematic si rondo-sonata) o remarca
speciala cuvenindu-se adusa in ce priveste tendinta catre formele complexe ce imbina
constructiv principii formale distincte si respectiv amplificarea travaliului tematic in directia
asa-numitei conceptii ciclice (toate aceste linii fiind de altfel initiate in principal de catre
Beethoven). Pe fondul acestei continuitati de ansamblu se evidentiaza cateva directii de
dezvoltare caracteristice.

Tendinta spre cultivarea extremelor, caracteristica romantica prin excelenta, se

manifesta si in domeniul genurilor prin proliferarea piesei instrumentale de caracter si a
liedului, ca genuri de mici dimensiuni, uneori chiar miniaturale, creuzet optim al
experimentarii acelor note expresive prin excelenta individuale, fugitive, particulare, pitoresti
 pe de o parte, si a lucrarilor simfonice sau lirice de extrema amploare sonora, formala si ca
durata, cu tendinte de adevarat gigantism pe de alta parte.

Enumeram intre primele numeroasele lucrari purtand o varietate de titluri generice

impromptu, intermezzo, feuille dalbum, tude (studiu), novelette (povestioara), chanson sans
paroles (cantec fara cuvinte), scherzo, balada, ca si diversele dansuri valsul, copios
reprezentat, mazurca, poloneza, s.a. genuri integrate cel mai adesea unei culturi muzicale de
mare difuziune in paturile urbane burgheze, cu forma social-culturala a salonului care,
treptat, a evoluat inspre facilitatea progresiva a unor genuri de consum.

Crearea unui gen nou, caracteristic romantismului si anume poemul simfonic,

quintesenta a asa-numitei muzici cu program. Genul ca atare a fost creat si stralucit teoretizat
de catre Franz Liszt, si s-a bazat pe antecedentele oferite de sporadicele abordari
programatice ale perioadelor anterioare si mai cu seama pe creatiile in genul simfoniei
programatice semnate de Hector Berlioz (cu exemplul pregnant al Simfoniei fantastice).

Ideea de baza ce sta la temelia poemului simfonic este generarea muzicii in

concordanta cu o idee poetica exprimabila, descriptibila in forma verbala, care va constitui
programul lucrarii muzicale si care va trebui sa fie cunoscut de catre ascultator, orientandu-i
si imbogatindu-i perceperea muzicii si satisfactia estetica prilejuita de aceasta. Astfel se
aseaza intr-un prim-plan subliniat ideea de continut muzical ce premerge si conditioneaza
forma pe care muzica propriu-zisa o va adopta, forma ce se va plia in mod optim necesitatilor
expresive si descriptive ale ideii poetice.

Prin aceasta se lanseaza o polemica la adresa primatului formei si proportiei ca o

conditie a frumosului artistic, conceptie a esteticii clasicizante. Polemica aceasta a devenit o
disputa ampla in sanul vietii muzicale a secolului XIX, cunoscand un moment de apogeu in
cea de a doua jumatate a acestuia, avand in vedere ca o serie de personalitati au ramas
solidare principiului muzicii pure, cucerire de seama a clasicismului, militand pentru
primatul acestei modalitati si pentru ideea unitatii inseparabile inspre continut si forma in
muzica, unde continutul ar fi reprezentat tocmai de fenomenul sonoritatii organizate dupa
legitati specifice.

Personalitatile angajate in aceasta disputa au fost compozitorii (in egala masura si

rafinati teoreticieni) Franz Liszt si Richard Wagner, de partea muzicii cu program si asa-
numitei atitudini novatoare, revolutionare, pe de o parte, iar pe baricada conservatoare,
traditionalista si partizana a conceptului muzicii pure compozitorul Johannes Brahms si
renumitul critic vienez Eduard Hanslick.

In realitate, intr-un poem simfonic bine realizat muzica nu pierde nimic din coerenta
sa specific muzicala chiar in absenta programului respectiv, deci cand este ascultat in
conditiile muzicii pure. Pe de alta parte, muzica creata in virtutea propriilor legitati contine
potentialitati expresive capabile sa determine in auditor miscari emotionale si sugestii
puternice, traductibile prin impresii subiective, imagini sau idei ce pot constitui germenul ad-
hoc al unui virtual program.

Ca atare intreaga disputa, de altfel nerezolvata, a vizat mai curand elemente

atitudinale decat elemente de esenta profunda legate de fenomenul muzical. Primatul ideii
poetice, a continutului asupra formei a avut drept consecinta tocmai realizarea sintezelor
formale si bogatia experimentarilor de structura armonica, timbral-orchestrala si factura
instrumentala, contribuind in mod substantial la progresele notabile inregistrate pe aceste
coordonate ale limbajului muzical. Nu este intamplator faptul ca Berlioz, Wagner si mai
tarziu Richard Strauss, continuatorul poemului simfonic, se numara printre cei mai fecunzi
inventatori de armonii si sonoritati orchestrale noi, iar Franz Liszt este unul dintre cei mai
mari si inventivi innoitori ai tehnicii pianistice, reprezentant de varf al virtuozitatii tipic
romantice, alaturi de diabolicul Niccolo Paganini si de inegalabilul poet al claviaturii
Frdric Chopin.

Bogata reprezentare a miniaturii vocale, liedul, gen in care se materializeaza zorii

noului stil (in creatia lui Franz Schubert). Alaturi de acesta, au creat capodopere ale genului
Robert Schumann, Johannes Brahms, Hugo Wolf, Richard Strauss, Gustav Mahler pentru a
aminti doar pe cei mai de seama. De la lirism si naivitate la dramatism si tragism, intregul
spectru al trairilor celor mai particulare, mai intime au fost exprimate cu sensibilitate
inegalabila de acesti mari maestri.

Melodicitatea si expresivitatea atat de variata a liedului, a esentei sensibile si rafinat

stilizate a vocalitatii a avut o influenta notabila asupra intregii conceptii muzicale romantice,
cu efecte directe asupra stilului instrumental.

Se pot cita in acest sens capodopere camerale ale lui Schubert derivand din lieduri nu
mai putin celebre (cvintetul Pastravul, cvartetul Fata si moartea), Cantece fara cuvinte
pentru pian ale lui Mendelssohn, ornamentica si cantabilitatea specifica a lui Chopin, dar mai
ales frecventele valorificari ale liedului in marile simfonii post-romantice ale lui Gustav
Mahler.

Opera, in paralel cu cristalizarea influentului stil italian de bel canto stralucit

reprezentant de Vicenzo Bellini, Gaetano Donizetti si Giaccomo Rossini, primeste puternice
note de innoire si diversificare pentru tendintele nationale, manifestate mai intai in Germania
(Carl Maria von Weber) si curand si in Rusia (Ivanovici Glinka), Cehia (Bedrich Smetana)
pentru a aminti doar manifestarile cele mai timpurii si mai pregnante. Primatul operei italiene
se mentine, atat in virtutea extraordinarei traditii si masivitatii productiei, cat si monumentalei
creatii a lui Giuseppe Verdi, care o aduce la un adevarat apogeu, cu trasaturi de originalitate
indeniabile.

Contemporan cu Verdi, Richard Wagner orienteaza opera nationala germana spre o

puternica particularizare asa-numita drama muzicala wagneriana. In esenta Wagner isi
propune sa creeze o arta sintetica, numita de el Gesamtkunst, urmarind sa inmanuncheze in
modul cel mai intim solidar si inseparabil toate componentele spectacolului liric libretul
conceput intr-o firma poetica, muzica, elementele plastice ale scenografiei si costumelor.
Concepandu-si singur libretele, realizeaza texte poetic-teatrale de ridicata valoare, ce dau
nastere unei noi directii stilistice in teatrul secolului XIX-XX, anume simbolismul.

Inovatiile specific muzicale sunt numeroase: aria si recitativul fuzioneaza in fluxul

unui discurs de mare continuitate si amploare, personajelor, situatiilor, sentimentelor si
diverselor simboluri din textul poetic li se asociaza motive muzicale recurente, prelucrate
tematic si simfonic in intreaga substanta a dramei, numite Leitmotive (motive conducatoare).

Influenta acestei conceptii grandioase, intemeiata in special pe valoarea

incontestabila a creatiilor sale de maturitate a fost resimtita mai cu seama in spatiul german,
dar un reflex al acesteia se resimte si in ultimele creatii ale lui Verdi, si, mai tarziu, la
Puccini.

Alta latura de mare importanta in ceea ce priveste romantismul muzical, este limbajul
muzical romantic. Elementul principal al limbajului muzical, melodia, capata expansiune
spatiala, spre deosebire de melodia clasica, simetrica, ce reprezenta deseori desfasurari ale
substratului armonic, prin arpegierea acordurilor, ea devenind la romantici, mai supla, mai
sinuoasa, mai libera. Registrul in care se intinde ea, este foarte cuprinzator, de la cel inalt al
piculinei pana la cel grav al contrafagotului sau al orgii.

Inca de la Beethoven putem observa o schimbare a climatului melodic, prin aparitia a

numeroase teme largi, generoase, expresive, teme dramatice, lirice etc. Fara indoiala natura
melodiei este din ce in ce mai strans legata de necesitatea comunicarii unui program literar,
sugestivitatea si plasticitatea aparand in directa corespondenta cu o imagine sau o idee.
Schema simpla a unei melodii provenite din arpegierea unui acord, se amplifica cu liniile
ondulate ale ornamentarilor conduse din ce in ce mai rafinat de compozitori.

Un rol important in aceste schimbari l-a avut, fara indoiala, patrunderea cantecului
popular in muzica profesionista, lucru ce a adus cu sine eliberarea discursului muzical care,
incepe sa aiba un caracter apropiat de cel improvizatoric.

Continutul emotional bogat al muzicii romantice, necesita eliberarea melodiei de

rigorile inlantuirilor armonice clasice si imbogatirea ei cu cromatisme de o mare valoare
expresiva.

mare importanta o are si relatia de interdependenta dintre text si muzica, tradusa la

romantici prin creatia vocala pe text dar si prin consecintele melodiei cantate vocal, asupra
melodiei instrumentale.

Ritmica are in discursul romantic, un rol de emancipare a acestuia, dincolo de

legaturile evidente cu cantecul popular. Structurile ritmico-melodice ale romanticilor se
imbogatesc, se modifica schemele simetrice, accentele, apar formule combinate inedite.

In ceea ce priveste armonia, romanticii au pornit de la principiile clasice, tinand cont

de relatiile de tonalitati sau de trepte, asa cum le-au gandit inaintasii lor; procedeele armonice
urmeaza sa fie imbogatite substantial, tiparele echilibrate fiind umbrite de tumultul
sentimentelor comunicate. Pentru a obtine contraste puternice, dramatice, pentru redarea unei
ambiante poetice noi, romanticii apeleaza la alterarea trisonului clasic, la accentuarea
instabilitatii tonale, modulatii neasteptate, bruste, alterarea modurilor majore si minore
precum si o deschidere larga in directia folosirii armoniei modale, izvorata din creatia
populara.

Din cercetarea folclorului au decurs fenomene armonice originale, care au largit sfera
limbajului muzical, s-au creat corelatii necunoscute de clasici, fenomene complexe de mare
expresivitate. Spre deosebire de clasici, compozitorii romantici aplica aceste principii de
compozitie intr-un mod foarte personal, ajungand sa fie stabilite chiar coordonate stilistice
individuale, caracteristice fiecarui compozitor.
 Frazarea, efectele ritmice, structurile armonice noi, dau muzicii o noua fata, mai vie,
mai colorata, deschizand compozitorului drumul spre manifestarea deplina a personalitatii si
trairilor sale.

Nu putem vorbi de muzica romantica fara a o asocia si marilor descoperiri in

domeniul culorii timbrale instrumentale si orchestrale, domeniu in care Beethoven deschisese
deja cu succes un drum demn de urmat.

Este perfectionata tehnica de constructie a instrumentelor, devenite din ce in ce mai

maleabile in sonoritate, in aliajul timbral deschis inovatiilor. La acestea se adauga aparitia
marilor virtuozi instrumentisti, care forteaza limitele tehnice si de efecte contrastante.

Dezvoltarea artei orchestratiei este insa si ea tributara acelor personalitati

componistice, care experimenteaza noi aliaje timbrale capabile sa talmaceasca emotii noi, sau
adoptarii in orchestra romantica a noi instrumente, prezente destul de putin in secolul trecut,
precum harpa sau unele alamuri. Orchestra se imbogateste cu corn englez, tuba wagneriana,
celesta, iar rezultatul direct al acestui progres este crearea marii orchestre romantice, capabila
sa realizeze orice efect sonor in dimensiuni grandioase, nemaiintalnite pana atunci.

Se obtin efecte deosebite si in domeniul dinamicii si agogicii, elasticitatea tempo-

urilor fiind dublata de contrastele dinamice extrem de puternice gradate intre cinci de
pianissimo si cinci de fortissimo.

Alaturi de orchestrele simfonice, si dirijorii ocupa un loc important in viata artistica

moderna. Viata de concert capata aspectele tipice ale stilului culturii burgheze. Se infiinteaza
organizatii muzicale speciale, se inaugureaza sali noi de concerte, cu o capacitate mult
sporita, toate acestea jucand un rol important in procesul de raspandire a muzicii.

Publicul participa direct la viata muzicala asistand la concerte simfonice, recitaluri

instrumentale apare interpretul de recital, concerte de virtuozitate, acest lucru indicand
renasterea teatrului muzical.

De asemenea, muzicologia a preocupat pe aproape toti muzicienii romantici. Critica

muzicala cu o pronuntata pozitie impotriva conservatorismului de rutina, se manifesta in
scrierile lui Berlioz, Schumann, Liszt, Wagner. Apar lucrari indrumatoare, didactice intr-un
anumit fel, privind unele laturi ale compozitiei muzicale sau de interpretare (Tratatul de
orchestratie, cuprinzand si indicatii in domeniul dirijatului de orchestra, al lui Hector
Berlioz).

Robert Schumann editeaza o revista muzicala intitulata Noua revista muzicala, in

care face analiza unor lucrari muzicale contemporane, prezinta publicului meloman noile
talente, cum a fost cazul lui Johannes Brahms.

Franz Liszt scrie o carte despre Frdric Chopin, iar Richard Wagner lanseaza o
seama de lucrari teoretice in care isi expune teoriile sale proprii in ce priveste drama
muzicala, muzica si societatea omeneasca.

Se dezvolta interesul pentru trecutul mai indepartat sau mai apropiat al activitatii
spirituale a oamenilor, printre care si pentru muzica. Inceputurile se afla in scrierile
enciclopedistilor si urmati de specialisti, pentru ca o istorie a muzicii nu poate fi scrisa decat
de muzicieni.

II.5.Scolile nationale romantice

Cultivarea pitorescului, culorii locale si exotismului, apelul la trecutul indepartat si

idealizat in legenda sunt componente ale amintitei dihotomii real-imaginar.

Pe o asemenea cale este descoperita sursa folclorului, Germania si Anglia avand in

aceasta directie merite si realizari importante (spre exemplu, denumirea de folclor provine din
expresia englezeasca folklore intelepciune a poporului, iar primele culegeri de mare
cuprindere au fost realizate prin cercetarea folclorului literar german, de catre Arnim si
Brentano Continutul minunat al baiatului, si respectiv de fratii Grimm, cu culegerile de
povesti devenite celebre).

Interesul pentru expresia si caracterul folcloric a avut efectul cel mai pregnant la
compozitorii reprezentand natiunile a caror intrare in circuitul marii muzici se produce mai
ales in perioada romantica: cehii (prin Smetana si Dvok), polonezii (prin Chopin), rusii
(printr-o importanta pleiada, cu Glinka, Ceaikovski, Borodin, Musorgski, Rimski-Korsakov),
nordicii (prin danezul Gade si norvegianul Grieg), in parte ungurii (prin Liszt, la nivelul unei
inspiratii relativ limitate la cultura lautariei practicate in spatiul etnic maghiar) si, ceva mai
tarziu, orientarea spaniolilor spre specificul national propriu.

Scolile nationale romantice (ai caror reprezentanti au asimilat si practicat genurile,

formele si topica instrumentala general cultivate) si-au adus o valoroasa contributie la
imbogatirea limbajului muzical prin numeroasele elemente melodice caracteristice si prin
efectul acestora in introducerea unor savuroase coloratii modale in cadrul armoniei (ce
ramane cu o structura de fond tonal-functionala), prin vitalitatea unor ritmuri si chiar structuri
metrice sau frazeologice prevenind din folclor, prin inovatii timbrale si prin sonoritatea
distincta a limbilor nationale folosite in muzica vocala.