1

Prof.univ.dr. Mitică Lupu

CLASIFICAREA VOCILOR ÎN SPECTACOLUL MUZICAL

CLASIC:

Tenor dramatic – voce puternică, mai puţin flexibilă (Othello,

Turandot )

Tenor lirico-spint – emite din când în când sunete dramatice .

(“Spint“ nu are sens de împingere) (Aida, Turbadurul, Tosca ).

Tenor liric – voce suplă care ajunge cu uşurinţă în acut ( Lenski,

Carmen, Faust, Rigoletto )

Tenor liric lejer –voce uşoară foarte lejeră, capabilă de agilităţi (

Bărbierul, Răpirea )

Bariton dramatic – voce amplă şi puternică întunecată (Aida,

Othello )

Bariton liric – voce mai luminoasă şi suplă (Carmen, Traviata,

Trubadurul)
 2

Bas liric contabil – face trecerea de la bariton la profund

(Mefisto, Bărbierul, Lakme )

Bas dramatic sau profund – (Sarastro, Mefistofele)

Bas comic – cantabil cu efecte comice (Don Pasquale, Bărbierul )

Soprană lejeră – întindere mare, volum mic, flexibilă

Soprană lirică – voce întinsă, caldă, catifelată

Soprană spintă – foarte strălucitoare cu accente dramatice

Sporană dramatică – voce amplă puternică sombrată

Mezzosoprane – voce sonoră în grav

Contra alto – (rară) - cea mai joasă voce feminină

În cânt, respiraţia ca funcţie vitală este un act voluntar supus

legilor cântului, care prin exerciţii trebuie să ajungă la un act

involuntar. Cântăreţul nu trebuie să aibă preocuparea de felul

cum şi cât de adânc respiră, singura grijă fiind aceea de a doza

aerul la expirare. Pentru ca un sunet să fie susţinută, trebuie

făcute exerciţii zilnice de gimnastică respiratorie, cu respiraţii

calme şi expiraţii regulate şi prelungi.

Nicola Antonio Porpora (1686-1783) vestit profesor de canto

spunea că cele mai mari neplăceri în activitatea unui cântăreţ

 3

care duc la un sfârşit prematur al carierei, este proasta respiraţie .

Se ştie că respiraţia este un act fiziologic indinspensabil vieţii,

compus din inspiraţie şi expiraţie. De respiraţie, care este

propulsarea vocii, depind: intonaţia, emisia vocal şi frazarea,

fiind pilonul de bază al cântului.

Sunt cunoscute 3 moduri de a respira : claviculară ,

intercostală şi diafragmatică.

1. Respiraţia claviculară este un tip de respiraţie obositoare

deoarece angajează musculatura laringelui (crispează ) care în

cânt trebuie să fie degajată – obligă plămânii la o mai mare

dilataţie în partea superioară, limitând contracţiile diafragmei,

lucrând numai muşchii pieptului – este scurtă.

2. Respiraţia intercostală este un tip de respiraţie în care se

dilată mai mult partea mijlocie a plămânilor prin contracţia

muşchilor intercostali, lărgindu-se toracele în sens transversal.

 4

3. Respiraţia diafragmatică este un tip de respiraţie care ajută la

formarea unei emisiuni corecte, asigurând sănătatea organului

vocal şi durabilitatea vocii. Pentru deprinderea respiraţiei

costodiafragmale se folosesc metodele numite Sylvester şi

Schaeffer. Metoda Sylvester constă în aşezarea pe spate, culcat,

iar inspiraţia se face prin mişcarea mâinilor peste cap şi aducerea

lor la piept, odată cu expiraţia. Metoda Schaeffer constă în

aşezarea culcat cu faţa în jos : inspiraţia se face prin ridicarea

diafragmului în sus, iar expiraţia prin presarea diafragmului în

jos.

Eu la rându-mi propun un exerciţiu simplu de respiraţie costo-

diafragmatică şi monitorizarea lui în timpul studiului vocal. Sub

control mental, gândind respiraţia la nivelul de jos al plămânilor

vom încadra bustul sub coaste cu palmele sprijinite de peretele

costal. La o inspiraţie corectă acesta va depărta poziţia mâinilor

de corp. La faza de expiraţie mâinele se vor apropia. Actul în

sine va fi urmat la început de o uşoară ameţeală produsă de

volumul mare de aer care oxigenează corect organismul şi mai

departe creierul, demonstrând cã respiraţia se face corect. Din

acest moment avem sub control o coloană de aer care dozată

 5

corect va emite sunetul susţinut şi timbrat pe care îl dorim. Vom

urmări ca poziţia umerilor să fie relaxată , să nu fie afectat acest

proces .

Prin inspiraţie diafragma se contractă, abdomenul intră

inăuntru şi toracele se măreşte, apoi se expiră uşor pe gura

interdeschisă. Retragerea abdomenului înăuntru se face prin

contracţia bruscă a diafragmei, care trebuie menţinută până la

terminarea frazei muzicale. Dacă în acest timp se vor contracta

muşchii gâtului sunetul va fi defectuos. Senzaţia de respiraţie

diafragmatică bună este ca aerul inspirat să fie prins în dreptul

stomacului, adică sub capătul sternului pe peretele abdominal.

Măiestria unei tehnici bune constă în dozarea aerului expirat.

Pentru fraze lungi nu este bine să se apeleze la ultima

rezervă de aer din plămâni, ci este de preferat pentru o bună

emisie a se fura o altă respiraţie justificată prin interpretare

mascând efortul. Prin exerciţii vocale se poate ajunge la tehnica

respiratorie cerută: - inspiraţie liniştită prin contractarea

muşchilor abdominali prin îndepărtarea coastelor şi expirare

susţinută prin dirijare conştientă a folosirii aerului exact atât cât

este necesar, surplusul constituind o rezervă, ceea ce dă

 6

posibilitatea ascultătorului să simtă că interpretul vocal este

departe de limita posibilităţilor. Acesta este criteriul unei baze

solide a artei belcanto-ului. Când pauza muzicală pentru

inspiraţie nu este prevăzută de compozitor şi apare ca necesară,

pentru executarea ei se ia din valoarea ultimei note a sfârşitului

de frază anterioară. În nici un caz nu se ia din valoarea notei de

început de frază. Locurile obligatorii în care se inspiră sunt:

a. pauzele, cezurile

b. înaintea cadenţelor

c. după terminarea frazelor

d. înaintea frazei finale

e. înaintea momentelor care preced reţinerile, trilurile şi

pasajele prelungite,

f. înainte de sincope şi după notele în stacatto,

g. înainte şi după o notă lungă,

h. înainte şi după o frază dramatică (de expresivitate puternică)

etc.

De respiraţie este legată o corectă impostaţie care nu se

poate realiza decât după anumite legi .

 7

Actul fiziologic voluntar pentru a se face auzit un sunet

produce ceea ce se numeşte emisiune. Legat de emisiune s-a

format arta cântului, metodele şi legile ei.

Vechii cântăreţi aveau 3 metode :

1 – vociferrari – având ca scop întinderea şi fortificarea

vocii prin exerciţii de game, arpegii, staccato, agilităţi, triluri…

2 – phonasci – care urmărea dezvoltarea calităţii timbrului,

strălucirea, claritatea, omogenitatea culorii.

3 – studiul vocalelor şi silabelor – care are ca scop

realizarea unei bune pronunţii a cuvintelor, expresie şi stil.

Arta unei bune impostaţii constă în a transforma sunetele

brute în sunete cantabile a căror calitate şi culoare trebuie avută

pe întreaga întindere vocală

(omogenitate). Aceasta constituie baza învăţării cântului. Pentru

a se ajunge la o bună impostare, trebuie făcute exerciţii pe toate

vocalele stabilindu-se vocala ce scoate în evidenţă sonoritatea

vocii şi uşurinţa emisiunii .

Sonoritatea şi culoarea celorlalte vocale să fie aceeaşi cu

vocala pe care s-a impostat vocea, pentru că poziţia organului

 8

vocal se schimbă odată cu pronunţarea fiecărei vocale, şi s-ar

ajunge la timbre deformate (ingolat, strident, înfundat, deschis).

Studierea pe o vocală care convine vocii este făcută cu scopul de

a înlătura prin buna pronunţie, defectele amintite iar apoi

omogenizarea pe a-e-i-o-u din semiton în semiton, la care limba

are un rol foarte important prin poziţia ei, având vârful la dinţii

incisivi inferiori. Când sunetul în trecere de la o vocală la alta nu

este plasat pe acelaşi fir sonor (în acelaşi loc) ca şi primul, va

interveni în voce aşa zisul “prag“, sonoritatea fiind diferită şi

defectuasă, vocala sprijinindu-se pe laringe şi nu pe coloana de

aer. Unificarea registrelor sau egalizarea sunetelor din intinderea

vocii este una din fazele pricipale şi de mare importanţă din

tehnica vocală. Această tehnică se dobândeşte după multe

exerciţii de terţe, cvinte, octave, none, etc. compuse din sunete

înlănţuite şi la intervale de semiton şi ton.

Marele profesor şi compozitor Nicola Antonio Porpora folosea

în şcoala lui un număr redus de exerciţii scrise pe o singură

pagină care a devenit celebră. Vocalizele respective se studiau

timp de 6 ani. Studiul vocii trebuie făcut zilnic şi de

profesionişti şi de către membrii diferitelor ansambluri vocale.

 9

În arta impostaţiei se urmăreşte înlăturarea pragului.

Studierea relatărilor despre executarea operelor lirice în sec.

XVIII în Italia şi Franţa arată că acoperirea sunetelor nu era

cunoscută în acea epocă. Cântăreţii foloseau în momentul

dificultăţilor de emisie falsetul. Aşa se cânta încă prin anii 1830.

Acest mod de a cânta nu permitea efecte de putere şi nici

realizarea timbrelor întunecate cerute de interpretarea operelor

lirice dramatice. În urma apariţiei unor astfel de opere romantice

a fost descoperit mecanismul acoperirii sunetelor. Această

tehnică constituie cea mai mare descoperire de tehnică vocală

făcută de-a lungul istoriei artei lirice. Vocalele trebuie bine

articulate păstrănd culoarea fiecăreia în contextul celorlalte. Într-

o emisiune defectuoasă deseori vocalele sunt confundate; dacă

sunt lângă consoane care de obicei trag vocea în ceafã şi nu sunt

plasate în acelaşi loc, sonoritatea va fi defectuoasă. Toate

aceste reguli de tehnică a plasării sunetului depind în mare

parte de mobilitatea maxilarului. O altă regulă a impostaţiei

este atacarea sunetului, un act normal, spontan, care constă în

izbirea coardelor vocale în timpul formării sunetului. De obicei,

se face prin lovitură de glotă (moale - dulce; tare – dur ) sau

 10

atacul aspirat în care sunetul este precedat de o mică cantitate de

aer auzită ca un uşor “ h “ aproape imperceptibil.

Emiterea sunetului odată cu expiraţia prin lovitura de

glotă care este un fenomen normal al organului vocal, este acea

mişcare de aer petrecută în laringe unde are loc vibrarea corzilor

vocale pentru producerea sunetului sprijinit pe coloana de aer

condusă spre rezonatori. La atacul aspirat, total defectuos folosit

de unii pentru a menaja chipurile vocea, aerul trece printre

corzile vocale în timpul emisiunii ducând cu timpul la oboseală,

vocea devenind mată. Forţa sunetului depinde de puterea de

expulzare a aerului din plămâni şi nu de efortul făcut de laringe

(fortissimo ma leggierissimo).

Pentru a susţine o frază mai lungă nu este nevoie de o

cantitate prea mare de aer, ci de modul de exprimare calculată.

Atacul de glotă trebuie făcut numai sub controlul profesorului. El

nu se foloseşte pentru fiecare notă ci numai atunci cănd se ia o

nouă respiraţie. Deci impostarea vocii este formarea lentă şi

progresivă a sunetelor prin utilizarea puterii vibratorie a

rezonatorilor fără efort, în aşa fel încât să nu apară oboseala sau

răguşeala .
 11

Datorită înflexiunii vocii şi a dozării aerului, sunetele pot

fi emise de la fortissimo la pianissimo şi invers (filaje) pentru a

realiza unele efecte de interpretare a stărilor sufleteşti (plâns,

râs, bucurie, durere) la fel glissando, portamento, tril, legatto.

În belcanto sunt excluse voce capretto, voce cheballa, şi

este primordial “chi parla bene, canta bene“ căci fără o dicţie

bună execuţia va pierde orice efect.

Din contră în teatrul de divertisment aceste defecte devin

calităţi, făcând acest tip de voci recognoscibile de către publicul

iubitor al acestui gen.

Articularea ireproşabilă depinde de supleţea buzelor şi a limbii

fără exagerarea pronunţiei consoanelor încordând organele de

articulaţie ce afectează în mod implicit claritatea vocii. În

belcanto este importantă formarea sunetelor din punct de vedere

al intonaţiei juste, realizată prin sprijinirea sunetelor pe o

respiraţie susţinută. Sunetul trebuie atacat direct, fără sunete

ajutătoare, evitând portamentul de jos în sus spre deosebire de

portamentul artistic care înseamnă unirea a două sunete dispuse

la înălţimi diferite (de la acut spre mediu) care trebuie executat

ca un purtat al vocii cu eleganţă, bine susţinut prin diminuarea

 12

intensităţii primului sunet şi alunecarea cu susţinere pe respiraţie

spre al doilea. Întinderea, egalizarea şi supleţea vocii este

realizată prin vocalizare având grijă de mobilitatea maxilarului

inferior şi relaxarea limbii pe centru încât vârful să atingă dinţii

incisivi de jos iar pentru sunetele pornind de la MI 2 părţile

laterale ale limbii să atingă măselele maxilarului superior,

sunetul fiind plasat spre centrul gurii înspre rezonatori.

Exerciţiile cu gura închisă sunt favorabile obţinerii mobilităţii

vocii, corzile vocale nefiind supuse la efort. La voci epuizate

aceste exerciţii ajută la ameliorarea şi revenirea la starea

normală.

Esenţa belcanto–ului, stil subordonat unei linii melodice

extrem de periculoase, îmbrăcate cu multe fiorituri, pe care

fiecare cântăreţ o modifică după bunul plac. Este nevoie de o

voce lejeră, flexibilă capabilă să jongleze cu dificultăţile

compoziţiei – Bellini, Donizetti, Rossini. Interpretarea, stilul,

coloraturile, trebuiesc combinate într-o manieră artistică în aşa

fel încât vocea să servească muzica.

Cu Verdi, începând din 1850 se cer voci cu o interpretare

expresivă în care extremele registrului vocal sunt mai

 13

importante. Aceste caracteristici noi specifice operei veriste, în

care se abuzează de posibilităţile vocale în beneficiul expresiei,

volumului şi efectului, de la începutul sec. XX, reprezintă o

degradare profundă a tehnicii belcanto–ului.