Adina Diaconu-Agache

Elemente de limbaj de la Baroc la muzica sec. XX

Barocul începe în anul 1608 cu opera “Orfeu” de Claudio Monteverdi. Jacopo Peri a scris
prima opera, “Euridice”, ce era cântată şi nu jucată.

Barocul se împarte în 3 ramuri :

- Barocul Italian
- Barocul francez
- Barocul german

Caracteristici:

Caracteristica principală a muzicii barocului este laicizarea. Schimbarea mentalităţii oamenilor

vremii produc schimbări şi în muzică, care trece de la unitatea severă a stilului muzicii
Renaşterii (impus de biserică) la un proces evolutiv şi de laicizare a muzicii.

Acest nou stil muzical are ca şi caracteristici principale ascensiunea rapidă a monodiei
acompaniate, instrumentalismul si tonalismul.

Muzica barocă este orientată în două direcţii:

- Muzica vocală (melodie cu text acompaniat instrumental)

- Muzica instrumentală (fără text, solo sau în ansamblu)

Muzica corală polifonică “a capella” este înlocuită de cântul vocal solistic (chemat să
promoveze şi să asigure expresivitatea şi inteligibilitatea textului) încadrat de genuri ca opera,
cantata şi oratoriul.

Muzica instrumentală este desprinsa de text şi determină apariţia şi evoluţia unor genuri şi
forme de sine stătătoare ca: sonata, suita, cvartetul, toccata, fuga, concertul.

Reprezentanţi ai barocului italian:

Arcangelo Corelli (1653-1713)

Antonio Vivaldi (1676-1741)

Domenico Scarlatti (1685-1757)

Caracteristica principală este: melodismul specific italian

Armonia este clară.

Ritmul – simplu, cu subdiviziuni egale

Dinamica: în Baroc apar nuanţele, ca urmare a dialogului orchestrei cu corul. Nuanţarea

intensităţilor sonore începe la sfârşitul Renaşterii la Giovanni Gabrieli în Sonata piano e forte
(1597). Apar şi indicaţiile dinamice mai nuanţate în planul intensităţii, precum meno piano, poco
piano, mezzo forte; şi indicaţiile ce privesc o singură notă (sforzando).

Agogica se conturează treptat ca dimensiune stilistică secundară, Barocul fiind foarte bogat în
termeni de mişcare, deveniţi ulterior internaţionali, precum Allegro, Andante, Presto, Largo,
Adagio, etc.

Timbrul este un element aleatoriu. Primele sonate aparţinând secolului al XVII-lea nu au o

structură şi un statut clar definite: sunt scrise pentru mai multe instrumente (3,4,5,6,8), fără a fi
indicate cu precizie numărul şi timbrul.

Genurile care apar sunt concertante, solistice, cele predominante fiind concertul şi sonata.

Reprezentanţi ai Barocului francez:

Francois Couperin (1668-1733)

Jean-Philippe Rameau (1683-1764)

Jean-Baptiste Lully (1632-1687)

Caracteristici:

- Melodia este foarte ornamentată

- Se dezvoltă foarte mult armonia şi ritmul
- Prin ornamentaţie se ajunge la subdiviziuni foarte mici
- Se dezvoltă orchestra
- Se dezvoltă timbrul, apar instrumente noi

Muzica pentru clavecin cunoaşte o înflorire fără precedent, mai ales în creaţiile lui Couperin şi
Rameau.

Barocul German apare în jurul anilor 1700. În această perioadă se cristalizează tonalitatea.

Melodia este alcatuită preponderent din secvenţe şi progresii.

Armonia este foarte complexă şi ajunge la apogeu în această perioadă. Este atinsă
unificarea stilistică a muzicii cultivate europene odată cu intrarea pe făgaşul tonalismului.
Sistemul tonal proclamă egalitatea absolută între cele 12 semitonuri, găsindu-şi fundamentul în
celebrul tratat de armonie al lui Jean-Philippe Rameau (1722) şi aplicarea practică în
“Clavecinul bine temperat” de Johann Sebastian Bach. Aceste lucrări complexe au pus bazele
teoretice şi practice ale tonalismului.
 Reprezentanţi:

- Dietrich Buxtehude (1637-1707)

- Johann Pachelbel (1653-1706)
- Georg Phillip Telemann (1681-1767)
- Georg Friedrich Haendel (1685-1759)
- Johann Sebastian Bach (1685-1750)

Genurile muzicale în barocul:

- Italian: concerte şi sonate

- Francez: muzica pentru clavecin, opera şi muzica de ansamblu
- German: muzica instrumentală (concerte instrumentale, sonate)

Sfârşitul Barocului este considerat anul 1750, respectiv anul morţii lui Bach.

Între Baroc şi Clasicism există o perioadă de tranziţie, situată între anii 1740-1770. În această
perioadă se dezvoltă doua stiluri muzicale:

- Stilul galant
- Şcoala de la Mannheim

Stilul galant este caracterizat de accesibilitatea la publicul larg, farmecul şi prospeţimea.

Termenul provine din italiană (galare) şi înseamnă a distra. Această mişcare prezintă o revenire
la simplitate după complexitatea barocului tarziu.

Caracteristici:

- Melodia simplă, mai asemănătoare cântecelor

- Fraze scurte
- Armonia redusă
- Utilizare scăzută a polifoniei
- Distincţie clară între solist şi acompaniament

Reprezentanţi:

- Carl Phillip Emmanuel Bach (1714-1788)

- Johann Christian Bach (1735-1782)

În operă se continuă tradiţia operei seria în Italia şi Franţa. La Napoli şi Viena se dezvoltă
noua operă buffa, ce înseamnă opera comică. Prima operă buffa este compusă de Giovanni
Battista Pergolesi – La serva padrona.

Şcoala de la Mannheim
 Dacă direcţiile stilistice ale muzicii Barocului au impus tendinţa spre monumental şi grandios,
gustul pentru ornamentica încarcată, în a doua jumătate a secolului XVIII-lea în creaţia muzicală
scriitura se simplifică din dorinţa de a conferi o sporită expresivitate limbajului. Melodica devine
mai accesibilă, mai firească, dar tinde către travalii ample, desfăşurate cu contraste bruşte şi cu
o dinamică fluentă. Ca urmare a acestui fapt, se dezvoltă virtuozitatea vocală şi instrumentală.
Apar în toată Europa foarte mulţi interpreţi virtuozi. Prinţul Karl Theodor adună cei mai buni
instrumentişti din toată lumea, formând o orchestră condusă de Johann Stamitz. Acesta era un
violinist, compozitor şi dirijor ceh, ce rămâne o figură centrală în contextul Şcolii de la
Mannheim, concepţia sa fiind revoluţionară pentru acele timpuri în ceea ce priveşte execuţia
lucrărilor simfonice. Astfel, Stamitz pretindea o mare precizie în interpretarea partiturilor, un
echilibru desăvârşit între grupurile instrumentale şi o executie de ansamblu disciplinată la
maximum. Muzicienii care au condus sau au făcut parte din orchestra de la Mannheim au
compus un număr foarte mare de lucrări, în special simfonii, accentul pe muzica simfonică fiind,
de altfel una dintre caracteristicile principale ale acestei şcoli. Acestea au contribuit la
creionarea şi adâncirea unor principii deosebit de importante pentru creaţia simfonică şi pentru
muzica instrumentală. Ansamblul a folosit pentru prima data în istoria muzicii nuanţele
crescendo şi diminuendo, precum şi diferenţele de nuanţe forte – piano pe spaţii restrânse.

Şcoala de la Mannheim a fost socotită de la început şcoală de vioară şi de orchestră,

dovedindu-se în cele din urma a fi fost şi o şcoală de compoziţie extrem de importantă în
procesul de cristalizare a formelor şi genurilor clasice. Reprezentanţii ei au propăvăduit
părăsirea tehnicii basului continuu, acordarea unei mai mari independenţe intrumentelor de
suflat faţă de corzi, astfel încat şi ele să fie purtătoare de melodie, precum şi crearea unui limbaj
orchestral mai plin de semnificaţii. Acest din urma aspect se referă la rafinamentul contrastelor
dinamice, la celebrul crescendo orchestral şi la noile posibilităţi tonale deschise de intrumentaţia
diversificată.

Mişcarea de la Mannheim a constituit nu numai o şcoală de creaţie premergătoare

clasicismului vienez, ci, mai ales, una de interpretare, care a contribuit la dezvoltarea unui nou
stil de redare instrumentală.

Reprezentanţi:

- Johann Stamitz (1717-1757)

- Franz Xavier Richter (1709-1789)
- Christian Cannabich (1731-1798)
- Carl Stamitz (1745-1801)

Secolul al XVIII-lea este dominat de curentul iluminist, mişcare ideologică şi culturală,

antifeudală, expresie a dezvoltării rapide a burgheziei, cu caracter progresist, laic, anticlerical.
Lupta pentru înlocuirea societăţii feudale cu una raţională, care să răspândească cultura
(“lumina”) în toate masele poporului şi să domnească libertatea, egalitatea, fraternitatea (deviza
Revoluţiei franceze – anul 1789). Muzica se va muta din cadrul bisericii în saloane, teatre şi săli
de spectacol.
 Clasicismul se încadrează între anii 1750 (moartea lui Bach) si 1827 (moartea lui
Beethoven).

Caracteristici stilistice:

- Tendinţa spre simplitate, claritate, logică, simetrie

- Perfectul echilibru între obiectiv şi subiectiv, raţional şi afectiv, formă şi conţinut

Melodia clasică:

- Devine mult mai largă, mult mai amplă

- Este ornamentată
- Este de largă respiraţie
- Bazată pe simetria pătrată

Armonia:

Sistemul tonal este impus definitiv.

Armonia este clară, dar foarte redusă.

Dinamica:

Este amplificată şi diversificată (paleta nuanţelor este mai bogată faţă de perioada anterioară).

Agogica:

- Apar termenii de tranziţie de la o desfăşurare rapidă la una mai rară (rallentando,

ritardando, allargando) şi invers (accelerando, stringendo), precum şi termenii de
revenire la tempoul iniţial (a tempo, tempo primo, comme prima).
- Apar expresiile ce reprezintă conţinutul emoţional al pieselor precum: affetuoso,
espressivo, energico, pesante, con brio, etc.

Genuri reprezentative:

- Concertul instrumental
- Sonata
- Simfonia
- Opera
- Cvartetul de coarde

Forme reprezentative: sonata.

Trec în plan secundar genurile vocal-instrumentale ca oratoriul, missa, requiemul, care se

scriu ocazional. Tot acum apar şi alte forme noi precum forma de: lied, scherzo, menuet, rondo,
tema cu variaţiuni.
 Reprezentanţi: “Şcoala clasică Vieneză” formată din:

- Joseph Haydn (1732-1809)

- Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)
- Ludwig van Beethoven (1770-1827)

Dintre cei trei, Mozart este singurul considerat în totalitate clasic. Haydn încă are
reminescenţe din Baroc (folosirea clavecinului, a teorbei), iar Beethoven este clasic prin forme
şi romantic prin contraste, melodie şi ritm.

Joseph Haydn a compus peste 750 de lucrări, avut un mare rol în dezvoltarea cvartetului
de coarde şi a simfoniei, precum şi în perfecţionarea formei de sonată. Haydn a perfecţionat şi a
fixat definitiv structura cvartetului de coarde la 4 părţi, în care partea I îmbracă obligatoriu forma
de sonată. Acesta a transformat cvartetul de coarde în unul dintre genurile strălucite ale
clasicismului.

O caracteristică principală a muzicii lui Haydn este dezvoltarea unor structuri mari din motive
muzicale foarte scurte. Melodia este de o mare simplitate, foarte accesibilă, adeseori având
tendinţă spre divertisment. Haydn foloseşte o tehnică instrumentală foarte simplă, cu elemente
armonice de rutină. Contrastul tematic este slab, nu este reliefat puternic, tema secundară fiind
de multe ori tema principală prezentată la dominantă şi uşor modificată. Haydn va lărgi
importanţa temei secundare, pe care o descompunea în motive care apoi pot fi prelucrate.
Haydn a ramas una dintre cele mai importante figuri ale clasicismului, muzica lui fiind model de
echilibru, de inventivitate şi rafinament pt generaţiile următoare.

Muzica lui Wolfgang Amadeus Mozart se identifică cu limbajul clasic , in liniile sale
generale. În scurta sa viaţă a compus un numar enorm de lucrări muzicale, cele mai multe
neegalate în frumuseţe sau profunzime.

Printre trăsaturile stilistice ale muzicii lui Mozart se regăsesc: perfecţiunea construcţiei,
gândirea tonală, de estetică tipic clasică, şi melodica cu un atribut inconfundabil (care o distinge
de cea a altor compozitori cu acelaşi limbaj) şi anume: inspiraţia de geniu. Mozart a avut
capacitatea genială,înnăscută, de a inventa spontan teme muzicale cu o personalitate estetică
atât de puternică încât au devenit în scurt timp foarte populare. Estetica mozartiană reprezintă
esenţa esteticii clasice : simplitate, transparenţă timbrală şi armonică, concizie, simetrie,
echilibrul contrastelor. Aceasta este dominată de inspiraţia melodică, ce face muzica să
reprezinte pe de-o parte un model clasic, iar pe de altă parte o creaţie originală, inconfundabilă,
fiind expresia relaţiilor rigoare-libertate, tradiţie-noutate.

Mozart a fost unul dintre puţinii compozitori – interpreţi cu calităţi de virtuoz deopotrivă în
domeniul pianului şi al viorii. Dezvoltă latura tehnică, spectaculară a concertului şi îmbină
armonios şi echilibrat instrumentul solistic cu partea orchestrală. Mozart creeaza cadenţa
solistică. Are un caracter improvizatoric şi pune în valoare calităţile solistului. Mozart se
preocupă de orchestraţie căutând combinaţii solistice noi. Concertul pentru flaut şi harpă
constituie singura configuraţie solistică de acest tip din perioada clasică. Muzicianul alătură aici
două instrumente deosebit de compatibile timbral şi expresiv.
 Ludwig van Beethoven este considerat un romantic al clasicismului, un compozitor ce
anunţa epoca romantică şi în acelaşi timp un clasic al romantismului. Unul dintre cei mai
admiraţi compozitori din istoria muzicii occidentale, muzica sa este printre cele mai interpretate
din repertoriul clasic. Fiind contemporan cu revoluţia franceză şi a curentului de independenţă
naţională, Beethoven a dat glas ideilor de libertate şi egalitate, devenind luptător pe calea artei
pentru realizarea acestora.

Beethoven a extins sfera formală şi emoţională, ca sa nu mai vorbim de lungime, a tuturor

genurilor în care a scris. Deşi este cel mai faimos pentru dezvoltarea formei simfonice,
Beethoven a avut, de asemenea, o influenţă dramatică asupra sonatei pt pian, vioară, a
cvartetului de coarde şi a concertului instrumental pentru pian.

Inovaţiile stilistice ale lui Beethoven reprezintă o punte între perioada clasica şi romantică.
Compoziţiile acestuia au fost împărţite în 3 perioade : perioada formativă, perioada de mijloc şi
perioada matură. Lucrările din perioada sa timpurie au adus forma clasică la cel mai înalt nivel
expresiv, dezvoltând armonic, structural şi formal ideile predecesorilor săi precum Mozart sau
Haydn (de ex: primele 2 simfonii, sonatele de pian pana la op.27, sonatele pentru pian si vioară
op. 23, 24, 30, primele 3 concerte pentru pian şi orchestră, etc). Lucrările din perioada sa de
mijloc au fost vizionare şi au contribuit la limbajul muzical şi gândirea epocii romantice,
inspirând compozitori precum F. Schubert, F. Mendelssohn-Bartholdy, F. Liszt sau J. Brahms.
Exemple de lucrări: Sonata Kreutzer, Simfonia a III-a, sonatele pentru pian până la op. 31, etc.
Lucrările din perioada de maturitate se caracterizează printr-o experimentare formală, armonică
şi structurală la cel mai înalt nivel. Compozitorul abordează forma liberă (Sonata pentru
violoncel şi pian op, 102, în do major “Freie Sonate”) şi discursul contrapunctic potenţat de noile
descoperiri armonice şi disonantice menite să dea sens sonor meditaţiei filosofice
beethoveniene (Sonatele pentru pian op. 101 si 106, Missa solemnis op. 123, Simfonia a IX-a,
op. 125, etc.

Creaţia beethoveniană este caracterizată de un dramatism nemaiîntâlnit şi contraste tematice

foarte mari. Sunt tipice temele robuste, dinamice. Subliniind contrastele, Beethoven reliefează
feminitatea sau masculinitatea temelor. Dezvoltările sonatelor beethoveniene sunt adevărate
dezbateri pasionate, cu ciocniri violente sau opoziţie şocantă între idei. Rolul hotărâtor îl are în
dezvoltarea artei modulaţiei, a combinaţiilor de efecte coloristice, foarte distincte. Armonia
devine elementul constructiv principal. Nu mai este un simplu suport armonic pentru evoluţia de
la mâna dreaptă. Fiecare acord este justificat, folosit ca element principal în diverse momente
ale travaliului. Beethoven transferă acordul din spaţiul armonic în spaţiul melodic. Şi concertul
instrumental este adus pe cea mai înaltă culme. Beethoven foloseşte toate cuceririle
componistice de până la el, făcând o sinteză între acestea. Temele sunt amplu dezvoltate şi
intens simfonizate. Construcţia părţilor este extrem de riguroasă. El modernizeaza scriitura,
folosind toate posibilitaţile instrumentale din vremea sa.

Particularităţile creaţiei lui Beethoven

Armonia devine mai îndrăzneaţă, utilizează şi funcţii secundare, cu modulaţii rapide la

tonalităţi uneori surprinzător de depărtate, realizate prin cadenţă dramatică, lirică, sextă
napolitană, sextă marită sau modulaţii bruşte. Se observă predilecţia lui Beethoven pentru
acordul de septimă, care prin enarmonii successive poate fi interpretat ca facând parte din alte
tonalităţi, servind astfel ca acord punte pentru modulaţie de efect.

Melodia beethoveniană este pregnantă şi expresivă, constituită în teme menite să înlocuiască

desenul melodic, este construită din elemente foarte simple adesea din fragmente de game,
sau din acorduri arpegiate, câteodată reduse la câteva note repetate sau secvenţate,
repetabilitatea fiind principiul dinamizator şi dezvoltător al ideilor muzicale. În ansamblu, melodia
beethoveniană este simplă în alcatuirea ei, cu puţine broderii şi ornamente plasate cu multă
atenţie numai în momentele în care contextul general o cere, în schimb este foarte nuanţată, în
planul dinamicii utilizând întreaga scară de valori, de la ppp la fff, cu numeroase opoziţii f – p, ff
– p, p sub pp, plasate mai ales în registrul grav mai întâi, apoi, dupa un moment de linişte, în
acut. Tot atât de frecvente sunt şi momentele sforzando. La acestea se adauga diversitatea de
tempouri specifice epocii, care la Beethoven primesc şi alte expresii ce au menirea de a întregi
înţelegerea execuţiei: Grave e maestoso, Largo molto espresivo, Largo con gran espressione,
Allegro pesante, ritardando, calando, etc.

Ritmul reprezintă un alt element de individualizare stilistică a compozitorului situat la graniţa

dintre clasicism şi romantism. Întâlnim atât elementele tradiţiei constituite în puncte de sprijin,
alături de cele mai noi, îndrăzneţe şi subtile procedee de distribuţie a sunetelor pe unitatea de
timp a discursului muzical. Muzica sa are un pronunţat caracter ritmic, uneori inspirat din muzica
de dans sau de marş. Se foloseşte de violenţa accentelor, de jocul sincopelor, al contratimpilor
şi al pauzelor, toate acestea în cadrul simetriei binare şi ternare, caracteristică ritmicii de stil
clasic.

Romantismul este un curent manifestat în literatura germană, numit “Sturm und Drang” şi
preluat şi în muzică de către toate ţările din Europa. Romantismul apare ca o reacţie împotriva
clasicismului rigid şi vetust. Artistul romantic simte şi selectează temele acute ale
contemporaneităţii, pe care le interpretează şi le tratează în funcţie de simţirea, subiectivitatea
şi dramele vieţii personale. De aici apare necesitatea evadării sale din realitate şi refugierea lui
în 3 zone inspiraţionale principale: cea a trecutului (istoric sau legendar), a naturii
(înconjurătoare sau exotice) şi a ficţiunii, a fanteziei, a visului.

Tendinţe principale ale orientării romantice:

- Estomparea realităţii şi transpunerea ei într-o lume de vis

- Evidenţierea subiectivismului manifestat ostentativ alături de pesimismului artistului în
faţa mizeriei personale şi generale
- Cultivarea sensibilităţii, lirismului şi sentimentalismului, concomitent cu afirmarea cultului
eului individual şi naţional
- Afirmarea principiului unităţii şi sintezei artelor (mai ales între muzică şi poezie, muzica
şi dramă, etc.)

Romantismul apare odată cu primele creaţii ale lui Franz Peter Schubert (1797-1828). Stilul lui
este un mix între Mozart şi Beethoven.
 Melodia romantică se diversifică faţă de melodia clasică, care se bazează mult pe arpegii.
Aceasta este mult mai dezvoltată, mai curbată, mai contorsionată, cu o paletă cromatică a
combinaţiilor sonore variată.

Armonia romantică lărgeşte conceptul de tonalitate. Slăbeşte tot mai mult supremaţia
funcţiilor principale, se folosesc tot mai mult treptele secundare. Elementele caracteristice sunt
folosirea acordului de 7-mă (mai ales micşorată) şi 9-nă, cu a cincea terţă consonantă, gândit
ca acord de dominantă (folosit pentru prima data de Richard Wagner, generalizarea şi frecvenţa
întrebuinţării lui îi aduce epitetul de “acord al romanticilor”).

La Liszt întâlnim şi politonalitate (suprapunerea mai multor tonalităţi), deşi aceasta se mai
găseşte şi în epocile anterioare (la Bach în fuga nr.8 din Arta fugii şi la Mozart în Gluma
muzicală).

Compozitorii utilizează totalul cromaticului. Spre sfârşitul secolului se observă o îndepărtare de

la sistemul tonal.

Ritmul este mult mai complex (mai ales la Brahms). Stabilitatea ritmică şi ritmica monocromă,
caracteristică clasicismului, este spartă cu intrarea în discurs a ritmurilor asimetrice. Se folosesc
formulele cu punct, cu sincope, contratimpi, anacruze, etc.

Dinamica şi agogica cunosc o îmbogăţire considerabilă, existând o gamă variată a

nuanţelor, cu contraste izbitoare, cuprinsă între pppp şi ffff, cu o permanentă schimbare, fie
gradată, fie bruscă a tempourilor muzicale.

Timbrul este foarte bine pus în evidenţă, se folosesc instrumente noi (de ex: saxofon, flaut
bas), se valorifică din plin registrele extreme ale orchestrei. Apare preocuparea pentru găsirea
de combinaţii timbrale nemaiîntâlnite.

În 1848 Europa este măturată de un val de revoluţii, toate pentru afirmarea identităţii
naţionale, ducând astfel la apariţia Şcolilor Naţionale de tip romantic, ce pun în evidenţă tradiţiile
culturale şi folclorul fiecărei ţări, formele şi genurile muzicale specifice.

Astfel, avem următorii reprezentanţi:

Polonia - Frederic Chopin

Ungaria - Franz Liszt

Cehia - Bedrich Smetana, Antonin Dvorak

Norvegia - Edward Grieg

Franţa - Hector Berlioz, Camille Saint-Saëns, Charles Gounod, Gabriel Faure, Georges Bizet,
Cesar Franck

Germania şi Austria: Carl Maria von Weber, Franz Schubert, Felix Mendelssohn-Bartholdy,
Robert Schumann, Richard Wagner, Johannes Brahms, Anton Bruckner, Gustav Mahler,
Richard Strauss
Italia: Gioacchino Rossini, Gaetano Donizetti, Niccolo Paganini, Giuseppe Verdi

Rusia: “Grupul celor 5”: Mili Balakirev, Cesar Cui, Modest Musorgski, Alexander Borodin, Nicolai
Rimsky-Korsakov.

Mihail Glinka

Piotr Ilici Ceailovski

Din punct de vedere al formelor: apare miniatura şi dansurile folclorice (poloneza, habanera,
mazurca). La Liszt apare Rapsodia (o succesiune de episoade alcătuita din secvenţe).

Apare muzica programatică, Berlioz fiind promotorul simfoniei cu program. Simfonia fantastica e
prototipul simfoniei romantice programatice. Berlioz prezintă publicului un program scris care
explică în mare acţiunea fiecărei părţi. Se mai întâlneşte muzică programatică în Simfonia a VI-
a de Beethoven şi în Anotimpurile de Vivaldi. Mai scriu programatic Liszt (Simfoniile Faust şi
Dante) şi Saint-Saens. Muzica vocală este programatică toată.

Secolul XIX este secolul virtuozitaţii instrumentale – se dezvoltă virtuozitatea instrumentală şi

vocală (Paganini, Chopen, Liszt, Karl Maria von Weber).

Paganini aduce efecte noi la vioară, imitând diverse instrumente precum flaut, balalaică.

Liszt şi Schumann compun variaţiuni pe lucrări ale lui Paganini.

H. Berlioz scrie un Tratat de instrumentaţie şi orchestraţie.

O alta direcţie în Romantism este academismul muzicii franceze, la mijlocul secolului al XIX-
lea, curent ce face artă pentru artă şi îl are ca reprezentant pe Saint-Saens. Acesta este cel mai
longeviv compozitor francez.

În operă apare un nou curent: Verismul, ce se inspiră din viaţa reală.

Reprezentanţi:

- Giacomo Puccini
- Ruggiero Leoncavallo
- Pietro Mascagni

Alţi compozitori reprezentativi pentru genul de operă în secolul XIX sunt: Giuseppe Verdi (în
Italia), Georges Bizet (în Franţa) şi Richard Wagner (în Germania).

După anul 1850 apar revoluţii tehnice şi ştiinţifice, lucru care duce la apariţia expoziţiilor
universale. Aici sunt invitate ansambluri de interpreţi din toată lumea. Astfel, compozitorii
europeni intră în contact cu muzica orientală, care va fi izvor de inspiraţie pentru mulţi dintre
ei. Saint-Saens, Ravel şi Debussy se inspiră din muzica orientală creând: microintervale, un
aspect ritmic dezvoltat, melodia infinită, depărtarea de sistemul tonal, scriitura modală
(Debussy).
 Impresionismul apare în pictura franceză, pornind de la tabloul lui Claude Monet numit
Impression, soleil levant, apoi urmând să fie preluat şi în muzică de Claude Debussy şi
Maurice Ravel. Se observă mai întâi tematica – natura, sursă inepuizabilă de inspiraţie, iar
senzaţia este de mişcare.

În Impresionism întâlnim:

- O nouă viziune asupra melodiei şi a funcţiei sale în discursul muzical, complex în

alcatuirile armonice, polifonice, timbrale şi arhitecturale.
- O considerabilă îmbogăţire a paletei armonice
- O nouă concepţie asupra ritmului, devenit plurivalent
- O reconsiderare a conceptului de timbralitate şi de orchestraţie, la loc de frunte fiind
situată sintagma “culoare sonoră”, într-o mare varietate de tonuri, o veritabilă
“pulverizare a timbrurilor” intrumentale
- O lărgire surprinzătoare a paletei dinamice prin utilizarea celor mai subtile şi rafinate
nuanţe, multe dintre ele fiind folosite acum pentru prima dată, fără echivalent în stilurile
muzicale anterioare
- O extrem de variată agogică, discursul muzical având o desfăşurare liberă, foarte
apropiată de rubato
- O redimensionare vitalizantă a arhitecturilor sonore, conformă noilor proporţii şi
conţinuturi poetice abordate

Ştergând contururile în muzică, Debussy şterge timpii tari, pulsaţia ritmică. Sugestia naturii
este redată timbral – harpa sugerează apa şi flautul sugerează vântul. Debussy este al
doilea compozitor (dupa Beethoven) care transferă acordul din spaţiul armonic în cel
melodic. Senzaţia este dată de acordul de 7-mă şi 9-nă fără rezolvare.

O altă temă a impresioniştilor – legendele. Lucrări reprezentative: Syrinx, Preludiul la

după-amiaza unui faun (Debussy).

Ravel are mai multe stiluri :

- Impresionism
- Şcoli naţionale ( prin accentul spaniol sesizat într-un număr mare de lucrări , dat de
intonaţii, ritmuri, culori şi combinaţii timbrale provenind din originea sa bască)
- Neoclasicism

Este un mare orchestrator iar elementul timbral predomină în lucrările lui.

Ravel şi Debussy au şi influenţe neoclasice (neoclasicismul se întoarce la muzica barocului).

După anul 1900, tot în cadrul expoziţiilor universale, apare muzica de jazz, care de asemenea
este o mare influenţă pentru muzica lui Ravel şi a lui Debussy.

Jazz-ul este o muzică improvizatorică, ritmul predominant este ritmul punctat. Structurile sunt în
funcţie de genul respectiv (de ex: blues). Ravel chiar numeste “Blues” o parte de lucrare (partea
a II-a din Sonata pentru pian şi vioară).
Printre cei care au folosit jazz-ul ca inspiraţie se mai regăsesc: Igor Stravinski, Dimitri
Sostakovici, Bela Bartok, George Gershwin.