Pozarea corectă la instrument

-chitara clasică-

De-a lungul vremii, tehnica și poziția la chitară au avut mult de suferit, acestea
evoluând odată cu instrumentul în sine. De la poziția specifică Barocului (picior peste picior,
instrumentul așezat cumva în poala instrumentistului, cotul stâng lipit de corp) și modul de
ciupire (cumva cu încheietura întoarsă, ciupirea corzilor făcându-se cumva pe dedesubtul lor,
instrumentul fiind mai mult îmbrățișat) la tehnica modernă de chitară clasică (chitara înclinată
la 45˚, așezată pe genunchiul stâng, cotul stâng depărtat de corp, mâna dreaptă cu degetele
perpendiculare pe corzi), pozarea la instrument s-a adaptat cerințelor vremii.

Tehnica modernă de chitară clasică presupune o stare continuă de relaxare dinamică a

mâinilor. Această relaxare dinamică se referă la faptul că măinile trebuie întotdeauna să fie
libere, să nu fie într-o tensiune excesivă și continuă și, în acelși timp, să fie într-o permanentă
stare de stand-by, gata să cânte în orice moment. După ce au cântat, mâinile trebuie „golite”
de tensiune, trebuie să se relaxeze instantaneu. Pentru a fi realizabile aceste aspecte, mâinile
trebuie să fie poziționate pe cât de natural posibil, totuși menținându-se un unghi propice
pentru a cânta, pentru a ajunge rapid la corzi.

Pentru rezultate maxime, efort minim și o sănătate prelungită a mâinilor și a

articulațiilor, încheieturile ambelor mâini trebuie să fie menținute într-o poziție naturală,
dreaptă (în relație cu brațul); nu trebuie forțate să stea drepte, nu trebuie să fie fixe, ci din
potriva, trebuie să fie flexibile, o ușoară curbură a încheieturii fiind normală în cazul
cântatului pe corzile grave. La polul opus, menținerea unui poigné exagerat (prea ieșit în afară
sau încheieturile lipite de corpul chitarei sau de gât) poate duce la foarte multe probeleme de
sănătate, de la crampe musculare la pierderea definitivă a capacității de a cânta la instrument.

Pentru a face degetele să „funcționeze” corect, comfortabil și pentru perioade extinse

de timp, tendoanele trebuie să fie pe cât de libere posibil pentru a se „plimba” cu ușurință în
tunelul carpian. Exagerând poigné-ul, îndoind prea mult în exterior încheietura, prea multă
tensiune este adusă în tendoane, tensiune ce poate duce în timp daune ireparabile.

Corpul

Corpul trebuie să fie într-o stare de relaxare, nici prea adus în față, dar nici prea lăsat
pe spate, nici prea aplecat spre dreapta (aplecarea spre stânga, spre gâtul chiatrei este chiar
indicată în anumite situații, precum în executarea tehnicii de barré). Pentru a obține această
stare de relaxare, este indicat ca atunci când ne așezăm să ne întindem gâtul și spatele cuva
înspre tavan, împingându-ne pe spate umerii (atât de mult încât să nu mai stăm cocoșați). Din
această poziție, ne relaxăm mușchii astfel încât corpul nostru „îngheață” în poziția corectă.
Trebuie să avem grijă ca umerii să nu fie aduși în sus înspre gât, ci să fie relaxați.

Chitara trebuie să aibă trei puncte de contact cu corpul instrumentistului, creându-se

un triunghi între corpul chitarei și corpul interpretului. Cele trei puncte de contact sunt
următoarele: partea de jos a pieptului (aproape de stern), în vârful coapsei stângi (curbura
corpului trebuie să fie perfect așezată pe picior, fără spațiu între chitară și coapsă) și în partea
interioară a coapsei drepte. Acest triunghi este menținut în timpul cântatului de brațul drept
care vine pe deasupra chitarei și care se „odihnește” pe instrument.

Această poziție asigură unghiul cel mai bun pentru a cânta la instrument ( gâtul
chitarei se află la un unghi de 45˚, capul chitarei fiind la același nivel cu capul chitaristului,
privirea acestuia „picând” perpendiculară pe poziția a VII-a). Pentru producerea sunetului
clar, mare, rotund, mai ales într-o sală mai mare, este esențială menținerea triunghiului despre
care spuneam mai devreme. În cazul în care lipim corpul chitarei de corpul nostru, spatele
iunstrumentului nu mai rezonează. Chitara este un instrument direcțional (unde îndreptăm
gaura din corpul de rezonanță (rozeta) acolo sunetul este cel mai puternic și clar), iar unghiul
de 45˚ asigură propagarea optimă a sunetului, deoarece rozeta nu este îndreptată nici spre
pământ (caz în care sunetele s-ar duce în jos, înspre podea), dar nici spre tavan (caz în care
sunetele s-ar duce în sus). Totuși, cel mai importat aspect al acestui unghi de 45˚ este faptul
că, datorită lui, brațele și mâinile sunt în poziția optimă pentru a cânta.

Picioarele

Piciorul stâng este, de obicei așezat pe un scăunel de sprijin, iar piciorul drept este
neapărat fixat în poziție perpendiculară pe podea, cu talpa lipită de podea. Poziția piciorului
drept este fixă, deoarece el este singurul punct de contact al instrumentistului cu pământul,
restul poziției fiind „în aer”, așadar fiind o poziție nu tocmai echilibrată și stabilă.

Genunchii

Genunchii nu trebuie să fie prea apropiați, deoarece nu se obține starea de echilibru,

gâtul chitarei atârnând în jos. De asemenea, nu trebuie să fie nici prea depărtați, căci nu va
mai exista cel de-al treilea punct de contact între corpul nostru și corpul chitarei și va exista
oricând pericolul să ne scape din brațe instrumentul. Genunchii trebuie să fie îndejuns de
depărtați pentru a permite corpului chitarei să fie așezat corect pe coapsele instrumentistului.
Mâna stângă

Este vital pentru un chitarist să adopte poziția corectă a mâinii stângi și să poziționeze corect
degetele astfel încât ele să aibă parte de flexibilitate maximă și să se poată întinde și prinde
diferse poziții cu cea mai mare naturalețe.

Pentru mâna stângă, poziția corectă poate fi obținută plasând degetul mare între
degetele doi și trei (mijlociu și inelarul), pe mijlocul gâtului chitarei. Această plasare
distribuie presiunea egal între degete și degetul mar, astfel creându-se și un efect de
„menghină”. O altă modalitate de a ne asigura că poziția mâinii stângi este cea corectă (pe
lângă observarea încheieturii ce trebuie să fie relaxată și dreaptă) este observarea liniei dintre
degete și palmă. Dacă această linie este paralelă cu gâtul chitarei, atunci poziția este corectă.

Degetele mâinii stângi nu sunt așezate fix pe vârful lor, ci mai degrabă în următoarea
poziție: degetul unu (arătătorul) se așează spre partea stângă a vârfului său, degetul doi
(mijlociul) se așează pe vârful său, dar ușor înclinat spre partea stângă, degetul trei (inelarul)
se așează pe vârful său, dar ușor aplecat spre dreapta, iar degetul patru (degetul mic) se așează
spre partea sa dreaptă. Această poziție „activează” mușchii mari de pe fiecare parte a mâinii,
nu neapărat pentru a susține degetele unu și patru (acesta este un bonus al acestei poziții), ci,
mai degrabă, pentru a echilibra întreaga mână, conferindu-i siguranță și putere.

Trebuie să observăm spațiul ce se creează între articulațiile de mijloc ale degetelor.

Degetele nu doar că nu se ating între ele, dar se creează intenționat un spațiu adițional. Acest
spațiu permite degetelor să se întindă, să se depărteze și să ajungă în pozițiile necesare cu mai
multă viteză atunci când este necesar. Un bun instrumentist nu va lăsa niciodată degetele să se
atingă între ele. Este nevoie de mai mult efort muscular atunci când degetele se ating decât
atunci când sunt depărtate, iar cuvântul cheie în cântatul corect la chitară este „economie”,
economie de efort, de energie și de mișcare.

O mână stângă bună, bine formată va putea controla presiunea și relaxarea degetelor,
nefiind nevoie de presiune exagerată, degetele apăsând cu puterea necesară producerii
sunetelor clare, fără a depune efort în plus.

O altă problemă ce trebuie luată în considerare, este menținerea distanței optime între
degete și corzi. Degetele trebuie să fie ușor rotunjite, nu prea aproape de corzi (acestea vor
bâzâi), dar nici prea departe (va fi foarte greu să le aducem la timp în poziția corectă atunci
când vom avea nevoie de ele pentru a cânta). Prima falangă a degetelor trebuie să fie, ideal,
perpendiculară pe corzi atunci când apăsăm. Este de preferat să încercăm să menținem
degetele la o distanță de corzi de aproximativ un centimetru, iar această distanță să nu
depășească niciodată doi centimetri.
Poziționarea corectă a

mâinii stângi

Poziționarea incorectă a

mâinii stângi – poigné exagerat

Mâna dreaptă

Mâna dreaptă este cea care produce sunetul. Deși calitatea sunetului este determinată
de ambele mâini, timbrul, sunetul și volumul sunt controlate exclusiv de mâna dreaptă.

Sunt câteva aspecte ce trebuie luate în considerare când vine vorba de tehnica mâinii
drepte, iar acestea sunt: lungimea și forma unghiei, alegerea modului de atac (tirando – free-
stroke – sau apoyando – rest-stroke), poziția mâinii și unghiul de atac al degetelor asupra
corzilor, cum pregătim degetele pe corzi, presiunea degetelor pe corzi și relaxarea lor. Fiecare
dintre aceste aspecte influențează un altul, iar toate determină siguranța degetelor pe corzi.

Poziția corectă, în repaus, a mâinii drepte este următoarea: degetul a (anulare –

inelarul) este așezat pe prima coardă, degetul m (medio – mijlociul) este așezat pe a doua
coardă, degetul i (indice – arătătorul) este așezat pe a treia coardă, iar degetul p (police –
degetul mare) se „odihnește” pe coarda a cincea. Mâna este deschisă, cu o poziție rotundă,
largă, naturală, iar încheietura este dreaptă, aliniată perfect cu restul brațului.

Atunci când cântăm, alternăm degetul i cu degetul m (deși există și alte combinații
precum i-a, m-a, m-i, a-i, a-m, a-m-i, a-i-m, etc). Pentru a păstra unghiul corect de atac (unghi
ce variază de la o persoană la alta), unghiul în care sunetul este cel mai rotund, cel mai cald și
plăcut, nu trebuie să modificăm poziția mâinii, ci ne mișcăm întregul braț. Putem face o
paralelă: ne mișcăm brațul drept pe direcția sus-jos exact așa cum arcușul violoncelului se
mișcă de la dreapta la stânga; o mișcare cât mai fluidă și mai lină.

Poziția corectă, rotundă și deschisă, a mâinii drepte poate fi exersată și fără am ține în
brațe instrumentul astfel: pur și simplu ținem în mână o minge de tenis sau un măr sau orice
alt obiect rotund, dar care nu este prea mare.
Poziția corectă a mâinii drepte Poziția incorectă a mâinii drepte
 Așadar, reținem că pozarea corectă la chitară implică, în primul rând foarte multă
relaxare, foarte multă naturalețe, nimic nu trebuie să fie forțat. Între corpul nostru și cel al
chitarei trebuie să se creeze un triunghi, piciorul drept trebuie să fie fixat pe sol, mâinile sunt
relaxate și poziția încheieturilor lor este una cât mai naturală, spatele este drept, iar privirea
monitorizează ce fac cele două mâini și face legătura dintre ce este scris în partitură și ce
trebuie executat la instrument.

Schimburile de poziție

Atunci când mâna stângă trebuie să execute un schimb de poziție, schimbarea trebuie
făcută cu foarte mult calm. Trebuie să vizualizăm mental poziția în care ni se cere să ajungem
și cum anume trebuie să ajungem cu degetele (poziționarea lor pe corzi). Ajută foarte mult
dacă ne gândim acordic la poziția degetelor (ce acord ar trebui să prindem). De asemenea,
atunci când este posibilă, pregătirea de dinainte a degetelor pentru poziția în care trebuie să
ajungă este de preferat „zborului” direct în acord. Pregătirea degetelor se realizează lăsând
degetele de care va fi nevoie în poziția următoare să „plutească” ușor deasupra corzilor.
Degetele nu vor apăsa corzile, ci doar vor fi poziționate pe acestea în „pozarea” de care va fi
nevoie în următoarea poziție. Atunci când se întâlnesc schimburi de poziții în partituri,
schimburi de acorduri, executantul trebuie să lucreze separat, lent, de mai multe ori, schimbul
respectiv pentru a prinde siguranța necesară executării acelui schimb. Încet, dar sigur va crește
viteza executării schimbului până va ajunge să respecte duratele înscrise în partitură.

Să spunem că într-o partitură se cere executarea acordului Do major în poziția I, iar

apoi se cere acordul Sol major în poziția a III-a, cu barré. Chitaristul va lucra, la început, lent
acest schimb de poziții, vizualizând cum și unde se duc degetele și pregătindu-le (degetul 1 va
fi întins pentru a prinde barré-ul necesar acordului Sol major încă de la începerea acordului
Do major, acesta fiind prins cu degetele 2, 3 și 4, iar nu 1, 2 și 3 așa cum ar fi normal, iar
degetul 3 va aluneca pe coarda 5, de pe nota do pe nota re, conducând, astfel, mâna în poziția
a III-a, poziția necesară prinderii acordului de Sol major cerut). Schimburile de poziții nu se
fac, sub nicio formă, „fugind” din prima poziție în următoarea, ci se fac cu foarte mult calm,
pregătind degetele, atât fizic, atunci când este posibil, cât și mental.

Legato

Se disting două feluri de legato: ascendent și descendent. În tehnica de legato

ascendent, un deget este fixat pe nota de început, iar degetul cu care se va executa legato-ul pe
umătoarea notă vine cu putere și cu viteză de sus. În engleză, tehnica de legato ascendent este
cunoscută sub numele de „hammer-on” și asta trebuie să facă și chitaristul care dorește să
execute această tehnică; practic, va „ciocăni” cea de-a doua notă a legato-ului. Un bun
exercițiu pentru începători este următorul: se va întoarce chitara cu fața, cu corzile spre
executant, iar acesta va executa mișcarea de legato ascendent pe partea din spate a gâtului
chitarei. Atunci când se va auzi mișcarea ca și cum ar ciocăni în gâtul chitarei, executantul va
înțelege că a deprins așa cum trebuie mișcarea, tehnica.

În tehnica de legato descendent, degetul cu care se execută prima notă a legato-ului va

„aluneca” de pe coardă, pentru ca următorul deget, pregătit în prealabil, să cânte cea de-a
doua notă. În engleză, această tehnică este cunoscută sub numele de „pull-off”. Există două
modalități de a executa legato-ul descendent și anume: degetul care „alunecă”, cel care este
„tras” de pe coardă se va opri în coarda de dedesubt (legato-apoyando) sau va trece pe de-
asupra corzilor de dedesubtul coardei pe care se efectuează legato-ul (legato-tirando). Atunci
când se execută legato-apoyando, executantul va avea grijă să nu tragă prea tare de coarda de
pe care alunecă, deoarece, dacă va trage prea tare, se va auzi și un efect ca un mic glissando
(efect ce este îndeobște folosit în muzica cu caracter oriental). Cantitatea de putere care este
folosită pentru a realiza acest procedeu tehnic trebuie foarte bine monitorizată, altfel se va
ajunge la efectul cu caracter oriental despre care spuneam mai sus, ceea ce ar fi indezirabil
într-o partitură renascentistă, barocă, clasică, etc.

Tirando

Tirando-ul este un procedeu tehnic ce se referă, în special, la articulație. Atunci când

dorim să cântăm legato sau chiar molto legato, apelăm la acest procedeu tehnic al mâinii
drepte.

Din poziția relaxată a mâinii drepte, tensionăm corzile îndeajuns de mult pentru a
produce acel sunet cald, rotund, frumos și puternic. Degetele nu se vor opri pe următoarea
coardă după ce au produs sunetul, ci își vor continua traseul spre palmă. Mișcarea de tirando
poate fi asemuită cu mișcarea degetelor atunci când facem cuiva semn să vină, doar că nu
avem palma orientată în sus, ci în jos.

Apoyando

Utilizăm procedeul de apoyando atunci când dorim să cântăm cu multă forță și nu

neapărat legato. Din punct de vedere fizic, acest procedeu face placa de rezonanță, fața
chitarei să rezoneze mai tare, de unde și sunetele mai puternice, mai viguroase, mai pregnante.
Spre deosebire de tirando, atunci când executăm apoyando, degetul cu care se execută acest
procedeu se va opri pe coarda următoare (dacă vom cânta apoyando pe coarda a doua,
degetele mâinii drepte se vor opri pe coarda a treia, nu își vor mai continua traseul, traiectoria
spre palmă). Degetele nu vor mai stai curbate, în poziție rotundă, ci vor fi ținute mai drepte.

De asemenea, spre deosebire de tirando, în apoyando, degetele mâinii drepte vor veni
cumva mai de sus, nu vor mai fi deja pregătite pe coardă. Putem asemui apoyando-ul cu jocul
acela pe care îl făceam cu toții când eram copii și ne făceam mâinile să meargă în degete.
Apoyando-ul este ca mersul degetelor pe corzi.

Staccato

Atunci când dorim să cântăm staccato, mâna dreaptă va cânta în alternarea de degete i-
m sau i-a sau m-a, în procedeul de tirando. Degetul care ar urma în tirando (m-ul spre
exemplu), va opri vibrația corzii mai repede. Practic, din procedeul de tirando, vom pregăti
degetul următor mai repede, îl vom pune pe coardă mai rapid, astfel obținând efectul de
staccato. Procedeul staccato este o combinație între poziția rotundă și pregătirea degetelor în
prealabil caracteristice tirando-ului și „mersul” pe corzi caracteristic apoyando-ului.
 Degetele își urmează traiectoria spre
Poziționarea mâinii drepte pentru
palmă în tehnica de tirando
tehnica de tirando

Pregătirea degetelor pe corzi pentru

tehnica de apoyando – degetele Executarea tehnicii de apoyando –
sunt mai drepte decât în cazul degetul se oprește în coarda
tirando următoare

Efectuarea tehnicii de staccato,

Pregătirea degetelor pentru tehnica
punerea mai rapidă pe coardă a
de staccato
următorului deget

Pregătirea normală a degetelor Pregătirea degetului 2 pentru

mâinii stângi pe corzi execuția procedeului de legato
ascendent
Bibliografia

Scott Tennant – „ Pumping Nylon – The Classical Guitar Techinque”

Paolo Pegoraro – „Teknik compendium”

Ricardo Iznaola – „The path to virtuosity”

 Referat „Pozarea la instrument”

Lica Ana, FIM, anul II, grupa 2, chitară clasică