Muzica rusă şi sovietică

în secolul 20
• Tradiţia romantică rusă: Ceaikovski, Grupul
celor 5
• In prima jumătate a secolului 20:
– direcţia romantică-neoclasică (Glazunov,
Rahmaninov, Skriabin, Prokofiev, Sostakovici,
Stravinski)
– direcţia folclorică (Stravinski)
– Cele două orientări trebuie privite şi din
perspectiva schimbărilor social-politice ale Rusiei
ţariste, devenită comunistă după Revoluţia din
1917: exilul unor artişti (Rahmaninov, Stravinski,
parţial Prokofiev), soluţii artistice de compromis
ale altora (Şostakovici, Prokofiev).
• Realismul socialist =
Doctrina comunistă oficială, 1932,
privind stilul şi conţinutul obligatoriu
al creaţiilor din domeniul literaturii,
artelor plastice şi muzicii.
Andrei Jdanov: artistul trebuie să
realizeze o "reprezentare istorică
adevărată a realităţii concrete în
dezvoltarea ei revoluţionară... în
conformitate cu sarcina
transformărilor ideologice în mintea
oamenilor şi educării oamenilor
muncii în spiritul socialismului."
Operele artistice trebuie să fie destinate
maselor populare, pentru a le educa
în spiritul comunist.
Artiştii erau considerați "ingineri ai
sufletelor omenești". Li se cerea să
fie soldați în slujba Partidului
Comunist, iar eroii operelor erau
doar muncitori, membri de partid,
ingineri, pionieri. De asemenea,
trebuiau sa aibă o viziune optimistă ,
triumfalistă asupra vieții, fiind
excluse stările de angoasă, moarte.
Cei care nu respectau aceste reguli
erau considerați dușmani ai
poporului și erau pedepsiți cu
închisoarea sau chiar cu moartea.
 Alexandr Glazunov (1865-1936)

• Tradiţia romantică post-ceaikovskiană.

• Autor de muzică preponderent instrumentală - 9 simfonii,
numeroase concerte instrumentale, 7 cvartete de coarde.
• A colaborat cu profesorul său, Rimski-Korsakov, la terminarea
operei Cneazul Igor de Borodin.
• Călătoreşte mult, este totodată profesor la Petersburg, la
Conservatorul pe care-l va conduce între 1905-1928.
• În 1929 se stabileşte la Paris, ca dirijor.

• Compoziţiile sale se caracterizează adesea printr-o scriitură

contrapunctică, uneori cu o tentă academistă; îşi datorează formaţia
tehnic-formală lui Rimski-Korsakov, dar este sensibil şi la influenţele
muzicii germane romantice.
Serghei Rahmaninov (1873-1943)
• Compozitor şi pianist concertist, stabilit în S.U.A.,
continuă tradiţiile romantismului rus într-o expresie
elegiacă.
• Debutează cu opera Aleko, în 1893.
• Succesul va veni odată cu al doilea Concert pentru
pian şi orchestră, 1901, încă cea mai cântată dintre
lucrările sale.
• Între 1904-06 dirijează orchestra Teatrului Balşoi.
• Câţiva ani trăieşte în străinătate (Dresda, SUA), apoi
este activ în viaţa muzicală moscovită până în 1918.
• Când izbucneşte Revoluţia, se refugiază cu familia în
Scandinavia, se va stabili ulterior în SUA: va obţine
cetăţenia americană de-abia în 1943.
 Rahmaninov (2)

• Unul din cei mai mari pianişti moderni (a fost deseori

comparat cu Liszt), s-a bucurat de un mare succes ca
interpret.
• A scris majoritar pentru pian: Preludii, Piese-fantezii,
momente muzicale, studii-tablou, sonate, Concerte
pentru pian şi orchestră, Rapsodia pe o temă de
Paganini (1934).
• A compus de asemenea romanţe, 4 simfonii, 3 opere
(Aleko, Cavalerul avar - 1904, Francesca da Rimini -
1905), muzică de cameră (cele două Trio-uri elegiace,
1892-93). Stilul său simfonic se plasează în continuarea
lui Ceaikovski.
Alexandr Skrjabin (1872-1915)
• Profesor la Conservatorul din Moscova (1898-1903),
pleacă în 1908 în Belgia, unde va lua contact cu
cercurile filosofice şi esoterice la modă în acea perioadă.
Aceste influenţe se vor combina cu sensibilitatea sa
rusă, cu moştenirea marilor romantici germani.
• Pianist concertist, scrie aproape 70 de opusuri pentru
pian: preludii, studii, mazurci, nocturne, valsuri,
poeme, 10 sonate.
• Porneşte de la pianistica chopiniană, spre un stil muzical
original, modern, exprimat îndeosebi prin armonia inedită
de cvarte, de septime, none cu apogiaturi pe
subdominantă şi dominantă.
• Sinestezia = experienţe,
senzaţii, stimuli
• Sistemul său de culori =
corespunzător cu ciclul
cvintelor
• Acordul mistic
 Skrjabin (2)
• În muzica orchestrală – cele 3 Simfonii, Poemul extazului,
Prometeu – se afirmă un simfonism dramatic şi psihologic,
post-ceaikovskian, ideea luptei, a zbuciumului, a aspiraţiei,
finaluri apoteoză, mari culminaţii sonore.
– Poemul extazului (1907) este traversat de 11 teme simbol, într-o
formă liberă de sonată, iar motivul generator derivă din familia
beethovenianului “muss es sein?”, întâlnit în Preludiile de Liszt sau în
Simfonia în re de Franck.
– Prometeu, poemul focului (1910): pentru pian, orgă, orchestră, cor,
orgă de lumini (instrument inventat de Skriabin pentru a asocia
imagini optice cu imagini sonore şi pentru care a creat un sistem
particular de notaţie).

• L-a urmărit multă vreme ideea creării ‘Misterului’: operă

grandioasă, care să adune sincretic muzica, poezia, dansul,
arhitectura etc., dar şi impresii senzoriale (parfum, de pildă).
Serghei Prokofiev (1891-1953)
• Stabilit o vreme în Europa şi S.U.A., unde îşi face un nume ca
pianist şi compozitor, Prokofiev va reveni în Uniunea Sovietică la
începutul anilor `30, suportând cu greu regimul comunist şi
încercând să i se adapteze prin câteva lucrări de circumstanţă; se
va stinge din viaţă cu câteva ore înainte de Stalin.
• Adoptă în general stilul neoclasic, definit prin claritatea unor structuri
baroce-clasice, şi printr-o armonie extrem de personală, definită
uneori a “başilor falşi”, caracterizată printr-un diatonism tono-modal,
suprapuneri politonale-polimodale, structuri polifonice complexe.
• În genul miniaturii vocale, continuă tradiţia romanţei ruse.
• Pianist concertist, compune pentru pian Sarcasme (1914), Viziuni
fugitive (1917), 10 Sonate (1907-1952).
• Muzica de cameră cuprinde 2 Sonate pentru vioară şi pian, una
pentru violoncel şi pian, 1 de vioară solo, 1 de violoncel solo, 2
cvartete de coarde ş.a.
 Prokofiev (Creaţia simfonică şi
concertantă)

• 7 Simfonii (1917-1952), prima purtând subtitlul

“Clasica” (partea a doua este celebra Gavotă).
• 5 Concerte pentru pian (1911-1932), 2 pentru
vioară, 2 pentru violoncel.
• Suite, poeme, uverturi, fantezii,
divertismente: Petrică şi lupul (1936, pentru
ansamblu şi narator), suite extrase din muzica
de scenă, de balet şi din cea de film (din
colaborările la filmele lui Serghei Eisenstein).
 Prokofiev (Creaţia pentru scenă)
• Operele: Jucătorul (Dostoievski, 1916),Dragostea
pentru cele 3 portocale (basm de Carlo Gozzi, 1919),
Îngerul de foc (după V.Brinsov, 1926, un subiect
medieval), Semen Kotko (cu un subiect realist-socialist,
1938), Logodnă la mănăstire (după R.B.Sheridan, 1940,
operă comico-lirică), Război şi pace (după Tolstoi, 1952).

• Baletele lui Prokofiev continuă linia lui Ceaikovski, sunt

montate de mari coregrafi europeni, precum Serge
Diaghilev şi Serge Lifar: dacă Pasul de oţel este inspirat
din realismul socialist (la sugestia lui Diaghilev), cele două
balete celebre ale lui Prokofiev tratează subiecte din
literatura europeană: Romeo şi Julieta (1936) şi
Cenuşăreasa (1944).