Sunteți pe pagina 1din 2

Un instrumentist care doreşte să aibă parte de succes în cariera sa muzicală trebuie să

acorde o importanță deosebită expresivității și elementelor pe care aceasta le înglobează,


elemente precum dinamica, intonația, ritmul, tempo-ul, agogica, și, de asemenea, trebuie să
aleagă cu foarte mare atenție mijloacele prin care dorește să realizeze discursul muzical,
costrucția arhitectonică și frazarea acestuia.

Pe de o parte, reținem următoarele cuvinte ale lui Maximilian Costin despre


frumusețea sunetului și coloritul dinamic: „Un sunet frumos trebuie să îndeplinească anumite
condiții, să aibă anumite calități, care se măresc și se dezvoltă prin studiu. Înainte de toate,
sunetul trebuie să fie dulce și să impresioneze plăcut auzul. Un sunet dulce nu trebuie să fie
lipsit de forță, ci chiar în nuanța forte să își păstreze aceeași dulceață. Apoi, trebui să aibă
amploare, adică să fie plin și rotund. Calitatea ce mai de seamă, care se poate dezvolta mult
prin studiu, este coloritul, nuanțarea aceea expresivă pe care o observăm și care ne farmecă
imdeiat în cântarea virtuozilor, gradația aceea variată a tăriei sunetului de la un delicat
painissimo, ca murmurul zefirului, la acel forte impunător, la acele note largi, sonore și
prelungite asemănătoare unei voci omenești calde și melodioase”. Profesorii de instrument
sunt datori să își ajute elevii să descopere acel sunet dulce despre care vorbește Maximilian
Costin și să le transmită această preocupare pentru descoperirea celui mai bun și plăcut sunet
cu putință. Odată găsit acest sunet dulce, elevul trebuie să învețe să îl controleze și să îl
păstreze și în nuanțele cele mai mici de pianissimo posibile, cât și în nuanțele cele mai mari
de fortissimo posibile. Bineînțeles că pentru a găsi acel sunet și pentru a-l controla, multe ore
de studiu sunt necesare.

Pe de altă parte, reținem următorul citat din cartea lui Dimitrie Dinicu, „Concerte
pentru violoncel”: „Unii artiști abuzează de tehnica lor, complicând, accelerând fără rost,
accentuând greșit în goana după inedit. Aceste eforturi de domeniul artificialului, rupte de
viață, de o adâncă pătrundere a creției vii, produc o interpretare mecanică, lipsită de
expresivitate, de rezonanța emoțională a textului muzical, de adevăr. O asemenea execuție
duce la rutină și-l înstrăinează cu timpul pe interpret de arta adevărată”. Din aceste cuvinte
trebuie să reținem faptul că și prea multă expresivitate, prea multă dorință de inedit sunt
dăunătoare muzicii. Un instrumentist poate fi plin de idei inedite de interpretare când vine
vorba de o partitură, dar trebuie să țină cont de epoca în care acea partitură, acea muzică a fost
scrisă și să aibă grijă să nu dea dovadă de exces de zel, umplând partitura de elemente ale
expresivității ce nu își au nici locul și nici rostul. Când vine vorba de interpretarea unei
partituri, instrumentistul trebuie să caute să ajungă la un echilibru; nici prea multă
expresivitate, căci atunci muzica își pierde adevărata valoare, dar nici prea puține elemente de
expresivitate, căci atunci muzica devine aridă (exact contrariul a ceea ce este ea de fapt).

Așadar, instrumentistul care își dorește să aibă succes în cariera pe care și-a ales-o, va
avea grijă să dozeze elementele expresivității, va avea grijă să aibă o intepretare echilibrată,
nici prea aridă, dar nici sufocată în crescendo-uri, decrescendo-uri și frazări fără logică.
Totodată, un bun instrumentist va avea grijă atât la perioada în care muzica pe care și-a ales să
o interpreteze a fost scrisă, cât și la forma în care respectiva partitură a fost scrisă, astfel încât
să ajungă să aibă o interpretare cât mai fidelă a partiturii (și să nu ajungă să cânte un rondo ca
și cum ar cânta o fugă, spre exemplu).
Lica Ana

FIM, anul II, grupa 2, chitară clasică