Expresionismul în muzică.

Şcoala vieneză modernă.

Dodecafonismul și serialismul.
Viena, oraşul care a avut atâtea fericite influenţe asupra lui Schubert, Brahms, J. Strauss,
Bruckner şi Mahler, va fi locul unde se va dezvolta expresionismul prin triada Arnold Schönberg,
Alban Berg şi Anton Webern.
Apărut la începutul secolului al XX-lea în Germania şi Austria, curentul expresionist se
manifestă în cercul Die Brücke, Der blaue Ritter în artele plastice, literatură şi apoi în muzică.
Arta expresionistă este, într-o anumită măsură, un protest împotriva ororilor (sentiment de
groază) Primului Război Mondial şi al crizei din societatea vremii. Momente expresioniste
găsim şi în creaţia marilor compozitori moderni. Ei recurg la procedee expresioniste pentru a
reda hidosul (foarte urât), maladivul sau înfricoşătorul din viaţă. La Prokofiev, Bartók,
Honegger, Sharuski, Enescu sau Şostakovici, grotescul nu izvorăşte dintr-o cinică înclinare spre
caricatural, ci din indignarea omului care asistă la batjocorirea unor idealuri înalte. Pagini
expresioniste găsim în Castelul lui Barbă Albastră de Bartók, în Suita scită de Prokofiev, în Poemul
extazului şi Prometeu de Skriabin, în Simfonia a X-a de Şostakovici, Oedip de Enescu ş.a..
În condiţiile spirituale din prima jumătate a veacului al XX-lea, se creează o artă care
abordează adesea teme maladive, ale halucinaţiei, violenţei, anxietăţii, menite să producă
senzaţii tari celor care căutau în artă imagini şocante. În aceste împrejurări, procedeele
expresioniste devin regulă, devin sistem, respingându-se modalităţile tradiţionale de
exprimare.
În muzică, expresioniştii, caracterizaţi prin îngroşarea contururilor în redarea imaginilor,
caută procedee neobișnuite în domeniul tuturor elementelor de exprimare muzicală: melodie,
ritm, armonie, dinamică, timbru.
Expresioniştii vor duce mai departe procesul de disoluţie al tonalităţii, vor exagera
fluctuaţiile dinamice şi agogice, libertatea ritmică şi vor preconiza libertatea formelor. Ei tind
spre diluarea tonalului, mai ales prin procedee politonale şi cele mai ascuţite disonanţe. Linia
melodică are trasee tot mai puţin simetrice, iar în operă se întrebuinţează ”melodia vorbită” sau
o succesiune melodică cu intonaţii depărtate de ceea ce se cere vocii, în mod curent, să cânte.
Dacă la impresionişti primează finele nuanţări, un colorit orchestral discret şi subtile
sonorităţi, expresioniştii, nişte romantici exacerbaţi, folosesc mijloace dure de exprimare
muzicală.
Melodica, cu salturi mari şi intervale neobişnuite, apare ca o fugă de cantabil, la fel şi
armoniile în continuă mişcare şi cu disonanţe exagerate, ce anihilează ordinea funcţională,
mergând până la politonalism şi atonalism.
Vrând să redea sentimentul de teamă al omului chinuit şi protestul împotriva greutăților
societăţii timpului, artistul expresionist preferă teme de la periferia vieţii sociale şi psihologice,
legate de erotica patologică, crimă sau sadism.
Devenită sistem unic, muzica expresionistă este incompatibilă cu arta, întrucât viaţa nu
înseamnă numai stări morbide (bolnăvicioase), nelinişti permanente, supraîncordare nervoasă
sau erotism exagerat.
Spre deosebire de impresionism, curent născut în Franţa şi care n-a creat o şcoală decât în
mică măsură printre muzicieni, expresionismul s-a manifestat în Germania ulterior răspândirii
muzicii impresioniste, împotriva căreia se pare că luase poziţie. Cu Schönberg se constituie ca
şcoală şi, în afara influenţelor pe care le exercită asupra unor compozitori neafiliaţi integral
acestui curent, apar în Germania o serie de compozitori care se integrează total în vederile lui
Schönberg.
Expresionismul german, care apare ca un strigăt disperat al artistului îngrozit de soarta
omului, îşi va găsi deplina întruchipare în creaţia noii şcoli vieneze. Schönberg împreună cu
discipolii săi A. Berg, A. Webern, va da cele mai reprezentative opere ale acestui curent.
Totodată, compozitorii noii şcoli vieneze, ajungând la limită cu exagerarea subiectivismului şi,
implicit, cu libertatea limbajului muzical, vor fi pionierii unei noi modalităţi de organizare
sonoră: dodecafonia şi serialismul.
Viziunea expresioniştilor, deformată de un subiectivism exagerat, a impus un limbaj
deosebit de violent, adecvat imaginilor preferate de către artistul care, revoltat şi îngrozit, şi-a
îndreptat atenţia spre cele mai urâte sau crude aspecte ale vieţii.
De la romantismul excesiv se trece la expresionism apelând treptat la sistemul dodecafonic şi
serial. Elaborarea tehnicii seriale este opera şcolii vieneze, în frunte cu mentorul ei, Arnold
Schönberg.
Născut la Viena (1874), Arnold Schönberg a crescut în climatul muzical al acestui vestit
oraş, studiind de la opt ani vioara. În domeniul compoziţiei a fost mai mult un autodidact, abia
la vârsta de 20 de ani s-a bucurat de îndrumările unui mentor care mai târziu i-a devenit
cumnat.
Reuşind să se impună prin inovări îndrăzneţe, ajunge profesor la ”Academia de muzică”
din Viena. În primele lucrări, Liedurile , Sextetul pentru instrumente de coarde -Noapte
transfigurată, apare ca un continuator al postromantismului german, cu pagini simfonice ample,
polifonie densă şi orchestraţie bogată, dar şi cu note proprii excesive cromatizări şi tendinţa spre
politematism. Noaptea transfigurată ne introduce în sfera singurătăţii şi a zbuciumului sufletesc.
Compozitorul aduce dese modulaţii şi cromatizări ale discursului muzical pentru a evoca
tandrele simţăminte ale celor doi tineri.
În cantata Cântecele din Gurre, se manifestă ca un discipol al lui Wagner. Mai târziu
Schönberg activează la Berlin ca profesor la Conservatorul ”Stern” şi ca dirijor la “Buntes
Theater”, orchestrând diferite partituri de operete. Revenit la Viena, îl cunoaşte pe Mahler,
căruia îi va dedica ulterior, în semn de veneraţie, Tratatul său de armonie , şi îşi începe cariera
didactică. Mai târziu, va forma cu cei doi elevi ai săi – Berg şi Webern – şcoala vieneză
modernă.
Compune Simfonia de cameră pentru 15 instrumente și şase Lieduri care tind spre
cromatismul total. De la postromantism se îndreaptă spre expresionism prin înteţirea
cromatismelor şi a disonanţelor, prin polifonia densă şi concizia structurilor.
După lucrarea atonală Cartea grădinilor suspendate scrie Cinci piese pentru orchestră în care
preferă atematismul cu flux intervalic tensionat. Scrie în preajma momentului în care înclină
spre o muzică riguros construită, piesele orchestrale cu titluri programatice: Presimţiri, Trecutul,
Culori, Peripeţie, Recitativ obligat.
Compune două monodrame expresioniste, Mâna fericită şi Aşteptarea. Părăseşte construcţia
pe baze tradiţionale şi recurge la limbajul atonal, apelând la ”melodia vorbită”, la atematism şi
la ”melodia politimbrală”, ceea ce compozitorul va denumi Klangfarbenmelodie.
El schimbă timbrul la fiecare sunet din desfăşurarea melodică, procedeu care va genera apoi
punctualismul cu succesiuni de grupări timbrale, variate de la un acord la altul sau chiar de la un
sunet la altul.
Cealaltă monodramă expresionistă, Mâna fericită, sugerează ideea imposibilei fericiri
terestre, ilustrată de despărţirea unui cuplu, femeia plecând cu un străin care simbolizează
banul. Şi în această lucrare, exprimarea dramatică se realizează cu ”melodia vorbită” şi
”politimbrală”
şi, fireşte, cu limbaj atonal.
Cu ajutorul lui R. Strauss, funcţionează ca profesor la Conservatorul “Stern” din Berlin,
oraş în care frecventează cafenelele literare, apropiindu-se de poeţii şi plasticienii expresionişti.
Toate încercările sale de a găsi noi expresii duc la părăsirea sistemului tonal şi la abordarea
atonalismului, ca sistem unic.
 La Berlin termină, Pierrot Lunaire alcătuit din 21 de miniaturi vocal-instrumentale. Cu
Pierrot lunaticul şi cu Patru lieduri se încheie a doua perioadă de creaţie a lui Schönberg.
Renunţând la sistemul tonal şi la tematism, s-a văzut nevoit să caute noi modalităţi de
organizare a limbajului muzical. Pentru aceasta a păstrat tăcere timp de un deceniu, lucrând
doar la oratoriul Scara lui Iacob. „ Am făcut o descoperire ce va asigura dominaţia muzicii
germane timp de o sută de ani”. Era sistemul serial, o nouă metodă de organizare muzicală, care
va fi infirmată de traseul artei sonore şi chiar de convingerea ulterioară a autorului, inserată într-
un
articol, On revient toujours , în care susţinea efemeritatea sistemului serial.
După moartea lui Busoni, Schönberg îi succede la catedra de compoziţie de la ”Academia
de Muzică” din Berlin, apoi se exilează în America, unde va preda compoziţia la Boston, New
York şi Los Angeles.
Ultima piesă Vals.
Mai scrie opera bufă De azi pe mâine și opera neterminată Moise şi Aaron, cu caracter
oratorial.
Stabilit în America, încearcă o imposibilă sinteză între serialism şi limbajul tonal.
Şi în unele creaţii dodecafonice – Oda lui Napoleon – găsim inserate elemente tonale.
Unui elev, care se obstina să scrie mediocre lucrări dodecafonice, i-a dat binecunoscuta
replică: “Dar se poate scrie încă foarte multă muzică bună în bătrânul do major”, el însuşi
renunţând în ultima perioadă a vieţii la teribilistul său sistem.
Dorind să incrimineze ororile germanilor săvârşite în Polonia în Al Doilea Război Mondial,
scrie oratoriul Supravieţuitorul Varşoviei, cu vădite trăsături expresioniste, adecvate evocării
imaginilor de mare cruzime din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Izolat şi bolnav, nu
mai are forţa de a-şi păstra spiritul revoluţionar, tânjind nostalgic după muzica romantică
germană din tinereţe.
Se stinge din viaţă în anul 1951, la Los Angeles.
Născut la Viena, Alban Berg (1885-1935) vădeşte de mic înclinaţii atât pentru muzică cât şi
pentru literatură. Întâlnirea cu Schönberg şi îndrumările primite de la fondatorul dodecafoniei
îi hotărăsc cariera. Deşi Schönberg îi transmite sistemul său componistic, el prezintă un stil
propriu în care păstrează unele exprimări muzicale tradiţionale. S-a afirmat în viaţa muzicală
vieneză prin creaţii inedite, dar şi în calitate de profesor.
Debutează cu Sonata pentru pian, într-o singură parte în care inserează acorduri de cvarte,
Liedurile şi cu Cvartetul de coarde în stil postromantic cu unele elemente ce anticipă serialismul.
Şi în Melodiile pentru voce şi orchestră - Cărţi poştale prefigurează seria dodecafonică.
Concepute ca drame miniaturale cu sonorităţi ample şi cu armonii agresive, melodiile au
produs mare scandal în timpul executării lor la Viena sub conducerea lui Schönberg. Se
depărtează de conceptul tonal, începând cu cele
Patru piese pentru clarinet şi Trei piese pentru orchestră , scrise într-un dens stil contrapunctic
şi cu structuri concentrate, apropiindu-se de atonalismul practicat de dascălul său.
În anul aşternerii celor Trei piese pentru orchestră, i-a produs o puternică impresie piesa
naturalistă Wozzek de Georg Büchner, încât s-a decis să compună o operă care a fost
reprezentată la Opera din Berlin. Opera sugerează drama omului modern, singurătatea şi
neputinţa sa de a comunica cu semenii. Un naiv soldat este persecutat de superiorul său,
ironizat de colegi şi trădat de soţie, pe care o ucide după care el se îneacă.
Cea de a doua operă a sa – Lulu – are la bază două drame expresioniste, Spiritul pământului
şi Cutia Pandorei. Fiind marcat de moartea unei tinere de 18 ani, Berg a scris Concertul pentru
vioară şi orchestră. Dacă în prima parte redă calităţile deosebite ale acestei tinere, în a doua parte,
sugerează cutremurătorul eveniment. Lucrarea a fost un recviem “pentru un înger”, dar totodată
şi propriul său recviem, autorul stingându-se din viaţă în luna decembrie 1933.
 Dintre cei trei vienezi avangardişti, Berg încearcă să realizeze un echilibru între tradiţie şi
noul limbaj. Din cunoscuta şcoală vieneză modernă, a cărei orientare estetică a dus la
desfiinţarea tonalităţii, a făcut parte şi Webern, cel mai radical dintre compozitori, care va
prefigura serialismul integral.
Născut la Viena, Anton Webern (1883-1945) studiază pianul, violoncelul și muzicolgia la
Conservatorul vienez. Ca şi Berg, devine elevul lui Schönberg, urmând traseul componistic al
dascălului.
În viaţa muzicală vieneză se remarcă prin creaţiile sale, în calitate de consilier muzical la
Radioul austriac pentru muzica nouă şi ca dirijo al unor coruri şi orchestre muncitoreşti. Un
timp a activat şi ca dirijor al Teatrelor de operetă din Viena şi Praga, dar şi ca profesor al unor
elevi
particulari. În anii grei ai fascismului i s-a interzis să-şi practice profesiunea, viaţa fiindu-i
curmată tragic de glonţul rătăcit al unui soldat american, în anul 1945.
În primele creaţii, păstrează încă legătura cu moştenirea clasico-romantică germană, în care
strecoară unele elemente novatoare. Passacaglia pentru orchestră şi Liedurile influenţate de stilul
postromantic.
Mai compune Trei melodii populare sacre, diferite cvartete și variațiuni. Începând cu Melodiile
recurge la seria dodecafonică.
Dintre cei trei vienezi moderni ai veacului al XX-lea, Webern rămâne cel mai radical,
prefigurând prin “melodia timbrală” şi extinderea principiului serial stilul punctualist şi
serialismul integral din anii ’50. În lucrările sale alternează discontinuitatea sonoră cu tăcerea,
sparge tiparele prin juxtapuneri de secţiuni şi foloseşte intens principiul variaţional.