LICEUL DE ARTE “VICTOR GIULEANU”

RM. VALCEA

LUCRARE PENTRU OBŢINEREA CERTIFICATULUI DE

COMPETENŢE PROFESIONALE

COORDONATOR LUCRARE:
PROF. CORINA PANĂ

CANDIDAT:
STÂRCĂ NICOLAE RĂZVAN

RÂMNICU VÂLCEA
2012

1
ROMANTISMUL ÎN MUZICĂ
ŞI
REPREZENTANŢII SĂI

2
 ROMANTISMUL ÎN MUZICĂ
INTRODUCERE

(secolul XIX)

Romantismul a luat naştere în Anglia, de unde s-a extins în Germania şi Franţa, apoi
în întreaga Europa. Acest curent cultural s-a manifestat şi în muzică, s-a ridicat împotriva
rigorilor, a dogmatismului estetic, a raţiunii reci şi a ordinii, propunându-şi să iasa din
convenţional şi abstract. Romantismul a susţinut manifestarea fanteziei şi exprimarea
sentimentelor, a originalităţii, spontaneităţii şi sincerităţii emoţionale, promovarea libertăţii
de expresie. Altfel spus, romantismul a pledat pentru explorarea universului interior al
omului. Caracteristicile generale ale acestui curent sunt intensitatea emoţională a muzicii,
libertatea formei muzicale, îmbinarea, deseori, a muzicii cu literatura şi trecerea foarte rapidă
dintr-o tonalitate în alta, partitura fiind caracterizată printr-o modulaţie continuă, care
simboliza neliniştea autorului. Acesta aduce ideea de exprimare a sentimentelor, în dauna
acţiunii propriu-zise. Reprezentarea muzicală este direcţionată mai mult spre cuvânt şi
imagine vizuală, fapt care înseamnă începutul epocii de glorie a muzicii cu program,
specifica genurilor instrumental şi simfonic. Sfârşitul secolului al XIX-lea este dominat de
trăsăturile muzicii wagneriene: cromatizarea excesivă şi melodia infinită.

3
 Franz Schubert

(1799 – 1828)

Ultimul dintre marii compozotiri ai

clasicismului vienez şi printre primii
romantici ai muzicii universale, a beneficiat
din plin de atmosfera culturală extrem de
fertilă a oraşului în care s-a născut, Viena.
La vârsta de 8 ani lua lecţii de pian, vioară şi
volă, iar trei ani mai târziu începea cursurile
la Şcoala anexă a Universităţii şi cânta în
corul şi orchestra bisericii. De la vârsta de
12 ani datează primele sale compoziţii. În
anul 1814 a scris „Margareta torcând”, actul
de naştere a liedului german.

Muzică vocală şi corală:

- peste 600 de lieduri pentru voce şi
pian. Renumite sunt ciclurile:
„Frumoasa morăriţă” (un adevărat roman epistolar transpus în muzică; fiecare lied
reprezintă un moment liric evocând cu gingăşie şi minuţiozitate tablouri din natură,
neliniştea, speranţa, dragostea: „Salut matinal”, „Vânătorul”, „Petrecere la
moară”); „Călătorie de iarnă” (în care predomină tristeţea unui tânăr părăsit de
iubita sa, motiv pentru care alege plecarea într-o călătorie ce pare fără ţintă şi fără
speranţă: „Dormi în pace”, „Girueta”, „Lacrimi îngheţate”, „Teiul”, „La pârâu”,
„Amintiri”); „Cântecul lebedei”
- coruri: 53 de lieduri pentru 4 voci de bărbaţi, 6 lieduri pentru 3 voci de femei, 30 de
lieduri pentru cor mixt
- opere liturgice: „6 motete”, „Messa nr. 2” în Sol major, „Messa nr. 5” în La bemol
major, „Recviemul german”, „Cantate”

4
 - opere („Sakuntala”, „Alfonso şi Estrella”, „Fierabras” ), siengspiel-uri („Cavalerul
în oglindă”, „Fraţii gemeni”)

Muzică de cameră:
- sonatine şi sonate pentru vioară şi pian, pentru flaut şi pian, pentru violoncel şi pian
- triouri, cvartete, cvinete pentru coarde sau pentru coarde şi pian

Muzică de scenă:
- spectacolul teatral „Harpa fermecată”, muzică penru Rosamunde von Cypern

Muzică instrumentală:
- sonate, fantezii, teme cu varaţiuni, dansuri, impromptu-uri pentru pian, „6 dansuri
pentru vioară” în Si bemol major

Muzică orchestrală:
- 9 simfonii (cunoscute şi îndrăgite fiind a IV-a, în do minor, „Tragica”, a VIII-a, în si
minor, „Neterminata”, a IX-a, în Do major, „Marea Simfonie”)

Întreaga creaţie a lui Schubert este pătrunsă de un profund sentiment al umanului. Nimic
din ceea ce este al omului nu îi este străin: dragostea aprinsă şi şoaptele reţinute, năvalnica
luptă şi aparenta resemnare, victoria tumultuoasă şi resemnarea disperată. Pe mormântul său
de la Viena, situat alături de cel al matelui său înaintaş, Beethoven, poetul austriac Grillparzer
a scris acest epitaf: „Muzica închisă aici este o bogată comoară de speranţă şi frumuseţe.”

5
 Robert Schumann

(1810 – 1856)

„Menirea artistului este să răspândească

lumină în adâncul sufletului omenesc.” Acesta este
crezul unuia dintre cei mai sensibili compozitori.
S-a născut la Zwickau, în familia unui librar,
traducător şi editor. La vârsta de 9 ani chemarea
muzicii pune stăpânire pe sufletul micului Robert.
Dar viaţa sa nu va fi deloc uşoară: un accident care
îi paralizează degetul IV al mâinii drepte îl aruncă
într-o puterică depresie. Sensibilitatea sa psihică îl
va duce în pragul sinuciderii, iar la vârsta de 40 de
ani îl va doborî. A murit la 46 de ani în sanatoriul
pentru boli mintale de lângă Bonn. Cea care i-a fost întotdeauna aproape a fost soţia sa,
celebra pianistă de atunci Clara Wieck.

Muzică orchestrală şi de cameră:

- 4 simfonii de o impresionantă forţă de sugestie (simfonia I în Si bemol major, a
„Primăverii”, simfonia a III-a în Mi bemol major, „Renana”, sunt foarte cunoscute)
- uverturi („Julius Caesar”, „Herman şi Dorothea”)
- concerte: „Concert pentru pian şi orchestră” în la minor op. 54, „Concert pentru
vioară şi orchestră” în re minor, „Concert pentru violoncel” în la minor; sonate
pentru vioară şi pian; trio-uri pentru pian, vioară şi violoncel; 3 cvartete de coarde,
cvintet pentru pian şi cvartet de coarde

Muzică vocală şi corală:

- un număr de 250 lieduri; muzică religioasă (Missa op. 147); oratorii, coruri, muzică
de scenă, opera „Genoveva”

6
 Frederic Chopin

(1810 – 1849)

S-a născut în apropirea Varşoviei, în

localitatea Zelazowa Wola. La vârsta de 7 ani
începe studiul pianului cu profesorul Al. Zywny
şi tot de atunci datează şi prima sa compoziţie;
urmează cursurile Conservatorului din Varşovia,
iar la vârsta de 20 de ani este deja un pianist de o
excepţională virtuozitate. După înfrângerea
Revoluţiei din Polonia (1830 - 1831) se refugiază
la Paris, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii.
Contactul cu viaţa efervescentă, elevată, a
Parisului îi oferă un prilej de a trece peste
durerea de a fi departe de ţara sa. Nostalgia şi
melancolia devin acum trăsături dominante ale
muzicii sale. Printre personalităţile cu care a
intrat în contact la Paris se numără compozitorii: Liszt, Berlioz, Bellini, Rossini, Meyerbeer,
scriitorii: Balzac, Georges Sand şi pictorul Delacroix. Muzica lui Chopin îmbină cu
genialitate formele muzicale clasice cu fantezia creatoare romantică.

Muzică orchestrală:
- 2 concerte pentru pian şi orchestră (mi minor op.11 şi fa minor op. 21); variaţiuni pe
aria „La ci derem la mano” (de Mozart) op. 2; „Marea fantezie pe arii poloneze” în
La major op. 13, „Marele rondo de concert” în Fa major, „Krakowiak” op. 14,
„Andante spianato” şi „Marea poloneză brillantă op. 22”

Muzică pentru pian:

- poloneze ( „Poloneza Militară”, „Poloneza în La bemol major”, „Eroica” op. 53,
„Poloneza – fantezie” în La bemol major op. 61)

7
- mazurci (5 mazurci în Si bemol major, la minor, fa minor, La bemol major şi Do
major op. 7, 3 mazurci în Si major, fa minor şi do diez minor op. 63 sunt doar câteva
exemple demne de audiat)
- valsuri („Marele Vals” în Mi bemol major op. 12, 2 valsuri în fa minor, „Adio”, în si
minor op. 69)
- sonate („Sonata cu marş funebru” în si bemol minor op. 35, „Sonata în si minor” op.
58)
- studii (12 mari studii, nr. 2, „Tristeţea” nr. 12, „Revoluţionarul” op. 10)
- scherzo-uri („Scherzo nr. 1 în si minor” op.20, „Scherzo în Mi major” op. 54)
- balade („Balada în Fa major” op. 38, „Balada în fa minor” op. 52)
- preludii (24 preludii, nr. 15, „Gustul apei” op. 28, „Preludiu în do diez minor” op 45)
- nocturne (2 nocturne în sol minor şi Sol major op. 37, 2 nocturne în Si major şi Mi
major op. 62)
- impromptu-uri („Impromptu în La bemol major” op. 29, „Impromptu în Fa diez
major” op. 36)
- fantezii („Fantezia în fa minor” op 49)
- rondo-uri („Rondo în Re bemol major” op. 16)
- variaţiuni („Varaţiuni în Mi major pe o arie germană”)
- piese diverse („Bolero în Do major” op. 19, „Allegro de concert” în la bemol op. 46)

8
 Felix Mendelssohn – Bartholdy

(1890 – 1847)

„Dacă am compus o piesă aşa cum mi-a

izvorât din inimă, atunci mi-am îndeplinit datoria.”
Sincritatea artistică este masajul acestui crez şi
cheia de boltă a întregii creaţii a unui compozitor
care, în doar 38 de ani de viaţă, a reuşit să lase o
amprentă inconfundabilă asupra muzicii, marcată
de o rară nobleţe, lirism duios, înclinaţie spre
fantastic şi basm, sensibilitate specifică
romantismului, echilibru între conţinut şi formă,
marcă a clasicismului. S-a născut la Hamburg, într-
o familie de intelectuali. La Berlin studiază pianul,
vioara şi elementele de teorie muzicală. La vârsta
de 20 ani, Felix Mendelssohn este un compozitor
matur, un dirijor şi un pianist cu o bogată
activitate. Din cercul său de prieteni făceau parte oameni de o aleasă ţinută culturală: Carl
Maria von Weber, Niccolo Paganini, Charles Gounod, scriitorii Heinrich Heine, Johann
Wolfgang Goethe, filosoful Friedrich Hegel. Călătoriile în Italia, Franţa, Anglia constituie un
prilej de contact cu mediile culturale ale acestor ţări, dar şi unul de promovare a propriilor
creaţii.

Muzică orchestrală:
- 5 simfonii (nr. 3 în la minor, „Scoţiana”, nr. 4 în La major, „Italiana”, nr. 5 în re
minor, „Reforma”)
- uverturi („Visul unei nopţi de vară”, „Hebridele”, „Ruy Blas”
- lucrări pentru pian şi orchestră („Concert pentru pian şi orchestră de coarde” în la
minor, „Capriciu brillant” în si minor, „Concertul nr. 1” în sol minor şi „Concertul
nr. 2” în Mi bemol major)

9
 - lucrări pentru vioară şi orchestră (Concert pentru vioară şi orchestră de coade în re
minor, „Concertul pentru vioară şi orchestră” în mi minor op. 64)
- diverse („Marş” în Re major op. 108)

Muzică instrumentală:
- pentru pian: sonate, capricii, studii, fantezii, rondo-uri, preludii, fugi, variaţiuni
- pentru orgă: preludii, sonate, fugi
- sonate pentru pian şi violoncel
- triouri pentru pian, vioară şi violoncel („Sextour cu pian” în Re major op. 110,
„Octuor” în Mi bemol major op. 20)

Muzică vocală şi corală:

- pentru voce şi orgă (3 Motete pentru cor de femei)
- pentru voce şi pian (lieduri)
- pentru cor a capella (aprox. 50 lucrări scrise în perioada 1834 – 1842)
- cor şi orchestră („Psalmul 115 pentru solist şi cor” op. 31, „Psalmul 114 pentru cor
pe 8 voci şi orchestră” op. 51, oratoriie „Paulus”, „Elias”, „Christos” op. 36, 70, 97,
cantate)

Muzică de scenă şi operă:

- „Antigona”, muzică e scenă op. 55
- „Visul unei nopţi de vară” op. 61
- „Athalia” op. 72
- „Oedipe la Colona” op. 93
- opera „Nunta lui Camacho” op. 10

10
 Edward Grieg

(1843 – 1907)

Cel mai popular compozitor scandinav s-a născut

în localitatea Bergen, vestul Norvegiei. La vârsta de 15
ani a început cursurile Conservatorului din Leipzig,
Germania. Din această perioadă datează primele sale
lucrări: „4 piese pentru pian” op. 1, „4 cântece pentru
pian” op. 2, un cvartet de coarde, o fugă, dedicată
compozitorlui Niels Gade.
Activitatea sa socială şi culturală a fost
prodigioasă, de-a lungul celor 64 de ani de viaţă:
înfinţează Societatea Muzicală din Oslo, capitala
Norvegiei; întreprinde numeroase călăorii de concerte în
mari oraşe europene: Leipzig, Copenhaga, Londra, Viena,
Budapesta, Paris, Varşovia, Amsterdam. Pentru activitatea
sa neobosită în sprijinul culturii europene, a fost numit
membru al Academiei franceze, Doctor Honoris Causa al Universităţiilor din Copenhaga şi
Oxford.
În creaţia sa a abordat aproape toate genurile muzicale.
A scris 129 lieduri, 21 de coruri şi două piese vocale cu acompaniament orchestral.
Din creaţia pentru pian amintim: „Şase imagini poetice” op. 3, „Sonata pentru pian” op. 7,
„Piese lirice”, „Dansuri şi cântece norvegiene” op. 17, „Scene din viaţa populară” op. 19,
„Balada în sol minor” op. 24, tumultuosul şi poeticul „Concert pentru pian şi orchestră” în la
minor op. 16, la care se adaugă binecunoscutele suite pentru orchstră „Peer Gynt”.

11
 Hector Berlioz

(1803 – 1869)

Marele compozitor francez s-a născut în

localitatea La Cote – Saint – Andre (Isere). În anul
1821, împotriva voinţei familiei, care nu dorea
pentru el o carieră muzicală, începe să studieze
muzica şi face primele încercări de compoziţie.
După o perioadă de studii muzicale la Roma, se
întoarce în capitala Franţei. În 1830 scrie
„Simfonia Fantastică”, inspirat fiind de dragostea
pentru tragediana irlandeză Harriett Smithson.
Crezul său prinsese viaţă: „Dragostea şi muzica
sunt cele două aripi ale sufletului.” Compune,
scrie cronici muzicale, întreprinde turnee
europene: 1842 – 1843 Belgia şi Germania; 1845
– 1846 Praga, Viena, Budapesta; 1847 Sankt
Petersburg şi Moscova. În inervalul 1847 – 1848 dizijează la Londra. În anul 1850 înfinţează
Societatea Filarmonică Franceză. Moartea soţiei sale, în 1854, eşecul cu opera „Troienii” la
Opera din Paris, îi şubrezesc din ce în ce mai mult sănătatea. În 1869 moare în urma unui atac
de apoplexie.

Muzică orchestrală:
- simfonii („Simfonia Fantastică”, „Simfonia Harold în Italia”, simfonia dramatică
„Romeo şi Julieta”, simfonia funebră şi triumfală)
- uverturi („Regele Lear”, „Carnavalul roman”, „Benvenuto Cellini”)
- romanţă pentru vioară şi orchestră
- aranjamentul orchestral pentru „Invitaţie la vals” de Carl Maria von Weber

Muzică vocală şi corală:

- nouă melodii pentru una şi două voci, cor şi pian

12
- cantata „Opt scene din Faust”
- lagenda dramatică „Dramaţiunea lui Faust” pentru solist, cor şi orchestră
- oratoriul „Copilăria lui Christos”
- cantata „Moartea Cleopatrei”
- cantata „Sardanapal”
- operă: „Benvenuto Cellini” (operă în două acte), „Troienii” (operă în două părţi, pe un
subiect din „Eneida”), „Beatrice şi Benedict” (operă comică în două acte).

13
 Piotr Ilici Ceaikovski

(1840 – 1993)

Marele gânditor al muzicii, a inovat

continuu forma muzicală, urmărind un plan
muzical dramatic ce influenţează structura
simfonică. Este unul dintre cei mai apreciaţi
compozitori ruşi ai Romantismului.
A studiat la Conservatorul din Sankt
Petersburg cu eminentul muzician Anton
Rubinstein. Absolvă conservatorul, obţinând
medalia de merit şi este angajat ca profesor la
conservatorul din Moscova. Prima sa operă
„Fierarul Vakula” (după Gogol), cunoscută mai
târziu sub titlul „Pantofiorii ţarinei”, a obţinut
Premiul I la Concursul de Operă. Lucrările care
îi aduc gloria în timpul vieţii sunt „Simfonia a
IV-a” şi opera „Evgheni Oneghin”, cântate la Praga, Varşovia, Berlin, Paris, Geneva, Londra
şi chiar America. De asemenea renumite sunt baletele: „Lacul lebedelor”, „Frumoasa din
pădurea adormită”, „Spărgătorul de nuci”, operele „Mazeppa” şi „Dama de pică”.
Pe lângă cele 6 simfonii, a mai compus 3 concerte pentru pian şi orchestră, un concert
pentru vioară şi orchestră, simfonia programatică „Manfred”, uverturile fantezii: „Romeo şi
Julieta”, „Furtuna”, „Francesca de Rimini”. Este demn de reţinut următorul gând al marelui
compozitor, o adevărată mărturisire de credinţă: „Simfonia este cea mai lirică dintre toate
formele muzicale, este capabilă să exprime toată plenitudinea, tot ceea ce nu se poate exprima
prin cuvinte”.

14
 Johannes Brahms

(1833 – 1897)

Brahms şi-a început ucenicia muzicală în

casa părintească. Copil fiind a început să dea
lecţii de muzică, ajutându-şi astfel familia şi
împlinindu-şi cunoştinţele ca autodidact. La 20 de
ani întreprinde un turneu de concerte în centre
culturale germane, unde are prilejul să fie ascultat
de Liszt (la Weimar), de violonistul Joseph
Joachim (la Hanovra) şi de Schumann (la
Dusseldorf), cu aceştia din urmă legând o
prietenie de nezdruncinat. În cea de a doua parte a
vieţii întreprinde numeroase turnee în Austria,
Germania, Italia, Elveţia, Transilvania.

Creaţia camerală:
- vocală: lieduri (ciclurile „Romanţele Magelonei” op. 33 şi 4 cântece grave op. 121),
duete vocale („Drumul Dragostei”, duet pentru soprană şi contraaltă, cu
acompaniament de pian), cvartete vocale
- instrumentală: sonate, scherzouri, trio-uri, cvartete, miniaturi (balade, capricii,
rapsodii), cvintete, „Sexete pentru instrumente şi coarde”

Creaţia orchestrală:
- 4 simfonii
- două concerte pentru pian
- un concert pentru vioară
- un dublu concert pentru vioară, violoncel şi orchestră
- două serenade pentru orchestră
- două uverturi

15
 - „Vraţiuni pentru orchestră” pe o temă de Haydn

Creaţia corală şi vocal – simfonică:

- „Recviemul german”
- Lucrări pentru cor de femei (12 cântece şi romanţe pentru cor de femei a capella op.
44, 4 cântece pentru cor de femei, doi corni şi harpă op. 17), motete (2 Motete pentru
cor mixt a capella op. 74)

16
 Franz Liszt

(1811 – 1886)

Marele compozitor s-a născut în

localitatea Dobojan, într-o familie în
care muzica era iubită şi cultivată. Tatăl
lui Liszt cânta la mai multe instrumente
şi fusese contrabasist în orchestra lui
Joseph Haydn la Eiseinstadt. Franz
Liszt îşi desăvârşeşte pregătirea
muzicală la Viena (studează pianul cu
Karl Czerny şi armonia cu Antonio
Salieri). Cu un spirit autodidact ieşit din
comun, nu a pregetat să se ocupe de
desăvârşirea studiilor sale, în ciuda
faptului că nu fusese admis la Conservatorul din Paris (regulamentul interzicea înscrierea
studenţilor străini). Susţine concerte încununate de succes la Paris şi la Londra. Cercul său de
prieteni îl ţinea în permanenţă la curent cu ultimele evoluţii culturale europene: Victor Hugo,
Alfred Musset, Alexandre Dumas, Heinrich Heine, Georges Sand (scriitori), Hector Berlioz,
Frederic Chopin, Richard Wagner, Niccolo Paganini (compozitori), Eugene Delacroix
(pictor). Călătoreşte în întreaga Europă, în centre culturale de prestigiu. După un turneu în
Italia scrie ciclurile de lucrări pentru pian „Albumul unui călător” şi „Ani de pelerinaj”.
Contribuie la înfiinţarea Conservatorului din Budapesta, este numit Doctor Honoris Causa al
Universităţii din Konigsberg, iar în 1869 preşedinte al Academiei Naţionale de Muzică din
Budapesta. Creaţia sa este impresionantă prin consistenţa, diversitatea şi valenţele multiple
ale mesajului.

Muzică orchestrală şi de cameră:

- poeme simfonice

17
 - simfonii („Faust”, „Danete”)
- rapsodii
- lucrări pentru pian şi orchestră („Marea fantezie simfonică” pe o temă de Berlioz,
două concerte pentru pian şi orchestră, „Fantezie” pe teme din Ruinele Atenei, de
Beethoven, „Fantezie” pe arii populare ungureşti)
- muzică de cameră („Sonata pentru pian şi vioară” după o mazurcă de Chopin,
„Marele duo concertant pentru vioară şi pian – La mormântul lui Richard Wagner”,
cvartet de coarde şi harpă)

Muzică instrumentală:
- pentru pian (studii şi exerciţii, ciclurile de piese „Albumul unui călător”, „Ani de
pelerinaj”, scherzo-uri, valsuri, galopuri, poloneze, piese de pian, bazate pe teme
naţionale cehe, engleze, ungare, germane, italiene, ruse, spaniole, transcripţii pentru
pian a unor lucrări de Bach, Beethoven, Bellini, Chopin, Glinka, Gounod), pentru pian
la patru mâini, pentru două piane, pentru orgă

Muzică vocală şi corală:

- muzică pentru voce şi pian („Bătrânul vagabond”, „Trei sonete de Petrarca”)
- muzică pentru voce şi orchestră (3 lieduri după Wilhelm Tell de Schiller, Loreley)
- muzică religioasă („Legenda Sfintei Elisabeta a Ungariei”, oratoriu pentru solişti , cor
şi orchestră, „Recviem”, „Missa încoronării”, „Psalmul XXIII” pentru tenor, harpă,
orgă, cor de bărbaţi, „Tatăl nostru” pentru cor mixt şi orgă)
- muzică profană („Cantata de sărbătoare” pentru inaugurarea statuii lui Beethoven de
la Bonn, „Cantata pentru Centenarul Beethoven – 1870, Ungaria, cantata pentru
bariton, cor mixt şi pian”)

18
 Bedrich Smetana

(1824 – 1884)

Fondatorul şcolii muzicale cehe a

avut, de-a lungul întregii sale vieţi, o
permanentă preocupare pentru aducerea
muzicii din ţara sa în circuitul universal de
valori culturale. A desfăşurat o intensă
activitate de compozitor, pianist, dirijor,
pedagog, critic muzical. Se implică în
demersurile de fondare a Teatrului Naţional
din Praga, devine dirijor al orchestrei şi
încearcă să susţină şi să promoveze creaţia
autohtonă.
Dintre compoziţiile sale, enumerăm:
„Brandenburgii în Boemia” (prima operă
patriotică naţională a Cehiei), „Libuse”
(imn de glorificare a naţiunii), „Două
văduve” (comedie muzicală), „Sărutul”
(operă populară), „Secretul” (operă comică), ciclul de poeme sinfonce „Patria mea”.

19
 Gioacchino Rossini

(1792 – 1868)

Prima sa operă o scrie în anul 1808:

melodrama „Demetrio e Polibio”, pe care Teatrul
Valle din Roma o va reprezeta în primă audiţie la
18 mai 1812. În 1810 se joacă pe scena teatrului
San Mose din Veneţia, farsa lirică într-un act
„Poliţa căsătoriei” (pe care a compus-o în opt
zile). Stilul lui Rossini începe să se prefigureze: un
limbaj muzical ce înlănţuie orchestra cu vocile
interpreţilor într-o vervă pe cât de curgătoare, pe
atât de convingătoare.
„Din ceea ce a avut de spus acest
compozitor în artă, mai dăinuie o mare parte din
gândirea sa, mai întâi din cea dedicată scenei, apoi
– după despărţirea de ea – de cea închinată cultului
liturgic. O muzică sinceră, spumegând de melodii cuceritoare şi trepidaţie ritmică, de clartate
şi expresivitate. Şi dacă a rămas nemuritor doar prin câteva din creaţiile sale, nu e mai puţin
adevărat că harul şi spontaneitatea actului său creator răzbat din fiecare pagină pe care a
compus-o, migala meşteşugului supunându-se permanent sincerităţii exprimării sale.” (Ioana
Ştrefănescu, „O istorie a muzicii universale”, vol. IV, Editura Fundaţiei Culturale Române,
2002, pag. 49)
Din cele peste 34 de opere, amintim: „Italianca în Alger”, „Coţofana hoaţă”,
„Semiramida”, „Bărbierul din Sevilla”, „Scara de mătase”, „Cenuşăreasa”, „Wilhelm Tell”.
A scris, de asemenea, cantate, oratorii, misse şi un impresionant „Stabat Mater” (1832),
pentru solişti, cor şi orchestră.

20
 Giuseppe Verdi

(1813 – 1901)

S-a născut într-un cătun

în Italia nordică – Roncole – ce
aparţinea comunei Busseto din
ducatul Parma. Copilăria şi
adolescenţa i-au fost marcate de
eforturile pe care le făcea
împreună cu familia pentru a
depăşi sărăcia şi grijile de zi cu
zi.
Prima sa operă (la 26 de
ani), „Oberto, conte di San
Bonifacio”, a fost reprezentată
în prima audiţie la Scala, în
noiembrie 1839, cu un succes
de public şi presă deplin. „Nabuccodonosor” (1841) este prima operă care a dat faimă şi
nemurire marelui Verdi. Dramatismul eroic al muzicii sale a ridicat publicul în picioare, act
de act, la premiera de la Scala din 1842.
Dintre opere sale, demne de menţionat sunt: „Lombarzii în prima cruciadă”,
„Ernani”, „Cei doi Foscari”, „Ioan d’Arc”, „Alzira”, „Attila”, „Macbeth” (1847), „Hoţii”,
„Corsarul”, „Bătălia de la Legnano”, „Luise Miller” (inspirată de piesa lui Schiller, „Intrigă
şi iubire”), „Rigoletto” (1851), „Trubadurul”, „Traviata” (1853), „Vecerniile siciliene”,
„Simon Boccanegra”, „Puterea destinului”, „Don Carlos”, „Aida” (1872), „Othello” (1887),
„Falstaff” (1893).
„Sinteză între maxima simplitate, imagine complexă obţinută prin câteva trăsături de
cântec, sugestie a muzicii ca ecou al celor mai profunde afecte, iată explicaţia nestinsei
frumuseţi a geniului verdian. Ascultând, reascultând muzica sa, devenită, nu se ştie când, o

21
muzică a noastră, înţelegem de ce spusese odată, într-o scrisoare adresată Operei din Paris, cu
o mândrie şi o modestie demne de dimensiunile personalităţii sale: Eu cred în inspiraţie; eu
vreau să trezesc entuziasmul pentru sentimentul autentic.” (Grigore Constantinescu,
„Cântecul lui Orfeu”, Editura Eminescu, 1979, pag. 148)

22
 Richard Wagner

(1813 – 1883)

Richard Wagner s-a născut la Leipzig, în

ziua de 22 martie a anului 1813. Până la vârsta
de 20 de ani, chiar dacă ia lecţii de muzică şi
citeşte partituri, el face cu toată seriozitatea
studii de filosofie la Dresda şi Leipzig. Până la
prima sa mare operă („Olandezul zburător”),
viaţa lui Wagner este marcată de nesfârşite
datorii, multe eşecuri, lipsuri. După căsătoria sa
cu Mina Platner, îşi împarte viaţa între Leipzig,
Konigsberg şi Riga. Pentru a câştiga bani scrie
pe lângă muzică şi lucrări teoretice. În 1848 se
implică în evenimentele prilejuite de Revoluţia din Dresda. Pentru a nu fi arestat fuge la
Weimar. Liszt îl adăposteşte un timp, după care este nevoit să se autoexileze în Elveţia. În
august 1870 se căsătoreşte cu Cosima Liszt, după divorţul din 1861 de Mina, urmând şi o
perioadă de aproape 7 ani de dragoste puternică între el şi Cosima. Perioada elveţiană este
extrem de prolifică pentru compozitor. În 1872, cu sprijinul permanent al reglui Ludovic al
II-lea al Bavariei, începe construcţia teatrului de la Bayreuth, de atunci şi până azi, templu al
muzicii wagneriene. Cel mai mare reformator al operei, din toate timpurile, s-a stins din viaţă
la vârsta de 70 de ani, la Veneţia.

Cronologia operelor:
„Rienzi” – 1842
„Olandezul Zburător” (sau „Vasul fantomă”) – 1843
„Tannhauser” (titlul complet este „Tannhauser şi întrecerea cântăreţilor la
Wartburg”) – 1845
„Lehebgrin” – 1850
Tetralogia „Inelul Nibelungilor”:

23
 „Aurul Rinului” – 1854
„Walkiria” – 1856
„Siegfried” – 1857
„Amurgul zeilor” – 1874
„Tristan şi Isolda” – 1859
„Maeştri cântăreţi din Nurnberg” – 1867
„Parsifal” – 1882

24
 CONCLUZII

Romantismul a susținut manifestarea fanteziei și exprimarea sentimentelor, a

originalitații și promovarea libertații de expresie. Caracteristicile generale ale acestui curent
sunt intensitatea emoțională a muzicii, deseori trecerea foarte rapidă dintr-o tonalitate în alta,
partitura fiind caracterizată printr-o modulație continuă, care simbolizează neliniștea
autorului. In timp ce clasicismul este un curent al rațiunii, romantismul exală sentimentul și
fantezia.
Acest curent învață scriitorii să se inspire în istoria națională și din creația folclorică
specifică țării lor. Personajele romantice sunt eroi excepționali în imprejurimi excepționale
construite adesea pe principiul antitezei. Romanticii compun un conflict puternic și mai
complex dintre eu cu sine, lumea, societatea imperfectă reproșându-i divinitații
imperfecțiunile umane.
Romantismul cultivă evadarea din lumea reală în cea mititcă într-un spațiu și timp
abstract, de aici rezultând specificul unor diferite teme.
In concluzia acestui atestat termenul de "romantism", se aplică atunci când vorbim de
muzică în perioada aproximativ de la 1820 până în jurul anului 1900, aplicarea contemporană
a termenului de "romantic" pentru muzică, nu coincide cu această interpretare modernă, la fel
cum spunea și Mihai Eminescu “Muzica are puterea de a ne apropia de esenţa lucrurilor şi de
a atinge mai mult rădăcina fiinţei umane.” Spre încheierea acestei lucrari Secolul al XIX-lea
– “secolul naţiunilor” – cunoaşte o intensă efervescenţă culturală şi mari tulburări sociale,
care au semănat nesiguranţa şi neliniştea în sufletul oamenilor, dar şi patosul şi avântul
creator. În toate ţările europene răzbate suflul libertăţii şi al dezrobirii naţionale, izvorât din
nevoia descătuşării spiritelor de toate opreliştile ce-l înlănţuie pe om, stare favorabilă
afirmării romantismului.

Apărut la hotarul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, curentul romantic a izbucnit ca o

flacără din dezamăgirea urmărilor Revoluţiei franceze şi a revenirii absolutismului în Europa.
Spiritele liberale şi-au pierdut toate speranţele. Menţinerea inegalităţilor a adâncit deziluzia şi
nemulţumirea artiştilor, determinând uneori renunţarea la luptă şi refugierea în zone depărtate
de lumea înconjurătoare. Frământările sociale, generate în Franţa de Revoluţie, de Imperiul

25
lui Napoleon, de restauraţia Burbonilor, de Revoluţia cu monarhia din iulie, iar în Europa de
campaniile napoleoniene, de răsturnarea lui Napoleon şi a rudelor sale de pe tronurile
improvizate, apoi de represiunea revoluţiilor din 1848, toate aceste evenimente au semănat
neliniştea şi accentuat revolta romanticilor.

În acele vremuri, unele idealuri ale romanticilor aveau un aspect iluzoriu, ele
adresându-se fie viitorului, fie idealizării trecutului medieval. Artistul romantic manifesta o
atitudine de nonconformism faţă de societatea vremii, pe care dorea să o înlăture sau să o
îmbunătăţească. Acest dezacord provenea şi din sentimentul zădărniciei tuturor lucrurilor, al
melancoliei bolnăvicioase, fapt ce motiva însingurarea artistului. Romantismul izvorăşte nu
numai din acest refuz de a accepta lumea, ci şi dintr-o acţiune îndreptată împotriva artei
pseudo-clasice, dominată de canoane formale stricte.

În anul morţii lui Beethoven, 1827, apare prefaţa la drama Cromwell de V. Hugo, considerată
drept manifestul-program al romantismului, curent artistic manifestat în ţările europene în
veacul al XIX-lea. A izvorât din dorinţa de descătuşare de lanţurile sociale înrobitoare şi de
încătuşarea naţională, dar şi din atitudinea critică faţă de societatea timpului. În privinţa
procesului de creaţie, artistul romantic prezintă o participare subiectivă accentuată,
revărsându-şi căldura sufletească şi ardenţa trăirilor în noi forme artistice.

Literatura secolului al XIX-lea va oglindi un noian de idei şi năzuinţe prin Al. Dumas,
Lamartine, H. Balzac, V. Hugo, Alfred de Musset, Alfred de Vigny, G. Byron, B. Shelling,
Leopardi, Novalis, N. Lenau, H. Heine, Novalis, Hölderlin, E. T. A. Hoffmann, Tieck, Al.
Puşkin, M. Lermontov, Gogol, Turgheniev, A. Mickievicz, M. Eminescu, în opera cărora
străbate “clocotul sensibilităţii lor ardente, însoţit de un puternic ferment ideatic”.

În secolul precedent, iluminiştii proclamaseră domnia raţiunii, pentru ca ulterior burghezia

să-şi instaureze guvernarea în numele acestei “ordini a raţiunii”. Trădarea revoluţiei de către
cei care au organizat-o şi au condus-o, ca şi recrudescenţa reacţiunii după “Congresul de la
Viena”, au infirmat imperativele raţiunii, iar acest faliment al “ordinii raţiuni” va duce la
negarea raţiunii înseşi de către romantici. Ei vor accepta drept criteriu de cunoaştere
sensibilitatea şi intuiţia artistului în locul domniei raţiunii. Proclamând sensibilitatea artistului
drept criteriu de cunoaştere, se lăsa frâu liber subiectivismului în creaţia artistică. Dacă în
secolul “luminilor” literatura deţinea primatul, cu mijlocul ei de expresie cuvântul, romanticii

26
aşează muzica în fruntea tuturor artelor, ca “esenţă a universului”, cuvintele fiind considerate
neputincioase de a surprinde finele seisme sufleteşti.

Dezamăgit de realitate, artistul romantic îşi căuta alinarea contemplând şi idealizând trecutul.
Şi artistul Renaşterii şi-a întors privirea spre trecut, dar spre modelul culturii antice, care a
dominat şi secolul clasicismului. El reînvia cultura antică păgână pentru a lupta împotriva
bisericii şi a aşeza omul în centrul preocupărilor.

Opunându-se artei clasice, încorsetată de canoane, romanticul a găsit un refugiu în trecutul

medieval, exaltând virtuţiile cavalereşti. De aceea, legenda medievală a Nibelungilor, a lui
Tristan şi Isolda, Lohengrin, Tannhäuser, Parsifal au fost reluate de romantici. Adesea istoria
Evului Mediu se împleteşte cu legenda. Tipic este subiectul operei Tannhäuser de Wagner,
unde faptele istorice se împletesc cu mitul german şi cu tema creştină. În legendă, dominată
de fantastic, artistul romantic îşi dă frâu liber năzuinţelor sale. Şi eddas-urile nordice, miturile
eline, legendele populare cu universul lor de ficţiune, au furnizat numeroase teme
romanticilor.

Un alt loc de refugiu pentru romantici a fost natura, cu peisajul ei singuratic, neîntinat de
mâna omului. De fapt, era o atitudine de protest împotriva oraşului şi a burgheziei
dominatoare. Romanticii idealizează viaţa satului, unde omul este mai aproape de natură, de
izvorul sănătos al vieţii. Uneori văd în natură personificarea divinităţii, alteori consideră că
este locul unde sălăşluiesc fiinţe supranaturale malefice (Loreley, Undine).

Altă evadare este în spaţiul exotic, cu o viaţă curată şi ideală. Sentimentul naturii este pentru
romantici un spaţiu de puritate şi un loc pentru cugetări solitare. Îndreptându-se spre natură,
spre viaţa omului simplu, artiştii romantici descoperă arta populară. Folclorul este considerat
ca un vestigiu al trecutului şi ca o experienţă artistică mai apropiată de natură. Valorificarea
folclorului aduce o sevă nouă în creaţia muzicală, constituind un important element de
regenerare a culturii muzicale şi de accentuare a particularităţilor naţionale ale popoarelor.

Faţă de spiritele clasice echilibrate, romanticii sunt firi exaltate, extravertite, care trăiesc
fiecare eveniment şi stare sufletească cu deosebită intensitate, încât simt nevoia să-şi
comunice semenilor prea plinul lor sufletesc. Ei privesc omul în raport cu universul şi
accentuează nuanţele tragice ale existenţei umane, dar manifestă, adesea, şi momente de
entuziasm în reacţiile lor individuale.

27
Subiectivismul romantic se adânceşte în melancolie şi pesimism, alteori artistul se angajează
în marile frământări sociale şi în lupta pentru împlinirea idealurilor omenirii. Aflat în
dezacord cu realitatea, artistul romantic se simte singur, se închide în neliniştile şi visurile
sale, care devin un izvor al creaţiei artistice. Aşa se explică tendinţa sa spre confesiune, spre
analiza propriilor stări sufleteşti, care devin adevărate probleme cosmice. Se înţelege de ce
iubirea este una din temele preferate ale artei romantice.

Unii compozitori romantici au dorit să-şi facă cunoscut mesajul lor şi prin scris, aşa încât se
vor afirma şi ca luptători cu condeiul pe tărâm estetic: Schumann, Liszt, Wagner, Berlioz,
Ceaikovski.

Estetica romantică s-a afirmat prin negarea celei clasice. Eliberând fantezia de tiparele
clasice, romanticii sondează universul lor interior, pătrunzând în zonele ascunse ale fiinţei
umane. Eroul romantic nu mai este un tip universal, model al virtuţilor umane, ci o fiinţă cu o
puternică sensibilitate, măcinat de împlinirea idealului său. Încătuşat de prezent şi nemulţumit
de el, romanticul este însetat de ideal, plasat în epoci trecute sau viitoare, lansând adevărate
profeţii cu privire la viitorul omenirii. Privită din perspectiva individuală, lumea nu mai este o
întruchipare a esenţelor universului, a prototipurilor eterne, ci propriile trăiri constituie
universul emoţional al lucrărilor romantice. De aici nota lirică şi tendinţa reflexivă, izvorâte
din nevoia de confesiune.

Premisele romantismului muzical apar în opera beethoveniană şi se afirmă la contemporanii

săi mai tineri: Weber, Schubert, Paganini, Rossini, Field, Boïeldieu. El este continuat în al
doilea pătrar al veacului de către Auber, Herold, Bellini, Donizetti, Meyerbeer, Berlioz,
Mendelssohn, Chopin, Liszt, Schumann, Verdi, Wagner. Valoroase elemente romantice se
desluşesc în creaţia compozitorilor şcolilor naţionale, a neoclasicilor şi în operele unor
simfonişti postromantici (R. Strauss, Bruckner, Mahler) de la finele veacului.

În prima jumătate a veacului, alături de trăsăturile romantice se manifestă şi tendinţa de

continuare a artei clasice, fie în mod epigonic, fie prin dezvoltarea creatoare a modelului
beethovenian. În al treilea pătrar al veacului, muzica lui Wagner constituie punctul culminant
al romantismului. În a doua jumătate a veacului, după criza romantismului wagnerian,
compozitorii neoclasici reînnoadă firul tradiţiei beethoveniene, pe când postromanticii
accentuează şi prelungesc notele romantice.

28
În mod curent, termenul romantic este uzitat pentru a desemna un autor, o operă, aparţinând
epocii romantice, o atitudine creatoare dominată de afectiv, opusă obiectivismului clasic, sau
un stil opus echilibrării, simetriei şi clarităţii clasice. Astfel, Chopin este un autor romantic,
iar Simfonia fantastică o lucrare romantică, întrucât aparţin aceleiaşi epoci. Sunt romantice
madrigalele lui Monteverdi, prin văditele lor tente subiective, la fel pot fi considerate
romantice Cantatele tragice ale lui Bach, în care întrezărim confesiunea autorului. Şi în
creaţia lui Ph. Em. Bach există anumite note ce se depărtează de simetria clasică, fiind semne
ale unei atitudini preromantice.

În istoria muzicii s-au succedat mai multe epoci romantice, caracterizate prin înnoiri de
conţinut şi limbaj, ce negau canoanele epocii precedente: epoca trubadurilor, a madrigaliştilor
veneţieni. Întâlnim şi tipuri romantice: Cl. Monteverdi din şcoala veneţiană, Ph. Em. Bach
din şcoala berlineză, sau elemente romantice numai în unele etape ale vieţii unui compozitor:
Glinka în perioada de tinereţe, Enescu în etapa configurării stilului propriu. La alţi autori
descoperim trăsături romantice în anumite genuri: Mendelssohn este romantic în uvertura de
concert, lied şi formele mici.

Lărgirea sferei tematice şi vibrantul suflu interior al muzicii romantice vor rupe echilibrul
clasic al mijloacelor de exprimare. Ordinea şi simetria, proprii stilului clasic, sunt înlocuite cu
o variată proporţionare a frazelor şi cu dese asimetrii. Schimbările frecvente de măsuri, ritmia
foarte variată şi contrastele ritmice ascuţite dau o mai mare vitalitate ţesăturii sonore.
Melodica se diversifică cu linii simetrice, provenite din cântecul popular sau din dans, dar şi
cu desfăşurări libere de tipul recitativului sau arioso-ului operei. Numeroase cromatisme şi
modulaţii, ca şi formule melodice necantabile de factură instrumentală, îmbogăţesc mult
exprimarea muzicală, alături de dese ţesături modale descoperite în folclor, în cântecul vechi
sau în cel exotic.

Armonia romantică lărgeşte conceptul tonalităţii, părăsind prezenţa tiranică a celor trei
funcţiuni tonale în favoarea celor secundare, care diluează stabilitatea tonală. Desele acorduri
pe treptele secundare, modulaţiile frecvente și alteraţiile, armonia modală, toate conturează o
mare diversitate în cadrul organizării tonale, până când armonia wagnerienă va marca criza
tonalităţii. Din acest moment de diluare tonală, în cultura muzicală se va căuta o nouă
modalitate de organizare sonoră, mergându-se până la anihilarea tonalităţii.

29
Mai puţin cultivată în epoca romantică este polifonia, prezentă în creaţiile religioase, unde
limbajul muzical nu diferă mult de cel al clasicilor. Odată cu îmbogăţirea armoniei, Wagner
abordează procedeele polifonice, axând polifonia pe armonia cromatică.

Limbajul romantic cunoaşte o mare varietate coloristică prin dezvoltarea şi diferenţierea

elementelor de dinamică şi de agogică. Gama variată a diferenţierilor de nuanţă, cu contraste
izbitoare, permanenta schimbare (gradată sau bruscă) a tempo-urilor şi alte procedee traduc
un vibrant clocot, necunoscut clasicilor. Şi paleta timbrală îmbogăţeşte mijloacele de
exprimare. Varietatea timbrelor orchestrei creşte nu numai prin folosirea unor instrumente noi
sau prin valorificarea registrelor extreme, dar şi prin multiple şi variate combinări de timbruri
instrumentale, care lărgesc paleta orchestrală.

În ceea ce priveşte arhitectonica muzicală, se constată o lărgire sau o nesocotire a tiparelor

clasice. Păstrând în mare liniile directoare ale arhitecturii formelor tradiţionale, romanticii,
ascultând de clocotul lor interior mai mult decât de legile tradiţionale ale construcţiei, vor
transforma sonata, simfonia sau concertul în poeme. De fapt, subiectivismul romantic nu era
compatibil cu caracterul generalizator al formelor clasice. De aceea, în lucrările de mare
amploare, compozitorii apelează la marile opere literare. Ei traduc ideile acestora prin
mijloace care exprimă trăsăturile particulare dar, mai ales, generalizând şi sintetizând ideile
esenţiale ale creaţiilor literare cu mijloacele expresiei muzicale.

30