Universitatea din Pitești

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Departamentul: Limbă și Literatură, Istorie și Arte

Specializarea: Educație Muzicală Contemporană

STUDIEREA UNOR ELEMENTE CURRICULARE ȘI ORIENTĂRI

EUROPENE ACTUALE ÎN DOMENIUL EDUCAȚIEI MUZICALE

Profesor Coordonator:

Prof. Univ. Dr. : Vasile Vasile

Student:

Vizireanu Ionuț-Valentin

Pitești

2019

1
 STUDIEREA UNOR ELEMENTE CURRICULARE ȘI ORIENTĂRI
EUROPENE ACTUALE ÎN DOMENIUL EDUCAȚIEI MUZICALE

Calea de acces spre educația muzicală de masă era cea a descifrării partiturilor, cale
obturată de metodele de scris-citit muzical de până atunci, destinate şcolilor de cântăreţi sau
iniţierii, în particular, în arta cântului sau a unui instrument, pe de o parte, şi de realitatea din
clasele de elevi, care semnala, pentru prima dată, existenţa elevilor incapabili de a intona
corect diverse module melodico-ritmice la nivel absolut, pe de altă parte. Domeniul
învăţământului muzical oferă în această perioadă procedee noi, adecvate cerinţelor de
accesibilizare a cititului şi scrisului muzical, procedeu care este numit acum solfegiere.
Secolele XVIII – XIX rămân sub semnul efortului accesibilizării conţinutului programelor
analitice, al utilizării limbii materne sau celei oficiale, sub semnul laicizării accentuate a
repertoriului şcolar.
Secolul XIX este marcat de câteva idei prezentate în lucrări cu profil psihopedagogic
din care enumerăm: accentuarea caracterului practic, accesibil şi organizat al procesului de
învăţământ de la conceperea unui plan de învăţământ, programe analitice până la organizarea
unei ore de activitate didactică, numită „lecţie” (după modelul treptelor psihologice ale lui
Herbart); acordarea unei atenţii sporite materialelor didactice intuitive de tip vizual sau pentru
cunoaşterea intuitivă, audio-kinestezică: jucăriile lui Froebel, intuirea materialelor didactice la
Pestalozzi, a clopoţeilor muzicali la Montessori. Aceste idei, fiecare având un grad de
modernitate evidentă, nu s-au implementat decât cu mare greutate în practica învăţământului
european. Măsurat în timp, acest lucru înseamnă zeci de ani şi peste un secol de reformare,
adaptare la realităţile fiecărei ţări europene.
Mergând tot pe linia simplificării şi a transferurilor de procedee, în secolul XIX se
mai impun metodele Tonica pe Do ale pedagogilor germani Johann Heinroth, 1828, Johann
Weber, Theoretish-praktishe Gesanglehr fur die allgemeine Volksschulen des Kantos Bern,
1849, Agnes Hundoegger, Leitfaden der Tonica-Do-Lehre, 1897, popularizate în diverse
puncte europene de Fritz Jode, 1932.
Maurice Chevais, muzician și pedagog francez, a elaborat un sistem de educaţie
muzicală, unic pentru modul în care a sintetizat ofertele din învăţământul european, mergând
pe ideea că educaţia muzicală din şcoli ar trebui să fie vocală şi are menirea să pregătească
elevul pentru cântatul în cor.

2
 Émile Jaques Dalcroze, compozitor austriac, crede că formează şi pregăteşte ritmic
copilul pentru etapa destinată solfegiului şi pianului. Metoda lui a creat euritmia, ca
fondatoare a dansului modern, arta mişcărilor corporale expresive, plastice, mişcări ce traduc
intenţiile abstracte ale muzicii. Institutul de la Geneva ce-i poartă numele a fost frecventat atât
de muzicieni instrumentişti, dirijori cât şi scenografi, balerini, pictori, pedagogi, etc. îi
amintim aici pe Igor Stravinski – compozitor, Serghei Diagilev – mecena şi directorul
baletului rus din Franţa, Alfred Cortot – pianist, Paul Claudel – scriitor, Jean Cocteau –
scriitor, Eduard Claparède – pedagog şi coregrafii: Mary Wigman, Rudolf Laban, etc.
Edgar Willems, muzician elvețian, insistă pe formarea auzului muzical şi foloseşte
manifestări naturale ale copilului, pe care le transformă în muzică şi exerciţii ludice pentru
pian.
O metodă de educaţie muzicală adoptată în multe din școlile europene este metoda
Orff, numită Schuwerk, adică model de şcoală-atelier. Carl Orff foloseşte numai sunetele
pentatoniei anhemitonice, pornind de la celula, considerată de neomodalişti ca fiind idiomul
muzicii (Sol-Mi sau C-A), care se extinde până la heptatonia diatonică.
Aceste prefaceri s-au numit, cu un termen general, şcoala activă muzicală a secolului
XX. Reformarea învăţământului muzical pe baza principiilor şcolii active au adus modificări
învăţământului muzical. Enumerăm câteva dintre acestea:
• „educaţia muzicală” (noua denumire a disciplinei) urmăreşte formarea unor
competenţe muzicale, modelarea capacităţii iniţiale ale elevului (Q.I. şi
Q.S.), capacitate cunoscută prin testare, formarea lui complexă prin şi pentru
muzică;
• fiind un bun al copiilor din întreaga lume trebuie să facă parte din planurile de
învățământ;
• educaţia muzicală valorifică cuceririle etnomuzicologiei şi ale tuturor ştiinţelor
care se pot converti în procedee eficiente în atingerea finalităţilor propuse;
• repertoriul muzical, care înainte era ordonat după probleme de gramatică
muzicală, acum se organizează tematic pe anotimpuri sau pe evenimente
culturale, religioase antrenând în funcţie de teme şi probleme de gramatică
muzicală;
• lecţia organizată pe secvenţe prestabilite se eliberează de standardul herbartian
prin intermediul activităţilor ludice, devine cu timpul joc;
• audiţia muzicală devine resursă obligatorie în educaţia muzicală.
3
 Educația muzicală pe teritoriul românesc
Și pe teritoriul României școlile din perioada Evului Mediu s-au deschis pe lângă
biserici. În secolele XV-XVI sunt atestate documentar Școala de la Neamț și Școala muzicală
de la Putna, apoi în secolele XVII-XVIII, Școala de la Mitropolia Bucureștilor. Fiind
păstrătoare ale tradițiilor bizantine notația era psaltică. În provinciile românești din apus
școlile de muzică au câteva elemente care le particularizează. Se impune adoptarea sistemului
guidonic de notație muzicală. Muzica laică era prea puțin instituționalizată, însă au existat
câteva școli: Școala Domnească de la Biserica Trei Ierarhi din Iași (în Moldova), Școala
Domnească de la Sfântul Sava din București. Eforturile de a face o școală autohtonă au
continuat, însă muzica lainică nu-și avea locul într-o asemenea instituție deși unii cărturari
cum a fost Dimitrie Cantemir, au încercat să scoată în evidență valoarea etnomuzicologiei.
Martin Opiz (poet german, fondatorul Scolii Silezia) scrie după o ședere de un an la Sibiu în
1622: „Când aud un cântec românesc, mă gândesc că românul a fost făcut pentru muzică și
muzica pentru român”1
Din 1831, cantorul bisericii avea datoria să-i învețe pe copii să citească și să cânte.
Până în 1864 s-a încercat descurajarea intrării muzicii în viața școlară, dar prima lege a
învățământului romanesc a introdus „muzica vocală” ca oră de curs (între 3 și 11 ore pe
săptămână plus ore de cor), astfel că în a doua jumătate a secolului XIX se conturează
învățământul public laic prin reforma Domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1864) și apoi a
ministrului (matematician) Spiru Haret(1898), aliniindu-l la standardele europene. Între 1864
și 1921 au apărut manuale pentru disciplina „Muzică vocală”. Din păcate muzica a trecut de
partea materiilor tehnice (dexterități) și cei ce urmau aceasta cale erau „maister” (maiștri). În
cele din urmă corul a rămas singura modalitate de a face (de a studia) ca și artă muzica. Astfel
a înflorit literatura corală, iar din 1902, au început să se organizeze concursuri corale. În 1902
marele reformator școlar, ministrul Spiru Haret, trimite o circulară tuturor profesorilor de
muzică, în care menționează faptul că „orele de muzică nu trebuie să încarce mintea tinerilor
cu teoria muzicii, ci sunt pentru a-i învăța piese muzicale care să-i emoționeze. Și asta poate
face doar muzica populară românească”2.

1
George Breazu, 1936. Muzikerziehung in Rumänien. București: Institutul de arte grafice „Luceafărul” S.A.,
pag. 3
2
ibidem
4
 În 1921 la București a avut loc o reuniune pedagogică, iar într-un memorandum au
cerut printre altele: orele de muzică vocală să fie înlocuite cu ore de muzică; să se revizuiască
programa școlara la muzică, pentru a fi extinsă și completată.
În 1928, în urma reformei făcută de ministrul învățământului, prof. dr. Constantin
Angelescu, muzica a fost introdusă ca „artă”, nu ca muzica vocală sau cântare și predată de
profesori de muzică cu pregătire de specialitate. Legea din 1928 acordă profesorilor de
muzică titluri și drepturi egale cu ale celorlalți profesori. Pentru a susține examenul de
ocupare a catedrei aceștia trebuiau să dovedească ca au absolvit o academie muzicală și că au
cunoștințe elementare de solfegiu, armonie, estetică muzicală, contrapunct, istorie muzicală,
pedagogie muzicală, să fi absolvit o clasă de cor și un modul de pian sau vioară.
Evenimente istorice importante determină o schimbare și în învățământul românesc
asimilând doctrine moderne ca: școala activă, pedagogia experimentală, pedagogia culturii,
etc. În 1936 are loc Primul Congres Internațional de Educație Muzicală – Praga, la care
participă și România prin conferințe susținute de C. Brăiloiu (L’éducation musicale – trade
d’union entre les peuples) și G. Breazu (Muzikerziehung în Rumänien). Manuale de muzică
din perioada 1921-1939 sunt manuale alternative numite Muzică (C. Brăiloiu o intitulează
Carte de cântece) și aduc ca noutate elemente folclorice fiind structurate pe criteriul vârstei .
În perioada 1948-1996 învățământul românesc suferă multiple transformări, este
organizat exclusiv de Stat, manualele editate de Ed. De Stat Didactică și Pedagogică sunt
unice, se cere trecerea la o școală marxist-leninistă după modelul din U.R.S.S. Încercând să
salveze aparențele o serie de specialiști ai învățământului au orientat practica la catedră a
profesorilor prin lucrări de metodica predării muzicii, prin materiale suplimentare. Metodicile
se configurau în două direcții de îndrumare: una de esență herbartiană (I. Șerfezi) și alta ce
aparținea tehnicilor școlii active, fără a fi însă menționate (Motora – Ionescu, L. Comes).
Începând cu 1996 apar manuale alternative cu denumirea de Manual de educație
muzicală. Structurate după o programă de tip curricular tind spre anihilarea
monodisciplinarității. Programa cuprinde inclusiv sugestii pentru repertoriu de cântece și
audiții muzicale. Ceea ce nu este lămurit în programele școlare și deci nici în manuale, este
metoda de acces la muzică prin scris/citit, aplicarea științifică a inițierii instrumentale,
metodele de receptare/audiere a muzicii, precizări referitoare la evaluarea elevilor la muzica,
accesul critic la stilurile muzicii actuale, repertoriul de cântece obligatorii.
Cu toate neajunsurile totuși învățământul românesc în general și educația muzicală în
special se înscrie pe linia modernă a școlii active universale permițând elaborarea de strategii
5
moderne capabile să realizeze obiectivele principale (interpretare, receptare, însușirea
limbajului muzical, creativitate).

BIBLIOGRAFIE

1. Munteanu Ana, Psihologia dezvoltaii umane, Editura Polirom, Bucuresti, 2006.

2. Munteanu Gabriela, Didactica educatiei muzicale, Editura Fundatiei România de
maine, Bucuresti, 2005.
3. Munteanu Gabriela, Jocul didactic muzical, Academia de muzica, Bucuresti, 1997
4. Stanciu Ion Gheorghe, scoala si doctrinele psihologice în secolul XX, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995.
5. Stoica-Constantin Ana, Creativitatea pentru studenti si profesori, Institutul European,
Iasi, 2004.
6. Szabo Csaba, Hogyan tanytsuk rorunk zeneyet, (Pedagogia muzicala moderna),
Editura Kriterion, Bucuresti, 1977.
7. Trifu Alexandru, Une definition du jeu (O definitie a jocului), Editura Archives de
Psychologie, Geneva, 1986.
8. Vasile Vasile, Educatie muzicala, manual pentru clasa a VIII, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1997.