Simfonismul românesc în creația compozitorilor George

Enescu, Mihail Jora și Dinu Lipatii

George Enescu ( 1881-1955 )

George Enescu s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din județul
Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției lui, Maria, fiica preotului
Cosmovici A manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică,
începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani a apărut în primul
său concert.
La varsta de 7 ani este dus sa studieze la Wiena, după ce tatăl său fusese sfătuit de
Caudella pentru acest lucru. La 14 se va îndrepta spre Paris unde devine elevul lui
Massenet, Faure pentru compoziție, Gedalge pentru contrapunct și Ed. Marsick pentru
vioară. Talentul excepțional al tânărului, împreună cu o instruire muzicală de înaltă
concepție, l-au propulsat rapid în rândurile marilor artiști ai secolului. Astfel că, la 17
ani, tânărul român Enescu s-a afirmat în sălile de concert de la Paris ca violonist și
compozitor, celebra orchestră ”Colonne” interpretându-i lucrarea Poema Română.
Studiind de la vârsta de 7 ani la Viena, și-a însușit cu succes rigorile stilului
clasico-romantic. Iar faptul că romanticii Brahms și Bruckner erau în viață și creau, l-
au făcut să se integreze în acea pleiadă de compozitori germani și austrieci care
continuau marea tradiție pe două căi diferite: pe cea a simfoniștilor contemporani lui
și pe cea a simfonismului dramatic wagnerian. Trecând apoi la Paris el s-a aflat într-o
lume muzicală diferită , deschisă problemelor de colorit, fanteziei și unei libertăți mai
mari în ceea ce privește structura și stilul. El va reuși să asimileze în concepția sa
vigoarea tonusului muzical german cu rafinamentul muzicii franceze , toate acestea
grefate pe forța gândirii muzicale populare românești.
După un număr însemnat de lucrări de școală, Enescu a acceptat ca opus 1
Poema Română o lucrare rapsodică cu structuri populare.
Ca reacție împotriva exagerărilor tensionale ale postromanticilor, în muzica lui
Enescu apar tendințe de revenire la economia clasică și la structurile preclasice.
Primele două Suite pentru orchestră sunt alcătuite din părți care poartă denumiri
asemănătoare celor ce constituiau suitele Barocului.
Un jalon important în devenirea sa artistică îl constituie cele două Rapsodii
(1901), nu atât prin virtuozitatea simfonizării citatelor populare , cât prin ecoul
extraordinar avut în lume, ele fiind cântate de mari orchestre simfonice conduse de
virtuozi ai baghetei.
Din punct de vedere stilistic, Suita I pentru orchestră (1903) este o lucrare
compozită. Preludiul la unison, devenit celebru prin măiestria cu care autorul
construiește din cele trei motive, definește caracterul național al piesei.
Față de stilul neoclasic al celor două Suite pentru orchestră ( a II-a din 1915,
este alcătuită din șase părți în care reînvie spiritul dansurilor preclasice în manieră
modernă), Suita a III-a – Săteasca (1934) împreună cu suita Impresiile din copilărie
(1940) și Uvertura de concert (1948) fac parte din lucrările care reconstituie universul
românesc fără să revină la citat, ci la invenții foarte apropiate de parfumul
spiritualității românești.
În Simfonia I în Mi bemol major (1905) domină avântul robust și suflul eroic
ceea ce arată că Enescu se dovedește a fi un adept entuziast al concepției că ”prin artă
să lupte pentru binele omenirii”.
Postromantica ”Simfonie a II-a în La major” (1914) surprinde vâltoarea
dramatică, care a premers Primul Război Mondial, printr-o melodică și ritmică
contorsionată și cu armonii învolburate. Respectând jaloanele construcției și
echilibrului clasic, limbajul său dezvăluie un dramatism viguros prin dese dezvoltări și
densitate polifonică, prin sonorități orchestrale dinamice și viu colorate.
Scrisă în același stil postromantic, monumentala Simfonie a III-a în Do major
(1918) se desfășoară tot pe stilul formelor clasice. În primele două părți, tragismul
încleștărilor sonore alternează cu momente de meditație nostalgică și tensionări de
groază, finalul liniștit și luminos sădind încredere în idealurile nobile ale omului.
Folosește quasi-instrumental vocile umane, integrând corul mut în țesătura orchestrală
ca un complement timbral al acesteia.
În ceea ce privește sonoritatea , paleta timbrală și mai ales ordinea prezentării și
revenirii temelor, Enescu poate fi considerat un simfonist romantic. W.G. Berger nu se
sfiește să califice simfoniile enesciene drept rapsodice, deși ordinea și profilul lor
dramaturgic țin în mod precis de construcția simfoniștilor germani, atât în ceea ce
privește claritatea desemnării temelor principale, ca la Beethoven, cât și intensitatea
afectivă, ca la Brahms. Ceea ce aseamănă mai mult simfoniile enesciene cu cele
romantice este bogăția temelor complementare, pe care le asociază cu cele principale,
constituind mari grupuri tematice, dar și faptul că le lasă să șerpuiască în întreaga
simfonie , ceea ce le conferă virtuți generatoare de poem. Ca la simfoniștii francezi,
temele sunt ca niște melodii lirice și nu rareori ele sunt inspirate din seva muzicii
populare.
Simfoniile sale sunt clădite pe trei straturi: simfonic german cu dezvoltări bine
închegate, simfonic francez cu ambiguitatea de sens a temelor, cu melodismul lor
delicat și evaziv, dar și cu stratul generat de muzica românească propriu
simfonismului rapsodic.
În pofida formației sale la școala germană și franceză, el a rămas funciar legat
de viața satului, care i-a dăltuit ființa și universul său sufletesc. Ctitor al culturii
noastre moderne, el este primul compozitor român care a confirmat vocația
internațională a muzicii românești, împletind măiestrit în operele sale improvizația
liberă, specifică muzicii populare, cu construcții clasice riguroase. El a fost și rămâne
și astăzi un izvor de meditație și de inspirație pentru muzicienii români.

Mihail Jora (1891-1971) s-a născut la Roman, a fost un

muzician, compozitor și dirijor român, membru titular (1955) al Academiei Române.
Mihail Jora a fost profesor și rector al Academiei Regale de Muzică din București.
Iși trăiește copilăria și tinerețea la Iași, unde învață muzica cu Ed. Caudella, Sofia
Teodoreanu și E. Meissner. În urma consultărilor frecvente cu unchiul său P. Ciuntu
pleacă la Leipzig , unde studiază compoziția cu St. Krehl și M. Reger (1919-1920).
Întors în țară desfășoară o bogată multilaterală activitate.
În privința limbajului său simfonic muzical românesc , Jora realizează o
fuziune între datele limbajului muzical vest – european și cele rezultate din explorarea
folclorului nostru. Situându-se la egală distanță între cei care optau pentru un limbaj
românesc total, mergând pe principiul capacității folclorului de a furniza teme pentru
dezvoltări simfonice, și cei care nu concepeau un limbaj de obârșie folclorică decât în
genurile dramatice sau descriptive, folosind citate în subiectele din viața românească.
Universul tematic foarte cuprinzător a cuprins abordarea tuturor genurilor, cu
excepția operei. Jora este considerat un creator al prototipului baletului și al liedului
românesc modern. Expresia sa muzicală ține atât de inspirație folclorică, mai ales în
redarea momentelor de umor sau de sarcasm, cât și de evazivul impresionismului sau
de realismul crud al unor sonorități , care ne sugerează lumea afectivă a
expresioniștilor. În ceea ce privește accesibilitatea discursului său muzical, acesta este
în funcție de gen și de tematică , mergând de la o claritate ostentativă ca în baletul
Demoazela Măriuța (1940) până la sonorități ce solicită un auditor mai avizat, ca în
baletul Întoarcerea din Adâncuri(1959). Realismul este calitatea sa majoră, deși nu se
sfiește a fi romantic în suita Priveliști moldovene (1924), liric în numeroase lieduri și
mistico-fantastic în Întoarcerea din Adâncuri.
În genul baletului a dat lucrările La piață (1928), Demoazela Măriuța, Când
strugurii se coc (1953), Întorcerea din adâncuri. El statuează liniile de forță ale
genurilor muzicale românești din veacul al XX-lea. Predominant este spiritul realist,
care îi solicită multe momente de înverșunată satiră. În baletul La piață, capodoperă a
genului în literatura muzicală românească, se folosește de unele citate curente în
domeniul dansului și a repertoriului liric citadin.
În istoria muzicii românești, Jora se situează printre acei compozitori care au
dat prototipuri de gen și care și-au spus un cuvânt hotărâtor în limbajul muzical,
făcând să dispară divergența dintre universaliști și naționaliști prin crearea unui limbaj
muzical de sinteză, lăsând fiecărui compozitor posibilitatea de a-și afirma propriul său
stil.

Dinu Lipatti (1917-1950) este considerat a fi cel mai important pianist român
dar și talentat compozitor și extraordinar pedagog. A fost crescut într-o familie cu
tradiție muzicală tatăl său fiind un talentat violonist amator iar mama o excelentă
pianistă, George Enescu fiindu-i naș la botez. La numai 5 ani el scrie mici compoziții
pentru pian. A absolvit Conservatorul din București, după care a fost invitat de
faimosul pianist francez Alfred Cortot să-și continue sub îndrumarea lui studiile la
pian, în cadrul Ecole Nationale de Musique , aici unde va lua și lecții de compoziție de
la Paul Dukas și Nadia Boulanger și de artă dirijorală cu Charles Munch.
 În genul simfonic D. Lipatii a scris ulcrări ca: Suita simfonică – Șătrarii
(1934) , Suita în stil clasic pentru orchestra de coarde (1936), Simfonia concertantă
pentru două piane și orchestră de coarde (1938), Trei schițe simfonice (1937-1941),
Simfonia de cameră (1949) – neterminată.
Lucrările semnate de Dinu Lipatii arată o preocupare constantă pentru
compoziție, marcată de anumite stadii evolutive ( de la influențele folclorului
românesc, la gândirea neoclasică și cea modernă, rezultată în urma experiențelor sale
pariziene și elvețiene sincronizată cu limbajul contemporanilor pe care îi aprecia ca B.
Bartok sau Stravinski) și ne întăresc convingerea că acest „al doilea Enescu” (Paul
Dukas) ar fi devenit, în anii maturității, un reper al muzicii europene culte.