Franz Joseph Haydn

(Franz) Joseph Haydn s-a născut la data de 31 Martie 1732 în Rohau, Austria și care a
decedat la data de 31 Mai 1809 în Viena a fost un compozitor austriac.
Alături de Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven face parte din sfera marilor
personalități muzicale ale epocii clasice vieneze. A fost unul din cei mai influenți maeștri ai
tradiției muzicale din Europa apuseană.
Provenind dintr-o familie modestă, Joseph Haydn s-a născut în Rohrau an der Leitha, un sat
la răsărit de Viena. Tatăl lui, Mathias Haydn, era rotar, iar mama, Anna Maria Koller, a fost
înainte de căsătorie, bucătăreasă, la familia contelui Karl Anton Harrach. La vârsta de 8 ani,
micul Haydn a fost admis în cadrul corului catedralei din Viena (Stephansdom), unde a
cântat până la vârsta de 17 ani, fiind concediat din cauza schimbării de voce. În 1745, fratele
său mai mare, Michael Haydn, preia conducerea capelei și a corului.
În perioada 1749-1759, timp de zece ani, Joseph Haydn îşi câştigă existenţa ca muzician
liber, acesta studiază ca autodidact teoria muzicii și contrapunctul, ocazional, primind lecții
de la renumitul compozitor italian Nicola Porpora. În acest timp, Haydn începe să compună
mici bucăți muzicale.
În 1755 este angajat de baronul Karl Josef von Fürnberg, pentru care compune primele sale
cvartete de coarde. Din anul 1759 lucrează ca director muzical în serviciul contelui
Ferdinand Maximilian von Morzin în Lukawitz (Republica Cehă). Aici se căsătoreşte în
1760 cu Maria Anna Keller.
În anul 1761 este angajat în calitate de conducător muzical secund, la curtea prințului
Nikolaus Joseph Esterházy, un pasionat al muzicii, fiind o persoană cultă. Joseph Haydn
rămâne timp de 30 de ani la curtea familiei Esterházy. Acesta purta o uniformă, dar opinia
unora făcea ca Haydn să fie privit și tratat în rândul servitorilor, deși acesta avea rangul
unui ofițer la curte.
Haydn diversifică şi măreşte componenţa orchestrei la circa 30 de instrumentişti şi, chiar
dacă avea obligaţii față de funcţia avută, acesta își permitea suficientă libertate pentru a
experimenta cu orchestra, ajutându-l să-şi dezvolte şi să-şi perfecţioneze propriul său stil
componistic. Joseph Haydn pune bazele a două genuri importante ale muzicii clasice:
simfonia şi cvartetul de coarde. Deși avea îndatoriri de profesor de muzică al unora din
membrii familiei princiare, bibliotecar şi dirijor al orchestrei, compune un mare număr de
piese muzicale simfonice, opere, misse şi muzică de cameră. Circulând des la Viena,
păstrează legătura cu cercurile muzicale din capitala imperiului austriac şi este la curent cu
manifestările artistice de acolo.
În anul 1790, după moartea prințului Nikolaus, compozitorul primește o pensie permanentă
(1400 guldeni) și se mută la Viena, după ce urmașul prințului Nikolaus Joseph Esterházy
desființează orchestra, unde se reclădește prietenia sa cu Mozart și intră în loja masonică
„Zur wahren Eintracht” („Spre adevarata armonie”).
 Johann Peter Salomon îi propune să fie dirijor pentru un ciclu de concerte la Londra,
Haydn acceptând oferta. Universitatea din Oxford îi acordă titlul de Doctor honoris causa,
succesul compozitorului aducându-i o a doua invitație de dirijor pentru următoarea stagiune.
În Londra, Haydn compune Simfoniile Londoneze, 12 la număr, alături de 6 compoziții
pentru cvartete de coarde, care constituie unele din cele mai importante creații ale sale.
Haydn redescoperă genul vocal simfonic-oratoriu, gen pe care îl mai abordase, o singura
dată, pe când se afla în slujba printului de Esterházy, compunând oratoriul Il ritorno di
Tobia. Haydn compune la Londra alte două oratorii, lucrări ce devin reprezentative pentru
creaţia sa,"Creaţiunea" şi "Anotimpurile" (pe un libret alcătuit după poemul lui James
Thomson). Aceste două oratorii încununează cariera sa artistică, prilejuindu-i o unanimă
recunoaştere.
Primul concert simfonic – din seria de douăzeci de concerte prevăzute în contract- a avut loc
pe data de 11 martie 1791. În vederea evenimentului reprezentat de ciclul de concerte al lui
Haydn, numărul instrumentiștilor a fost ridicat la patruzeci și unu: șaisprezece viori, șase
viole, patru violoncele, patru contrabasuri, apoi instrumentele de suflat și instrumentele de
percuție. Pentru concertul simfonic de deschidere, Haydn a compus primele două simfonii
din seria celor douăsprezece compuse la Londra în cadrul celor două călătorii efectuate. Prim
violonistul era Salomon. La Londra, nu se introdusese încă obiceiul ca dirijorul să dirijeze
de la pupitru, astfel încât Haydn a dirijat de la pian, „punctând din când în când armonia
prin acorduri” . Programul primului concert simfonic a fost alcătuit din două părți: în
prima parte s-a regăsit o simfonie compusă de Mozart, iar în partea a doua s-au regăsit
primele două simfonii londoneze, simfonia nr. 93 și simfonia nr. 94. Între cele două simfonii
din partea a doua a concertului s-a intercalat un „catch în gen italian scris de Haydn,
lucrare compusă pentru șapte voci” .Primul concert susținut de Haydn în Londra a avut un
succes desăvârșit; publicul englez cunoscut drept un public rece, a fost mai mult decât
mulțumit.
Cele douăzeci de concerte prevăzute au continuat cu regularitate pe toată durata primăverii
și a verii anului 1791, unul pe săptămână. În acest interval s-au cântat simfoniile compuse
atunci la Londra, dar și numeroase simfonii vechi, necunoscute publicului londonez. În
cadrul fiecărui concert, la cererea publicului care era din ce în ce mai dornic de piese noi, au
fost interpretate cvartete, cantate, serenade și o multitudine de alte lucrări improvizate de
către compozitor.
Compozițiile cele mai cunoscute dintre Simfoniile londoneze sunt: „Simfonia surpriză”,
Simfonia cu „lovitură de timpan” , Simfonia "Militară" şi Simfonia „Ceasornicul”. Între
cele două călătorii la Londra, Haydn trăieşte la Viena unde îl are ca elev, printre alţii, pe
tânărul Ludwig van Beethoven.
Haydn a compus 104 simfonii, acest gen a fost cel mai însemnat. Prima simfonie, a fost scrisă
în 1759 și are trei părţi, cuprinzând în formaţia instrumentală şi clavecinul. Abia în 1765, în
Simfonia nr. 31 introduce menuetul în ciclul simfonic. În simfoniile de tinereţe se resimte
influenţa stilului vocal de operă, prin utilizarea îndelungată a unor instrumente soliste, a
recitativului şi a ariei. Legate de vechiul stil polifonic sunt pasajele fugate, care premerg
dezvoltările tematice din simfoniile târzii. Iniţial, stilul simfoniilor corespundea muzicii de
salon, în stil galant, executate de obicei în timp ce stăpânii luau cina.
După ce Haydn a mărit orchestra (1765) care cuprindea, pe lângă coarde, suflători de lemn
şi de alamă (corni, trompete şi percuţie). Treptat, profilul stilistic se schimbă, iar forma de
sonată se desăvârşeşte prin prelucrarea temelor şi adâncirea caracterului lor contrastant.
Atât Andantele, cât şi Finalul sunt scrise, de cele mai multe ori, în forma de sonată, făcând să
fie inexistente imaginile statice de gen ca în vechile suite, ci devin, prin contrastul tematic,
expresia vieţii în mişcare. Simfoniile cuprinse între nr. 40-70 relevă un conţinut dramatic
mai pronunţat, muzica lor fiind expresia unei vieţi mai frământate.
După anul 1780, în Simfoniile nr. 71-92, el adânceşte expresia, episoadele prelucrărilor
tematice primind semnificaţii mai elocvente şi datorită împrumuturile mozartiene. Tributare
stilului muzicii de camera sunt cele create înainte de simfoniile londoneze, fiind concepute
pentru a fi executate în salonul principelui, după cum menţionează autorul: “Operele mele
sunt calculate exclusiv pentru propriul nostru ansamblu şi nu ar produce efecte în altă
parte.”
Haydn a desăvârşit structura genului şi a lărgit capacitatea de expresie a aparatului
orchestral, cu simfoniile londoneze, realizând un tipar arhitectonic armonios. Acestea au
introduceri lente, fapt ce oferă un caracter mai dramatic şi mai grav, cu excepţia Simfoniei
nr. 95. Consacră menuetul ca parte a treia şi-i conferă adâncime, prevestind scherzo-ul
beethovenian. De multe ori, menuetul ultimelor simfonii are vivacitatea şi fermitatea ritmică.
Pentru partea lentă utilizează forma de sonată, tema cu variaţiuni sau chiar rondo-ul, iar
finalurile sunt scrise în formă de rondo, de sonată sau de rondo-sonată.
Simfoniile londoneze prezintă contraste mai pronunţate, dinamică mai variată, ample
secţiuni de prelucrare tematică şi îndrăzneţe modulaţii.
Multe dintre lucrările lui Haydn oscilează între stilul muzicii cântate în aer liber, genul de
cameră şi cel de concert. Sunt divertismente, casaţiuni, piese concertante, partite de câmp,
nocturne, marşuri, menuete şi dansuri germane. Ele au caracter ocazional şi structura
părţilor este tributară vechii muzici de gen, stilul lor fiind înrudit cu cel al suitelor şi al
sonatelor de cameră. Doar în unele dintre ele se întrevăd noile structuri, apropiate de cele
ale sonatei.
Muzica de cameră conţine un număr important de lucrări. Cele 52 de Sonate pentru pian
marchează drumul său creator în elaborarea formei de sonată. Primele sonate se aproprie
mai mult de stilul uverturilor italiene, mai apoi Haydn conturează mai clar carateristicile
formei de sonată bitematică. În privinţa ciclului, acesta oscilează între două şi trei părţi. Deşi
găsim şi câteva forme de sonată monotematică, Haydn acordă în forma de sonată
importanţă contrastului şi procedeului variaţional, alteori adaugă două teme mai puţin
contrastante ca expresie, dar contrastante tonal. Unele teme secunde sunt arcuite din două
sau trei fraze contrastante, având şi o fază dinamică şi concluzivă. Temele sale sunt
alcătuite din fraze simetrice sau asimetrice, iar în secţiunea dezvoltării sunt supuse unor
travalii tematice dense, trecând prin modulaţii îndepărtate, pe când reprizele sunt de cele
mai multe ori statice, dar şi concentrate.
Haydn a fost un compozitor prolific. Realizările acestuia pe plan muzical au creat confuzie
timp de mulți ani datorită numerelor de lucrări, în mod eronat, atribuite compozitorului.
Până în anul 1950 cercetarea muzicologilor nu a fost concretă, aceștia până la finalul
secolului al XXI-lea au lucrat la catalogul lucrărilor lui Haydn pentru a-l definitiva.
 Totalitatea compozițiilor lui Joseph Haydn au fost reunite de Antony von Hoboken în
„Catalogul Hoboken” (Hoboken-Verzeichnis, prescurtat: Hob.). Urmează o selecție a
principalelor sale creații:
104 simfonii
63 cvartete de coarde
peste 20 trio-uri pentru instrumente cu coarde
120 trio-uri pentru diferite combinații instrumentale
peste 60 sonate pentru pian
un mare număr de concerte pentru diverse instrumente (vioară, pian, violoncel, trompetă,
oboi, orgă etc.) și orchestră
mai multe oratorii, de exemplu: Die Schöpfung („Creația”), Die Jahreszeiten
(„Anotimpurile”)
14 messe, printre care Missa in tempore belli, Nelsonmesse, Harmoniemesse,
Schöpfungsmesse
peste 100 divertismente (Divertimenti), Cassațiuni?, Nocturne etc.
13 opere în stil italian
Joseph Haydn este și autorul melodiei imnului național al Germaniei, compusă inițial în
onoarea împăratului Francisc al II-lea al Austriei în timpul războaielor napoleoniene și
introdus apoi ca „mișcare a doua” în Cvartetul de coarde op. 76 Nr. 3 (Hob. III:77),
cunoscut sub numele de „Kaiserquartett” (Cvartetul imperial).
Bibliografie/Webografie
Joseph Haydn | Biography, Compositions, & Facts | Britannica

Joseph Haydn «12 lectii de istoria muzicii 12 lectii de istoria muzicii (wordpress.com)

Joseph Haydn - Muzica clasica (weebly.com)

(2) Cui i e frica de istoria muzicii, vol. 2 (ediția a doua) by Carmen Chelaru - Issuu