George Enescu ( Petre Brâncuși- Istoria Muzicii Românești)

George Enescu (1881-1955)- cel mai de seamă muzician român, tălmpciorul

fidel al firii și sensibilității poporului nostru. Încă de la primele lucrări (Poema
română, cele două rapsodii), el se impune atenției lumii muzicale din țară și de
peste hotare, îndeosebi în cercurile capitalei Franței, unde își desăvârșește
temeinica și multilaterala pregătire artistică.

Îndrăznețe și profunde rămân considerațiile marelui muzician despre artă, despre

rolul muzicianului în societate, despre compozitorii români.

Muzica, în concepția compozitorului, este menită ,,să stingă urile, să potolească

patimile și s-aproprie inimile într-o caldă-nfrățire, așa precum a-nțeles-o
antichitatea, creând mitul lui Orfeu” ( ,,Lumina Carașului’, 1930). În locul
formelor gratuite, al speculațiilor teoretice despre menirea muzicii, Enescu
susținea, în spiritul profundului umanism care-l caracteriza, că această artă
izvorăște din inimă și aduce dragoste și înfrățire printre oameni, că în muzică se
oglindesc trăsăturile psihice ale oamenilor.

Legătura dintre realitate și artă îl determină să afirme

: ,,La mine n-au existat niciodată granițe între viață și muzică”. El afirmă fără
echivoc, în spiritul ideilor înaintate, că pentru a interpreta o operă de artă este
necesar să se țină seama de individualitatea și intențiile autorului, să fie
cunoscută epoca în care a trăit compozitorul și ansamblul lucrărilor rămase
moștenire. Personalitatea compozitorului, stilul epocii se cer retopite prin filtrul
propriei sensibilități a interpretului și reînviate într-un limbaj uman și frățesc.
Enescu susține că ,,ceea ce este important în artă este să vibrezi tu însuți și să
faci și pe alții să vibreze”. În numeroase ocazii, marele compozitor nu se rezumă
la considerații de ordin sociologic, ci formulează recomandări cu caracter estetic
referitoare la actul interpetării, care își păstrează intactă actualitatea. Indicațiile
sale cu privire la interpretarea muzicii lui Bach, de exemplu, sunt deosebit de
profunde și valoroase, bazate pe o concepție avansată asupra procesului de
elaborare a interpretării.
Considerațiile lui George Enescu cu privire la artă cuprind o problematică de
larg interes, care explorează în adâncime zonele actului creator. Referindu-se la
originalitate, el susținea că aceasta nu poate fi învățată și nu se poate dobândi
prin rutină: ,,A scrie muzică pe teme populare-spunea el- e frumos, și a scrie
compoziții inspirate e și mai frumos. Principalul însă este ca aceste lucrări să
poarte pecetea unei creațiuni originale, a unei individualități bine conturate”.
Idei prețioase au rămas de la Enescu și în legătură cu folclorul românesc, cu
valorile componistice în plină afirmare din țara noastră. Bogăția de sentimente,
valoarea nepieritoare a producțiilor populare rețin atenția muzicianului, care, în
decursul procesului evolutiv al creației sale, s-a inspirat din comorile
inesstimabile ale folclorului. Folclorul românesc, susținea Enescu, ,,nu numai că
e sublim, dar te face să înțelegi totul. E mai savant decât toată muzica așa-zisă
savantă, și asta într-un fel cu totul inconștient, e mai melodic decât orice
melodie, dar asta fără să vrea, e duios, ironic, vesel, grav.” Muzica populară
exprimă suferințele și bucuriile oamenilor de pe aceste meleaguri, ea
este ,,emanația sonoră a frumoasei noastre țări nostalgice”. Ideea aceasta,
exprimată în 1924 în ,,La Tribune de Geneve”, este reluată în 1931 în ,,La
Revue Musicale”: ,,Țăranul român poartă muzica în el. Ea este tovarășa lui în
singurătatea munților și câmpiilor; ea ăi liniștește spaimele, îl akută să-și spună
dorul, nostalgia inexprimabilă care îi umple sufletul”.
În legătură cu perspectivele școlii românești de compoziție, pe care a dorit-o
înfloritoare, Enescu afirma: ,,Revin la tinerii noștri compozitori, speranțele artei
noastre naționale, și salut cu bucurie tendința ce se afirmă, de apropiere de
muzica pământului românesc, tendința de a se impregna de parfumul subtil și
prețios ce degajă această muzică, care pare să fie emanația sonoră a frumoasei
noastre țări nostalgice”.
,,Cele două rapsodii românești -precizează autorul- instrumentează motive
populare, prevăzându-le pe unele cu un sens dinamic”, iar despre Poema română
spunea: Aveam 15 ani și jumătate când am compus-o. Încercam să pun în
această mică suită simfonică câteva impresii și amintiri din copilărie, transpuse
sau, dacă preferați, stilizate. Era o evocare foarte îndepărtată, un mijloc pentru
mine –care îmi părărsisem țara de bașină de opt ani- de a reînvia câteva imagini
care îmi fuseseră familiare”.
La modalitatea de prelucrare rapsodică a folclorului, Enescu va renunța, nu atât
din cauza ,,incompatibilității” acestuia cu gândirea simfonică, ci datorită faptului
că muzicianul se simțea puternic atras spre alte zone ale gândirii
muzicale: ,,Înainte de a scrie sonata în caracter popular românesc (toate temele
îmi aparțin), am așteptat să se facă în mine fuziunea modulului de exprimare
folcloric românesc, esențialmente rapsodic, cu natura mea de simfonist înnăscut.
Mi-a trebuit o lungă perioadă de asimilare organică înainte să ajung să conciliez,
cât mai armonios posibil, aceste două genuri incompatibile în aparență”.
Evoluția rapidă a muzicianului are loc sub semnul unei pregnante înnoiri
stilistice. Asimilase unele influențe ale școlii frnaceze și ale celei germane, dar
rămânea puterni atras de atmosfera proprie țării sale: ,,De bună seamă că am
absorbit influențe franceze într-o anumită măsură, care, combinate cu cele
germane, au dat un nou caracter scrierilor mele”.
Profilul particular al stilului său componistic îl determină să afirme: ,,Unii
oameni au fost intrigați și plictisiți, deoarece nu au putut să mă catalogheze și să
mă clasifice în mod obișnuit. Ei nu puteau să stabilească cu exactitate ce fel de
tip de muzică făceam. Nu era cel francez după maniera lui Debussy, nu era exact
cel german, declarau ei. Pe scurt, cu toate că nu suna străin, nu semăna prea mult
cu ceva familiar, și oamenii sunt plictisiți când nu pot clasifica pe cineva”.