Melodica enesciană este componenta principală a muzicii enesciene, organizată

tono-modal: sistemul modal folosit este atât diatonic, cât și cromatic și

enarmonic (cu microintervale). Structura melodică este formată din: formule,
teme și motive ciclice, leitmotive. Folosește de asemenea melodica de tip
parlando- cântare ,,doinită”: variație continuă, evitarea repetărilor, evitarea
simetriilor. Apelează la specificul național prin: citat, creație ,,în caracter
popular”, stilizare.

Organizarea armonică.

Deși Enescu folosește acorduri ,,aglomerate”, de fapt cea mai mare parte din
sunetele acestor acorduri sunt dublate, rămânând doar câteva dintre ele reale. Nu
caută disonanțele cu orice preț.

,,Enescu, după cum singur s-a caracterizat în Amintiri, este un polifonist. În

multe cazuri, contrapunctul lui este sprijinit pe armonia tradițională, adică pe
rezolvarea clasică a disonanțelor.”

,,La prima vedere, o pagină de George Enescu ne izbește printr-o scriitură

deosebit de «stufoasă» În realitate însă, acest caracter grafic «stufos» este numai
aparent. Armonia nu însumează, în genere, pe verticală, un număr mai mare de
3-4 voci reale. Mulțimea instrumentelor care desfășoară linii melodice paralele
este obținută datorită dublării, prin suprapunere sau etajare, a celor câteva sunete
reale din armonie /.../

Tot din punct de vedere armonic se poate remarca lipsa acordurilor excesiv de
disonante, brutale, incisive... Relațiile dintre acorduri se supun aceluiași
principiu al unei continuități cât mai firești, cât mai lipsite de șocuri.”

Forme muzicale în creația lui Enescu

Sinteze între 2 sau mai multe forme tradiționale; Caracter ne-îngrădit, liber,
asimetric.

,,Rămânând tradițională în planul macrostructurii, ca majoritatea operelor din

orientarea folclorică, creația enesciană prezintă totuși unii germeni inediți în
planul microstructurii, ca urmare a folosirii structurii eterofone.” Asigurându-se
pe de-o parte unitatea de ansamblu a lucrării prin sistemul ciclic, modelarea
materialului tematic se face fără sprijinul vreunui scheme
formale. ,,Improvizația lucidă și construită –oricât de paradoxală ar părea
această apropiere de termeni –se află deci efectiv integrată în procesul
compozițional, descoperind noi modalități de exprimare, creând micro-forme
noi, eliberând virtualități pe care o metodă de lucru exclusiv schematică nu le
poate declanșa”

,,George Enescu folosește încă de la începutul activității sale de compozitor

sistemul ciclic. Spontaneitatea cu care știe să încorporeze unor idei muzicale noi
elemente de diferite teme generatoare, naturalețea prefacerii, a metamorfozării
celulelor ciclice, dovedesc faptul că asimilarea procedeului lui César Franck a
corespuns unei profunde și reale necesități lăuntrice /.../ Pe George Enescu îl
preocupă continuitatea cea mai lină posibil între diferitele momente, uneori
foarte deosebite, ale edificiului sonor.”

În 1900 (la 19 ani), George Enescu a început să compună la Paris, Octuorul de

coarde op.7 (4 viori, 2 viole, 2 violoncele), pe care l-a terminat la sfârșitul lunii
mai, la Mihăileni (Botoșani), în casa bunicilor săi dinspre mamă, soții
Cosmovici (Cf. George Enescu, volum omagial publicat de Academia RPR,
Institutul de Istoria Artei și Ed. Muz. Buc 1964, p.143) Lucrarea cuprinde patru
părți- Tres modere, Tres fougeux, Lentement, Mouvement de valse bien rythmee
(scrie corect în franceză!!!!) –care se cântă fără întreruperi. În prefața ediției din
1950, compozitorul precizează: ,,Acest Octuor, lucrare ciclică, prezintă
următoarea particularitate: fiind constituită din patru părți distincte, în tradiție
clasică, aceste părți se înlănțuiesc, formând o singură mișcare de simfonie, în
care secțiunile, privite într-un plan mult lărgit, se succed conform structurii
părții întâi de simfonie.”

Compozitorul Ștefan Niculescu face următoarele observații privind forma

ultimei lucrări enesciene, Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste,
op.33, terminată la sfârșitul lunii mai 1954, la Paris.