Muzică şi metafizică la Dimitrie Cuclin

 
Ştefan-Dominic Georgescu

*text publicat în Studii de istorie a filosofiei româneşti, I, coord. I. Pogorilovschi, ed.

ingrijită de Mona Mamulea, Bucureşti, Editura Academiei, 2006, p. 290-296.

        

Filosof preocupat îndeosebi de metafizică şi estetică, muzician şi scriitor, s-a născut pe

data de 24 martie 1885, la Galaţi şi a decedat pe 7 februarie 1978, la Bucureşti. Se naşte
într-o familie de muzicieni, tatăl său fiind profesor de muzică la Liceul “Vasile
Alecsandri” din Galaţi, lutier şi compozitor. Face studii muzicale la Galaţi şi urmează
cursurile Conservatorului din Bucureşti, între 1904 şi 1907. Printre profesorii cu care
studiază se numără D.G. Kiriac, Alfonso Castaldi, Robert Klenk, Dimitrie Dinicu şi
Constantin Dumitrescu. Urmează studii de perfecţionare la Paris, la Conservatoire
national de musique, unde îl are profesor pe Charles Marie Widor, şi la Schola Cantorum,
unde studiază cu Auguste Sérienyx şi Vincent d’Indy, al doilea fiind maestrul său
spiritual, sub influenţa căruia îşi va crea o bună parte din operă. Dintre profesorii din ţară,
este apropiat, în mod special, de Alfonso Castaldi. Între 1916 şi 1918, se refugiază la Iaşi,
unde va fi violonist în orchestra înfiinţată de George Enescu. A activat şi ca violist în mai
multe formaţii româneşti. Este profesor de muzică la Conservatorul din Bucureşti, unde
predă istoria muzicii şi estetică între 1918 şi 1922, precum şi armonie, contrapunct şi
compoziţie între 1930 şi 1948. Între 1922 şi 1930, este profesor la City Conservatory of
Music, în New York, unde predă vioară şi teorie muzicală. Este director-fondator al
publicaţiei “Foaia volantă”, între 1932 şi 1933. Ţine conferinţe în ţară şi străinătate.
Participă la Congresul Internaţional de Filosofie de la Praga unde, la data de 7 septembrie
1934, ţine o comunicare cu titlul Musique, art, science et philosophie [Muzică, artă,
ştiinţă şi filosofie]. Primeşte Premiul de compoziţie “George Enescu”, în 1913, Premiul
Macsony, în 1921, Premiul Academiei Române, în 1934, Premiul Naţional de
Compoziţie, în 1939, Premiul Muncii clasa I, în 1955, Premiul de Stat pentru simfonia a
XVI-a, în 1957, şi Premiul “Ion Vidu”, în 1960. La recomandarea lui George Enescu,
primeşte de la regele Ferdinand al României distincţia Coroana României, cu gradul de
comandor. A fost căsătorit cu Zoe Cuclin, pictoriţă şi maestră în arta decorativă; s-a
numărat printre prietenii lui Constantin Brâncuşi. Îşi desfăşoară o bună parte a activităţii
în Franţa şi S.U.A. Spre sfârşitul vieţii, candidează pentru un fotoliu la Academia
Română, dar candidatura sa este respinsă (în 1974). Activitatea sa culturală se desfăşoară
pe multiple planuri: compozitor, autor de librete de operă, muzicolog, critic muzical,
constructor de sistem filosofic, estetician, dramaturg, eseist şi poet (scrie doine, poeme şi
sonete în română, franceză şi engleză), traducător de poezie şi proză (traduce Eminescu şi
Ovidiu în engleză, opere literare şi librete), autor de monografii şi studii, ziarist.
Majoritatea scrierilor sale au rămas în manuscris. În calitate de compozitor, a compus
operă (cinci opere pe librete proprii), oratoriu, cantată, muzică simfonică (20 de simfonii)
şi camerală, muzică vocală şi instrumentală (peste 500 de piese) şi un balet. Lasă o
moştenire muzicală amplă prin genuri şi forme. Sursele compoziţiilor sale sunt cântecul
popular şi folclorul românesc. Opera lui filosofică este reprezentată, în primul rând, de un
tratat de metafizică, acesta numărând aproximativ opt sute de pagini în manuscris,
precum şi un studiu, Teoria nemuririi, care rezumă manuscrisul; scrie un tratat de estetică
muzicală, unde abordează probleme de acustică, modalism şi funcţiune muzicală, cânt
gregorian şi melos bizantin, sistemul “sfert de ton” şi altele.

         Gândirea filosofică a lui Cuclin se desfăşoară pe două coordonate: metafizică şi

estetică. Cele două sunt însă strâns legate: în estetica sa, el mută domeniul muzical de pe
terenul acustic pe cel funcţional şi consideră cvinta ca unitate de măsură funcţională; în
ceea ce priveşte metafizica, el identifică nemurirea fiinţei individuale cu funcţionalitatea
şi valoarea acesteia la nivel social, aceasta constituind una dintre axele de sprijin pentru
sistemul său, care este construit pe o structură pentadică. Cuclin operează cu o dialectică
în cinci timpi care îl va conduce şi la ideea unei logici aparte, ruptă de raţiune şi în
vecinătatea absurdului, a absolutului, adevărului şi esenţei transcendente. Cuclin este
permanent interesat de găsirea adevărului: “… ce poate să intereseze mai mult decât
adevărul …?”. Consideră că manifestarea obsesiei adevărului este simptomul care
garantează existenţa acestuia. Creaţia sa, despre care afirmă că este “… în primul rând,
filosofică …”, este dominată de ordinea muzicală impusă de triada adevăr, frumos, bine.
Arta, dar mai ales muzica, este o manieră de realizare a acestei triade. De fapt, Cuclin
consideră că există o singură artă, muzica: “… nu există o artă a sunetelor, altă artă a
culorilor, altă artă a formelor, a construcţiei, a cuvântului; ci una şi aceeaşi artă, una şi
aceeaşi muzică (…), realizată cu mijlocul cuvântului în literatură, cu mijlocul construcţiei
în arhitectură …”. Muzica, diferită de arta formelor sonore în mişcare, trăieşte prin sunete
fizice numai dacă acestea poartă funcţiuni armonice-psihice. Miracolul muzical nu este în
sunete, ci dincolo de ele. Sunetul este purtătorul de funcţiuni cel mai adecvat, având
aceeaşi structură cu psihicul omenesc, deci şi o legătură directă cu acesta. Funcţiunea este
definită ca grad de mişcare sufletească, spre bucurie sau durere, iar muzica este arta,
ştiinţa şi filosofia acestei funcţiuni, având rolul coordonării mişcării sufleteşti. Evoluţia
omului este evoluţia sensibilităţii muzicale, pornind de la simpla reacţie faţă de sunetul
brut şi trecând prin etapa în care muzica era sclava altor arte (dansul, creaţia literară),
spre starea spirituală, în care muzica este simţită ca funcţionalitate, ca mişcare între
durere şi fericire. Caracterul funcţional este extins la nivelul Universului, limbajului, care
este purtător de funcţiuni psihice, şi al sufletului. În aceste condiţii, Cuclin consideră ca
sunetul muzical şi fiinţa vie au o notă comună, organizarea conform armoniei unitare
muzicale. Denaturarea fenomenului muzical, ruperea armoniei lui, duce la denaturarea
gândirii şi a lumii.

         Construcţia sistemului filosofic al lui Cuclin porneşte de la cuplul esenţă–substanţă,

fiecare membru fiind modul de fiinţă al celuilalt. Cuclin afirmă că nimic nu poate exista
fără contrariul său. Primul moment al sistemului îl constituie un fel de subsistenţă
primară, ceva de natura magnetismului, plasat la nivelul posibilului, inconceptibil
raţional. Al doilea cuplu este inefabil–psihic, rezultat al propensiunii spre plasticitate,
spre consistenţa de “masă” a primului moment. Cuclin vorbeşte aici despre puterea
creatoare a artistului şi despre facultatea sensibilă a consumatorului de artă, prin care se
poate ajunge la conţinutul inefabil. Din sinteza primelor două momente se naşte un al
treilea, cuplul suflet–corp, fiinţa ca atare, sufletul fiind conţinutul, iar corpul forma
acestei fiinţe, sau a vieţii ca atare. Unitatea superioară a primelor trei cupluri, ce
corespunde, pe un alt plan, comportamentului creator, este al patrulea moment, cuplul
concepţie–realizare. Geniul corespunde factorului de concepţie, care constituie nucleul
sufletesc căruia talentul, ce corespunde factorului de realizare, îi exploatează la maxim
energiile vitale, mulându-l pe o anume formă, în vederea creaţiei. Ultimul cuplu este
idee–construcţie. Ideea este creaţia adevărată, revelaţia ce păstrează misterul esenţei,
inefabilului, sufletului şi concepţiei, şi este dublată de construcţie care, la rândul ei,
implică substanţialul şi efortul psihic şi trupesc al realizării. Rezultatul acestui sistem este
opera de artă autentică, mai ales cea muzicală. Creaţia, consideră Cuclin, este cea mai
înaltă stare, a progresului nelimitat şi anticipativ al viitorului. Legat de acest progres
nelimitat, Cuclin consideră că esteticul, care nu există ca atare, are coordonatele
Frumosului; fiinţa frumosului este vie, în perpetuu progres şi în permanentă amplificare.
Astfel, coordonatele esteticii se articulează, la nivelul creaţiei şi frumosului, pe trei
dimensiuni: psihologia materialului ştiinţific (“cu ce creezi?”); logica proprie construcţiei
artistice (“cum creezi?”); etica scopului filosofiei (“pentru ce creezi?”). Influenţele
receptate de Cuclin, la nivelul gândirii sale filosofice, sunt mai puţin evidente.
Contribuţiile sale sunt, mai degrabă, originale şi mai puţin rezultate ale unei tradiţii. Preia
de la Vincent d’Indy ideea caracterului funcţional al muzicii, oarecum împotriva viziunii
din acea perioadă. Recunoaşte explicit influenţa lui Pythagoras, care a descoperit ordinea
corectă a sunetelor muzicale în cadrul gamei. În metafizica sa se pot identifica aspecte ce
par a-l apropia de vitalism, precum ideea de forţă animică, aceasta fiind cea care
alcătuieşte şi menţine universul şi pe om. Un interes major însă pentru Cuclin este
reînvierea spiritualităţii dacice. El scrie că “Muzica mea reprezintă renaşterea spiritului
muzical dacic”. Consideră că dacii sunt descendenţi ai unei seminţii perfecte, inerent
muzicale, şi că “în rădăcinile românilor tronează Zalmoxe. Prin Zalmoxe, nemurirea. Prin
nemurire, funcţiunea. Prin funcţiune, etica. Prin etică, viaţa. Prin viaţă, infinitul. Prin
infinit, eternitatea”. Spre deosebire de alte seminţii, religia dacă şi ideea nemuririi le erau
proprii dacilor, neimportate. Nemurirea era integrată fiinţei lor. Românii ar putea fi o
naţie pilduitoare pentru alţii dacă şi-ar aminti de originea lor, adică de daci, consideraţi de
Cuclin cea mai spirituală seminţie.

         În Tratat de estetică muzicală, Cuclin, pornind de la ideea că, dincolo de lumea
noastră – o lume plină de obiecte ce nu îşi pot avea în sine fiinţa, ci o primesc de la
altceva –, deci pe tărâm metafizic, este de găsit un Sistem infinit şi perfect armonios, pe
care îşi propune să-l descopere, să-l aducă pe planul gândirii umane, spre a releva legile
acestuia ca legi ale vieţii cosmice. Fiind vorba de estetică muzicală, Sistemul despre care
vorbeşte Cuclin va fi unul filosofic-muzical. Prima lege a Frumosului constă, potrivit lui
Cuclin, în faptul că orice poate fi abordat din punctul de vedere al egoismului vital.
Frumosul aparţine exclusiv vieţii, iar moartea ţine de urât. Totuşi, moartea ca urât
potenţează Frumosul şi, prin urmare, este cel mai puternic producător de frumos în artă
(de exemplu, în tragedie). Viaţa sufletului uman se desfăşoară oscilatoriu, între
expansiunile vitale şi depresiunile morţii. Moartea şi viaţa capătă, astfel, realitate şi
frumuseţe, şi sunt organizate în vederea unei armonii supraumane, care duce la
divinizarea omului prin artă. Opera de artă este manifestare parţială a Sistemului divin
vital, care este acelaşi cu Sistemul divin armonic şi cu Sistemul divin estetic.
Manifestarea psihică umană este tot rezultantă a Sistemului, ceea ce va conduce la
identitatea structurală între sunetul muzical şi sufletul uman. Acestea au în comun
principiul organizării, care este şi principiu al vieţii. Moartea, care nu există în mod
absolut, nu distruge, ci transformă, orice nou element păstrând proprietatea de a fi viu,
inerentă lumii existente. Având o organizare similară cu psihicul, sunetul muzical îl
străbate uşor şi i se adaptează perfect. Cuclin explică, prin aceasta, de ce zgomotul, care
nu este purtător de funcţiuni muzicale, este respins de psihic: psihicul uman este construit
potrivit cu armonia muzicală. Sunetul muzical, fiind element vital, este cel din
organizarea căruia se deduc legile armoniei universale. Pornind de la haosul sonor, unde
totul este redus la nimic, creatorul concepe simplul şi complexul. Haosul este fecundat de
spirit şi naşte sunetul, element primordial al lumii sonore. Rezultă o lume de fiinţe
sonore, eliberate din haos şi chemate la viaţă individuală prin creaţie, în care există
similitudine perfectă între sistemul psihic şi cel sonor: sunetul muzical, ca şi sufletul, este
o organizaţie a unui număr infinit de armonice asociate. Viaţa şi muzica sunt guvernate,
respectiv, de legile Sistemului Vital şi de legile Sistemului muzical; acestea din urmă
coincid. Legile esteticii muzicale, care guvernează organizarea vieţii, solicită ca orice
lucrare muzicală să fie un triumf final al unei energii creatoare şi al unei vieţi luminoase,
care este pusă în evidenţă de contrastul cu întunecimea; funcţiunile sufletului armonic
reprezintă un cuplu de contrarii, expansivitate şi pasivitate, în acord cu structura duală
luminozitate–întunecime, care domină lucrarea muzicală. Totuşi, în economia operei
muzicale, forţa, elementul expansiv, trebuie să fie preponderent, iar cel sensibil –
subordonat, la fel cum armonicele sunetului muzical se împart în dominante (ascendente,
expansive) şi subdominante (descendente, depresive). Aceasta garantează natura vitală a
sunetului muzical, care funcţionează, ca şi organismul viu, prin amplificare, creştere şi
reproducere. Sistemul muzical funcţional, cu structura armonicelor, este imaginea
sistemului funcţional al sufletului şi oferă legi de viaţă identice cu legile creaţiei
muzicale. Opera de creaţie, care urmează aceste legi, este modul prin care se exprimă,
prin noi, fiinţa de dincolo de noi, Dumnezeu, singurul autor genial. Muzica este cea care
face legătura cu Transcendenţa, prin sunetul muzical omul ieşind din animalitate şi fiind
legat (re-ligo) de fiinţa supremă. Astfel se explică de ce Cuclin susţine că muzica a
evoluat pornind de la două laturi ale sale, bisericească şi laică. Ambele ascund, explicit
sau implicit, legătura cu Divinul. Pentru Cuclin, fiinţa umană este expresia matematică a
acestei armonii metafizice supra-umane. Elementele sufleteşti umane sunt teren de
manifestare a funcţiunilor ce formează un sistem, care este expresie a fiinţei metafizice.
Ştiinţa muzicală este ştiinţa acestor funcţiuni (nu are de-a face cu acustica), care sunt
insubstanţiale, necondiţionate deci de mediile fizice şi psihice pieritoare. Studiul armoniei
muzicale şi a funcţiunilor, în ştiinţa muzicală, conduce la ideea necesităţii lui Dumnezeu,
ca sursă a vieţii şi a acestor armonii şi funcţiuni, ca origine şi fundament a toate, orice
existent fiind imagine particulară a lui Dumnezeu. Urmând o logică a compoziţiei,
Sistemul muzical organizează viaţa şi dovedeşte unitatea şi existenţa viului Dumnezeu, a
cărui lege este chiar legea creaţiei.
         Sistemul filosofic muzical este schiţat de Cuclin în Teoria nemuririi, care se
constituie ca un rezumat al tratatului său nepublicat de metafizică. Esenţa teoriei sale este
că nemurirea fiinţei individuale este identică atât cu funcţionalitatea, cât şi cu valoarea
acesteia în social. Nu oricine este nemuritor, dar el poate deveni astfel, prin funcţia şi
valoarea existenţei sale puse în practică. Coordonata fundamentală este creaţia, care
reprezintă funcţia vitală a omului şi modalitatea nemuririi. Există o relaţie necesară între
nemurire şi creaţie. Ontologia propusă de Cuclin este subsumată ideii că fiinţa “unitarului
dublu univers” stă sub legea permanentei mişcări şi a infinitei creaţii, care sunt însemne
ale nemuririi fiinţei universale. Caracterul dual al lumii este rezultat sintetic al teoriei sale
metafizice, care se sprijină pe cele cinci cupluri de opuşi: esenţă–substanţă, inefabil–
psihic, suflet–corp, concepţie–realizare şi idee–construcţie. Lucrarea are trei părţi,
decelabile metodologic: ontologia, antropologia şi teoria imortalităţii. Cuclin aşează în
centru nivelul antropologic, afirmând că omul reduce, la limită, totul la sfera fiinţei sale.
Astfel se explică modul în care tratatul începe nu printr-o ipoteză de lucru, nici printr-un
adevăr de bază, ci printr-o sesizare nemijlocită de către om a sentimentului puternic al
nemuririi, care constituie un simptom al realităţii acesteia. El încearcă să justifice, astfel,
că nemurirea este posibilă, pornind de la acest dat incontestabil. În acord cu consideraţiile
sale anterioare, Cuclin se referă şi aici la antecesorii românilor, dacii, care se credeau
nemuritori şi, tocmai din acest motiv, chiar erau astfel. Credinţa absolută a dacilor în
nemurire este, prin urmare, garanţia realităţii nemuririi. Dacă simptomul nemuririi este
manifestare, atunci este manifestarea unei realităţi, despre care Cuclin susţine că are
inerent fiinţă şi îşi este sieşi sursă. Această realitate de dincolo de manifestare este forţa
animică. Cuclin atrage atenţia asupra dificultăţii definirii forţei animice, dar dă totuşi
unele coordonate. Plecând de la dualismul nemijlocit acceptat, intuitiv, că omul este
constituit din trup şi suflet, susţine că suntem formaţi din elementele mediului
înconjurător plus forţa animică. Trupul, care este substanţial, se dezindividualizează după
moarte. Sufletul, ca sumă de afecte, voliţii etc. pare a avea acelaşi destin, dar el se
prezervă, potrivit lui Cuclin, prin ereditate (dovadă asemănările ereditare între părinţi şi
copii). Nefiind interesat de dualismul trup-suflet, aşa cum apare în filosofia de până la el,
Cuclin arată că, în ce priveşte forţa animică, nu contează formele acesteia de manifestare,
trup sau suflet, ci realitatea ei. Ceea ce interesează este eul, diferit de suflet, care nu este
transmisibil ereditar. Eul este insubstanţial, ca şi forţa animică, altminteri s-ar putea
susţine că dispare o dată cu omenirea; aşa se întâmplă cu sufletul. Eul îşi reazemă
existenţa pe forţa animică, aceasta fiind eternă. La rândul ei, forţa animică se transmite
altfel decât prin ereditate, şi anume prin socializare. Dacă eul se întemeiază pe forţa
animică, şi socializarea este singura modalitate de persistenţă a acesteia din urmă,
urmează că eul nu poate exista izolat, ci numai în legătură cu alte euri. Izolarea eului ar
duce la privarea lui de fiinţă, adică de social, cu alte cuvinte la separarea sa de forţa
animică, ceea ce ar conduce la aceea că eul este muritor. În concluzie, eul este cuprins
într-un eu general uman, care, la rândul său, este cuprins într-un eu suprauman, ultima
verigă fiind eul universal. Pusă în faţa acestei nemuriri, ştiinţa se vede, potrivit lui Cuclin,
neputincioasă. Problema este una metafizică. Trecerea dincolo de lumea fizică, a ştiinţei,
este făcută prin creaţia artistică, mai ales prin muzică, muzica, bineînţeles, ca armonie a
sunetelor purtătoare de funcţiuni. Din punct de vedere acustic, sunetele au o relevanţă
strict fizică. Funcţional, muzica este ceea ce face legătura între lumea de aici şi cea de
dincolo. Dacă prin creaţia spirituală eul are şansa eternizării, atunci trecerea către forţa
animică, atemporală şi eternă, se face tot prin creaţia muzicală, care realizează legătura
dintre eu şi forţa animică. Dacă, revenind, forţa animică are caracter esenţialmente vital,
atunci muzica şi funcţiunile muzicale dau naştere Sistemului vital, constitutiv pentru viaţa
fiinţei universale şi, prin urmare, şi pentru viaţa eului.

         Cuclin propune, în opera sa, un sistem filosofic muzical, pornind de la o concepţie
originală despre natura muzicii şi legătura acesteia cu filosofia. Reverberaţia ideilor sale
se face simţită în opera elevului său, Alexandru Bogza, cu care are în comun schema unei
dialectici pentadice, ideea gamei perfecte şi necesitatea elaborării unei logici a muzicii.
Încă nepublicată integral, opera sa, prin amploare şi originalitate, rămâne, în continuare,
de valorificat.

        

         Lucrări principale

         Tratat de estetică muzicală, Bucureşti, Tiparul “Oltenia”, 1933; Muzica

românească în funcţie de muzica universală, în “Rânduiala”, vol. II, caetul 8, 1937, p.
309–323; Creştinismul, muzica şi statul, în “Rânduiala”, vol. II, caetul 9–10, 1937, p.
393–394; Muzica, metafizica şi ştiinţa, în “Rânduiala”, vol. III, caetul 1, 1938, p. 71–74;
O istorie polemică a muzicii. Corespondenţă, ed. critică de V. Cosma, cu o prefaţă de D.
Popovici, Iaşi, Editura Junimea, 1983; Teoria Nemuririi, cu o prefaţă de N. Oprea, Galaţi,
Editura Porto-Franco, 1990; Convorbiri cu Dimitrie Cuclin, cu o prefaţă de I. Bârsan,
Galaţi, Editura Porto-Franco, 1995.