IV. Sincretismul artelor.

Scurt istoric
Încă de la începuturile dezvoltării artei au apărut îmbinări şi
paralelisme între arte. Astfel, dansul a constituit o armonizare a
muzicii cu arta plastică, unificate prin ritm,
iar spectacolul teatral reuneşte literatura, muzica, dansul, plastica.

Dpd. istoric, de la sincretismul primitiv, în care arta se amestecă cu

activitatea productivă şi cu cea magică, s-au succedat perioade artistice
ce au încercat să delimiteze artele,
cu altele care au tins spre fuziunea acestora, aspirând spre o “artă
totală”, atotcuprinzătoare.
Primul ex. de Artă integrală, în care să fie fuzionate muzica şi
dansul, poezia şi mimica, arta dramatică şi cea plastică este
ritul magico- religios primitiv. !(Vezi serbările lui Dionysos la greci)
Alt ex. vechi de sincretism: piramidele, unde obs. convieţuirea
simultană a textelor, sculpturii şi picturii.
Iar gândirea estetică preromantică se reîntoarce (în sec. XVIII) la
aspiraţia către „arta totală”. 
 Sincretism nu înseamnă o asociere a artelor în sens strict literal,
direct al cuv., ci o contopire organică, artele aducându-şi reciproc
servicii.

E vorba de cazul în care produsul uneia serveşte la crearea unei

opere aparţinând altei arte. În acest caz se spune că 2 arte se unesc (o
poezie armonizată de un bun compozitor, rezultatul - un cântec). Aici,
partea poetică, literară (textul) are o importanţă secundară. E un
stimulent, un pretext pentru muzician. Cuvintele intră într-o nouă
compoziţie, iar poezia „dispare”. (Asta veți face cu cartea și filmul după ea)

La fel, dansul absoarbe muzica, drama absoarbe libretul operei, al

oratoriului, al canţonetei,
câteodată o creaţie poetică absoarbe muzica, dansul, sculptura.

O poezie a lui Blaga „absoarbe”, de ex., „pasărea sfântă” a lui

Brâncuşi. (DESPRE CE OPERE ESTE VORBA?)
 Schiller (! info despre el)
diferențiază limbajele artistice, dar vorbeşte de un fenomen în care
ele se pot întâlni:
„Diferitele arte devin din ce în ce mai asemănătoare în efectele lor
asupra spiritului, fără schimbări în graniţele lor obiective.
Muzica, în forma ei perfectă, devine plastică şi ne impresionează cu
forţa liniştită a artei antice,
arta plastică, în stadiul ei perfect, trebuie să devină muzică şi să ne
mişte prin prezenţa ei imediat senzorială.
Poezia trebuie să capete forţa de captaţie a muzicii şi să ne înconjoare
cu claritatea liniştită a sculpturii”.

După Schiller deci, comunicarea limbajelor artistice se

efectuează prin păstrarea specificităţii.
 Din punct de vedere estetic, simultaneitatea formelor artei şi
conlucrarea lor în crearea mesajului estetic a fost afirmată simultan de
Hegel în „Estetica”şi de fondatorul istoriei artei Winhelman în „Istoria
artei antice”, pentru a fi reluată de
Goethe, Benedeto Croce, Blaga, Baudelaire etc.
La jum. sec. XIX se observă la toţi artiştii o tendinţă de a se reuni
pentru a se inspira reciproc şi a-şi asocia artele, tendinţă ce atinge
nivelul unei mişcări programatice, în sec. XX, odată cu ! Şcoala
Bauhaus.
!(Să reamintim că în istoria şi teoria artei a existat întotdeauna
şi tendinţa de izolare şi diferenţiere a artelor. Lessing a făcut prima
dată (după antici) acest lucru când diferenţiază poezia de
pictură:”graniţa dintre pictură şi poezie are un caracter relativ, deci nu mecanic,
rigid. Pictura şi sculptura se limitează la înfăţişarea relaţiilor spaţiale, poezia dă viaţă
unei acţiuni care se desfăşoară în timp..”.
În linii mari, tendinţa separatoare, de consolidare independentă a
legilor diferitor arte e specifică curentelor raţionaliste şi clasiciste.)
 Iar apropierea şi interpătrunderea artelor este specifică
perioadelor dominate de factorul intuitiv, bogat în sensibilitate şi
fantezie.
Distincţie prea radicală, deoarece toate perioadele istorice au
elemente de sincretism al artelor momentului, pentru că există stiluri
generale ale epocii, specifice tuturor domeniilor artistice.

Ex. 1: În Grecia clasică spectacolul tragic era însufleţit de acelaşi

ritm, de aceeaşi mişcare solemnă şi lentă, ca şi templul. Aceeaşi
mişcare (comparabilă cu mişcarea coloanelor şi Panatheneelor lui
Fideas de pe Pantheon) animă spectacolul tragediei; coreuţii reeditează
succesiunea coloanelor în acelaşi ritm de procesiune. Iar eroul tragic
realizează statuia zeului din templul celebrat prin evocarea faptelor
sale. Astfel, peste milenii, iniţiativele de sincrertism al artelor îşi
găsesc punctul de plecare în spectacolul tragic grecesc.

Deci, cu excepţia impunerii unor reguli pentru fiecare artă în parte,

restul epocilor artistice au tendinţe de sincretism al artelor.
 2. Altexemplu:
În arta Evului mediu, catedrala este expresia ei sintetică (întrupare
ideologică a dogmei creştine, ideologia dominantă):
o clădire în formă de cruce (simbol al corpului lui Isus în mormânt), ale
cărei parametri fizici (deschiderea spre lumină, dimensiuni
proporţionale, forma interioară, structura) sunt locul de organizare a
unui spaţiu interior.
E un monument de arhitectură deci.
Dar arhitectul nu a făcut totul.

Sculptorul a sculptat sfinţii, regii, episcopii şi împăraţii.

Pictorii au ornamentat catedrala în culoare cu vitraje mozaic sau

zugrăveală exterioară imitând scenete biblice. Şi nu e finisată încă.

Pentru că mai e necesar corul sau orga, adică muzica, care însumează
toate artele în cântecul solemn care emană din statui, fresce, vitraje şi
care sunt, în totalitatea sa, poezia marii construcţii.
 Ex. 3. La romantici e urmărită fuziunea artistică, astfel încât !
drama muzicală e, în acelaşi timp, muzică, poezie, spectacol, adică un
întreg artistic polivalent.

4. Începând cu simbolismul, îmbinările dintre arte sunt căutate cu

insistenţă, pentru ca

5. astăzi graniţele dintre arte să fie mai mobile şi mai fluctuante ca

oricând, iar formele lor de sinteză - foarte diverse.
 
Sincretismul/corespondențele/ îmbinările artistice pot fi
discutate și după diferitele arte între care se produc,
fie că e vorba de cupluri estetice (literatură/ muzică, literatură/
plastică, muzică/ plastică)
sau de combinaţii mai complexe, între arte numeroase (teatrul,
filmul).

!Tragedie muzicală, vodevil, operă, operetă 

 Corespondenţele simboliste şi antecedentele lor
Noţiunea de „corespondenţă” între sunete exista încă din sec. XVIII
(Goethe, în Teoria culorilor din 1810, vorbeşte despre o lucrare din
1786 a lui Leonard Hoffmann care făcea apropiere între sunetul şi
culorile diferitelor instrumente muzicale).
Mai înainte, la L. da Vinci se vede interesul pentru corespondenţa
dintre arte.
Romanticii o propagă (vezi Hoffmann, Novalis, Musset, de ex.), de
unde trece, prin Baudelaire, Th. Gautier (care vorbea de culori
sunătoare şi sunete colorate „Auzul meu devenise, într-adevăr uimitor;
auzeam zgomotul culorilor: sunete verzi, roşii, albastre, galbene mă
împresurau din toate părţile în unde de o claritate neîntrecută. Orice
lucru atins dădea o unitate de armonică ori de harfă eoliană”), la
simbolişti.
Transpoziţia şi corspondenţele între diferite simţuri îşi găsesc
expresia antologică în Corespondenţele lui Baudelaire.
Tot în baza corespondenţelor sau sinesteziilor acustic-cromatice,
Rimbaud, în Vocalele, atribuie vocalelor culori determinante.
 Corespunderi
„Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc
Şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceaţă
Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă
Şi toate-l cercetează cu glas prietenesc.

Cu nişte lungi ecouri unite-n depărtare

Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund.”
 Vocale
 
„A negru, E alb,I roşu, U verde, O bleu. Oare
Voi şti cândva geneza de taină să v-o spun?
A, brâu catifelat de muşte-n roiuri, brun
Ce zumzăIe pe câte vreo proaspătă duhoare.

Golf greu de umbră. E, alb abur, albe pânze

Gheţar cu lănci de sclipăt, regi albi, corole-n vânt.
I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri râzând
De furii, de beţie sau de căinţi pătrunse.”

! Încercați și voi o poezie în care să vă faceți propriile

asocieri a culorilor cu vocalele.
 Corespondenţe sau sinestezii
sunt deci o obsesie a artei moderne.
Macedonski, la noi, e de părere că corespondenţele nu se fac doar
între 2 simţuri, văzul şi auzul, ci şi mirosul şi gustul, şi pipăitul
trebuie să stea alături, adică corespondenţa nu există doar la simţurile
superioare, văzul şi auzul, ci şi la celelalte. Şi nu doar în pereche, dar
şi în serii de corespondenţe.
Astfel, în 1892, Millet propune numele general de sinestezii
(complex de simptome sinoptice, sinopsii, ce include toate senzaţiile).
Iar odată cu lucrarea lu R. Ghill, Traite du verbe (1886), se
impune o poetică bazată pe sinestezii, Simboliştii crezând că au
descoperit cu ajutorul acestora drumul unei arte noi, eliberată de
tutela academică.

(! Să nu uităm totuşi că ideea sinesteziei artelor e un vis al

romantismului).
 Simbolişti ce pun în practică teoria sinesteziilor şi ideea de operă
totală (sf. sec XIX- sec. XX): Wagner, Debussy, Claudel, Verlaine,
Rimbaud, Macedonski, Pierre Schafer, Delacroix, Kandinsky, R. Bauer,
Braque etc. Deci, un aspect fundamental al simbolismului e dat de
strânsele relaţii dintre poeţi/scriitori şi alţi artişti.
Prima dintre şcolile care a continuat ideea sincretismului artelor în
sec. XX a fost Art Nouveau (sau Arta 1900).
(Artiştii de la 1900 au căutat în acelaşi timp şi colaborarea artei cu
industria şi tehnica. Şcoala Bauhaus încearcă prima să şteargă graniţa
între artişti şi artizani, între artă şi tehnică.
La programul Bauhaus a aderat V. Kandinsky).
În materie de apropiere, de interpătrundere, de contopire chiar, adică
de sincretism, sec. XX n-a avut niciun precedent de o egală măsură.
(vezi Edgar Papu, Arta şi umanul, Buc., 1974, pp. 89-106)

Sarcini! 1. Studiaţi articolul Dialogul artelor şi rezumați ideiile principale în scris.

2. Ce înseamnă Art Nouveau şi Şcoala Bauhaus?
https://www.targulcartii.ro/ilie-balea/dialogul-artelor?an=1969&editura=Pentru%20Lite
ratura&coperta=Brosata%20(paperback)&pid=279874
 Deci, secolul XX dă o nouă accepţie conceptului de unitate a
artei, adică reactualizează şi sub raport teoretic şi practic vechea
idee a sintezei artelor.

De aceea apar şi ramuri artistice absolut noi:

fotografia, cinematograful, televiziunea, tehnicile moderne ale
tiparului, grafica publicitară, serigrafia (procedeu de imprimare (pe
lemn, sticlă, textile etc.) cu ajutorul unui ecran de mătase) etc.
sau nenumărate ramuri ale industriei design-ului, producând obiecte
fără nici o asemănare cu ceva creat vreodată în istoria artizanatului:
maşini, automobile sau avioane, aparate electrice sau fotografice,
electronice etc.

Tot aşa, au apărut tipuri arhitecturale, fără modele în trecut:

zgârie-norii, gări de cale-ferată, de metro, aeroporturi, construcţii
industriale, baraje şi hidrocentrale – toate „catedrale ale
maşinismului”.
 Pe de altă parte, revoluţia tehnico-ştiinţifică a zdruncinat şi
structurile vechilor arte, chiar prin mijloacele noi pe care le-a pus la
dispoziţie.

Câteva exemple:
Teatrul, care foloseşte un întreg arsenal de modalităţi noi: mecanice,
electrice, electronice, fotografice şi cinematografice,
sculptura în tot felul de materiale noi sintetice, opace sau transparente,
mate sau lucitoare, dure, moi sau chiar pneumatice, oglinda,
decoraţia arhitecturală realizată cu mijloace surprinzătoare,
spectacole „sunet şi lumină”,
chiar pictura în culori acrilice sau cimenturi colorate.
Toate nu mai amintesc decât în mică măsură de felul cum au fost
practicate vreme de milenii.

În aceste condiţii, adevărata artă monumentală, încetând de a mai

fi un simplu vis, se impune ca un efect al sintezei diferitelor arte
unificabile în acelaşi produs.
 Punând în discutie sincretismul, fuziunea artelor, Elie Faure în
Istoria Artei, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1970,
accentuează ideea că
„germanii transpun muzica în poemele lor, în filosofie și până în
știință.

Drama spaniolă este transpusă în arhitectură, unde aurul și

întunericul sunt pline de mișcare și prin El Greco, Velasquez,
se strecoară în pictură.

Lirismul englez se regăseste în peisajul pictural – luciri fantastice,

nori despletiți, arbori răsturnați, colțurile iluminate ale lui Turner” (p.
38).

În secolul al XIX-lea Delacroix, în Jurnal, e conștient de puterea

de evocare a culorii, afirmând în acest sens: „Cine spune artă spune
poezie. Nu exista artă fără țel poetic” (1976, p. 392).
 CONCLUZII
Artele își aduc, încă din vechime, servicii reciproc.
Și în toate timpurile întâlnim tot felul de opere ”complexe”.

Ex.: într-o operă de arhitectură intră adesea statui fixate pe clădire,

tablouri și ornamente fixate pe pereți;

într-un cântec se unesc muzica și poezia;

nu mai vorbim de dans, aberant fără muzică.
Spectacolul dramatic....?
Filmul.....?

În toate aceste cazuri vorbim de o contopire organică a diferitelor

mijloace și forme artistice, care creează o operă originală.

Mihai Nebunu, Literatura şi celelalte arte (pentru o didactică a

interconexiunilor), vol. I, Editura Dacia, Cluj, 2009.
 G. Calinescu, referindu-se la intrepatrunderea artelor şi la
necesitatea păstrării comunicării intre artişti, afirma:
„Noi scriitorii vrem să ştim ce probleme artistice preocupa pe
arhitecti, sunt incredintat ca artistii vor sa afle ce gandeste
scriitorul, poetul, estetul despre punctele commune tuturor
artelor (perspectiva, culoarea, omul, muzicalitatea, etc )
[…] Trebuie pastrata acea unitate intre oamenii de creatie „Nu
se pot disocia artele, ele se completeaza si se intrepatrund.
Sinestezia valorilor isi gaseste expresia cea mai profunda pe
taramul artelor”.

! Titu Maiorescu:…? (vezi art. Dialogul artelor)

 Au fost încercări ale unor gânditori de a proclama literatura „regina
artelor”, singura forma de expresie fiind cuvântul. Borges, de ex., proclama
ca „universul însuşi e o carte din care trebuie să citim”. Lectura ar fi, dupa
aprecierea sa, chiar esenţa existentei umane. E o conceptie preluata de la
scolasticii din Evul Mediu.
Biblia a căutat răspuns la toate problemele umane, fenomen care, corelat
cu faptul ca unele capitole au formă literară, au întărit ideea greşită de a rupe
literatura de restul artei, de a-i acorda prioritate.
Mulţi pictori au redus pictura la condiţia muzicii, spunând că pictorul
realizează o simfonie de culori. La fel sculptorul realizează o simfonie de
linii şi volume, iar unii critici literari afirmă ca orice bucată literară bună
poate constitui un poem muzical.
Dacă e adevărat ca toata arta e simfonică, (cascada de armonii), atunci
putem explica mai bine aceasta înfrăţire încă din Geneza între literatură,
sculptură, pictură, muzică. Aceste forme ale artei fiind gemene, fenomenul
de cofuncţionare a lor l-am putea numi congeneritate.
Multe capodopere muzicale, cum sunt Tosca, Traviata, Rigoleto, Oedip de
Enescu au fost realizate după librete de slabă valoare literară, dar
transformate prin forţa creatorului.
 Tradiționala împărțire în lit. de „tip romantic” și „clasic” este inoperantă în epoca
modernă. Deoarece lit. Modernă încorporează tendințe proteice/amestecate.
Se relevă relația din ce în ce mai strânsă a Lit. cu artele, cu științele pozitive, cu
rezultatele cercetării sociologice.
Dacă e adevărat că sensurile Lit. din fiecare epocă nu pot fi înțelese pe deplin
fără a fi raportate la creațiile unor arte înrudite:
- că spiritul tragediei elene se dezvăluie mai precis dacă să descoperă relațiile sale
cu întreaga cultură a sec. V atenian; că poemele medievale se nutresc din aceeași
substanță ca și statuarul gotic sau romantic;
- că arta și literatura Renașterii sunt 2 expresii (uneori, firește, de intensități
diferite) ale aceleeași culturi, explicându-se reciproc;
- că lirica romantică, de ex., se conturează mai bine în legăturile ei cu pictura unor
Delacroix sau Constable, cu viziunea istorică a unui Michelet sau cu filosofia unui
Fichte,
- în cazul mișcărilor de avangardă e evidentă relația Lit. - Arte, pentru că, de cele
mai multe ori, manifestele avangardiste erau semnate concomitent de pictori și
poeți, și tocmai pentru faptul că ele proclamau, cu o acuitate fără precedent, tocmai
identitatea mijloacelor de expresie ale acestor arte.
Pasărea sfântă
Întruchipată în aur de sculptorul C. Brâncuşi

În vântul de nimeni stârnit

hieratic Orionul te binecuvîntă,
lăcrimându-şi deasupra ta
geometria înaltă şi sfîntă.

Ai trăit cândva în funduri de mare

şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape.
In păduri plutitoare-ai strigat
prelung deasupra întîielor ape.

Pasăre eşti? Sau un clopot prin lume purtat?

Făptură ţi-am zice, potir fără toarte,
cîntec de aur rotind
peste spaima noastră de enigme moarte.
Dăinuind în tenebre ca în poveşti
cu fluier părelnic de vînt
cânţi celor ce somnul şi-l beau
din macii negri de subt pămînt.

Fosfor cojit de pe vechi oseminte

ne pare lumina din ochii tăi verzi.
Ascultând revelaţii fără cuvinte
subt iarba cerului zborul ţi-l pierzi.

Din văzduhul boltitelor tale amiezi

ghiceşti în adîncuri toate misterele.
Înalţă-te fără sfîrşit,
dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.
Pasarea U - de Lucian BLAGA
Neguri acopar
campuri si damb.
Freamata ulmul, 
duhul cel stramb.

Cuiburi mai multe-n

creste se vad.
Semn ca-n coroane
dat-a prapad.

Neagra faina
cade prin scoc
colo la moara
lui Nenoroc.
Macina el doar - 
garbov, carunt.
Curge uratul
greu si marunt.

Lut fara slava, 

umed absurd.
Umblu-n ne-lume, 
drumul e surd.

Unde razbate
silnicul pas, 
lung peste crestet
canta un glas. 

Cântă prin ceaţa

care căzu
Veşnic deasupra-mi
pasărea U.
 Verlaine, Arta poetică
Vreau muzicii intaietate!
Astfel, Imparele prefer,
Mai vagi, mai libere-n eter,
Fiind in tot, plutind pe toate.

Alege vorbele ce-ti vin

Sa para scoase din confuzii:
Ah, cantecele gri, iluzii
De Tulbure in Cristalin!

Sunt ochi splendizi de dupa voaluri,

Zi ezitand in amiezi,
Ori astri-n azurii gramezi
Pe dulci, tomnatice fundaluri.

Nuanta eu ravnesc s-o caut,

Nuanta, nicidecum Culoare,
Nuanta doar-ingemanare
De vis cu vis, de corn cu flaut!
Sa fie buna aventura 
Cand sufla zgribulitii zori
Prin minte si prin cimbrisori...
Tot restul e literatura.

Suceste gatul elocintei,

Si bine faci cand, cu putere,
Astamperi Rima-n chingi severe,
Ea, sclava a nesocotintei...

Ah, Rima-numai chin si sila!

Ce surd copil ori negru drac
Scorni bijuteria fleac
Ce suna gol si fals sub pila?

Deci,muzica mai mult, mereu,

Iar versul tau aripi inalte
Sa prinda, nazuind spre alte
Iubiri si bolti de Empireu!

Sa fie buna aventura 

Cand sufla zgribulitii zori
Prin minte si prin cimbrisori...
Tot restul e literatura.