Tema: RAPORTUL „AUTOR – NARATOR –

PERSONAJ – CITITOR”

Subiectele prelegerii:
1. Conceptele: autor, narator,
personaj, cititor, cuvânt bivoc
2. Caracterizarea personajului literar
 Bibliografia:
1. Mihail Bahtin, Locutorul în roman în: Probleme de
literatură şi estetică, B., 1982, p. 193-230.
2. Mihail Bahtin, Problema eroului în: Metoda formală
în ştiinţa literaturii, B., 1992.
3. Mihail Bahtin, Problemele poeticii lui Dostoievski, B.,
1970.
4. Martin Buber, EU şi TU, B., 1992.
5. Umberto Eco, Şase primblări prin pădurea narativă,
Constanţa, 1996.
6. Tzvetan Todorov, Poetica. Gramatica
Decameronului, B., 1975.
7. Alexandru Burlacu, Vladimir Beşleagă. Po(i)etica
romanului, Ch., 2009.
8. Alexandru Burlacu, Texistenţe. Vol. 2. Scara lui
Osiris, Ch., 2008.
I. AUTOR-NARATOR-PERSONAJ-CITITOR

Acest raport AUTOR-NARATOR-PERSONAJ-CITITOR

nu e atestat în opera dramatică sau lirică. În
opera dramatică sau lirică nu avem propriu-zis
naraţiune.
În genul epic (roman) un rol important revine
naraţiunii. Între autor şi personaj se interpune
un autor sau mai mulţi naratori.
AUTOR – acest concept este foarte discutat, de
mulţi teoreticieni contestat în calitate de
component al operei literare. Unii teoreticieni
consideră că autorul rămâne în afara operei
literare.
S-a produs o evoluţie de la identificarea autorului cu
scriitorul (persoana reală), până la negarea
utilităţii noţiunii de autor în general.
În anii ’60 Roland Barthes a declarat
„moartea autorului”. S-a pornit de la
asociaţia dintre eul biografic (empiric)
şi eul artistic, a fost o replică la metoda
biografică a lui Sainte-Beuve.
Sainte-Beuve pornea de la studierea
biografiei scriitorului şi căuta în operele
literare manifestările unor fapte de
viaţă. El urmărea devenirea scriitorului
ca artist. În portretul său despre P.
Corneille el arată cât de importantă a
fost pentru afirmarea acestuia ca artist
mutarea lui din orăşelul provincial la
Paris, înscrierea lui în mediul artistic şi
în saloanele aristocratice.
Unii teoreticieni au negat nu numai detaliile
biografice, dar şi noţiunea de autor ca o
componentă a operei literare.
Relaţia „autor-narator-personaj-cititor” este
mult mai complexă şi nu poate fi redusă la
această alternativă. Noţiunea de narator nu
poate fi identificată cu noţiunea de autor
deoarece şi relaţia „autor-narator” este mult
mai complexă.
Uneori autorul este identic cu naratorul, alteori
naratorul nu poate fi identificat cu autorul.
Acest lucru l-a demonstrat M. Bahtin prin
analiza a două culegeri de povestiri:
„Povestirile unui vânător” de I. Turghenev şi
„Povestirile lui Belkin” de A. Puşkin.
Naratorul din „Povestirile unui vânător” poate fi
considerat însuşi autorul, nu se înregistrează o
deosebire între limbaj, cunoştinţe, orizont, cultură.
În „Povestirile lui Belkin”, Belkin nu poate fi identificat
cu Puşkin, acesta a interpus o altă imagine a
naratorului, care a interpus un alt tip social, mintal,
cultural decât autorul. Această deosebire se
evidenţiază mereu. Belkin nu este doar naratorul
istoriilor relatate, ci şi un tip social, o prismă
subiectivă, caracteristic pentru un mediu social.
În „Hanu Ancuţei” sunt incluse 9 povestiri şi un eu
povestitor. În fiecare povestire mai e un povestitor
privilegiat. Unii cercetători îl identifică pe povestitor
cu autorul, însă povestitorul nu este autorul
propriu-zis.
Uneori confuzia dintre autor şi narator (când
naratorul este şi un personaj) poate duce
şi la înţelegerea eronată a poziţiei
autorului şi respectiv a mesajului ideatic al
operei literare analizate.
Ex.:L. Rebreanu „Ciuleandra”. G. Călinescu, E.
Lovinescu, I. Simuţ consideră că
„Ciuleandra” ar fi o scriere naturalistă şi
ţine de genul naturalismului lui Zola
caracteristic pentru comportamentul
personajului, care acorda o importanţă
exagerată eredităţii biologice maligne,
bolnăvicioase, maladive.
Tatăl, Policarp Faranga, „ca să schimbe
sângele unui neam boieresc”.
Comportamentul lui Puiu Faranga vine dintr-
un acces de gelozie. Puiu Faranga după
săvârşirea faptei este conştient de ce a
făcut, e copleşit de remuşcări.
Se întâmplă când autorul pune în gura
personajului opinii care sunt ale lui, dar
totuşi e vorba de opinia personajului.
Mulţi critici au tratat legătura dintre autor şi
personaj în trei feluri:
1. Unii consideră că personajele sunt
proiecţii de caracter sau
personalitate ale autorului.
Flaubert: „Emma sunt eu”.
Guy de Maupassant: „Măiestria constă în a nu
lăsa pe cititor să întrevadă acest eu (al
scriitorului) sub felurite măşti de care ne
slujim să ne ascundem”.
2. Concepţia obiectivităţii epice
(impersonale) a autorului în raport
cu personajele sale astfel încât între
personalitatea autorului şi cea a
personajului nu ar exista nimic
comun, autorul ne relatează,
prezintă stări sufleteşti fără a lua
niciun fel de atitudine de simpatie
sau antipatie.
T. Maiorescu, E. Lovinescu „teoria
impersonalităţii”.
3. Relaţia dialogică dintre autor şi personaj
– această concepţie şi-a găsit
fundamentare convingătoare în lucrările lui
Bahtin: Autorul şi eroul în lucrarea
estetică, Discursul în roman, Problemele
poetice ale lui Dostoievski, Romanul şi
eposul.
La baza acestei concepţii stă teoria despre
dualitatea omului (Martin Buber) şi în teoria
comunicării existenţiale (Karl Jaspers, unul
dintre fondatorii existenţialismului).
Omul ca fiinţă duală reprezintă o interacţiune
dintre identitate şi alteritate (alt mod de a
fi). S-a făcut o mutaţie importantă în modul
de a prezenta raportul dintre om şi
alteritatea sa care era concepută ca străin şi
ca potenţial duşman.
Martin Buber a făcut delimitarea dintre două
tipuri de raporturi fundamentale ale omului
ca eu cu alţi oameni şi alte realităţi: EU şi TU
(raport dialogic); EU-ACESTA şi EU-ACELA.
Raportul dintre EU şi TU (TU care este de
asemenea un EU) şi care este privit nu ca
ceva străin, ci ca o altă posibilitate de „a fi” a
mea ca om, care se realizează în altul.
Fiecare EU are TU-ul său şi conştiinţa de sine a mea
nu se poate forma şi dezvolta decât în proces de
comunicare dialogică cu TU-ul meu.
Con-ştiinţă – ştiinţă despre mine şi lumea mea pe
care eu o pot dobândi numai împreună cu altul.
Acelaşi raport dintre identitate şi alteritate a fost
lansat în teoria comunicării lui Karl Jaspers, în
care indivizii comunică fie ca subiecţi umani şi nu
ca subiect şi obiect cum se întâmplă dintre EU şi
ACELA, unde ACELA nu e tratat ca un subiect şi
alt EU, ci ca subiect fie al cercetării mele, fie al
manipulării mele.
Aceste cercetări M. Bahtin le-a pus la baza teoriei
sale despre roman care se caracterizează printr-un
raport dialogic dintre autor şi personaj.
Acest raport este o interacţiune dintre ideile autorului
şi ideile personajului care găseşte expresie şi în
ţesătura stilistică a romanului care este o
întrepătrundere dintre sfera cuvântului propriu al
autorului şi cuvintele străine ale personajului sau
personajelor.
Acest raport dialogic nu trebuie confundat cu
noţiunea tradiţională de dialog, ca procedeu
compoziţional de dezvoltare a naraţiunii în roman
sau a acţiunii în ramă.
Raportul dialogic dintre cuvântul propriu şi cel străin
se realizează anume în raportul dintre cuvântul
autorului şi cuvântul personajului ca o pătrundere
în naraţiunea autorului şi ca o pătrundere totodată
a cuvântului autorului în cuvântul personajului. Ia
naştere un cuvânt artistic nou pe care Bahtin l-a
numit „cuvânt bivoc”, cuvânt care sălăşluieşte şi
interacţionează simultan 2 voci: cea a autorului şi
cea a personajului.
Prin analize stilistice foarte profunde şi subtile Bahtin
a demonstrat inconsistenţa ideii că autorul ar lipsi
până şi în naraţiunile cele mai aparent obiective şi
impersonale.
Tzvetan Todorov în „Poetica. Gramatica
Decameronului”, B., 1975 (p. 75-76) cu
referire la raportul dintre narator şi cititor
afirmă: „De îndată ce se identifică
povestitorul (în sens larg) unui roman,
trebuie să recunoaştem şi existenţa
„partenerului” său, cel căruia i se adresează
discursul enunţat şi care se numeşte
naratar. Naratarul nu este cititorul real, tot
aşa cum naratorul nu este autorul: nu
trebuie confundat rolul cu actorul care-l
asumă.
Această apariţie simultană nu este decât o
instanţă a legii semiotice generale, după
care „eu” şi „tu” (sau mai degrabă:
emiţătorul şi receptorul unui enunţ) sunt
totdeauna solidari. Funcţiile naratarului
sunt multiple: el constituie o punte de
legătură între povestitor şi cititor, el ajută la
precizarea cadrului naraţiunii, serveşte la
caracterizarea povestitorului, scoate în relief
anumite teme, face să progreseze intriga,
devine purtătorul de cuvânt al moralei
operei”. Cu alte cuvinte, studiul naratarului
este la fel de necesar ca şi cel al
naratorului.
Raporturile dintre narator(autor) şi naratar se
modifică în funcţie de la un sistem de
convenţii la altul. Spre exemplu, în romanul
doric cititorul e măgulit cu cele mai alese
adresări (iubite, dragă, multstimate….
cititorule), în romanul ionic acesta se află pe
picior de egalitate cu naratorul (relaţii de
echilibru, de egalitate,
familiaritate,intimitate etc.), iar în romanul
corintic naratorul se simte superior
naratarului, pe care îl desconsideră, îl
jigneşte, îl persiflează (cititorul ar fi un
meschin, un cretin, debil etc.).
Statutul cititorului este supraevaluat în teoria
operei deschise. Umberto Eco acordă
cititorului dreptul de a con-crea. Raportul
dintre autor şi cititor este foarte complex şi
nu poate fi redus la perspectiva monologică
a semioticienilor. Relaţia dintre autor şi
cititor e reductibilă la sistemul de personaje,
la dialogistica foarte complexă a relaţiilor
„autor-narator-personaj-cititor” despre care
deocamdată se discută adeseori într-un
limbaj babilonic.
II. CARACTERIZAREA PERSONAJULUI
LITERAR
I. Identificarea personajului principal
sub aspect funcţional al rolului
îndeplinit în naraţiune
Operaţia se efectuează în permanentă
relaţie cu desfăşurarea procesului
enunţării, a naraţiei evenimentelor
în care sunt implicate personajele,
în relaţie cu elementele subiectului:
expoziţie, intrigă, desfăşurare,
punct culminant, deznodămnt.
II. Caracterizarea propriu-zisă
Înseamnă definirea profilului fizic, spiritual, moral-
caracterologic al personajului şi a semnificaţiilor lui
umane.
Presupune următoarele obiective:
1. Structura afectiv-intelectivă şi de caracter:
• temperament (mobil, inert)
• sensibilitate (afectiv, stăpânit, impersonal)
• inteligenţa (bine marcată, slabă, mărginire intelectuală)
• cultura (profund sau superficial, cultivat sau necultivat)
• viziune asupra existenţei (concepţia asupra vieţii)
• atitudine umoristă, ironică, sarcastică
• caracterul (loial, duplicitar, consecvent cu sine sau
inconsecvent)
2. Atitudinea şi comportamentul moral
• predispoziţie etică
• curaj, prudenţă, laşitate
• sobrietate sau liberalism
• sinceritate sau ipocrizie
3. Procedee artistice de realizare literară a personajului
a) Caracterizarea directă
• de către personajul însuşi (autocaracterizare)
• mărturisiri proprii
• autoanalizele
• introspecţiile monologale
• de către alte personaje (mărturisiri, descrieri)
• de către autor (sau naratorul principal)
Prin comportările explicite privind atributele spirituale,
de caracter, morale şi comportamentale ale
personajului.
Prin descrierea portretului fizic al personajului
• Corpul
• Figura
• Semne particulare
• Vestimentaţie
• Podoabe şi insigne
• Trăsături dinamice (funcţionale) – ţinuta corpului,
mersul, mimica, gestica,
• privirea, vocea, râsul, tusea, vorbirea, pronunţia…
• Efectul de ansamblu sau mina, aerul personajului.
b) Caracterizarea indirectă, care reiese din:
• felul în care acţionează personajul (din
fapte şi evenimente în care se implică)
• modul cum apreciază circumstanţele; cum
gândeşte
• modul particular de exprimare (popular,
argotic, literar şi în ce stil al limbii literare,
ticuri verbale)
• portretul fizic descris (de autor, narator,
naratori)
• descrierea mediului în care trăieşte
personajul: casa, interiorul camerei,
apartamentului, a mediilor sociale
frecvente
4. Viziunea literar-artistică în care este
creat personajul:
• clasică: caracter în concordanţă cu
firea, epoca, vârsta, identic cu sine,
unidimensional
• romantic: excepţional, antitetic,
pasiuni puternice, revoltat, damnat,
titanic
• realistă: tipic, transformare în raport
cu mediul, privit obiectiv, evoluţia lui e
dedusă din portret, mediu, acţiune
• modern-contemporană: existenţialism,
parabolică, simbolică, fantastică…
5. Funcţia şi finalizarea estetico-poetică
• funcţia intratextuală (în cadrul
naraţiunii) a personajului
• semnificaţiile personajului, implicit
finalitate (rolul) estetico-poetică,
socială, morală
Vă pup crâncen!!!???