Proza narativă postmodernă

Se caracterizează prin câteva însuşiri importante:

A. Amestecul nivelurilor literare, de exemplu: combinarea unor tipuri de roman care
aparţin prin tradiţie literaturii înalte caracterizate prin exigenţe estetice, cum ar fi:
romanul psihologic, social, istoric, cu tipuri “joase”, cum este literatura de
consum şi de divertisment, cum ar fi romanul de aventuri, romanul poliţist etc’.
B. Relativizarea şi problematizarea relaţiei dintre ficţiune şi realitate, de exemplu:
amestecul de referinţe exacte autentice cu “documente” plăzmuite, imaginare, folosirea
conştientă a anacronismelor, a suprapunerilor dintre epoci etc’.
c. Fragmentarea construcţiei subiectului şi a compoziţiei. Este vorba despre o dezordine
aparentă a textului.
D. Atomizarea perspectivei narrative.
E. Sublinierea caracterului artificial convenţional al procedeelor literare.
F. Dezvăluirea mecanismelor de producere a textului, expunerea la vedere a modului în
care autorul îşi realizează scrierea.
G. Jucstapunerea şi amestecarea unor registre stilistice variate.
H. Folosirea abundentă a parodiei, a pastişei, a referinţei mai mult sau mai puţin ascunse
la alte scrieri.
I. Asimilarea în text a clişeelor în tonalitate ludică.
Perspectiva narativa
Viziunea sau perspectiva narativă presupune unul dintre cele trei tipuri de raportare a
naratorului (eu) la personaj, adică la el.
1. Viziunea “dindărăt” în care naratorul ştie totul despre personajul său. Această viziune
este specifică romanului classic şi este astfel definită de Camil Petrescu: “Casele par
pentru el (autor) fără acoperişuri, distanţele nu există, depărtarea în vreme, deasemenea
nu. În timp ce spune să-ţi vorbească un personaj, el iţi spune în acelaşi alineat unde se
găsesc şi celălalte personaje, ce fac, ce gândesc exact, ce plănuiesc.”
1. Viziunea “împreună cu”, cel mai frecvent întâlnită în literatură modernă: naratorul
ştie exact, atât cât ştiu personajele sale, el nu poate explica un lucru decât dacă
explicaţia a fost găsită chiar de personaj. Persoana ântâi este caracteristică, dar nu
obligatorie pentru acest tip de cărţi: “Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud,
ceea ce inregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-I singura
realitate pe care o pot povesti. Din mine însumi, eu nu pot ieşi. Orice aş face, eu
nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot
vorbi onest, decât la persoana întâi.”
2. Viziunea “din afară”, naratorul ştie mai puţin decât personajele. El este un simplu
martor. Procedeul mai rar utilizat se întâlneşte la autorii din secolul al XX-lea:
Ernest Hemingway sau William Faulkner.