Ștefan Cristiana

Curs opțional : Concepte de teorie literară: istorii, contexte, actualizări

La sfârșitul secolului al – XIX – lea și în primele decenii ale secolului al – XX –lea modernismul
a fost mișcarea artistică centrală. Postmodernismul se afirmă mai exact în a două jumatate a
secolului al – XX – lea, în timp ce modernismul suprimă legătura cu tradiția, postmodernismul
încearcă să globalizeze experiența estetică a trecutului. Postmodernismul a influențat percepția
despre lume și viață și a încercat să ofere noi perspective, o viziune complet diferită de tot ceea
ce a fost înainte. Postmodernismul este considerat un răspuns la adresa modernismului. Toate
domeniile culturale, filozofie, arhitectură, artă, literatură, cinematografie, sociologie au cunoscut
o nouă abordare artistică. prin această nouă modalitate de reflecție, de percepție estetică,
științifică și filozofică s-a găsit un nou mod în care putem percepe lumea și ne putem raporta la
ea. După cele două Războaie Mondiale societatea a suferit un declin în ceea ce privește
înțelegerea ființei umane și a existenței. Progresul tehnologiei și al științei, pluralismul cultural,
percepția apocaliptică asupra existenței, dar și alți factori sociali au contribuit la apariția
postmodernismului. Postmodernisții modifică fundamental conceptul de literatură. Caracteristici
precum fragmentarea, indeterminarea, ironia, parodia, ludicul, carnavalescul, limbajul irațional,
intertextualitatea, sunt prezente în scrierile acestora. Romanul postmodern, Iubita locotenentului
francez, a fost scris în anul 1969 de către romancierul englez, John Fowles. Acesta prezintă
societatea victoriană din secolul al XIX-lea, mai exact anul 1867, acțiunea derulându-se în jurul
celor două personaje principale, Sarah Woodruff și Charles Smithson. Romanul conține
trăsăturile speficice postmodernismului, accentul fiind pus pe intervenția directă a naratorului în
acțiune. După cum afirmă Simona Popescu în studiul său intitulat, Autorul,
un personaj, „Postmodernii se folosesc de autobiografic ca element de discurs, ca de o piesă în
jocul lor combinatoriu, chiar și atunci când personajul ficțiunii le poartă numele. Pentru ei,
autobiografia este un proces, poate suferi deplasări, se construiește, ei o folosesc ca pe un fel de
Rubik în care pot produce varii permutări.” 1, scriitorii postmoderni sunt cei care aduc un element
inovativ în structura romanului, cel al autobiografiei, intruziunea directă a acestora în acțiunea
romanului face din narator însuși un personaj, discursul naratorului în povestire preia rolul unui
discurs autobiografic. Această caracteristică se găsește și în opera lui Fowles. După cum rezultă

1
Simona Popescu, Autorul, un personaj, Editura Paralela 45, Pitești, 2015, pag. 83.
din citatul următor, „Aşa că poate ceea ce scriu eu aici e o autobiografie disimulată; poate că, în
chiar clipa de faţă, locuiesc într-una din casele pe care le-am introdus în ficţiune; poate că
Charles sunt eu însumi în travestit. Poate că totul nu-i decât un joc. Femei asemenea lui Sarah
există şi în epoca noastră – eu, unul, nu le-am înţeles însă niciodată ”2, naratorul preia în totalitate
rolul unui personaj. Acesta însuși declară că întreaga acțiune poate fi chiar propria sa
autobiografie, toate informațiile aparținându-i prin urmare. Acesta se joacă cu concepția
cititorului, declarând ferm că tot ceea ce face poate fi doar un joc, un scenariu ludic creat de un
autor fictiv. Prin declarația sa conform căreia femei asemănătoare Sarei se găsesc și în epoca sa,
Flows încearcă să îmbine imaginea unui personaj istoric, al unui Charles din epoca victoriană cu
un personaj care face parte din contemporaneitate, astfel încât să prezinte o perspectivă
contemporană asupra experienței secolului al XIX-lea. O altă trăsătură specifică post
modernismului este și metaficțiunea, aceasta se axează pe relația dintre textul fictional și
realitatea obiectivă. Astfel Fowles folosește la fiecare început de capitol un citat care aparține
autorilor importanți ai epocii victoriene, Jane Austen, Tennyson, Thomas Hardy, Dawin și mulți
alții. Citatele sunt folosite de autor nu întâmplător, acestea au rolul de a sugera acțiunea care se
va desfășura în capitolul respectiv. După cum afirmă Simona Popescu, „Chiar
atunci când inventează un personaj, un postmodern […] nu face decât să se autoproiecteze
continuu […] Când se proiectează în personaje fictive, ca alți romancieri, un postmodern o face
pe față, problamatizând statutul ontologic al ficțiunii, al ficțiunii de sine, relația autorului real cu
propriile personaje construite, care funcționează adesea cu demonstrații ale unor teorii personale
[...]” 3, un scriitor postmodern pune trăsături din sine în construcția propriului personaj, astfel
încât acesta accentuează caracterul ficțional al operei sale, accentul fiind pus pe relația dintre
autor și personajele create de acesta. În romanul lui Fowles acesta vorbește despre acest criteriu
specific operelor postmoderne. „Personajele mele continuă să existe, înăuntrul unei realități ce nu
e nici mai prejos nici mai presus decât aceea pe care am destrămat-o adineauri. Totul e întrețesut
cu ficțiune, așa cum bine observă un greu acum vreo două mii cinci sute de ani. Această nouă
realitate (sau nerealitate) îmi pare mai valabilă; și aș vrea de aceea să vă fac să-mi împărtășiți
propriul sentiment că nu stăpânesc pe deplin aceste făpturi zămislite în mintea mea […] ” 4 Ceea

2
John Fowles, Iubita locotenentului francez, ediţia a II-a, traducere de Mioara Tapalagă, Polirom, Iaşi, 2011, pag.
113.
3
Ibidem, pag. 80.
4
Ibidem, pag. 115.
ce Fowles vrea să arate este faptul că potrivit moderniștilor romanul trebuie să aibă o structură
care trebuie respectată, însă, ca scriitor postmodern, alegi să îți creezi propriile reguli, astfel
naratorul intervine direct pentru a spulbera iluzia care este percepută de cititor inițial. Fowles
declară că romanul este creat pe o ficțiune, secvențele, personajele sunt imaginare și nu au existat
decât în mintea autorului, astfel acesta rupe pactul ficțional prin prezența sa în poveste și prezintă
o cu totul altă perspectivă narativă. Astfel în capitolul XIII remarcam un narator care se
adresează direct cititorului. Diferența dintre narator și autor fiind blurată, acesta vorbește despre
cum trebuie să fie creat un roman și despre faptul că romancierul are rolul și datoria să creeze
romanul cum consideră acesta. În acest caz Fowles încalcă regulile scrisului convențional chiar
în centrul unui roman care ni se prezintă inițial drept un roman victorian. „Istoria asta pe care o
povestesc e în întregime imaginată. Aceste personaje create de mine nu au existat decât în mintea
mea. Dacă m-am prefăcut până acum că ştiu ce-i în capul personajelor mele şi că le cunosc cele
mai tainice gânduri, am făcut-o pentru că scriu într-o convenţie (al cărei «ton» şi vocabular le-am
şi preluat, în parte) unanim acceptată în vremea în care se petrece povestirea mea: anume că
romancierul e egalul lui Dumnezeu. Eu însă trăiesc în epoca lui Alain Robbe-Grillet şi Roland
Barthes; aşadar, dacă ceea ce aveţi în faţă e un roman, n-are cum să fie un roman în sensul
modern al cuvântului.”5 Prin acest citat naratorul mărturisește că doar s-a prefăcut a ști ce se
întâmplă în mintea personajelor, care sunt gândurile acestora, ceea ce simt. Autorul însă
mărturisește și faptul că acesta a preluat rolul lui Dumnezeu și acum poate să creeze tot ceea ce
vrea, acesta fiind percepția autorilor din epoca victoriană. Prin acest rol pe care și-l asumă acesta
pare să satirizeze concepția autorilor din epoca trecută. Deși de la începutul romanului vedem un
narator omniscient, în capitolul XIII, autorul declară că nu stie ce gândesc personajele sale,
acesta oferindu-le dreptul de a si lua propriile alegeri într-o lume ficțională. Ceea ce percepem
drept realitate poate îmbrăca des haina ficțiunii, deoarece cititorul percepe și din perspectivă
subiectivă, personală. Iluzia lumii ficționale este spulberată în momentul în care Fowles se
autoinvită pe sine în demersal narativ. Romanul lui Fowles prin tehnica narativă folosită, tehnică
specific postmodernilor, prezintă un roman care se separă instantaneu de ceea ce a fost scris
înaintea sa. Fowles încearcă să exprime distincția dintre operele clasice și cele postmoderne,
tocmai prin concepția sa unică conform căreia scriitorul modern trebuie să-și păstreze statutul de

5
Ibidem, pag. 113.
creator. În același timp acesta devine cu adevărat liber doar în momentul în care oferă
personajelor sale libertate de a acționa.

Bibliografie primară:

John Fowles, Iubita locotenentului francez, ediţia a II-a, traducere de Mioara Tapalagă, Polirom,
Iaşi, 2011.

Bibliografie secundară:

Simona Popescu, Autorul, un personaj, Editura Paralela 45, Pitești, 2015.