Eugen Simion, Genurile biograficului, Ed.

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002

Prefaţă: (7) Scriitura intimă are [...] poetica ei, care se revendică dintr-o noţiune nesigură:
spontaneitatea. Poetica spontaneităţii, aşadar, poate aduce o scriere neliterară în spaţiul marii
literaturi.

(11-12) PACTUL CU ISTORIA. 1. Memoriile. Autobiografia. „Un pact de identitate”

Philippe Lejeune [...] spune că autorul de memorii se comportă ca un martor dublu: al existenţei
sale şi al epocii sale: „ceea ce este personal este punctul de vedere individual, dar obiectul
discursului este ceva ce depăşeşte cu mult individualul. este istoria grupurilor sociale şi istorice
cărora el aparţine.” În autobiografie şi în jurnalul intimobiectul discursului este indivisul însuşi
(cel care narează), în memorii naratorul se povesteşte pe sine, dar povesteşte mai ales lumea prin
care trece.

(13) Există, şi în statutul memoriilor, clauza sincerităţii, dar sinceritatea lor este pusă în discuţie
din două motive: 1) pentru că memorialistul (ca individ) este subiectiv, are simpatii şi antipatii
(cazul Saint-Simon, cazul Rousseau) şi, deci, sinceritatea confesiunii este limitată şi 2) între
momentul trăirii şi momentul scrierii este o mai mare sau o mai mică distanţă. Suficient timp
pentru ca memoria să trădeze, să deformeze faptele. Jurnalul este scris sub impresia
evenimentului, memorialul este o istoria întâmplată cu mult timp în urmă, notată în alt timp şi cu
altă stare de spirit.

(14) Citim, în fond, o carte de memorii ca să descoperim o istorie văzută de un individ şi o viaţă
reprezentată (închipuită) de cel care o trăieşte şi o scrie. Amândouă depind, în cele din urmă, de
puterea discursului de a le face verosimile. Iar puterea discursului depinde în mare parte de
coerenţa şi expresivitatea povestirii din interiorul ei. [...] O carte de memorii tinde să transforme
o viaţă într-un destin prin intermediul unei povestiri care nu respectă legile ficţiunii. O ficţiune
totuşi există în orice naraţiune memorialistică: aceea care respinge ficţiunea literaturii. Ea nu
inventează în sens strict personaje, dat transformă, dacă este suficient de puternică, personajele
reale ale unei epoci în personaje care au relevanţă, personaje memorabile, proprii literaturii.
Identitatea lor se pierde în naraţiune, rămâne doar semnificaţia lor în ordine morală sau
psihologică.

(15) Memorialul este, aşadar, şi un pariu cu literatura. Nu toate cărţile de memorii îl câştigă, dar
toate, chiar şi cele care se opun pe faţă literaturii şi convenţiilor ei, tind să devină literatură. Şi
anume prin: a) puterea de a imagina (mă feresc să zic: a reproduce) istoria, b) puterea de a crea
un personaj care judecă această istorie (un altul decât autorul, naratorul) şi, de bună seamă, c)
prin gradul de autenticitate al confesiunii (povestirii)

Arta memorialistului are însă specificul ei şi cea dintâi grijă a ei este aceea de a da iluzia
autenticităţii. Revenind la relaţia autor-narator-personaj  în naraţiunea memorialistică autorul
încheie un pact autobiografic şi un pact istoric.

1
(16) [...] al doilea element (naratorul) are, aparent, mai puţine libertăţi decât naratorul din proza
de ficţiune. El operează cu date controlabile şi povesteşte o viaţă trăită, nu imaginată. Îşi ia, cu
toate acestea, libertatea de a povesti istoria din punctul său de vedereşi face portretele pe care le
crede le cuviinţă. [...] Cititorul, îndepărtat în timp de faptele narate, primeşte şi judecă totul în
funcţie de ceea ce am putea numi imaginaţia adevărului.

memoriile nu sunt niciodată modeste. Ele propun implicit sau explicit o morală de viaţă şi un
model de viaţă.

(17) 2) Spaţiul biograficului

Valéry: „Nu există teorie care să nu fie un fragment, ales cu grijă, dintr-o anumită autobiografie”
 în orice teorie este implicată şi biografia autorului ...

(18) Există o temă a autorului în literatură şi există o literatură a existenţei autorului (jurnale,
memorii, biografii, autobiografii, elogiile aduse oamenilor iluştri, dialoguri, interviuri...)

(19) Secolul al XIX-lea dezvoltă acest sentiment al preeminenţei creatorului [...] Suntem în
secolul romanticilor şi tema geniului obsedează chiar şi spiritele realiste.

(20) Exemplul Balzac  Curtius, biograful lui Balzac, arată însă ce dezacord puternic există
între tentaţiile vieţii şi cerinţele impuse de elaborarea operei. (viaţa lui B., detaşată de operă, nu
este deloc exemplară)

(22) 3) Genuri înrudite

jurnalul intim este, înainte de orice, un pact cu sine [...] şi numai în al doilea rând un pact
(secundar) cu istoria.
într-o autobiografie sau într-o carte de memorii factorul subiectiv rămâne prioritar numai că
istoria din afară este aceea care jalonează cronologia destinului individual
O mai mare concentrare asuăra subiectului narator [...] în cazul autobiografiei, o deschidere mai
mare spre lumea ce poartă naratorul în naraţiunea memorialistică.

(23) o autobiografie trebuie să sugereze o viaţă exemplară sau să arate cum o viaţă se transformă
într-un destin
Sunt atâţia factori prezenţi care asaltează memoria naratorului şi, astfel, presează asupra
trecutului [...] Trecutul trece prin această grilă încărcată de subiectivităţile prezentului

(24) în naraţiunea retrospectivă pătrund, masiv, elementele prezentului

Frédéric Briot  „memoriile povestesc viitorul celui care narează trecutul său”
cel care narează viaţa sa [...] încearcă să prevadă şi să organizeze un destin care a fost deja
înfăptuit, trăit, împlinit sau ratat.

2
(29) Barthes  „écrire s’est [...] s’installer dans le refus, la solitude [...] se placer dans ce qu’on
appelle maintenant un immense intertexte”
Autobiografia presupune, scrie Philippe Lejeune, „un contract de identitate”, un contract, altfel
spus, al autorului cu sine.
Ca şi în cazul jurnalului intim, nu se apucă să-şi povestească viaţa cine nu are conştiinţa valorii
sale. [...] Modernitatea ne-a obişnuit deja cu ideea că, în literatură, modestia este o formă subtilă
a vanităţii.

(30) scriitura intimă, indiferent de forma ei, este (pare) autentică, credibilă, sinceră... pe cât
reuşeşte limbajul ei să fie verosimil. [...] în cazul autobiografiei şi al memoriilor: fiind scrieri
destinate publicului, ele prezintă, în raport cu jurnalul intim, un grad sporit de artificiu... Vor să
placă , să fie convingătoare, să rămână în istorie, de aceea sunt elaborate cu grijă. Eugen
Lovinescu are dreptate când spune (întru-un interviu publicat în Adevărul literar şi artistic (14
martie 1937) că memoriile nu au nimic din stilul jurnalului („aruncături de peniţă, lavă izbucnită
sub presiunea unei emoţii, impresii nemijlocite şi pasionale”); ele intră de la început,
programatic, în sfera literaturii: „literatură organizată, meticulos compusă ca atare care, după
vorba oratorului grec, miroase a untdelemn, adică a aplicaţie. Pe lângă un joc autobiografic, dar
numai de autobiografie spirituală şi nicidecum de « fapte », ele fixează o mare galerie de portrete
lucrate după toate regulile artei, nu din amintiri, ci «metodică» şi nu fără ajutorul «jurnalului»
nepublicat din fundul saltarului.”

(31) Memoriile reprezintă altceva, o operă lucrată în stilul literaturii sale critice, cu un accent
special pus pe portret. [...] E. Lovinescu uneşte [...] istoria formării şi a acţiunii sale critice
(aşadar: autobiografia) cu memorialistica literară propriu-zisă şi arta portretului pe care o
stăpâneşte magistral [...] în orice carte de memorii există totdeauna şi o temă a povestitorului.
Accentul pus de E. Lovinescu pe ideea de artă, de abordare metodică a subiectului întăreşte, pe
de altă parte, convingerea că scriitura memorialistică este, poate într-un grad sporit decât
scriitura diatristică, mai aproape de scriitura operei de ficţiune. Mai aproape, deci, de literatură.
Dacă nu este de-a dreptul literatură pur şi simplu...
(31-32) Un gen nesigur în acest taboul al genurilor biograficului este ceea ce se cheamă romanul
autobiografic [...] dă mai totdeauna, la lectură, un sentiment de inconfort din cauza ambiguităţii
în care cititorul este invitat să se instaleze: e vorba de un personaj fictiv sau de autorul care se
ascunde sub un nume de împrumut? [...] Romanul autobiografic îmi pare, de aceea, un gen
complicat şi neviabil estetic

(34) antimemorii  Malraux  pentru a dovedi că viaţa devine un destin (sau: viaţa se
transformă într-un destin), nu trebuie săpovesteşti nimicurile vieţii curente, ci să meditezi la
experienţele capitale. Să-şi scrii, cu alte cuvinte, nu memoriile, autobiografia, jurnalul intim sub
forma unui „mic maldăr de lucruri murdare” (forma tradiţională), ci antimemoriile, acelea care
pot arăta cititorului cum o experienţă devine un fapt de conştiinţă.

3
Antimemoriile reprezintă, în fapt, o lungă reflecţie asupra existenţei autorului şi a omului, în
genere.

(35) Malraux urmează, în această rezistenţă a lui faţă de măruntul biografism, pe Montaigne şi,
în genere, pe moraliştii francezi. Eseul autobiografic capătă prin el o legitimitate în literatura
modernă. Nu este singurul, cum s-a văzut, care substituie confesiunii filosofia şi meditaţia
morală.
cazul memoriilor în care personajul central nu este cel care scrie şi se confesează
cartea-vorbită, convorbirile (cu doi sau mai mulţi autori şi personaje)
(37) De-abia în epoca modernităţii a apărut şi ideea de criză spirituală, esenţială într-o biografie
scrisă de cel care o trăieşte.
E. Lovinescu (nu avem o tradiție a literaturii memorialistice pentru că românii, hărțuiți de
istorie, n-au avut sentimentul continuității istorice; memoriile cer tihnă, sentimentul
durabilității, nu poți scrie despre viața ta fugărit tot timpul de alții etc.)
(38) memorialistul este un moralist păţit (Marin Preda)  (39) este, aşadar, pe lângă moralist, şi
un pedagog
Memorialistul român este, prin definiţie, conservator, deplânge decăderea neamurilor, cum zice
Brătescu-Voineşti, şi acceptă progresul cu măsură [...] Junimiştii au exprimat, cred, mai bine
decât alţii acest „conservatorim progresist” o formulă oximoronică potrivită pentru a defini, nu
numai o atitudine politică, dar şi stilul memorialisticii româneşti.