PROTEISMUL ALTERITĂȚII ÎN AUTOFICȚIUNEA ȘTEFANIEI

MIHALACHE, EST-FALIA

Cristina Maria Indrei

Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia

Abstract: The present article aims to shed some light on a peripheral subject in Romanian
literature, as it was considered by the critics, Autofiction, a textual-hybrid and the most personal
form of egocentric literature, which came to light during the late 1990`s. The moment marks the
total release of a long-awaited self-expression in Romanian literature, after decades of censorship
and interdictions, in the communist era, when it was promoted a literature committed to express a
common identity, the identity of the group, not the individual`s.This long-forgotten identity
receives the freedom of expression again through autofiction, the most personalized form of self-
expression and self-fictionalization. We will thus attempt to interpret autofiction from the
perspective of the identity-alterity relationship. This relationship between Me and the Other is a
complex one, in which six "characters" interact with the Real Self, the Self as perceived by Himself,
the Self as perceived by the Other, the Other, the Other as perceived by Himself, the Other as it is
perceived by Me. But alterity is also affirmed in identity, because our own hypostases reveal a 1
multi-faceted person and autofiction reveals these identity games, unfolding petal by petal those
avatars that the characters create and re-create in an infinite flow of "now" and "the same".
Key words: Autofiction; Life writing; Imaginaire; Reality; Identity; Alterity.

Autoficțiunea – la granița dintre realitate și imaginar

Într-un peisaj literar nebulos, autoficțiunea apare pentru a completa un vid literar,
spațiul rămas liber între autobiografie și ficțiune, acolo unde cititorul încheie un pact
romanesc2 cu autorul care își asumă un rol tripartit și pune semnul echivalenței între
autor, narator și personaj (un personaj homodiegetic care semnează un „protocol
nominal”). În opinia teoreticianului francez Philippe Lejeune un melanj între
autobiografie și ficțiune ar fi nefiresc, întrucât protocolul modal romanesc exclude
1

2
Pact romanesc, nu autobiografic, cele două funcționând diferit, așa cum se poate vedea în lucrarea Pactul
autobiografic, unde Philippe Lejeune trasează direcțiile diferitelor tipuri de scriitură în care autori și cititori
semnează „pacte de lectură” ținând cont de strategiile narative. Pactul autobiografic se bazează pe
sinceritatea autorului și convingerea cititorului că autorul este într-adevăr sincer, însă pe ce se bazează
pactul autoficțional? Chloé Delaume, autoare de autoficțiuni, dar și al studiului La règle du je, dedicat
acestui „gen” afirmă că autoficțiunea implică un pact inedit între autor și cititor. Autorul are o singură
intenție: să mintă cititorul cu toată onestitatea și să-i transmită acestuia propria sa experiență adevărată
sau falsă...
protocolul nominal autobiografic. Dar nefirescul devine firesc pentru tânărul critic, cu
spirit de frondă, Serge Doubrovsky, care prin romanul-experiment, Fils, combate teza
teoreticianului autobiografiei și încearcă să se instaleze în căsuța lăsată liberă de către
acesta.
Și astfel ia naștere în anul 1977, o dată cu lansarea romanului doubrovskian, Fils3,
un nou „gen”4, un hibrid - autoficțiunea – cuvânt-valiză, creat de Serge Doubrovsky
pentru a descrie inovațiile autoreferențiale din romanul său și pe care o definește ca:
„Ficţiune alcătuită din fapte şi evenimente absolut reale; sau, altfel spus, autoficţiunea de
a încredinţa limbajul unei aventuri aventurii limbajului” (Doubrovsky citat în Cusset, n.d.).
Ficțiunea ce derivă din fapte și evenimente absolut reale va rămâne prima tentativă de a
defini autoficțiunea, iar „aventura aventurii limbajului” va încerca să descrie stilul inovativ
al acesteia. Însă succinta sa definiție descrie, mai degrabă, stilul său doubrovskian și nu
această formă alternativă de autobiografie. De altfel, Doubrovsky nici nu are pretenția
de a fi dat o definiție exhaustivă, întrucât la scurt timp după această primă încercare de a
elucida noul concept, acesta completează definiția inițială, printr-o apropiere de scrierile
referențiale – cu sine și despre sine – o întoarcere către discursul psihanalitic și către
scrisul terapeutic, autoficțiunea fiind (într-o exprimare ușor tautologică) „ficțiunea pe
care eu, în calitate de scriitor, am decis s-o fac din mine și pentru mine, încorporând în

3
În roman e detaliată vizita de studii într-o universitate din New York a unui profesor francez, un „anume”
Serge Doubrovsky, care îndeplinește rolul de narator, dar și de personaj principal. Deși sunt relatate la
persoana I singular evenimente reale din viața autorului Serge Doubrovsky sparge canoanele
autobiografiei tradiționale prin utilizarea unei cronologii și a unei sintaxe neconvenționale. Acesta chiar
susține că nu va respecta regulile pe care autorul le impune cititorului în stabilirea pactului autobiografic
și, apelând la memoria subiectivă, își va ficționaliza viața, pretinzând cititorului să nu perceapă romanul
său, Fils, ca autobiografie.
4
Numeroase discuții au avut ca subiect situarea autoficțiunii într-un gen? Într-o categorie de lectură? O
practică ficțională? Un gen inferior, secund care vine dinspre periferia literaturii, așa cum au fost clasate,
pentru o perioadă îndelungată, scrierile personale? Vincent Colonna e primul care clasează, în lucrarea sa
mai sus-amintită, autoficțiunea nu ca un gen, ci mai degrabă un arhi-gen, cu trăsături inedite, sub umbrela
căruia se adăpostesc o anumită categorie de scriitori, al căror discurs literar prezintă similitudini. Printre
argumentele acestuia se numără și faptul că autoficțiunea nu este recunoscută de către cititori, nu are un
loc bine determinat în peisajul literar și nu posedă nici serioase rădăcini istorice. Dacă prima tentativă de
a-i fura autoficțiunii „statutul” de gen literar datează din 1989, când Vincent Colonna își publică teza sa de
doctorat L`autofiction, essai sur le fictionalisation de soi en Littérature, nici la distanța de un deceniu
autoficțiunea nu se ridică la „rangul” de gen literar, deși devine un fenomen mult mai cunoscut între timp.
Și universitarul francez Mounir Laouyen, în lucrarea sa din 2001, L`autofiction: une réception
problématique, afirmă că autoficțiunea nu poate pretinde să fie un gen literar „din moment ce nu și-a
imprimat mărcile formale în conștiința cititorului și nici nu și-a impus definitiv propriul cod hermeneutic”
(Laouyen, 2001). Dacă Philippe Gasparini se numără printre cei care pledează pentru recunoașterea
autoficțiunii ca gen, Chloé Delaume include autoficțiunea în granițele unui gen experimental:
„L’autofiction est un genre expérimental. Dans tous les sens du terme. C’est un laboratoire. Pas la
consignation de faits sauce romanesque. Un vrai laboratoire. D’écriture et de vie” (Delaume, 2010).
ea, în adevăratul sens al cuvântului, experiența analizei, nu doar în privința tematicii, ci
chiar si în producția textului.5” (Doubrovsky, citat în Colonna, 1989: )
Traversând o perioadă a exhibării a tot ce e mai intim, marcată de dictatura
televizualului și a virtualului, literatura română actuală se raliază acestui val de auto-
dezvăluire prin autoficțiune, „verișoara” contemporană și mai dezinhibată a jurnalului
personal. Anii 2000 marchează o invazie a biografismului în literatură, luând astfel
naștere autoficțiunea în literatura română, fenomenul literar în care autorul nu are încă
destul curaj să spună răspicat „eu sunt ceea ce scriu despre mine”, însă prin scrierea
despre sine reușește să se re-creeze prin cuvinte, să-și recompună propria persoană prin
scris întrucât așa cum spunea Andreea Deciu: „sinele este un centru de gravitate
narativă, căci în absența unei narațiuni sau o dată cu intrarea ei în criză, sinele însuși
devine victima unui colaps identitar”6 (Deciu, 2001: 6).
Una din reprezentantele autoficțiunii românești, Ștefania Mihalache, aduce prin
volumul său, Est-falia, o contribuție remarcabilă la acest nou trend al literaturii. Ștefania
Mihalache (născută în 1978, la Brașov) își face debutul literar cu poezie în revista
studențească „Erata”. Publică poezie în reviste literare ca: „Interval”, „Paralela 45”,
„Vatra”. Colaborează cu eseuri, proză si cronică literară în „Observator cultural”
„Dilemateca”, „Noua Literatură”, „Tiuk!”, „Pana mea”, „Cuvântul”, „TimeOut
Bucuresti”. Debutul în proză îl face în cadrul volumului colectiv Junii 03, Antologia
tinerilor scriitori brașoveni, editat cu sprijinul revistei „Interval ”(2003). Debutul individual
vine în 2004 când apare romanul Est-falia la Editura Paralela 45, roman nominalizat la
Marile Premii Prometheus, editia a IV-a, categoria Opera Prima. În 2010 a publicat
romanul Poemele secretarei, la Editura Cartea Românească, iar la sfârșitul anului 2016
revine la poezie și publică volumul Sisteme de fixare și prindere, o autoficțiune în versuri
care primește, la scurt timp după lansare, Premiul Matei Brâncoveanu pentru Literatură.
Falii identitare în Est-falia
Romanul de debut al Ștefaniei Mihalache reprezintă o confesiune mascată a eului
ascuns sub umbrela ficțiunii, e călătoria într-un spațiu ficțional, dar și real al studentei
plecate la studii în Budapesta (autoarea însăși pleacă la studii în Budapesta, urmând un
program de masterat al Universității Central-Europene din Budapesta), ruperea de
spațiul matricial însemnând, de fapt, sfâșierea „totului identitar” și dispersarea acestuia
în nenumărate falii identitare. Ruperea de spațiul protector al casei semnifică ruperea
propriei identități, iar recuperarea sinelui nu poate fi făcută decât prin scris întrucât
personajul-narator, imediat după ce se prezintă ca fiind o „blondă din Transilvania și
stau la 20 de kilometri de castelul lui Dracula” (Mihalache, 2004: 9) se întreabă „De ce aș
scrie/de ce n-aș scrie o carte despre mine?” (9), validând astfel principiul psihanalizei de
tip lacanian potrivit căruia „ceea ce mă constituie pe mine ca subiect e întrebarea mea”
5
Doubrovsky, apud Vincent Colonna, L`autofiction, essai sur le fictionalisation de soi en Littérature, 1989, p. 21,
Disponibil online la: https://tel.archives-ouvertes.fr/tel-00006609/document, accesat la 05.01.2019.
6
A. Deciu, Nostalgiile identității, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, p. 6.
(Lacan, citat în Braga, 2002: 80). Jonglând cu constructe superficiale și de tip
discriminatoriu, etichete des întâlnite în afara spațiului personal, blonda din Transilvania
și din preajma castelului lui Dracula vrea să spargă clișeele și apelând la veridic și
verosimil scrie „o carte adevărată” care să anuleze distanța autor-narator-personaj, cu
alte cuvinte să-și ficționalizeze realitatea și să-și autentifice ficțiunea.
Personalizând structura ființei așa cum apare în concepția psihologului Lacan, faliile
identitare ale personajului est-falian s-ar concretiza în triada corp-eu-subiect, fiecare
unitate având funcții specifice; corpul reprezintă realul – trupul fizic: studenta (din Est,
plecată la studii mai la Vest), eul, căruia îi corespunde funcția imaginarului, e trupul
sufletesc, interior al personajului, iar subiectul, cu funcția sa simbolică reprezintă trupul
ficționalizat, e așa cum se auto-descrie personajul „Bildungsroman-ul care sunt”
(Mihalache, 2004: 12). Însă, această triadă nu epuizează complexitatea sinelui, întrucât
„niciuna dintre cele trei funcții nu reprezintă pe de-a-ntregul starea de conștiință”
(Braga, 2002: 81).
Dacă interpretăm aceste falii identitare prin prisma relației complexe dintre Eu și
Celălalt, în care interacționează șase „personaje” Eul real, Eul așa cum e perceput de
Sine, Eul așa cum e perceput de Celălalt, Celălalt cel real, Celălalt așa cum e perceput de
către Sine, Celălalt așa cum e perceput de Eu, personajul est-falian real e profund
imperceptibil, întrucât cunoașterea absolută aparține doar divinității, iar personajul așa
cum se percepe
Diferențele mari apar în modul în care e perceput Eul de către Celălalt, concretizat
într-o identitate periferică, marginală - est-faliană, marcată, în principal, de o frontieră
mentală între Est și Vest peste care se suprapun frontiere etnice, religioase,
comportamentale supuse prejudecăților adânc împământenite în mentalul colectiv.
Astfel, studenta venită din Estul Europei nu e doar Străinul, Alterul, ci și „celălalt
european”, balcanicul, repede etichetat ca marginal: „românii sunt același lucru cu
țiganii?” (11), o lume în care „unii erau mai CEILALȚI, decât Ceilalți. Sunt nuanțe în a fi
Celălalt” (83), iar consecința acestui model de reprezentare identitară e aceea de a crea o
„identitate iluzorie”, o versiune ficțională a „propriei identități” în termenii „dorinței
celuilalt” (Nae, 2008: 174). Așa ajunge studenta din Transilvania, din apropierea
castelului lui Dracula să se deghizeze la o petrecere în diavoliță, să-și aleagă din recuzita
de identități impuse de către ceilalți cea mai mai evidentă mască și să accentueze
superficialitatea prejudecăților celorlalți. Eul atinge astfel „stadiul oglinzii” prin care
acesta se constituie pe sine asumându-și o imagine, chiar și deformată.
Celălalt însă, nu e întotdeauna perceput ca identitate ostilă, prin universul est-falian
se perindă nenumărați „ceilalți” – tineri ucrainieni, sârbi, români, ruși, croați, unguri,
estonieni, studenta întâlnind în calea sa personaje-revelație, a căror întâlnire prilejuiește,
de fapt, întâlnirea cu Sine. Așa e cazul lui Igor, Alec, Miodrag, Katya, Sasha, dar mai ales,
Zara, despre care studenta spune că „noi avem karme gemene, noi suntem o pereche
spirituală, noi suntem suflete cosmice” [s.n. S.V.] (Mihalache, 2004: 39), în acest noi, eul
stingher și singuratic al personajului est-falian găsind protecție, pentru că în bula creată
de noi e greu să pătrundă și Celălalt. E spațiul protector de care are nevoie cel care se
simte stingher într-un spațiu străin, cochilia protectoare de care vorbește Abraham
Moles.

Spațio-temporalitatea – creatoare de falii identitare

„Sinele implică deopotrivă temporalitate și spațialitate” (Dufrenne, 1976: 152)
Timpul și spațiul sunt coordonate ale existenței, iar Sinele e produs al timpului și al
spațiului locuit și trăit. Coordonatele temporale și spațiale reușesc să contureze
împreună, întrucât ele nu pot fi niciodată separate total, profilul identitar. Bineînțeles că
pentru o definire completă a acestui profil sunt necesare pe lângă coordonatele spațiale
și temporale, nenumărate alte piste precum rasa, constantele culturale și de mentalitate,
o cartografierea a universului psihologic și multe altele... Această plasare spațio-
temporală se construiește afectiv, apelând la spațiul filozofic din triada lui Vasile Băncilă,
potrivit căruia „există trei tipuri de spațiu, unul matematic, pur fenomenal și mereu
același, un spațiu filozofic, ce implică o înțelegere metafizică și unul psihologic, spațiul
concret reprezentat de munte, deal, șes, pădure etc.” (Chiciudean, 2007: 188).
Spațiul est-falian nu e doar reprezentarea mentală a unui spațiu imaginar al
marginalului, ci și spațiul concret impus de dihotomia centru-periferie. E spațiul, trasat
de frontiere mentale, al Europei de Est, e falia estică a Europei, întrucât „Nu există o
«Europă», ci «Europe» [...] Reprezentarea a ceea ce este Europa este în mare parte o
problemă de percepție mentală” (Nae, 2008: 171). Acest joc al ariilor spațiale imprimă o
emblemă conceptuală cu duble valențe, atât exterioare, cât și interioare, personajul est-
falian simțind spațiul străin ca un revelator identitar. Spațiu ostil, Budapesta, reprezintă,
de fapt, spațiul de trecere către sine, iar susținut de coordonatele temporale, e spațiul și
stadiul pre-maturizării, trecerea de la spațiul protector și călduț al copilăriei la cel al
maturizării depline, care va avea loc o dată cu întoarcerea în România.

Referințe:
Braga, C. (2007). 10 studii de arhetipologie, Cluj-Napoca: Dacia.
Braga, M. (2002). Teorie și metodă. Sibiu: Editura Imago.
Chevalier, J. & Gheerbrant, A. (1994). Dicționar de simboluri, vol. I - II, A-D, E-O. București:
Editura Artemis.
Chiciudean, G. (2007). Pavel Dan și globul de cristal (o abordare pe suportul teoriei imaginarului).
București: Editura Academiei Române.
Darieussecq, M. (2003). Schimbarea la trup. Târgoviște: Editura Pandora-M.
Deciu, A. (2001). Nostalgiile identității. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Dufrenne, M. (1976). Fenomenologia experienței estetice, Percepția estetică, vol II. București:
Editura Meridiane.
Evseev, I. (1994). Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale. Timișoara: Editura Amarcord.
Mihalache, Ș. (2004). Est-falia. Pitești: Editura Paralela 45.
Nae, C. (2008). Identități precare. Condiția est-europeană

Webografie:
Colonna, V. (1989). L`autofiction, essai sur le fictionalisation de soi en Littérature. Disponibil
online la: https://tel.archives-ouvertes.fr/tel-00006609/document , accesat la
05.01.2019.
Cusset, C. (2012). The limits of autofiction. Disponibil online la:
http://www.catherinecusset.co.uk/wp-content/uploads/2013/02/THE-LIMITS-OF-
AUTOFICTION.pdf, accesat la 10.01.2019.
Delaume, C. (2010). La regle du je. Disponibil online la:
http://www.chloedelaume.net/?page_id=247, accesat la 12.01.2019.
Laouyen, M. (2001). L`autofiction: une réception problématique. Disponibil online la:
http://www.fabula.org/forum/colloque99/208.php, accesat la 04.01.2019.
Zamudio Herrera, L-E. (2007). La autoficción en el cine. Una propuesta de definición basada en el
modelo analítico de Vincent Colonna (Tesis doctoral, Universidad Autónoma de Madrid).
Disponibil online la: https://www.scribd.com/doc/678285/La-autoficcio-n-en-el-cine-Una-
propuesta-de-definicion-basada-en-el-modelo-analitico-de-Vincent-Colonna, accesat la
23.09.2018.