Perioada interbelică: schimbări, modernitate

Perioada interbelică, desemnând intervalul de 21 de ani dintre cele două războaie

mondiale (1919-1939), a fost o etapă zbuciumată în care două ideologii, nazismul și
comunismul, câștigă tot mai mult teren. Pe plan european, etapa se caracterizează prin
înfrângerea Germaniei, prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și Revoluția din Rusia. Pe plan
național se realizează unitatea națională și integrarea în ritmul european de modernizare.
Perioada interbelică, numită și Epoca de Aur a fost momentul de vârf al dezvoltării culturii
naționale. În această perioadă au avut loc progrese în mai multe domenii precum în știință,
medicină, filosofie, aeronautică, iar intelectualitatea a cunoscut ascensiunea din punct de
vedere calitativ prin dezbateri în fața opiniei publice, înființându-se publicistica. Redacțiile
ziarelor și revistelor românești au luat locul cenaclelor literare din secolul trecut.
După înfăptuirea unității naționale în 1918, în literatura română a apărut o perioadă de
dezvoltare. Se impun personalități precum: Mihail Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Tudor
Arghezi, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, Ion Barbu, Lucian Blaga. Societatea tradițională și
recentele evenimente politice au influențat opere precum Răscoala lui Liviu Rebreanu
publicată în 1932 și inspirată de revolta țărănească din 1907 și Pădurea spânzuraților
publicată în 1922 și inspirată de participarea României la Primul Război Mondial.
Începuturile romanului modern pot fi observate în proza unor scriitori precum Hortensia
Papadat Bengescu (Concert din muzică de Bach), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război). Romanul își lărgește tematica, cuprinzând medii sociale diferite,
problematici bogate și complexe. Caracteristicile lui devin: narațiunea la persoana I, aspectul
de jurnal intim sau de scriere autobiografică, sondaj psihologic, predilecție pentru eroi atipici
(marginali, bolnavi) ori pentru experiențe spirituale excepționale. Proza românească
interbelică este influențată de operele lui Marcel Proust, Honoré de Balzac, André Gide,
Giovanni Papini.
Perioada interbelică a însemnat pentru literatură un amplu proces de modernizare ce a
avut în centru dezvoltarea romanului subiectiv și a jurnalului intim deoarece scriitorii doresc
să examineze interiorul vieții sufletești. Ambele specii se întemeiază pe conceptul de
autenticitate, apanajul psihologismului, modalitatea de a depăși individualismul. Privită în
ansamblu, estetica autenticităţii se revendică din idealul existenţialist al unei generaţii
păstorite de profesorul Nae Ionescu. Înainte de a fi ilustrate în literatură, tezele existenţialiste
fuseseră teoretizate şi discutate în amănunt de către discursul filozofic al lui Noica, Cioran,
Comarnescu şi chiar de doctrinarul Mircea Eliade. Aşadar, autenticitatea din literatură nu
trebuie scoasă din contextul mai larg al unei ideologii aparţinând unei generaţii de
intelectuali ai anilor ’30 (filozofi, ideologi, etc.). Doctrina lui Heidegger şi Sartre va deveni
în perioada interbelică un fond conceptual foarte puternic, tinzând uneori să-şi subordoneze
literatura.1
Când Eliade transferă conceptul de autenticitate în literatură, spune: Un jurnal intim
are, pentru mine, o mai universală valoare omenească decât un roman cu mase, cu zeci de
mii de oameni. Faptele celui dintâi, fiind cu desăvârşire autentice şi atât de exprimate, încât
depăşesc personalitatea experimentatorului şi se alătură celorlalte fapte decisive ale
existenţei, reprezintă o substanţă peste care nu se poate trece. Experienţa este concepută ca o
nuditate desăvârşită şi instantanee a întregii fiinţe. Nu poţi experimenta nimic dacă nu ştii să
te dezgoleşti, dacă nu lepezi toate formele prin care ai trecut până atunci, dacă nu faci din
tine o prezenţă.2
În perioada interbelică are loc un moment de răscruce, întrucât vechile stări de fapt
au cedat rapid locul celor noi, remarcându-se o evoluţie în ceea ce priveşte căutarea de sine
şi încercarea de autodefinire şi autocunoaştere. Sondate, de multe ori, cu eşecuri, dar şi cu
momente de iluminare, aceste căutări presupun explorarea specifică a tărâmului lăuntric al
experienţei, de unde va deriva drama cunoaşterii la omul modern. „Arta este un mijloc de
cunoaştere. Un formidabil mijloc de pătrundere şi de obiectivare a sufletelor omeneşti, acolo
unde ştiinţa nu poate ajunge”, scria Camil Petrescu în 1934 . De aceea, creatorul din spatele
operei este înlocuit de propriul său jurnal sau de corespondenţă şi „documentarul”, ce îşi
integrase (auto)biografiile, memoriile, scrisorile şi dosarele existenţiale, este subminat de
principiul fragmentarului, cu alte cuvinte, se (re)descompune în biografii, memorii şi acte,
corporalizând timpul şi actul cunoaşterii. Preferinţa înregistrată acum pentru literatura de
mărturisire poate fi explicată prin faptul că aceasta vizează evenimentul trăit („faptul
biografic prin excelenţă: situaţia concretă in care se află omul, faţă de care reacţionează în
felul său personal, care lasă adesea urme adânci asupra configuraţiei operei, deoarece se
constituie in experienţă structuratoare a personalităţii”), în raport cu cel asumat. Scriitorul
caută, în literatura mărturisirilor, o eliberare a eului prin funcţia cathartică a confesiunii, iar
cititorul, saturat de ficţiune, doreşte să citească un text „ca în viaţă”. Ficţiunea în sine nu
mai constituie o modalitate capabilă de a-l sustrage pe omul modern forţelor realului,
deoarece, în multe privinţe, realitatea unui cotidian agresiv depăşeşte ficţiunea. Din moment
ce jurnalul, memoriile, corespondenţa relatează fără artificii fapte reale mai cutremurătoare
1
V. Iorga , Autenticitatea în literatura română interbelică, în Interferențe în educație- Revistă
națională de educație, București, 2010, p.1.
2
M. Eliade, Originalitate şi autenticitate, în Oceanografie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 54
decât tot ce s-a imaginat vreodată, romanele îşi pierd poziţia privilegiată de altă dată. În
această situaţie, cititorul aflat sub presiunea unor forţe incontrolabile se reîntoarce la sursele
primare ale literaturii, unde este reprezentată experienţa directă, nemijlocită a unui individ,
iar subiectivitatea se poate manifesta nestingherită.3

3
M. Crăciun Decsei- Jurnalul și paradigma scrisului feminin, Teză de doctorat, 2011, Tărgu Mureș, p.
10.