Aspecte ale studierii literaturii române astăzi

Limba și literatura română poate fi considerată în școală mai mult decât o disciplină de
învățământ. Ca limbă maternă și ca obiect de studiu, limba și literatura română ocupă locul
central în ansamblul general de pregătire a elevilor, fiind principalul mijloc de comunicare și
de informare. Însușirea corectă a limbii române este o datorie de onoare a fiecărui cetățean,
limba identificându-se cu existența milenară a poporului, cu modul lui particular de a înțelege
existența, cu momentele istorice cruciale prin care a trecut, cu bucuriile și tristețile trăite.
Studiul limbii și literaturii române duce în mod firesc la crearea posibilităţilor
dezvoltării plenare a copiilor, le deschide acestora perspectiva unei vieţi spirituale bogate.
Omul care nu are cuvinte, nu are idei. Limbaj sărac înseamnă gândire săracă şi confuză,
capacitate creatoare săracă şi fără valoare. Numai prin limbă, prin cuvinte poţi învăţa ce
înseamnă dorul şi dragostea de ţară, de mamă şi de semeni. În limba sa numai i se lipesc
poporului de suflet perceptele bătrâneţii, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile
semenilor1 – spunea Eminescu. Numai prin puterea demiurgică a cuvântului, mereu nouă,
mereu nestinsă fiinţa neamului românesc a dăinuit şi va dăinui.
Scopul studierii limbii și literaturii române în perioada școlarizării este acela de a
forma progresiv un tânăr cu o cultură comunicațională și literară de bază, capabil să înțeleagă
lumea din jurul său, să comunice și să interacționeze cu semenii, să se integreze efectiv în
contextul viitorului său parcurs, să-și utilizeze în mod eficient și creativ capacitățile proprii
pentru rezolvarea unor probleme concrete în viața cotidiană, să poată continua în orice fază a
existenței sale procesul de învățare, sensibil la frumosul din natură și la cel creat de om.
Lunga istorie a educației pune în lumină rolul formativ pe care l-au jucat din
Antichitate și până astăzi studiile umaniste, învățarea scris-cititului drept competență de bază
la care s-au adăugat studiul gramaticii și al literaturii, alături de discipline conexe precum
prozodie sau retorică. Antichitatea ne arată omul preocupat de dezvoltarea capacităților sale
intelectuale ca urmare a unor necesități de legitimare a statutului social. Educația nu era un
bun public, ci un bun al claselor privilegiate. Scribii primeau știința scris-cititului din tată în
fiu. Grecia, ca și Roma Antică, au acordat științelor umaniste locul prim pe scena formării
morale și intelectuale a omului. Imnurile și cântecele dedicate zeilor la Jocurile Olimpice
contribuiau la formarea și cultivarea sentimentelor cetățenești. Platon, într-unul din
Dialogurile sale, sublinia: dascălii după ce i-au învățat literele și sunt în stare să înțeleagă

1
E. Popescu (coord.), Sinteze de metodică a predării limbii și literaturii române în învățământul
primar, Ed. Carminis, Pitești, 2015 p. 5.
cuvintele scrise, îi pun să citească, în bănci, poemele poeților buni și îi silesc să le învețe pe
de rost, căci în ele sunt multe sfaturi bune, multe deslușiri, îndemnuri și elogii ale oamenilor
de ispravă din trecut, astfel încât copilul silitor să se străduiască să devie asemenea lor.
Dascălii de chitară [...] le dau să învețe și operele altor poeți de vază care au alcătuit și
muzică, punându-i să execute și făcând ca armoniile și ritmurile să pătrundă în sufletele
copiilor, insuflându-le mai multă blândețe și astfel devenind mai mlădioși și mai armonioși,
să fie destoinici la vorbă și la faptă.2 Elevii făceau exerciții de lectură cu voce tare, recitau, li
se dădeau lecții de dicție, învățau figurile de stil. La vârsta de 17 ani, cei înstăriți făceau și
studii de retorică.
În Evul Mediu, școlile retrase în mănăstiri și devenite adevărate centre de cultură unde
se traduceau, se scriau și se interpretau texte sacre, introduc o viziune creștină asupra
educației promovată de principiile pedagogiei ca știință și de pedagogul J.A. Comenius în
secolul al XVII-lea.
În contemporaneitate, obiectul limba și literatura română rămâne un obiect de studiu
cu un potențial formativ recunoscut formal de sistemul de învățământ românesc prin numărul
mare de ore pe săptămână (4-5 ore/clasă) din planul cadru, evaluările semestriale și finale.
Prin educație sunt asumate valorile lumii contemporane, necesitățile imediate putând fiind
puse în practică doar prin intermediul cuvântului.

O. Drâmba, Istoria culturii și civilizației, vol.III, Ed. Saeculum, București, 2000, p.113.
2