LUCICA OBREJA

CONCEPTUL ŞI DELIMITAREA
SFEREI LITERATURII
PENTRU COPII
ÎN CICLUL PRIMAR

EDITURA OLIMPIAS
Galați, Iulie 2016
1
Redactor: Olimpia Sava

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

OBREJA, LUCICA
Conceptul şi delimitarea sferei literaturii pentru copii în ciclul
primar / Lucica Obreja. - Galaţi : Olimpias, 2016
ISBN 978-606-915-009-2

82.09-93

Editura Olimpias
Galați, Strada Călugăreni, Nr. 23
Telefon: 0747422257
Email: edituraolimpias@yahoo.com

2
 Moto:

“Cetim ca să trecem examene (deci

lectura studiu), ca să omorâm timpul
(deci lectura de loisir) sau cetim din
profesiune (deci lectura informativă).
Lectura ar putea fi un mijloc de
alimentare spirituală continuă,
nu numai un instrument de informaţie
sau de contemplaţie.”

(Mircea Eliade)

3
4
 ARGUMENT

Dezvoltarea impetuoasă a ştiinţei şi tehnicii

contemporane este rodul creativităţii lui homo libri, a
omului stăpân pe Galaxia Gutemberg, domeniul
cunoaşterii aplicate, prin care omul intră în faza
tehnologică a progresului. În ultimii ani, tehnologia a
remodelat modul de petrecere a timpului liber, a
reorientat atenţia către mediul on-line, către
televiziune sau către presa scrisă. Astfel tinerii şi mai
ales copiii au fost îndepărtaţi de minunata lume a
cărţilor. Toate poveştile care ne-au alintat urechile în
copilărie au fost date uitării şi elevii au pierdut
obiceiul de a citi.
De aceea, pentru realizarea reală a organizării şi
îndrumării lecturii elevilor se impune o colaborare
strânsă între şcoală, familie, bibliotecă. Este necesar
să se ia în discuţie problema lecturii elevilor şi să se
scoată în evidenţă imensul ei rol în formarea
personalităţii copilului, să se dea îndrumări despre ce
şi cum trebuie copiii să citească, spre a-i ajuta să
înţeleagă ceea ce citesc şi a le dezvolta interesul
pentru lectură.
Ca bibliotecar şcolar, am încercat tot timpul să
explic şi să-i fac pe copii să înțeleagă importanța
cititului. În această cărticică am structurat lectura
suplimentară pe genuri literare, cărticică ce vine în
ajutorul cadrelor didactice, părinţilor, bibliotecarilor,
tuturor celor care îndeamnă la citit.
După învăţarea alfabetului şi dobândirea
deprinderilor de citit, ca bibliotecar şcolar, am insistat
5
pe importanţa lecturii suplimentare în preocupările
şcolarului.
Împreună cu părinţii şi cadrele didactice, le-am
explicat elevilor rolul lecturii şi al cărţilor, care îi
sensibilizează, le dezvoltă imaginaţia, gustul estetic,
vocabularul.
În această cărticică o să găsiţi, (dacă sunteţi
curioşi) cărţile recomandate a fi citite suplimentar
manualului, pe genuri literare, rânduite după
particularităţi de vârstă. Cărţile recomandate vă oferă
modele de conduită, vă dezvoltă simţul critic, vă
informează, vă îmbogăţeşte cultura. Din cărţi veţi citi
legende şi povestiri istorice, poezii despre plante,
animale şi faptele oamenilor, veţi afla lucruri
minunate despre personalităţile marcante ale
poporului nostru, univers, planetă, alte popoare,
despre tradiţii, obiceiuri, sărbători, grădinărit, condus,
gătit şi “câte-n lună şi în stele”.
Dacă sunt descusute cum se cuvine, cărţile
vorbesc despre viaţa celorlalţi oameni şi despre noi
înşine.
Citindu-le, obsevăm cum ne şlefuiesc mintea cu
vorbe înţelepte, cum ne modelează sufletul cu
sentimente pilduitoare. Altfel spus, volumele tipărite
sunt poticniri în calea destinului nostru muritor sau,
potrivit lui Sadoveanu, numai în preajma cărţilor
“creşte lumina cea fără amurg a unei umanităţi în
care muritorii îmblânziţi vor birui tristeţea trecerii
prin viaţă.”

6
 LECTURA SUPLIMENTARĂ
ÎN CLASELE PRIMARE

Programa şcolară

Studiul limbii române literare prin lectura

textelor literare are o importanţă covârşitoare pentru
formarea multilaterală a şcolarilor, asigurându-le
acestora evoluţia intelectuală, exprimarea cu mijloace
adecvate în activitatea de mai târziu.
Exprimarea corectă, orală şi scrisă – obiectiv
important al procesului de învăţământ în ciclul primar
– constituie unul dintre instrumentele de bază ale
muncii intelectuale, fără de care nu poate fi concepută
dezvoltarea intelectuală viitoare a elevilor.
Scopul lecturii în perioada şcolarităţii primare,
gimnaziale şi liceale este acela de a forma progresiv
un tânăr cu o cultură comunicaţională şi literară de
bază, capabil să înţeleagă lumea din jurul său, să
comunice şi să interacţioneze cu semenii,
exprimându-şi gânduri, stări, sentimente, opinii, să fie
sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om şi,
în viitor, să poată continua procesul de învăţare în
orice fază a existenţei sale.
Conform noului curriculum naţional,
obiectivele cadru urmărite în studierea limbii române
la clasele mici asigură : dezvoltarea capacităţii de
receptare a mesajului oral, de exprimare orală, de
receptare a mesajului scris şi de exprimare scrisă, care
au implicaţii în întreaga evoluţie viitoare a şcolarilor.
7
 “Importanţa lecturii este dată de aspectele
educative pe care le implică şi anume:
-aspectul cognitiv : prin lectură, elevii îşi
îmbogăţesc cunoştinţele despre lume, despre
realitatea, sub toate aspectele ei;
-aspectul educativ: lectura contribuie esenţial
la educarea elevilor în dimensiuni etice şi estetice;
-aspectul formativ: constă în faptul că lectura
are drept consecinţă formarea şi consolidarea
tehnicilor de muncă intelectuală, dezvoltarea gândirii,
a imaginaţiei, a capacităţii de exprimare corectă şi
expresivă”.1
Cele trei mari funcţii ale învăţării în ciclul
primar se realizează numai în condiţiile unei susţinute
solicitări şi exersări a capacităţilor intelectuale, pe
fondul unor valori formativ-educative autentice.
Cu precădere, funcţia formativ-educativă pune
în mişcare valorile formative superioare, de tipul
creativităţii gândirii, al interesului şi dragostei pentru
lectură şi pentru cunoaştere, în general însuşiri ce
reprezintă premise ale adaptării dinamice a tineretului
la solicitările mereu noi ale societăţii moderne.
“Importanţa lecturii pentru elevii ciclului
primar rezolvă cele mai importante obiective ale
curricumului şcolar :
-consolidarea deprinderii de citire corectă,
fluentă, conştientă şi expresivă;

1
BARBU, Marian, GHEORGHE, Alexandru, FRANŢ, Ancuţa-Ioana şa.
Metodica predării limbii şi literaturii române – învăţământul primar.
Craiova : Editura Gheorghe Alexandru, 2003, p. 320
8
 -formarea şi dezvoltarea gustului pentru
lectură;
-lărgirea ariei de informaţie a elevilor;
-creşterea interesului pentru cunoaşterea
realităţii, în general;
-îmbogăţirea şi dezvoltarea sentimentelor într-o
gamă complexă, cunoaşterea şi înţelegerea valorilor
etice;
-cultivarea sentimentelor, convingerilor,
comportamentelor morale;
-definirea şi aprecierea valorilor morale;
-formarea discernământului etic;
-dezvoltarea gustului estetic, cultivarea
faptelor estetice;
- îmbogăţirea şi activizarea vocabularului;
-dezvoltarea capacităţii de exprimare;
-stimularea capacităţii creative;
-formarea idealurilor etice şi estetice;
-dezvoltarea capacităţii de a gândi şi de a se
exprima în conexiuni interdisciplinare;
-lărgirea orizontului imaginativ şi creator.”2
Programa de limba şi literatura română la
clasele I-IV are în vedere, în conformitate cu noul
curriculum, dezvoltarea competenţelor elementare de
comunicare, orală şi scrisă, ale copiilor şi
familiarizarea acestora cu texte literare semnificative
vârstei şcolare mici: bibliografie recomandată de
programa şcolară pentru clasele I-IV
(Anexa 1, 2, 3, 4)

2
Ibidem, p. 320
9
 Conceptul şi delimitarea sferei literaturii
pentru copii, areal în care acţionează resorturile şi
mecanismele lecturii specifice copiilor.

Literatura pentru copii cuprinde totalitatea

operelor accesibile micilor cititori, indiferent dacă au
fost scrise sau nu pentru ei. Ea constituie un domeniu
al creaţiei literare şi poate fi apreciată în funcţie de
criteriile estetice ale acesteia.
Literatura pentru copii se situează la confluenţa
literaturii cu ştiinţele psihopedagogice. Ea nu este în
niciun caz subordonată didacticii, ci are o existenţă de
sine stătătoare. Sadoveanu spunea că o carte pentru
copii, ca să fie bună, trebuie să rămână bună şi când
copilul ajunge om.
Şcolarul mic are un nivel scăzut de înţelegere a
operei literare, dar, pe măsura dezvoltării sale psihice,
el devine tot mai receptiv la adevăratele valori
estetice. Din naştere, copilul este dotat cu multă
fantezie şi capacitate imaginativă. Astfel, el
transformă realitatea într-o lume plină de farmec şi are
capacitatea de a visa, de a conferi lumii înconjurătoare
o aură pe măsura dorinţelor lui. De aceea, el este atras
de poezie şi de basm, este receptiv la frumos, însă
frumosul artistic trebuie să existe în forme adecvate
potenţialităţii lui psihice şi sensibilităţii lui specifice.
Mircea Sântimbreanu afirma că nu există o
reţetă după care poate fi scrisă o carte pentru cei mici.
Operele valoroase din acest sector au ceva în comun:
conţin o anumită generozitate părintească, emană
prietenie, apelează la procedee artistice precum:
10
fascinantul, umorul, graţiosul, patetismul, tandreţea,
parabola, paradoxul, vitalismul, epica densă şa.
Datorită capacităţii copilului de a intra în pielea
personajelor, de a se identifica de obicei cu eroii
cărţilor citite, el îndrăgeşte tocmai eroii memorabili
din aceste opere. Amintirea numelui acestora e de
ajuns pentru a şti despre ce operă şi autor e vorba.
Nică a lui Ştefan a Petrei, Lizuca, David Copperfield,
Robinson Crusoe, Tom Sawyer, Ulise şa. Le amintesc
copiilor de operele respective.
Există o literatură preferată de copii şi tineret,
însă nu e obligatoriu să fie inspirată din universul lor.
Aceasta nu exclude existenţa unei literaturi vădit
inspirată din universul vârstei fragede, care creează o
atmosferă “ infantil-juvenilă”, în care sentimentele
etice sunt pronunţate şi la ele acasă. Pe plan estetic şi
moral, această literatură are un caracter formativ.
De asemenea, există unele opere care numai în
aparenţă sunt “pentru”copii, ele fiind “despre”copii.
Este cazul amintirilor din copilărie scrise de Creangă.
Micii cititori sunt atraşi de peripeţiile eroului copil.
Scriitori precum Carlo Collodi, Jules Verne,
Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi confirmă faptul că
se pot scrie cărţi anume pentru copii. Condiţia este ca
scriitorul să găsească acele căi ale frumosului artistic
spre care micii cititori au acces.
Pentru a întregi definirea conceptului de
literatură pentru copii, trebuie menţionate şi operele
literare care sunt “alese”de copii, fără a fi scrise direct

11
pentru ei: “Călătoriile lui Gulliver, Robinson Crusoe,
Don Quijote”şa.3
Literatura pentru copii face parte integrantă din
literatura unui popor. Scopul ei este acelaşi cu al
literaturii în general: educarea şi transformarea
omului. Mijloacele ei nu diferă de mijloacele folosite
de scriitori în general, cerinţele artistice fiind aceleaşi
ca pentru orice operă literară.
“Literatura ca ramură a artei are calitatea
deosebită de a se adresa deopotrivă minţii şi inimii
cititorului, contribuind astfel la instruirea şi educarea
lui”, afirma Maxim Gorki în cartea sa “Despre
literatură şi artă”.
Pornind de la primele creaţii cu care copiii intră în
contact, se poate încerca o clasificare a componentelor
literaturii pentru copii:
Copiii aud întâi şi apoi citesc basme şi poveşti. Ei
nu fac diferenţa dintre realitate şi ficţiune, participând
emoţional la peripeţiile eroilor. Micii cititori confundă
copilăria lor cu păţaniile eroilor din basm şi jubilează,
aplaudă victoria binelui asupra răului.
Basmele sau poveştile cu animale ocupă un loc
aparte în preferinţele copiilor. Aici lupul este lacom şi
crud, vulpea este şireată, iepurele este fricos şi
neîndemânatic. Citirea operelor de acest fel de către
copii este motivată de caracterul lor accesibil, de
faptul că stările lor sufleteşti şi calităţile personajelor

3
GOIA, Vistian. Literatură pentru copii şi tineret: pentru institutori,
învăţători şi educatoare. Cluj-Napoca : Editura Dacia, 2003, p. 11-13

12
sunt într-o antiteză ireconciliabilă. De o parte se află
bunătatea, deşteptăciunea, omenia, pe de altă parte,
răutatea, prostia, bădărănia.
Citind fabule, copiilor le place în primul rând
povestirea imaginară din lumea animalelor. Umorul şi
buna dispoziţie sunt gustate de micii cititori lecturând
Poveştile lui Păcală, de Petre Dulfu, păţaniile lui
Haplea, imaginate de Nicolae Batzaria, de unde copiii
desprind consecinţele prostiei şi-şi dau seama de
răutatea şi viclenia oamenilor.
La graniţa dintre ştiinţă şi literatură se află
legendele şi miturile popoarelor, având elemente din
istorie, mitologie şi etnologie. Caracterul lor evocator
şi iniţiatic frapează şi întreţin plăcerea lecturii.
Tendinţa spre alte orizonturi şi-n general
curiozitatea tineretului sunt stimulate de lectura
scrierilor în care aventura, fie ea de ordin geografic,
istoric, ştiinţifico-fantastic, captează şi potoleşte
patima cititului. Literatura de aventuri şi ştiinţifico-
fantastică instruieşte şi contribuie la ceea ce numim
“ cultură generală” a fiecăruia, stimulează imaginaţia
şi fantezia, răspund aspiraţiei de a cunoaşte viaţa şi
oamenii de pe alte meridiane.
Prin operele scrise de Creangă, Sadoveanu,
Dickens, Maxim Gorki, Hector Malot şi alţii se
conturează conţinutul literaturii de evocare a
copilăriei. Aici cititorii descoperă propriile deprinderi
şi aspiraţii. De aceea ei se amuză şi suferă, registrul
lor sufletesc manifestându-se într-un larg evantai de
emoţii şi sentimente.

13
 În sfera literaturii pentru copii intră şi poezia şi
dramaturgia pentru cei mici. “Nu e admis să
confundăm versificaţia cu poezia ca artă şi nici
scenetele scrise pentru serbări şcolare cu genul
dramatic. Pentru a risipi orice confuzie, se
recomandă apelul la scriitori consacraţi: Mihai
Eminescu, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Elena
Farago, Victor Eftimiu, Marin Sorescu, Ana
Blandiana şa.”4
Basmele şi poveştile au rămas de-a lungul
veacurilor operele cele mai îndrăgite de copii,
începând din primii ani ai copilăriei şi până aproape
de vârsta adolescenţei. Producând o impresie
puternică asupra imaginaţiei şi sensibilităţii copiilor,
prin morala lor pozitivă şi uşor de recepţionat,
poveştile au o deosebită însemnătate educativă.
Între poveşti şi basme există o deosebire
pregnantă. În basme domină fantasticul, în poveşti
personajele sunt mult mai apropiate de realitatea vieţii
de toate zilele.
Deşi deosebirea dintre poveşti şi basme este
vizibilă, adesea scriitorii creatori de basme denumesc
basmele poveşti. Astfel Creangă denumeşte
cunoscutul său basm “Povestea lui Arap Alb”deşi
cadrul, acţiunea, personajele aparţin fantasticului. De
asemenea, marii creatori de basme din literatura
universală îşi intitulează operele poveşti: Ch. Perrault,
Poveştile fraţilor Grimm sau Poveştile lui H.Cr.
Andersen.

4
Idem. op. Cit. p. 14 -15
14
 Din acest motiv nici nu au fost tratate separat,
ci sunt numai prezentate caracterele specifice şi
distincte ale basmelor de cele ale poveştilor.
“Din basme se desprind începuturile luptei
dintre cei asupriţi şi asupritori, basmele povestesc
despre săraci şi bogaţi, despre răi şi buni, ele arată
cum pedepseşte colectivitatea pe răufăcători, arată
lupta omului cu elemente naturii, şi reliefează
năzuinţele oamenilor de a se elibera de ignoranţă, de
a-şi alcătui instrumente de luptă şi de eliberare, de a-
şi uşura munca şi viaţa.”5
Tema basmelor este lupta dintre bine şi rău,
care se termină totdeauna cu victoria binelui. Aceasta
pentru că basmul este o plăsmuire în care sunt
înfăţişate cupluri de opoziţii precum: bunătate /
răutate; frumuseţe / urâţenie; dinamism / pasivitate;
adevăr / minciună; curaj / laşitate; modestie /
îngâmfare etc. Aşadar tema este reflectarea unui
aspect general al realităţii surprins artistic în opera
literară.
Valoarea instructiv – educativă a basmelor este
deosebită. Ele stimulează procesele cognitive şi
afective ale copiilor, contribuie la formarea
trăsăturilor de voinţă şi caracter. “Conţinutul lor
prezintă într-o formă accesibilă aspectele complexe
ale vieţii : naşterea şi moartea, căsătoria şi fericirea,
bogăţia şi sărăcia, timpul şi spaţiul, valoarea
conduitei morale, înţelegând conflictul dintre cele
5
MUNTEANU, Georgeta, BALOG, Elena, GOIA, Vistian. Literatura
pentru copii. manual pentru liceele pedagogice, Bucureşti : Editura
Didactică şi Pedagogică, 1972, p. 4
15
două forţe care apar în basm, micii cititori îşi
formează reprezentări şi noţiuni despre dreptate,
cinste, curaj, vitejie, hărnicie, perseverenţă ,hotărâre.
Ei sunt captaţi de dinamica acţiunii, de perspectiva
amplă pe care le-o deschide miraculosul din basm,
fiind influenţaţi de frumuseţea morală a personajelor.
Desfăşurarea succesivă şi trepidantă a peripeţiilor le
dezvoltă atenţia şi memoria, imaginaţia şi spiritul de
observaţie. De asemenea, ei îşi dau seama, treptat, de
consecinţele nefaste ale minciunii şi laşităţii, prostiei
şi îngâmfării”6
Copilul care a citit o poveste frumoasă nu a
rămas identic cu cel dinaintea actului lecturii.
Gândirea, simţirea şi voinţa lui sunt uşor modificate,
pentru că el trăieşte, adeseori inconştient, emoţii şi
procese mintale, determinate de străduinţa eroului din
basm de a trece piedicile ivite în cale.
Naraţiunea basmului are şi funcţia de educare a
simţului logic – componentă a atitudinii etice, care-l
determină pe cititor să caute dreptatea.
De asemenea, basmul îi sugerează cititorului
fraged o conduită orientată spre fapte bune, urmând ca
ele să fie răsplătite.
Din perspectiva literaturii beletristice, din care
face parte basmul, citirea asiduă a acestuia la o
anumită vârstă ajută la formarea gustului estetic al
elevilor şi la dezvoltarea limbajului acestora.
“Cu toată invazia tehnologiei moderne, basmul
rămâne o lectură plăcută şi accesibilă pentru copii.
6
GOIA, Vistian. Literatura pentru copii şi tineret: pentru institutori,
învăţători şi educatoare. Cluj-Napoca : Editura Dacia, 2003, p. 112
16
Înşişi marii creatori şi-au dat seama de potenţele
educative ale acestuia. În acest sens, Charles Perrault
afirma în prefaţa volumului său de basme ( din
1965) că cei aflaţi la o vârstă fragedă nu au încă
limpezite noţiunile de bine şi rău, de aceea este nevoie
în copilărie de haina plină de vrajă şi mister a
basmului.”7
Legendele şi miturile popoarelor
Legenda este definită ca specie a literaturii
populare, în versuri dar mai ales în proză, redusă ca
dimensiune, în care prin evenimente miraculoase sau
chiar fantastice tinde să dea o explicaţie genetică şi în
general cauzală a unor fenomene, întâmplări,
caracteristici ale plantelor, animalelor, omului etc.
Elementele fantastice şi miraculoase din
legende sunt axate pe fondul real al unei întâmplări
istorice sau pe miezul imaginar al unei închipuiri
mistice. Din motive diferite s-au ţesut adevărate
legende în jurul unor personalităţi marcante precum:
Isus Hristos, Alexandru Macedon, Dragoş Vodă,
Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. I. Cuza ş.a.
Creatorul anonim le-a încorporat în naraţiuni care
cuprind, pe lângă filonul epic, pilde de conduită
morală, exemple de înţelepciune şi virtute. Ele au
circulat pe cale orală, din generaţie în generaţie, fiind
incluse în culegerile folcloriştilor şi apoi au ispitit
imaginaţia scriitorilor, care au reluat şi amplificat
sâmburele de adevăr, dând noi conotaţii acestuia şi
creând legenda cultă.

7
Idem, op. Cit. p. 114 - 115
17
 “După conţinutul şi adevărul exprimat, există
patru categorii de legende : mitologice, religioase,
istorice şi geografice.”8
Legendele mitologice sunt naraţiuni apropiate
de basm prin elementele fantastice prezente.
Reprezentative pentru acest gen sunt Legendele
Olimpului. La baza acestor creaţii literare stă mitul. În
accepţia curentă, prin mit se înţelege o povestire
fabuloasă a credinţelor popoarelor antice despre
originea universului, a fenomenelor din natură, despre
zei şi eroi legendari.
Mitul – constituie pentru societăţile arhaice
istoria faptelor săvârşite de cineva, în special de fiinţe
supranaturale; se referă întotdeauna la creaţie, adică
istoriseşte cum a luat naştere ceva, el este o paradigmă
a oricărui act semnificativ; fiind povestit ceremonialul
ritului devine trăit, influenţând personalitatea copiilor.
“În general, miturile diferitelor popoare s-au
transmis prin tradiţie orală ori fragmentar, ca părţi
ale unor opere literare culte. Exemple : Epopeea lui
Ghilgamesh – la asiro – babilonieni; Mahabharata şi
Ramayana – la indieni ; Iliada şi Odiseea de Homer,
Eneida lui Vergiliu – la romani, Vechiul Testament în
literatura ebraică”9
În literatura română, George Călinescu distinge
patru mituri care pot constitui tot atâtea puncte de
plecare mitologice ale oricărui scriitor naţional.
Acestea sunt:

8
Idem, op. Cit. p. 133
9
Idem, op. Cit. p. 126
18
1–”Traian şi Dochia”sau mitul etnogenezei româneşti,
el simbolizând constituirea fiinţei noastre ca popor;
2 – mitul pe care se axează balada “Mioriţa”adică cel
care simbolizează existenţa pastorală a poporului
român, de unde Lucian Blaga a dezvoltat conceptul de
“ spaţiu mioritic”specific românesc;
3 – “Meşterul Manole”sau mitul estetic al concepţiei
noastre despre creaţie ca rod al suferinţei şi al
sacrificiului individual;
4 –”Sburătorul”, adică mitul erotic.
Legendele religioase sunt naraţiuni axate pe
fapte, mituri, întâmplări şi personalităţi extrase din
Biblie. Ele explică pe înţelesul copiilor, adevărurile
exprimate în Cartea Sfântă. Legendele de acest tip
devin literatură beletristică numai dacă transfigurarea
artistică a fenomenului biblic este realizată la înalt
nivel estetic, cum sunt cele ale scriitoarei suedeze
Selma Lagerlof din cartea “Legende despre Iisus” sau
creaţiile lui Ion Agârbiceanu din “Cartea legendelor”.
Legendele religioase ţesute în jurul
personalităţii Lui Iisus, mijlocesc nu numai o lectură
atractivă, ci şi una informativ – formativă pentru micii
cititori. Cele mai reuşite sunt legendele: “Fuga în
Egipt”, “Fântâna celor trei magi”, “Copilul din
Betleem în Nazaret”.
Cartea legendelor a lui Ion Agârbiceanu oferă
copiilor scurte naraţiuni ( 45 la număr), accesibile şi
colorate de fantezia prozatorului. Curiozitatea şi
interesul celor mici este mereu întreţinută de “eroul”
care este de o vârstă cu ei.

19
 Valorificarea legendelor religioase ocupă astăzi
locul pe care îl merită în literatura română pentru
copii, lectura de acest gen contribuind substanţial şi la
formarea laturii spirituale a personalităţii cititorului de
vârstă şcolară mică.
Legendele istorice nu ne transmit adevăruri
concrete, cu valoare documentară absolută, ci simple
indicii despre felul în care creatorul anonim a surprins
aspecte obiective ale realităţii într-o formă artistică,
rod al înţelegerii şi interpretării sale. Fiecare legendă
populară conţine un sâmbure de adevăr cu privire la
faptele marilor voievozi, la naşterea unor monumente
de artă, îndeosebi mânăstiri, la gesturile unor cărturari
din trecutul culturii noastre. Deşi apelează la
miraculos, legenda istorică îşi grupează conţinutul în
jurul unui personaj real, în jurul unei întâmplări
petrecute cândva şi legată de Ştefan cel Mare, de
Mihai viteazul ş.a.
“Copiii citesc cu interes legende scurte, în
versuri sau proză, despre oameni şi vremuri de
altădată, fie din curiozitatea vârstei, fie din dorinţa
“evadării”în alte timpuri şi împrejurări, captivaţi de
atmosferă, de arhaitatea celor povestite sau de un cât
de mic element de senzaţional”, care le stimulează
imaginaţia. Iată câteva titluri de legende populare de
inspiraţie istorică: “Traian şi podul de peste Dunăre”,
“Negru Vodă”, “Movila lui Burcel”, “Aprodul
Purice”, “Din copilăria lui Ştefan cel Mare”, “Mihai
Viteazul şi Stroe Buzescu”, “Vlad Ţepeş şi solii
turceşti”, “Ioan Corvin şi corbu”, “Din copilăria lui
Tudor Vladimirescu” ş.a. Dintre legendele brodate în
20
jurul unor cărturari pot fi amintite: „Miron Costin şi
Vizirul”, „Nestor Ureche şi Sihastrul”. Iar dintre
legendele toponimice care indică ceva în legătură cu
denumirea unor cetăţi, mânăstiri, forme de relief,
localităţi, reţinem. „Povestea Vrancei”, „Întemeierea
Sucevei”, „Pietrele Doamnei”, „Legenda Sibiului”,
etc.10
Legende cu conţinut geografic explică sau
oferă indicii privind originea unor denumiri
geografice: “Babele”, “Povestea Vrancei”. Înrudite cu
acestea sunt legendele care înfăţişează
caracteristicile unor vieţuitoare sau plante: “Legenda
ciocârliei”, “Legenda cucului”, “Povestea Florii-
Soarelui”etc.
Prin legendele geografice sunt individualizate
sau localizate fapte care contribuie la precizarea unor
origini: originea unei construcţii, a particularităţilor
unei persoane, forme de relief, stânci, grote, deşerturi,
izvoare, sau a unor obiceiuri populare. Unele legende
culte explică originea şi numele unor plante şi păsări:
“Legenda albinei”şi “Legenda rândunelei”–
George Coşbuc; “Legenda ciocârliei”, “Legenda
lăcrămioarei”– Vasile Alecsandri; “Privighetoarea”–
Al. Odobescu; “Stigletele”– Mihail Sadoveanu.
În literatura română contemporană s-a continuat
tradiţia cultivării acestei specii, îndeosebi a legendei
istorice şi geografice. Dintre scriitorii cunoscuţi
pentru creaţiile lor, se remarcă Dumitru Almaş, Călin
Gruia şi, mai ales, Alexandru Mitru.

10
Idem, op. cit p. 142
21
 Referitor la valenţele instructiv – educative ale
legendelor, acestea, fie că sunt de factură populară sau
cultă, mijlocesc trecerea firească de la o literatură
bazată pe fantastic şi miraculos spre una axată pe un
cât de mic element al adevărului. Legenda aruncă o
punte spre literatura de inspiraţie istorică şi de
aventuri.
Dincolo de recuzita ficţiunii unei realităţi
inventate, ireale, legenda poate fi şi o bună lecţie de
istorie pentru copii.
Creaţiile din sfera legendelor geografice conţin
şi transmit cunoştinţe din domenii variate: istorie,
mitologie, geografie, zoologie, botanică, arheologie
ş.a., îmbogăţind cultura generală a şcolarilor.
“Pe de altă parte, legenda are un netăgăduit
caracter etic. Prin întâmplările relatate îi avertizează
pe cei mici de consecinţele nefaste ale neascultării
părinţilor şi a încrederii oarbe în oricine, după cum,
unele personaje le arată calea pe care trebuie să
apuce pentru a fi fericiţi: să aibă voinţă şi curaj,
hotărâre şi corectitudine, cinste şi perseverenţă. Fiind
scurte ca structură compoziţională, limitate la un
singur episod imaginat în jurul unui element real pe
care vrea să-l explice, legendele, mai ales cele
populare, sunt accesibile ca lectură şi înţelegere.
Copiii întâlnesc aici personaje puţine, concepute în
manieră clasică, prin sublinierea unei singure
trăsături de caracter, purtătoare ale unui mesaj civic
şi patriotic. Ele evidenţiază curajul, spiritul de

22
dreptate şi eroismul. Din acest punct de vedere, rolul
lor formativ este evident.”11
Snoava este definită drept “ specie a literaturii
populare, cu multiple şi străvechi infiltraţii în cea
cultă, constând într-o scurtă naraţiune cu intenţii
umoristico-satirice, în care elementele realiste sunt
împinse câteodată până la limita verosimilului, fără
însă a trece decât rareori în fantastic.”12
În toate epocile snoava a fost un produs
folcloric al râsului. Ea era prezentă în cuplete satirice
rostite la petrecerile “saturnale” ale Antichităţii
romane, până la snoavele cu caracter satiric puse pe
seama unor eroi populari precum Nastratin Hogea (la
turci), Ivan Turbincă (la ruşi), Till Eulenspiegel (la
germani) şi Păcală (la români).
Pe de altă parte, unii scriitori au prelucrat
snoava populară, transpunând-o în versuri, cum a
procedat Petre Dulfu cu „Isprăvile lui Păcală”.
Cele mai cunoscute şi citite sunt snoavele
româneşti care îl au drept personaj principal pe
Păcală, vestit prin isteţimea şi aventurile sale comice.
Întrucât Păcală este eroul comic al snoavei romăneşti,
se pune întrebarea: “în ce măsură este un model de
conduită pentru cititorul tânăr?. Sigur, acesta îl
simpatizează pentru isteţimea, inteligenţa şi
inventivitatea puse în serviciul restabilirii dreptăţii şi
adevărului. Apoi şcolarul se distrează copios de pe
urma farselor înscenate de erou potrivnicilor săi.
Însă, atunci când Păcală devine crud, răzbunător,
11
Ibidem, p. 151
12
Idem, op. Cit. p. 407
23
chiar sadic, el se transformă în antimodel pentru
tinerii aflaţi în plin proces formativ.”13
Literatura de aventuri de pretutindeni oferă
tânărului cititor adevărate “modele”de conştiinţă etică,
susţinută deopotrivă de nevoia de acţiune în sens
pozitiv şi dorinţa de evadare dintr-un mediu
conformist, neprielnic libertăţii de manifestare a
tinerilor. În acţiunile lor, personajele probează
trăsături reprezentative pentru o categorie socială sau
alta, fie de ordin etic, profesional, fie comportamental.
Calităţile lor pozitive, precum şi ajutorul pe care-l
primesc de la echipa care-i susţine, le sunt de mare
folos în depăşirea dificultăţilor.
Spaţiul de desfăşurare al aventurilor poartă
mereu pecetea realului şi accesibilului: căi maritime şi
fluviale, relief muntos, păduri şi privelişti deloc sau
puţin umblate, conţinând un sporit procent de mister şi
neprevăzut.
Aceste caracteristici se regăsesc în cele mai
cunoscute şi apreciate creaţii ale genului : „Colţ Alb”,
„Moby Dick”, „Fram, ursul polar” etc.
Literatura română de aventuri pune la dispoziţia
cititorilor pasionaţi romanul „Cireşarii” lui
Constantin Chiriţă sau „Toate pânzele sus!”, al lui
Radu Tudoran.
Spiritul de echipă mijloceşte cultivarea
prieteniei adevărate, a respectului şi într-ajutorării
permanente.

13
GOIA, Vistian. Literatură pentru copii şi tineret. Cluj-Napoca : Editura
Dacia, 2003, p. 173
24
 Literatura ştiinţifico – fantastică anticipează,
pe baza cuceririlor ştiinţei, invenţii posibile sau
imaginare şi face din ele resortul principal al unei
aventuri. Acest tip de literatură se adresează atât
gândirii şi afectivităţii copilului, cât şi imaginaţiei lui
creatoare. Operele care se încadrează în acest gen
trebuie să îndeplinească cel puţin două cerinţe
fundamentale: să respecte spiritul adevărului ştiinţific
şi să-l redea cititorilor într-o formă literară clară şi
atractivă, transmiţându-le prin intermediul imaginilor
artistice şi pe înţelesul lor cunoştinţe din cele mai
variate ramuri ale ştiinţei şi tehnicii sau diferitele
aspecte ale vieţii care se desfăşoară în natură şi
societate.
Personajele literaturii S.F. sunt personaje
tematice. Datorită simbiozei dintre ştiinţă şi literatură,
cititorul face cunoştinţă cu personaje precum:
Savantul, Geniul rău, Super-eroul, Robotul,
Extraterestrul, Androizii, Mutanţii.
Scriitorul francez Jules Verne, foarte interesat
de ştiinţă şi tehnică, vehiculează în opera sa idei care
frământă societatea contemporană de pretutindeni:
antirasismul, antimilitarismul, credinţa în puterea
nelimitată a ştiinţei, însemnătatea acordată tineretului,
promovarea muncii creatoare în diverse domenii şi
alegerea ca ideal de umanitate a unui personaj care să
fie în acelaşi timp inventator, explorator şi justiţiar. A
promovat aceste idei în romane citite cu sufletul la
gură de generaţii întregi: „Insula misterioasă”,
„Copiii căpitanului Grant”, “20000 de leghe sub

25
mări”, „Nord contra Sud”, „Castelul din Carpaţi”,
„Ocolul pământului în 80 de zile”.
Şi scriitorii români au contribuit la dezvoltarea
literaturii ştiinţifico-fantastică, din creaţiile lor putând
fi menţionate : „În anul 4000”; „O călătorie la
Venus”; „O tragedie cereasc㔺i alte romane scrise
de Victor Anestin, precum şi „Oraşele scufundate” de
Felix Aderca. Alături de aceste romane, colecţia
literaturii române de acest gen este completată de
numeroase povestiri scrise de Ion Hobana,
Horia Aramă, Vladimir Colin şi mulţi alţii.
Literatura ştiinţifico-fantastică devine o
invitaţie deschisă adresată imaginaţiei celor mici,
satisfăcându-le înclinaţia spre fapte şi întâmplări
extraordinare.
Literatura de evocare a trecutului istoric
Din lumea basmelor şi poveştilor sau chiar
paralel cu ea, copilul trece cu uşurinţă pe tărâmul
istoriei adevărate, plină de mituri, de fapte, întâmplări
şi personalităţi care-i captează imaginaţia, îi
stimulează fantezia.
Pe copiii claselor primare îi interesează acele
povestiri de dimensiuni reduse, concentrate pe câteva
acţiuni eroice, depănate alert şi într-un limbaj
accesibil, cum sunt cele despre feciorii Vrânceoaiei,
despre Fraţii Buzeşti, Căpitanii lui Mihai Viteazul,
despre faptele îndrăzneţe ale lui Vlad Ţepeş,
Tudor Vladimirescu ş.a.
Unul dintre numeroşii creatori de astfel de
naraţiuni este Eusebiu Camilar. El este povestitorul în
româneşte al basmelor orientale „1001 de nopţi”.
26
Apoi este autorul unui volum de evocări istorice,
„Povestiri eroice” din vremea lui Mircea cel Bătrân,
Ştefan cel Mare, Ion Vodă, Vlad Ţepeş. „Stejarul din
Borzeşti” este cea mai citită şi îndrăgită povestire din
volumul amintit, pentru că evocă fapte din copilăria şi
domnia lui Ştefan cel Mare.
Cei mai mulţi dintre marii noştri scriitori au
evocat un eveniment istoric sau un erou din trecutul
glorios al poporului nostru: Costache Negruzzi –
„Sobieski şi românii”, Dumitru Almaş – „Povestiri
istorice”, Ion Creangă – „Moş Ion Roată şi Unirea”,
„Moş Ion Roată şi Vodă Cuza”, .
În istoria poporului nostru, copiii găsesc o
mulţime de personalităţi puse în situaţii deosebite
pentru a-şi afirma calităţile de conducători şi oameni
politici ori militari, cărora le preţuiesc energia şi
clarviziunea istorică, sacrificiul lor pentru reuşita unor
bătălii, unor idei sau fapte nobile în favoarea
popoarelor. Marile personalităţi istorice exercită
asupra cititorului influenţe dintre cele mai puternice
pentru formarea caracterului său: spiritul de dreptate,
discernământul, inteligenţa superioară, sacrificiul
vieţii pentru cauza celor mulţi.
Copilul şi imaginea copilăriei
Din variata tematică a schiţelor, nuvelelor şi
romanelor, copilăria este tema cea mai apreciată de
micii cititori, deoarece prezintă problemele variate şi
preocupările multiple ale vârstei lor.
Victor Hugo, autorul romanului „Mizerabilii”, a
creionat primele figuri de copii. E vorba de Cosette,
fetiţa orfană salvată de Jean Valjean de la familia
27
Thenardier şi Gavroche, tipul de ştrengar al Parisului,
mort pe baricade în timpul revoluţiei.
Şi alţi scriitori prezintă în romanele lor o lume a
copiilor năpăstuiţi, a artiştilor rataţi şi a bandiţilor care
schilodesc copii pentru a-i obliga să reuşească:
Hector Malot – „Singur pe lume” ; Charles Dickens –
„David Copperfield” şi „Marile speranţe”;
Edmondo de Amicis – „Cuore inimă de copil”,
Maxim Gorki –„Copilăria mea”.
Însă copilăria rămâne şi în ficţiunea literară o
oază a fericirii care nu se mai repetă, unde personajul
copil se joacă şi visează într-un univers al său
inconfundabil. Aşa o să-l găsim la Mark Twain,
Alain Fournier, Ion Creangă, Ionel Teodoreanu şi
alţii.
Copilăria a constituit o temă mereu reluată de
toţi marii noştri scriitori, dar cel care a înzestrat
literatura română cu primul “roman”al copilăriei a fost
Ion Creangă. „Amintiri din copilărie”este o operă
desăvârşită, în care autorul este în acelaşi timp
povestitorul şi eroul – copil. Micii cititori se regăsesc
şi participă cu afectivitate la acţiunile eroului
principal, Nică.
Dacă Creangă ni-l prezintă pe copilul săteanului
obişnuit, I. L. Caragiale fixează în cele două schiţe,
„Vizită” şi „Domnul Goe” portretul copilului
aparţinând familiilor înstărite.
Barbu Ştefănescu Delavrancea evocă în două
schiţe poematice, „Bunicul” şi “Bunica”, atmosfera
de basm a copilăriei. Această atmosferă de vis se
destramă când ajunge la şcoala Domnului Vucea,
28
unde bătăile şi umilinţa provoacă traumatisme
sufletului de copil.
Ion Alexandru Brătescu Voineşti este scriitorul
care îşi învăluie personajele într-o atmosferă de
duioşie şi căldură, fie că acestea sunt mici vietăţi sau
fiinţe oropsite de o societate indiferentă. Dintre
prozele sale amintim: „Nicuşor”; „Niculăiţă
Minciună”; „Gheorghiţă al Anghelinei”.
Mihail Sadoveanu evocă copilăria chinuită a
unor fiinţe maturizate înainte de vreme, cum e
Niculăieş din povestirea „Un om năcăjit”. În schimb,
“Dumbrava minunată” este o capodoperă a prezentării
personajului copil, cu înclinaţia lui spre vis, împletind
în imaginaţia sa realul cu fantasticul. În dumbrava din
pădure, Lizuca adoarme şi se visează în lumea
basmelor.
Înclinaţia spre joc, asimilarea realului în basm
şi a personajelor din basm în viaţa reală sunt atribute
care caracterizează şi eroii lui Ionel Teodoreanu din
romanul „La Medeleni”.
Mircea Sântimbreanu abordează un aspect
diferit al copilăriei, nefiind atras de conotaţiile
mirifice ale acestei vârste. El este preocupat de felul
în care copilul, ajuns şcolar, depune eforturi pentru a
se adapta noului mediu social, care-i impune anumite
obligaţii, care-i limitează libertatea absolută,
cunoscută până la vârsta şcolarităţii.
Volumele sale de schiţe : „Cu şi fără
ghiozdan”, „Sub lupă”, „Recreaţia mare”,
„Caramele cu piper”, „Schiţe vesele”, „Lângă
groapa cu furnici”, „Elefanţi cu rochiţe”, „Melcul
29
mincinos”, „Să stăm de vorbă fără catalog”conţin o
bogată tipologie a şcolarului zilelor noastre şi
dintotdeauna. (chiulangii, leneşi, superficiali,
necuviincioşi, nepăsători etc. ) În schiţele lui
Sântimbreanu satira îşi atinge repede obiectivul.
Citindu-le, şcolarii înţeleg cu uşurinţă manifestările
copiilor satirizate de scriitor, şi, râzând de ele, se
feresc să intre în „vârful peniţei scriitorului”. Indirect,
autorul contribuie astfel la formarea unor trăsături
pozitive de caracter.14
Dacă Mircea Sântimbreanu pare a păstra o
atitudine de indiferenţă faţă de personajele sale, la
polul opus se află Tudor Arghezi cu volumul de
povestiri „Cartea cu jucării”. Cu umor, gingăşie şi
duioşie, autorul relatează năzbâtiile copiilor săi, Miţu
şi Baruţu şi felul savuros în care adulţii familiei
înţeleg să le facă educaţia. Cititorii de vârstă şcolară
parcurg cu mare plăcere naraţiunile, regăsind
atmosfera plină de dragoste a propriei familii şi
înţelegând responsabilitatea pe care o au părinţii faţă
de educaţia copilului, precum şi rolul recompenselor
şi pedepselor.
Cu totul de altă factură este creaţia literară
pentru copii scrisă de Marin Sorescu. El a înzestrat
literatura contemporană pentru cei mici cu o carte
originală nu atât prin conţinutul cât prin forma ei
artistică, pe cât de modern scrisă, pe atât de accesibilă
copiilor. Cartea „Unde fugim de acasă?”a apărut în
14
MUNTEANU, Georgeta, BALOG, Elena, GOIA, Vistian. Literatura
pentru copii, manual pentru liceele pedagogice. Bucureşti : Editura
didactică şi pedagogică, 1972 p. 130
30
1966 cu subtitlul „Aproape teatru, aproape poeme,
aproape poveşti”, fiind o antologie de mici proze
rimate, ce înfăţişează, într-un permanent dialog al
scriitorului cu micii ştrengari, tablouri feerice ale
universului infantil.
“Cartea lui Marin Sorescu, Unde fugim de
acasă?, realizează ceea ce puţine cărţi din literatura
contemporană pentru copii reuşesc – educaţia
estetică a cititorului copil. Cadenţa propoziţiilşor şi a
frazelor, datorită ritmării lor, exclamaţiile şi
interogaţiile, modul de adresare franc şi prietenesc nu
numai că îl captează pe şcolarul mic, dar îi cizelează
gustul estetic, îi dezvoltă plăcerea de a citi”15
Poezia pentru copii
Poezia constituie unul dintre sectoarele cele mai
bogate ale literaturii pentru copii. Muzicalitatea
versurilor îi atrage pe copii încă din primii ani ai
vieţii. Conciziunea cu care sunt redate fapte, idei,
tablouri sau sentimente este un motiv de prim ordin
pentru care poeziile nu numai că sunt uşor accesibile
copiilor, dar le şi memorează cu destulă uşurinţă.
Poeziile care au intrat în patrimoniul literaturii
pentru copii au două surse. O mare parte au fost
special create pentru cei mici. Scriitori precum
George Coşbuc, George Topârceanu, Otilia Cazimir,
Tudor Arghezi şi alţii au creat poezii special destinate
micilor cititori. Dar în tezaurul literaturii pentru copii
a pătruns, prin paginile revistelor sau a manualelor
15
MUNTEANU, Georgeta, BALOG, Elena, GOIA, Vistian. Literatura
pentru copii, manual pentru liceele pedagogice. Bucureşti : Editura
didactică şi pedagogică, 1972, p. 140
31
şcolare, un mare număr de poezii valoroase ale
marilor poeţi clasici: Vasile Alecsandri,
Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu,
Mihai Eminescu.
Poeziile pentru copii au o tematică deosebit de
variată, poeţii abordând cele mai diferite subiecte,
inspirate din multiple surse. De aceea, marea
majoritate a speciilor genului epic şi liric sunt
reprezentate şi în poezia pentru copii.
Poezia lirică
Registrul poeziei lirice se deschide cu cântecul
popular de leagăn care încorporează aspecte variate
din intimitatea vieţii familiale şi se caracterizează prin
monologul liric al mamei. Relevante în acest sens sunt
creaţiile: „Cântec de leagăn”, Şt. O. Iosif; „Hai, nan,
nai, Lumina mamei”, Elena Farago sau „Nani, pui!”,
Otilia Cazimir.
Doina este creaţia lirică populară cea mai
cunoscută din folclorul românesc. După modelul
doinelor populare, scriitorii noştri au creat doina cultă.
Vasile Alecsandri şi-a intitulat primul volum de
inspiraţie folclorică „Doine, Lăcrămioare şi
Suvenire”.
Mihai Eminescu este şi el inspirat îndeosebi de
doina populară de înstrăinare, compunând poezia
„Doină”, atât de cunoscută pentru sentimentul
patriotic al poetului.
Mai târziu, George Coşbuc personifică doina
sub chipul unei copile care exprimă sentimentele,
bucuriile şi durerile unui neam întreg.

32
 Un alt poet ardelean contaminat de poezia
populară, Şt. O. Iosif este autorul câtorva creaţii nu
numai accesibile copiilor, dar care tind să corecteze
prin valoarea artistică clasarea sa drept „scriitor
minor”. Şcolarii mici şi mijlocii citesc şi memorează
cu uşurinţă poezii din volumul „Patriarhale”.
Pe aceeaşi albie a doinei populare de altădată,
de jale şi înstrăinare, se înscrie şi o bună parte din
creaţiile lui Octavian Goga, îndeosebi poeziile „Noi”şi
„Oltul”, publicate în volumul „Poezii”.16
Pastelul ca poezie lirică a fost impus în
literatura română de către Vasile Alecsandri prin
creaţiile din volumul „Pasteluri şi legende”.
Creaţia epică în versuri cuprinde fabule, balade
populare ca şi balade culte.
Fabula este o specie literară accesibilă copiilor
şi cu multiple valenţe instructiv – educative, prin care
sunt satirizate anumite forme de comportament sau
trăsături caracteriologice, cu o finalitate morală
explicită sau vremuri in care adevărurile nu puteau fi
spuse pe faţă, de aceea scriitorii se refugiau în
universuri ale necuvântătoarelor. Cel mai însemnat
fabulist român este Grigore Alexandrescu.
Balada populară este, alături de doină, creaţia
cea mai reprezentativă a folclorului nostru literar. Ea
este considerată un poem narativ, cu subiect fantastic
sau legendar, istoric sau familiar, ale cărui versuri se
cântă ori sunt recitate şi, de obicei, acompaniate la un
instrument.

16
Idem, op. Cit. p. 147
33
 Balada cultă este reprezentată cu cinste în
literatura română de scriitori care au preluat motive
folclorice din baladele populare. George Coşbuc a
scris : „Nunta Zamfirei”, „Moartea lui Fulger”,
„Brâul Cosânzenei”, „El-Zorab” şa. Şt. O. Iosif a
ales din folclor episoade caracteristice baladei:
Novăceşti, Pintea, Gruia. George Topârceanu este şi
el autor de balade, însă deosebite de cele populare,
reunite în volumul “Balade vesele şi triste”: „Balada
unui greier mic”, „Balada călătorului” şi altele.
Poezii despre vieţuitoare contribuie la
îmbogăţirea orizontului de cunoştinţe despre natură al
copiilor. Aceste creaţii sunt viabile şi citite de către
micuţi numai dacă fac parte din literatura bună, care
deopotrivă îi instruieşte şi le influenţează registrul
efectiv.
Dintre operele acestei categorii scrise vădit
pentru copii, se remarcă: „Stupul lor” , „Tâlharul
pedepsit”, „Zdreanţă”, „Mâţa”, „Pui de greier”
compuse de Tudor Arghezi; „Căţeluşul şchiop”,
„Gândăcelul”, „Motanul pedepsit”, „Tanu”,
„Puişorul moţat”, „Rândunica”, „Licuriciul” de
Elena Farago; „Melcul”, „Licuriciul”, „Cârtiţa”,
„Măcăleandrul” de Otilia Cazimir; „Bun de sfadă”,
„Lipa – lipa şi leap leap”, „M-aş juca”, „Gogu
Pintenogu” şi altele de Cicerone Theodorescu;
„Cartea cu Apolodor” şi „A doua carte cu Apolodor”
scrise de Gellu Naum; „Puiul de cerb”, „Păcălici şi
Tândăleţ”, „Scufiţa Roşie” şi „Anotimpurile”
semnate de Nicolae Labiş.

34
 Lecturând astfel de poezii, copiii descoperă
modul de viaţă, „obiceiurile” şi frumuseţea
vieţuitoarelor din natură, învaţă cum să le ocrotească
sau cum să se joace cu ele. Astfel, aceste creaţii îşi
dovedesc caracterul instructiv-formativ.
Povestiri despre vieţuitoare
Acest gen de proză este în strânsă legătură cu
poeziile, având în centru lumea variată a micilor
vieţuitoare.
Prozatorii români au fost ispitiţi de vieţuitoarele
naturii, pe care le-au privit cu un ascuţit spirit de
observaţie şi le-au înfăţişat prin diferite procedee
stilistice în schiţe şi povestiri accesibile copiilor.
Ioan Alexandru Brătescu – Voineşti este autorul
unor texte de referinţă pentru acest gen literar care
şi-au găsit un loc sigur în lectura obligatorie sau
particulară a elevilor: „Puiul”, „Privighetoarea”,
„Bietul Tric”, „Moartea lui Castor”. Unele dintre ele
sunt adevărate lecţii de morală pentru ceea ce
înseamnă ocrotirea naturii, iar copiii nu le uită
niciodată datorită puternicelor impresii pe care le
produc.
De asemenea, Emil Gârleanu îmbogăţeşte
această arie a literaturii pentru copii cu nepreţuitul
volum „Din lumea celor care nu cuvântă”. Explorând
acest univers liliputan, Gârleanu găseşte şi descifrează
întâmplări asemănătoare cu cele ale oamenilor, în
povestiri cum sunt: „Frunza”, „Nedespărţite”,
„Gândăcelul”, „Sărăcuţul”, „Căprioare” şi altele.
“Mihail Sadoveanu a descris în multe din
operele sale frumuseţile naturii patriei. Geografia
35
poetică a scriitorului cuprinde toate regiunile ţării şi
este bogată în vietăţi domestice şi sălbatice, cărora
povestitorul le descrie înfăţişarea şi comportamentele
lor specifice, în opere precum : Valea Frumoasei,
Nada florilor, Ţara de dincolo de negură, împărăţia
apelor, Istorisiri de vânătoare şi multe altele. Din
toate scrierile lui Sadoveanu răzbate acelaşi
sentiment de simpatie pentru vietăţile naturii, al căror
mediu de viaţă trebuie respectat şi ocrotit.”17
Dramaturgia pentru copii
Comparativ cu proza şi poezia pentru copii,
bogat reprezentate şi la un nivel artistic superior,
există puţine scrieri ale autorilor români care se pot
încadra în ceea ce numim dramaturgie pentru copii.
Cele mai cunoscute opere dramatice pentru
copii din literatura română sunt feeriile. Termenul de
feerie ( din franţuzescul feerie ), însemnând la început
“cheie fermecată, puterea zânei”, a ajuns să
denumească „un spectacol care îmbină textul poetic
cu muzica şi dansul, într-un decor fantastic, cu
personaje supranaturale ( zâne, zmei, Baba Cloanţa,
animale, insecte, păsări măiestre), utilizând efecte
scenice speciale pentru crearea atmosferei mitologice,
de basm.”18
Astfel de creaţii sunt : „Sânziana şi Pepelea” de
Vasile Alecsandri, „Legenda funigeilor” de Şt. O.
Iosif şi Dimitrie Anghel, „Înşir’ te mărgărite” de

17
GOIA, Vistian, Didactica limbii şi literaturii române pentru gimnaziu şi
liceu. Cluj-Napoca : Editura Napoca Star, 2001
18
MARIN, Mihaela, NEDELCU, Carmen, Dicţionar de termeni literari,
Bucureşti: Editura All, 2006, p. 174
36
Victor Eftimiu, „Trandafirii roşii” de Zaharia Bârsan.
În perioada interbelică, Horia Furtună a compus două
basme dramatizate : „Făt – Frumos” şi „Păcală”.
În literatura contemporană a fost cultivată cu
predilecţie „sceneta”. Ea este o minicomedie într-un
act şi cu personaje puţine. Dintre acestea amintim :
„Şut – gool!” de Alecu Popovici, „O şcolăriţă harnică
şi cuminte” de Emilia Căldăraru, „Elefănţelul curios”
de Nina Cassian, „Întoarcerea zânei minunilor pe
pământ” de Valentin Silvestru. Literatura de acest gen
este substanţial îmbogăţită de piesele scurte dar
valoroase ale autorului Dorel Sibii : „Lăudărosul”,
„Prietenii lui Moş Martin”, „Zâna Alună cea bună”,
„O poveste cu mult haz”, „La o margine de iaz”,
„Salvăm pe Ileana Cosânzeana”.
Dramaturgia pentru copii, poate constitui unul
din mijloacele cele mai puternice de influenţare
asupra sentimentelor şi convingerilor morale, asupra
imaginaţiei, a gustului estetic şi a caracterului uman în
formare.
Lectura, vorbirea şi scrierea au un rol deosebit
în desăvârşirea omului. Devenită deprindere, activitate
obişnuită, lectura îl face pe om complet, vorbirea îl
ajută să se exprime cu uşurinţă, iar scrierea să se
exprime cu uşurinţă, precis, clar, coerent.
Lectura ajută la observarea mediului
înconjurător, îi învaţă pe elevi să gândească,
îmbogăţeşte cunoştinţele despre natură, lume şi viaţă,
cultivă sensibilitatea şi imaginaţia, modelează
caracterele, contribuie la educarea moral-cetăţenească,
ajută omul în aspiraţiile sale spre autodepăşire.
37
 CONCLUZII

Literatura pentru copii cuprinde totalitatea

operelor accesibile micilor cititori, indiferent dacă au
fost scrise sau nu pentru ei. Ea constituie un domeniu
al creaţiei literare şi poate fi apreciată în funcţie de
criteriile estetice ale acesteia.
Literatura pentru copii se situează la confluenţa
literaturii cu ştiinţele psihopedagogice.Ea nu este în
niciun caz subordonată didacticii ci are o existenţă de
sine stătătoare. Sadoveanu spunea că o carte pentru
copii, ca să fie bună, trebuie să rămână bună şi când
copilul ajunge om.
Şcolarul mic are un nivel scăzut de înţelegere a
operei literare, dar, pe măsura dezvoltării sale psihice,
el devine tot mai receptiv la adevăratele valori
estetice. Din naştere, copilul este dotat cu multă
fantezie şi capacitate imaginativă. Astfel, el
transformă realitatea într-o lume plină de farmec şi are
capacitatea de a visa, de a conferi lumii înconjurătoare
o aură pe măsura dorinţelor lui. De aceea el este atras
de poezie şi de basm, este receptiv la emoţie şi
frumos.
Trezirea interesului şi a gustului pentru lectură
implică pentru şcoală o responsabilitate
incontestabilă. Lectura literară pune la dispoziţia
copilului cunoştinţe despre mediul înconjurător,
despre viaţa oamenilor şi a animalelor, despre trecutul
istoric al poporului, despre muncă şi profesiuni,
educaţie cultural-artistică şi moral-religioasă.
38
 De aceea încă din clasele primare este necesar
să cunoaştem ce şi cât citesc copiii, respectând
particularităţile de vârstă. Micii cititori trebuie iniţiaţi
şi deprinşi cât mai de timpuriu cu utilizarea
concomitentă a cărţii şi a mijloacelor moderne
audiovizuale ca premisă esnţială a unei învăţături
eficiente. Din partea factorilor educativi este nevoie
de răbdare, perseverenţă, voinţă, precum şi de
modelul propriu.
Împortanţa lecturii este evidentă şi mereu
actuală. Lectura este un instrument care dezvoltă
posibilitatea de comunicare între oameni, făcându-se
ecoul capacităţilor de gândire şi limbaj. Lectura
elevilor este un act intelectual esenţial, care trebuie
îndrumat şi supravegheat de şcoală şi familie.
„Cartea este un ospăţ al gândurilor la care
oricine este poftit”. Dacă vom şti să trezim interesul
elevilor noştri pentru citit, dacă vom îndruma, verifica
şi stimula în acest scop, vom creşte generaţii care vor
simţi o „sete”permanentă pentru citit, pentru
cunoaştere, pentru lărgirea orizontului lor cultural,
ceea ce se va răsfrânge pozitiv asupra vieţii şi
activităţii lor, căci, aşa cum spunea Miron Costin:
„Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos în toată
viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”.

39
 ANEXA I
BIBLIOGRAFIE PENTRU
LECTURI SUPLIMENTARE CLASA I

Literatura română

Paul Anghel- „A fost odată ca niciodată”-basme

„Alfabetul sonor”

Alexandru Andriţoiu- „A.B.C.”

Tudor Arghezi- „Alfabetul”

„Un prieten mic”
„Zdreanţă”

Ana Blandiana- „Întâmplări din grădina mea

„Un secret”
„Într-o zi pe când lucram”

Virgil Carianopol- „Cartea cu anotimpuri”

Nina Cassian- „Încurcă lume”

Otilia Cazimir- „Baba iarna intră-n sat”

Vladimir Colin- „Zece poveşti pitice”

George Coşbuc - „Povestea gâştelor”

Ion Creangă- „Capra cu trei iezi”

“Punguţa cu doi bani”

40
B.Şt. Delavrancea- „Bunicul, „Bunica” „Neghiniţă”
„Palatul de cleştar”

Victor Eftimiu- „Fluierul fermecat”

Mihai Eminescu- „Somnoroase păsărele”

Elena Farago- “Sfatul degetelor”,

“Căţeluşul şchiop”
“Gândăcelul”

Viniciu Gafiţa- „Alfabetul năzdravan”

Emil Gârleanu- „Din lumea celor care nu cuvântă”

Călin Gruia- „Ciuboţelele ogarului” (Poveşti)

Petre Ispirescu- „Basme”

Nicolae Labiş- „Păcălici şi Tândăleţ”

Mihail Sadoveanu- „Făt-Frumos Măzărean”

G. Dem.Teodorescu- „Poezii populare române”, vol. I

„Strigături, recitări, datini”
„Cântece şi jocuri de copii”

Gh. Zarafu- „Trenul alfabetului”,

„Lici, Licurici în grădină la bunici”

Creaţii populare- „Aleodor Împărat”

41
 Literatura universală

Marcel Ayme- „Poveştile motanului încălţat”

H.Christian Andersen- „Poveşti”

Carlo Collodi- „Pinocchio”

Iacob si Wilhelm Grimm- „Poveşti”

42
 ANEXA 2
BIBLIOGRAFIE PENTRU
LECTURI SUPLIMENTARE CLASA a II-a

Literatura română

Ion Agârbiceanu- „File din cartea naturii”

Vasile Alexandri- „Concertul în luncă”

„Peneş Curcanul”

Tudor Arghezi- „Prisaca”

„Casa cu vrăbii”
„Fetele mele”
„Cinci cârlige”

Ana Blandiana - „Întâmplări din grădina mea”

“Întâmplări de pe strada mea”

Demostene Botez- „Povestea brazilor şi a hârtiei”

Vladimir Colin- „Basme”

George Coşbuc- „Poezii”

Ion Creangă- „Poveşti”

Victor Eftimiu- „Omul de piatră”

Elena Farago- „Bondarul leneş

„Motanul pedepsit”

43
Emil Gârleanu- “Din lumea celor care nu cuvântă”

Petre Ispirescu- „Poveşti cu talc”

Gelu Naum- „Cartea cu Apolodor”

“A doua carte cu Apolodor”

Nicolae Labiş- „Anotimpurile”

Ioan Slavici- „Basme”

Marin Sorescu- „Ocolul infinitului mic pornind de la

nimic”

G.Dem.Teodorescu- „Poezii populare române”

Creaţia populară- „Cei trei fraţi”

44
 Literatura universală

Hans Christian Andersen- „Poveşti”

Clemens Brentane- „Poveşti”

Maurice Careme- „Cheiţa fermecată

Lewis Caroll- „Peripeţiile Alisei în ţara minunilor”

„Peripeţiile Alisei in ţara oglinzii”

La Fontaine- „Fabule” (selectiv)

W.Grimm- „Poveşti”

E.T.A.Hoffman- „Poveşti”

Wilhelm Hauff- „Basme”

Rudyard Kipling- “Poveşti nemuritoare” (selectiv)

Johanna Spyri- „Heidi, fetiţa munţilor”

A.Tolstoi- „Cheiţa de aur sau minunatele păţanii ale lui

Buratino”

45
 ANEXA 3
BIBLIOGRAFIE PENTRU
LECTURI SUPLIMENTARE CLASA a III-a

Literatura romana

Ion Agârbiceanu- „File din cartea naturii”

Vasile Alexandri- „Pasteluri” (selectiv)

„Vasile Porojan”

Tudor Arghezi- „Cântec de adormit Mitzura”

„Cuvinte potrivite”)
„Mahalaua cu cocoşi” (Razleţite)
„Nici nu-i pasă” (Stihuri noi)

Ana Blandiana- „Întâmplări din grădina mea”

Ion Al. Brătescu-Voineşti -„Cea dintâi durere”

Nina Cassian- „Prinţul Miorlau”

Vladimir Colin- „Basme”

George Coşbuc- „Lordul John”

„Cetatea Neamţului”

Ion Creangă- „Povestiri”

B.St. Delavrancea- „Domnul Vucea”

46
Viorica Dinescu- „Din ispravile lui Nastratin Hogea”

Petre Dulfu- „Isprăvile lui Păcală”

Mihai Eminescu- „Ce te legeni…”

„Revedere”
„Povestea codrului”

Octavian Goga- „Toamna”

Călin Gruia- „Poveşti”

Nicolae Labiş- „Păcălici şi Tândăleţ”

Al.Mitru- „Basmele mării”

Mihail Sadoveanu- „Aventurile şahului”

Ioan Slavici- „Spaima Zmeilor”

Ionel Teodoreanu- „Uliţa copilăriei”

George Topârceanu- „Balade vesele si triste” (selectiv)

47
 Literatura universală

L.Franc Baum- „Vrăjitorul din Oz”

La Fontaine- „Fabule”

E.T.A. Hoffman- „Ulciorul de aur”

Victor Hugo- „Gavroche, Cosette” (din „Mizerabilii”)

Rudyard Kipling- „Cartea junglei”

„A doua carte a junglei”

Charles si Mary Lamb- „Povestiri după Shakespeare’”

Oscar Wilde- „Prinţul fericit și alte povestiri”

48
 ANEXA 4
BIBLIOGRAFIE PENTRU
LECTURI SUPLIMENTARE CLASA a IV-a

Literatura romană

Vasile Alecsandri- „Povestea unui galben și a unei

parale”

Grigore Alexandrescu- „Fabule”

Dumitru Almaș- „Povestiri istorice”

Tudor Arghezi- „Cartea cu jucării”

„Țara piticilor”
„Creion”

Ion Barbu- „După melci”

Ion Al. Brătescu-Voinești- „Întuneric și lumină”

Lucian Blaga- „Cărăbușul de aramă”

„Belșug”

Ana Blandiana- „Întâmplări de pe strada mea”

Dimitrie Bolintineanu- „Legende istorice”

Eusebiu Camilar- „Stejarul din Borzesti”

Ion L.Caragiale- „Momente și schițe”

49
Ion Caraion- „Lucrurile de dimineață”

Vladimir Colin- „Legendele țării lui Vam”

George Cosbuc- „Cântece de vitejie”

Ion Creangă- „Amintiri din copilărie” (cap.II)

B.Șt. Delavrancea- „Hagi Tudose”

Mihai Eminescu- „Făt-Frumos din lacrimă”

„Călin, file din poveste” ( fragmente)
„Scrisoarea III”

Victor Eftimiu- „Înșir’te mărgărite!”

Petre Ghelmez- „Măgărușul”

Ion Hobana- „Caleidoscop”

Calistrat Hogaș- „În munții Neamțului” (fragmente)

Șt. O. Iosif- „Doina”

Alexandru Mitru- „Întoarcerea lui Neghiniță”

„Legendele Olimpului”
„Din marile legende ale lumii”

Ion Neculce- „O samă de cuvinte”

Mihail Sadoveanu- „Dumbrava minunată”

„Un om necăjit”
50
Octav-Pancu-Iași- „Făt-Frumos când era mic”

Passionaria Stoicescu-
„Dicționar de antonime cu imagini și în rime”
„Dicționar de sinonime cu imagini și în rime”
„Dictionar de paronime cu imagini și în rime”

Ioan Slavici- „Păcală în satul lui”

George Topârceanu- „Rapsodii de toamnă”

Al.Vlahuță- „România pitorească”

51
 Literatura universală

Edmondo de Amicis- „Cuore, inimă de copil”

James Mattews Barrie- „Epopeea lui Ghilgameș”

Gottfried August Burger- „Uimitoarele călătorii și

aventuri pe uscat și pe apă ale baronului Munchausen”

Daniel Defoe- „Robinson Crusoe”

La Fontaine- „Fabule”

Jack London- „Colț Alb”

Mark Twain- „Din copilărie”

Jonathan Swift-„Călătoriile lui Gulliver”

52