UNIVERSITATEA PETRU MAIOR

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ŞI LITERE

SPECIALIZAREA :I.L.S.C.L.

GRUPUL TEL QUEL ŞI NOUA CRITICĂ

Prof. Coordonator: Profesor drd. Iulian Boldea

Masteranta: Fekete Annamaria

Anul I. .
 O privire ce scurtează teoria şi praxisul scriiturii şi receptării literaturii din
secolul al XX-lea reţine neapărat un grup şi o revistă trimestrială, cu nume straniu,
fracturist, Tel Quel, care apărea în primavara anului 1960, la Paris. Fondată de Phillipe
Sollers. Membrii grupului telquelist – Julia Kristeva, Philippe Sollers, Jean-Joseph
Prima pagină includea un apel provocator, rostit într-un categoric registru optativ: ,,eu
vreau lumea, şi-l vreau pe Tel Quel, şi-l mai vreau o dată, şi-l vreau necontenit, şi strig
nesăţios: şi nu doar pentru mine însumi, ci în fond pentru mine, deoarece spectacolul
îmi este necesar – deoarece el mă face necesar – deoarece îi sunt necesar şi deoarece îl
fac necesar1. “

Grupul şi revista s-a construit ulterior într-o şcoală a semioticii şi

structuralismului, care îşi axa analizele pe o noţiune nouă, deplasând accentual în teoria
limbajului şi din perspectiva logocentrica spre cea care îşi ia drept unitate de bază
Textul. Dar nu în accepţia lui tradiţională, ci, aşa cum afirma Roland Barthes: “
Ţesătura; dar, dacă până acum am privit mereu pânza aceasta ca pe un produs, ca pe un
val gata făcut, în spatele căruia se află, mai mult sau mai puţin ascuns, sensul
(adevărul), de-acum înainte vom accentua – în privinţa texturii -, idea generative a unui
text care face, se lucrează într-o neîncetată intretesere; cufundat în acest ţesut – în
această textură – subiectul se destrăma, precum un păianjen care s-ar descompune el
însuşi în secreţiile constructive ale propriei pânze. Dacă ne-ar plăcea neologismele, am
putea defini teoria textului ca o hypologie2.”

În proza franceză a anilor '50-'60, în "noul roman", în cercurile din jurul

revistei Tel Quel, textualismul era o metodă de producere a textului din el însuşi, din
propria lui mecanică generatoare. Abstractizat, izolat de real, "nonfigurativ", acest tip
de literatură a împins la extrem premizele modernităţii, practic epuizându-le. În vremuri
poststructuraliste, atari achiziţii de tehnică prozaistică au devenit o banalitate.
Creativitatea postmodernă se întoarce încă o dată cu faţa spre concretul existenţei,
redescoperă realismul ca raţiune a artei şi propune un nou "autenticism".

Textualismul românesc integra, deşi complex, cu polemici şi controverse, cu

excomunicări şi noi achiziţii, grupul Tel Quel a dat naştere unui concept nou de
1
Pentru o teorie a textului . Antologie “Tel Quel” 1960 -1971, Univers Bucuresti 1980, p5
2
Roland, Barthes “Romanul scriiturii. Antologie”, Univers Bucuresti, 1987. p 207
filozofie şi praxis al limbajului, numit textualism. La depărtarea de mai bine de un sfert
de veac de la constituire, este inutil să insistăm în vederea unei perspective istorico-
teoretice asupra acestui current. Finalitatea noastră este mai degrabă aplicativă. Deşi
studiile de poetică a romanului postmodernist şi clasificările romanului românesc
opzecist include şi falia textualitsta – această face dovada faptului ca invluenta tel-
quelismului este un fapt acceptat de critica de specialitate.

Radu G. Teposu, care apărea în 1993, includea în grupul textualiştilor români pe

Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Constantin Stan, Tudor Danes3. Cu cinci ani mai
târziu, în 1998 un grup de autori Monica Spiridon, Ion Bogdan Lefter şi Gheorghe
Crăciun (cel din urmă un “textualist general”, el fiind teoreticianul şi practicianul
conceptului, asemeni scriitorilor tel-quelisti ), semnează eseul Experimentului literar
românesc postbelic însoţit şi de o antologie de texte experimentale. Gh. Crăciun adaugă
galeriei textualiştilor optzecişti a lui Radu G. Teposu şi alte nume. “Există în această
primă grupare un adevărat fanatism al căutării, al rătăcirii în zonele albe ale socialului
şi ale dicibilului, voinţa de a cupla propria experienţă biografică cu experimentul în
teoria literară mai nouă un all concept literar, scriitura, tinde să substituie termenul
tradiţional de stil. Elaborat de critica literară franceză, prin Roland Barthes, Jacques
Derrida şi teoreticienii de la revista "Tel Quel", termenul "scriitură" tinde să includă
într-o sferă mai largă de reprezentare pe acela de stil. Roland Barthes identifica în
scriitură "nu un ideolect personal (ca stilul, pe vremuri), ci o enunţare (şi nu un enunţ)
pe care, străbătând-o, subiectul joacă diviziunea, dispersându-se, aruncându-se pieziş
pe scena paginii albe." Scriitura (din fr. ecriture), este un termen complex, înţeles ca un
reper socio-lingvistic într-un dat temporal şi socio-istoric.

Programul grupului “Tel Quel”enunţa clar faptul că scriitura este un obiect care
nu poate fi studiat pe altă cale decât aceea a scriiturii înseşi, un rol extrem de important
în acest tip de analiză ocupându-l semnul.

3
Teposu [P. 346]
 Teoria tel-quelistă a textului: textualiştii autohtoni sunt, în mult mai mare
măsură, preocupaţi de ideea de autenticitate, înlocuind ideea de autenticitate a
experienţei prin autenticitatea în scriitură (concept elaborat de Marin Mincu). Această
implică o angajare existenţială majoră şi ridică elaborarea textului (textualizarea) la
dimensiunile unui act ontologic. Astfel încât textualismul devine acum o practică prin
care produsul scriptural se converteşte într-o „dâră ontologică”, reprezentând graţia
superlativă a autenticităţii în scriitură. În acelaşi timp, el nu încetează însă – din punctul
nostru de vedere – o formă de manifestare a spiritului apocaliptic (nihilocentrismului),
înscriindu-se în simptomatologia simulacrelor şi a sistemelor săturate despre care
vorbea Jean Baudrillard. Căci, odată cu instaurarea „noii episteme” (şi implicit a
modelului nihilocentric) textul devine modelul tuturor creaţiilor omeneşti semnificative
– de la organizarea mediului ambiental (Baudrillard, Sistemul obiectelor) până la ştiinţă
şi artă. Acesta reprezintă un obiect paradoxal: pe de o parte, se defineşte prin
hipercorporalitate, este „obez” (în sensul dat termenului de Baudrillard), devenind (din
momentul în care nu mai e solidar cu un conţinut) o excrescenţă malignă, o
„metastază”, pe de altă parte însă, prin dimensiunea lui reprezentaţională (despre care
au vorbit Philippe Sollers, J-L Baudry, dar şi Marin Mincu) el devine capabil să
genereze „efecte de scenă”, să fascineze şi să seducă, înscriindu-se în producţia de
simulacre a lumii actuale, unde semnul sfârşeşte prin a corupe realitatea, transformând-
o într-un spectacol.

Membrii grupului telquelist – Julia Kristeva, Philippe Sollers, Jean-Joseph

Goux – adoptă cea de-a doua atitudine, apropiind structuralismul de marxism, mai ales
prin aceea că ambele sunt revoluţionare: punerea în discuţie a literaturii de către
structuralism corespunde, în plan social, punerii în discuţie, de către marxism, a
„textului burghez“. Jean-Joseph Goux consideră, în mod instructiv, că cuvântul şi banul
sunt „echivalenţi generali“ şi, în aceeaşi direcţie ca Marx, insistă asupra valorii
productive a semnelor (lingvistice), pusă în umbră de „transparenţa negociabilă (a
sensului)“: „Opoziţia dintre semnificant şi semnificat nu este altceva [...] decât această
«sciziune» între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb

Problemele de limbaj", grupată în jurul revistei Tel Quel, şi romanul tradiţional,

pentru care limbajul nu era decât mijlocul de exprimare a unei viziuni suverane şi
omnisciente, vom găsi cel mai mare şpagat" posibil, unitate de măsură ideală pentru
distanţă dintre romanul-povestire de altă dată şi anumite căutări româneşti de astăzi.
Inspirat de fenomenologia şi de metodele structuraliste", romanul îşi pune problema
cunoaşterii şi a limbajului: operaţie la limitele reflexiei gnoseologice şi ale poeziei. Va
exista tendinţa de a nu vedea în ea decât experimente de laborator, munca metodologică
într-un fel de studio experimental".

Dar laboratorul, cu alte cuvinte căutarea fundamentală şi teoretică", cum se

spune în domeniul ştiinţific şi tehnic, poate avea repercusiuni în aplicaţiile practice".
Chiar şi romanul de tradiţie romanescă poate fi modificat. Căci romanul ar fi încetat să
trăiască în urmă cu cinci secole dacă ar fi rămas la prima lui formulă, la variantele în
proză ale poemelor cavalereşti Noul roman" al grupului de la Aditions de Mânuit,
romanul-problema de limbaj al celor de la revista Tel Quel şi de la Editions du Seuil nu
vor converti, desigur, masa publicului la gustul lor pentru căutarea îndrăzneaţă sau
pentru construcţia artificioasă. Ele vor revela însă, măcar parţial, noi unghiuri de
vedere. Căci romanul nu are legi; el îşi inventează în fiecare secol legile şi înnoirile.
Inform prin natura lui, deoarece poate spune tot şi în absolut orice fel, romanul este
proteic. Şi aceasta nu numai în cadrul înnoirilor, atât de absconse la prima vedere, pe
care i le propun astăzi propriile lui laboratoare, ci şi în ansamblul vieţii lui. Viaţa lui
nestăvilită care, asemeni vieţii organice în Cosmos, poate lua toate înfăţişările.

În proza franceză a anilor '50-'60, în "noul roman", în cercurile din jurul

revistei Tel Quel, textualismul era o metodă de producere a textului din el însuşi, din
propria lui mecanică generatoare. Abstractizat, izolat de real, "nonfigurativ", acest tip
de literatură a împins la extrem premizele modernităţii, practic epuizându-le. În vremuri
poststructuraliste, atari achiziţii de tehnică prozastică au devenit o banalitate.
Creativitatea postmodernă se întoarce încă o dată cu faţa spre concretul existenţei,
redescoperă realismul ca raţiune a artei şi propune un nou "autenticism".
 Tinerii critici literari sunt, în mare măsură, produsul tinerilor scriitori - prozatori
mai ales, dar şi poeţi, dramaturgi şi scenarişti, care s-au impus aproape pe cont propriu,
mai precis prin câştigarea interesului unui alt tip de promotor: editorul. În spatele celor
mai cunoscute nume ale noii literaturi se află de cele mai multe ori, voinţa de înnoire a
unor edituri cu fler şi cu ambiţia de a readuce cărţii valoarea de produs râvnit şi,
implicit, valoros. Tinerii critici literari de azi sunt aşadar înţelepţi, mai puţin destinşi
decât antecesorii lor la aceeaşi vârsta. Toarnă fundaţii prudente pentru viitorul scrisului
lor şi rapidă lor calibrare trebuie privită ca un semn de binevenită stabilizare.

Albert Thibaudet e de părere: ,,Critica, aşa cum o înţeleg poate să deschidă

drumuri, să descifreze secrete, să lumineze conştiinţe... Mi se pare de acum înainte cu
totul zadarnice cărţile din care nu aflăm nimic asupra condiţiei umane”. Astfel, efortul
simpatetic, comprehensiunea largă a criticului care caută să cuprindă tendinţe şi curente
diverse, care se straduise să facă parte dreaptă tradiţiei şi modernismului.

În realitate, problema raportării la critica occidentală actuală e destul de

complicată. Căci, departe de a se restabili un circuit deschis şi liber al ideilor, sistemele
occidentale sunt privite, încă, în primii ani ai liberalizării, cu destulă circumspecţie. În
ciuda efervescenţei criticii franceze din a doua parte a anilor 60, cu largi ecouri şi la
noi, diferenţa de miză a făcut ca noua critică românească să dezvolte o adevărată
reticenţă faţă de accentuata specializare a limbajelor şi faţă de caracterul tot mai
independent şi exclusivist al teoriei. Deşi adoptă concepte şi instrumente de rafinare a
discursului, critica românească respinge aproape în bloc iraţionalismul şi „stranietatea“
teoriei franceze, acuzate de gratuitate şi de narcisism. De aceea, aproape nimic din
radicalismul teoretic al tel-quel-iştilor – pe care criticii de la noi îi citesc, fără îndoială –
nu transpare în programele critice româneşti. Specializarea extremă a discursului critic
ar fi însemnat scăparea din vedere a literaturii înseşi şi a restaurării valorilor, adevărata
„creaţie“ a criticii româneşti ieşite din stalinism. Autotelia (calitatea omului de a lua
decizii) criticii franceze, accentuată odată cu mişcarea tel-quel-istă, făcea evident faptul
că noul model nu e criticul pus în slujba obiectului literar, ci teoreticianul preocupat
mai degrabă de diferenţierea prin discurs şi metodă. Critica românească postbelică este
o critică prin excelenţă angajată şi morală, pusă total în slujba autonomiei esteticului şi
a trierii valorilor – şi care respinge, de aceea, atât modelul amoral al „criti-
centrismului“ francez, cât şi lipsa de adecvare la obiectul estetic în favoarea unor
inovaţii teoretice de sine stătătoare.

Odată încheiat militantismul pentru diversificare şi subiectivizarea actului critic, la care

noile tendinţe ale criticii franceze erau folositoare, chiar şi cei care o susţineau la
început se delimitează de „excesele“ ei. La sfârşitul anilor 60 (după ce apăruseră, ce-i
drept, şi primele cărţi de critică netributare realismului socialist), şaizeciştii denunţă,
printr-o sintagmă a lui Valeriu Cristea, „critica arhisubtilă“ pe care, însă, tocmai ei o
susţinuseră şi o instauraseră cu doar câţiva ani mai devreme. Poziţia lui Valeriu Cristea
provoacă adeziuni în cascadă din partea lui Lucian Raicu, care constată ironic că „în
raport cu unele texte curente de-o înfricoşătoare complexitate, un eseu de Gaston
Bachelard ori de Roland Barthes începe să mi se pară prea de tot la mâna oricui“, a lui
Nicolae Manolescu („Un limbaj pretenţios şi confuz de analiză ne îndepărtează de
literatură. Este astăzi la modă, printre unii din tinerii comentatori, critica gongorică:
defectul ei constă în a încuraja mimetismul şi artificiul, în a ascunde opera în loc s-o
dea pe faţă“), dar şi din partea lui Eugen Simion, principalul teoretician al
„metamorfozelor criticii“ sau al specializării instrumentelor în dezbaterea Gazetei
literare din 1966: „În critică, azi mai mult decât oricând, se încearcă formule, metode
noi şi se fac profesiunile de credinţă cele mai înfumurate. Un critic care, o dată pe lună
măcar, nu-şi fixează punctul de vedere referitor la posibilităţile criticii şi nu formulează
un program nu se simte cu conştiinţa împăcată. Înainte de a scrie o recenzie ca lumea,
orice recenzent se simte obligat să ne anunţe că optează pentru psihocritică sau
structuralism. “Atitudinea cam frivolă, preocuparea excesivă pentru ţinută, în timp ce
pacientul (opera) moare pe masa de operaţie“. Metafora medicală, a „morţii pe masa de
operaţie“, reflectă, probabil, cel mai fidel ideologia critică a acestei perioade, care,
odată ce cadrul normal al discuţiilor a fost restabilit, începe să respingă orice fel de
gratuitate experimentală, în favoarea „vindecării“ unei literaturi care a suferit traume
puternice. Perfecţionarea domeniului criticii e secundară în raport cu „repararea“ unei
literaturi ultragiate, iar meditaţiile prelungite asupra criticii, goana după specializare, ar
însemna egoism şi dezangajare morală. Decurge din această concepţie, în mod natural,
prevalenţa unei critici „practice“, orientate spre obiect (foiletonistica, dar şi
monografiile de autori), asupra criticii teoretice. Principiu al adecvării limbajului critic
la operă în defavoarea închiderii autiste asupra lui însuşi – semn de manierism,
alexandrinism, metodologie stearpă, tehnicism –, „claritatea“ rămâne un deziderat
perpetuu al acestei critici, poate nu fără legătură cu reacţia la subtextele şi „subtilităţile“
ideologice care contaminaseră două lungi decenii orice comunicare directă. Nevoia de
autenticitate şi de contact imediat cu cititorul e explicaţia condamnării, prin atâtea
sinonime, a „complicaţiilor“ critice şi a jocurilor de limbaj care făceau ravagii în Franţa
tel-quel-istă a aceleiaşi perioade

Pentru tel-quel-işti textul reprezintă o "practică semnificantă", noţiune introdusă

de Julia Kristeva. Ea preconizează "deschiderea textului, caracterul său mobil, plural, în
permanentă schimbare Preocupările acestora vizează în principal producerea textului,
formalizarea procesului de structurare a acestuia.4

Tel-quel-iştii se ocupau în special cu structura textului, producerea textului atât

cu forma cît şi cu limbajul scrierii. Ei au fost cei care au dat textului un alt nume de
textualism care se aseamănă cu teoria marxistă.

4
Paul, Cornea, “Introducere în teoria lecturii”. Ed. a 2-a. Iaşi: Polirom, 1998, p.17
 Bibliografie

1. Cornea, Paul “Introducere în teoria lecturii”. Ed. a 2-a. Iaşi: Polirom, 1998
2. Pentru o teorie a textului . Antologie “Tel Quel” 1960 -1971, Univers Bucureşti
1980,
3. Roland, Barthes “Romanul scriiturii. Antologie”, Univers Bucureşti, 1987.