Universitatea Ovidius din Constanța

Facultatea de Litere
Departamentul Filologie
Specializarea Română-Engleză
Anul III

REFERAT
ANALIZA PRAGAMTICĂ

Coordonator, Student,
Lect. univ. dr. Mihaela Miron Gheorghe Veronica-Elena.
 CERINȚĂ: Redactați un referat de minimum două pagini, în care să analizați, din
perspectivă pragmatică, episoadele repartizate (50, 51 și 52 din „O sută de ani de zile la Porțile
Orientului” de Ioan Groșan).

Înainte de a începe propriu-zis analiza pragmatică a episoadelor repartizate, este necesar să

definesc termenii și conceptele cu care voi opera în cele ce urmează. Pornind de la definițiile
termenilor voi da exemple pertinente, care să susțină afirmațiile făcute, raportându-mă la episoadele
50, 51 și 52 din O sută de ani de zile la Porțile Orientului de Ioan Groșan.

Actul pragmatic este ceea ce reprezintă un enunț care spune ceva dincolo de cuvintele propriu-
zis utilizate, o invitație la descifrare. Sarcina principală a pragmaticii este aceea de a descrie
interpretarea completă a unui enunț, pornind de la interpretarea parțială a frazei cu sens strict și din
punct de vedere lingvistic (având în vedere nivelul fonologic, sintactic și semantic).

Actul de comunicare este cel ce se referă la comportamentul cu valoare de comunicare pentru

participanții la comunicare. Mijloacele pot fi lingvistice, extralingvistice sau, în unele cazuri, pot să
apară ambele tipuri împreună.

Acte de limbaj la Austin

Austin a ajuns la a distinge trei tipuri de acte care sunt îndeplinite de orice locutor când enunță o
frază, acestea sunt actele locuționare, actele ilocuționare și actele perlocuționare. Consider că pentru a
putea analiza din punct de vedere pragmatic textul, este necesar ca mai întâi să definesc aceste tipuri de
acte.

Actul locuționar îndeplinește simultan trei tipuri de acte, și anume cel fonetic, care constă în
producerea anumitor sunete sau a anumitor fenomene fizice, fatic, ce constă în producerea anumitor
cuvinte sau expresii care aparțin unui vocabular și unei gramatici, poate să fie îndeplinit de cineva care nu
înțelege ceea ce spune, și spre deosebire de actul fonetic care putea fi produs de un câine sau de o pisică,
actul fatic nu poate fi produs de către aceste ființe, iar ultimul tip de act este cel retic, care reprezintă
utilizarea anumitor expresii într-un anumit sens și cu o anumită referință și este considerat aspectul cel mai
important.

Atunci când se îndeplinește un act locuționar, când se produce un anumit enunț încărcat cu sens,
acest lucru se face mereu într-un anumit mod, cu o anumită forță care variază în funcție de context, numită
forță ilocuționară. Actul ilocuționar este un act îndeplinit în momentul în care se zice ceva și se opune
actului locuționar și celui perlocuționar.

Actul perlocuționar este îndeplinit atunci când faptul de a zice ceva are ca efect modificarea
gândurilor, acțiunilor sau sentimentelor auditoriului. Acesta face referință la efectele pe care le poate avea
îndeplinirea unui act locuționar sau ilocuționar asupra anumitor persoane.

Principalele tipuri de acte sunt: veridicativele, acestea reprezentând pronunțarea unui verdict sau a
unei judecăți fondată pe o evidență sau pe motive întemeiate asupra unui fapt, exercitivele reprezintă
formularea unei decizii în favoarea sau defavoarea unei serii de acțiune, comisivele angajează locutorul
într-o suită de acțiuni deter și nu în ultimul rând, comportamentalele care sunt reacții la comportamentul
celorlalți, la evenimentele care-i privesc, fiind expresia de atitudine în privința conduitei lor sau a
destinației lor.

În continuare, plecând de la definițiile date și raportându-mă la episoadele repartizate, voi da

exemple pentru fiecare tip de act expus anterior.

Un act veridicativ reiese din dialogul următor: „Șnițel vienez ai? – întreabă viziriul. Armeanul șovăi
un moment, apoi zise: - Vienez? N-am, luminăția-ta, să mă trăznească Alah dacă vă mint. – Dar de avut, ai
avut? – N-am avut niciodată, că nu-l mănâncă nimeni. E-o mâncare păgână, nu-mi spure en casa cu așa
ceva.” Se realizează un act veridicativ, pentru că se aduce un argument pentru a explica care este motivul
pentru care nu se poate servi șnițelul vienez în local, și anume „că nu-l mănâncă nimeni.” (Episodul 51)

Un act comisiv apare tot în episodul 51, pentru că un alt personaj o să mănânce același lucru: „Cât
despre Broanteș, mănâncă ce mâncăm și noi – spuse spătarul Vulture. (...) Ne-ați face o mare plăcere dacă
ați servi alături de noi această îndestulătoare mâncare. – Fie” – răspunse viziriul. Cum vreți.” De
asemenea, remarcăm că viziriul acceptă invitația la masă, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că urmează
să mănânce alături de ceilalți.

Un act exercitiv este efectuat în episodul 51, prin comanda pe care o face spătarul: „- Atunci, patru
șnițele mari, otomane” – comandă spătarul.”, pentru că se ia o decizie în ceea ce privește comanda de
mâncare a celor aflați la masă.

Prin secvența următoare, care face parte din Episodul 50, „Întâmplarea face – dar nu este oare
întâmplarea expresia ghidușă a cauzalității? – ca tocmai acum o parte a personajelor noastre să intre taman
în ceea ce, mult mai târziu, imbatabila înțelepciune populară va numi cu un scrâșnet moral de consoane
crâșmă”, La începutul secolului al XVII-lea, deși cuvântul „crâșmă” nu prea era folosit, așezământul ca
atare era bine cunoscut. Numai în Stambul existau – martore ne stau documentele vremii – zeci de
asemenea stabilimente, unde turcul de rând, oșteanul viteaz, veteranul operat de plăgi, temnicerul tăcut,
eunucul energic, veneau să pună țara la cale...”, se realizează un act expozitiv, pentru că se aduc
argumente și informații cu privire la „crâșmă”.

Un act comportamental se realizează în episodul 51, în secvența în care îl vedem pe vizir că

enervându-se: „-Foarte puțin, luminăția-ta, se corectă repede Barzovie-Vodă. Numai la nord, până la
Suceava. La Pașcani, de pildă, nu găsești picior de șnițel. – Și pe unde dracu-a intrat? – se enervă viziriul.”

Acte de limbaj la Searle

Searle a oferit propria versiune a regulilor care se aplică diferitelor tipuri de acte de limbaj și propria
sa clasificare a actelor de limbaj. Criteriile pe care se bazează taxonomia sunt următoarele: scopul actului
ilocuționar, direcția de ajustare între cuvinte și lume, stările psihologice exprimate, diferențele privind
conținutul propozițional, care sunt determinate de anumite mecanisme legate de forța ilocuționară, forța cu
care scopul ilocuționar este reprezentat, statutul locutorului și ilocutorului și influența lor asupra forței
ilocuționare, relațiile enunțului cu interesele locutorului și ilocutorului, relațiile cu restul enunțului,
diferențele dintre actele ce trec prin limbaj și cele ce se pot îndeplini cu sau fără limbaj, existența sau nu a
unui verb performativ corespunzător actului ilocuționar, diferența dintre actele instituționale și cele non-
instituționale, stilul îndeplinii actului.

Acest ansamblu heteroclit de criterii îi permite lui Searle să degajeze cinci clase majore de acte de
limbaj, clasificarea bazându-se pe primele patru criterii enunțate anterior, și anume: acte reprezentative
(aserțiune, afirmație), acte directive (ordin, cerere, sfat), acte promisive (promisiune, ofertă, invitație),
acte expresive (felicitare, mulțumire), acte declarative (declarație de război, nominalizare).

Astfel, pornind de la definițiile tipurilor de acte de limbaj la Searle și apelând la episoadele

repartizate, voi da exemple pentru fiecare dintre aceste acte, pentru a le exemplifica.

Un act reprezentativ se realizează în episodul 52, prin următoarea secvență: „Cunoști câte un om ani
de zile, îl știi blând, ascultător, la locul lui, un exemplu pentru toți ceilalți și dintr-o dată auzi că l-a călcat
tramvaiul.”, dar și în secvența următoare, extrasă tot din episodul 52: „Ceva-ceva observase și țigăncușa,
deoarece, în momentul când îi puse eroului nostru farfuria în față, se sprijini ușor cu mâna de umărul lui.”
 Un act directiv reiese din următoarea secvență din episodul 51: „Atunci, patru șnițele mari,
otomane! – comandă spătarul.”

Prin secvența: „Ei, ce serviți? – îi întreabă viziriul pe cei trei moldoveni în timp ce-și punea
șervețelul la gât.” și prin „Ne-ați face o mare plăcere dacă ați servi alături de noi această îndestulătoare
mâncare” se realizează acte promisive, pentru că amândouă solicită o invitație la masă (ce dorește fiecare
să comande și invitația propriu-zisă la a mânca împreună). Ambele secvențe fac parte din episodul 51.

Un act declarativ putem spune că se realizează în secvența următoare din episodul 51: „-Bunăoară –
spuse spătarul Vulture – eu aș dori – și cred că mă aflu în asentimentul tuturor – un șnițel otoman. Ce zici,
Măria-Ta? – Mai încape vorbă? – răspunse Barzovie-Vodă. Negreșit că îmi doresc astfel de șnițel.”

Acte expresive se realizează prin secvențele următoare: „-Șnițel otoman! – răspunse cu mândrie
armeanul.”, „-Și pe unde dracu-a intrat? – se enervă viziriul.”, „-Jur că n-am mâncat în viața mea! – grăi
cu spaimă Barzovie-Vodă”, secvențe care aparțin episodului 51.

Teoria Politeții

Din punct de vedere pragmatic, politețea este o componentă esențială a comportamentului

verbal ,,desemnând ansamblul strategiilor lingvistice care servesc la instituirea, menținerea sau
dezvoltarea relațiilor interpersonale”.

Există două tipuri de politețe, iar acestea sunt politețea negativă și politețea pozitivă. Politețea
negativă este aceea în care individul evită comiterea actelor amenințătoare, iar politețea pozitivă este cea
în care individul produce acte de flatare.

Actul de flatare este orice act care are un efect pozitiv asupra feței sau teritoriului. (Kerbrat –
Orecchioni introduce acest concept de acte de flatare).

În cele ce urmează, voi prezenta aspecte ce țin de teoria politeții prezente în episoadele repartizate.
Astfel, Teoria Politeții este regăsită în Episodul 51, prin adresarea cu „luminăția-ta”, după cum urmează:
„Foarte puțin, luminăția-ta, se corectă repede...”, „N-am, luminăția-ta...”, dar și prin utilizarea „Măria-Ta”,
așa cum reiese: „Pe dumneata, Măria-Ta, spre ce te-ar duce gândul?”. De asemenea, remarcăm și prezența
pronumelui dumneata.

Numele
 Numele este un concept ce furnizează o relație despre natura referentului. Numele proprii se
deosebesc de numele comune, în primul rând, din punct de vedere semantic, căci ele nu denotă clase
constituite pe baza unor proprietăți comune, ci ele se referă direct la indivizi. Pe lângă substantivele
nume proprii, mai există și alte expresii care, din punct de vedere semantic, sunt nume proprii. Un
astfel de caz este folosirea metalingvistică, sub semnele citării (ghilimelele), în orice expresie
lingvistică poate funcționa ca un nume propriu, referindu-ne la ea însăși, spre exemplu: „A scrie”
vine din limba latină sau „O sută de ani de zile la Porțile Orientului” este romanul lui Ioan Groșan.

Fiecare nume propriu este asociat unei entități determinate la nivelul unei comunități de
vorbitori. Numele se referă la aceeași entitate în orice situație.

John Stuatrt Mill este cel care a susținut că numele pot fi împărțite în două tipuri: conotative și
non-conotative. Numele proprii sunt singurele nume de obiecte care nu sunt conotative și nu au vreo
semnificație.

Searle susține că fiecare nume propriu este asociat cu un set de descrieri care determină
referința. În acest mod, numele denotează indirect.

Atunci când vorbim de nume proprii, două aspecte au atras atenția specialiștilor, și anume
caracterul motivat sau arbitrar la numelui ca semn și înțelesul acestuia. În momentul în care ia
naștere în limbă, numele propriu este motivat: „pe măsura integrării în sistemul de semne al limbii și
a intrării funcției sale denominative”, își pierde motivarea. În lucrarea Despre caracterul motivat al
numelor proprii din opera literară, Cristinel Munteanu afirmă faptul că, în literatură, numele proprii
nu sunt alese întâmplător.

Distincțiile ontologice cele mai frecvente atunci când vorbim despre nume sunt următoarele:
opoziția masiv – numărabil, unicitate, opoziția abstract – concret. În ceea ce privește opoziția masiv
vs. numărabil, voi preciza care sunt proprietățile numelor aflate în cadrul acestor două categorii.
Numele masive sunt entități dense, lipsite de forme intrinsece, care sunt nenumărabile. Găsim în
episoadele repartizate astfel de entități masive, precum lapte, tristețe. Ele denotă substanțe care nu
constituie ocurențe particulare unor clase, nu sunt concepute ca membri ai unei clase naturale.
Numele masive din textul analizat sunt precedate de un determinant partitiv, și anume: „niște lapte”
(episodul 51). Numele numărabile există în cantitate mai mare în text, în toate cele trei episoade
repartizate (50, 51 și 52): dușmanul, moldoveni, tocană, șnițel (vienez), țigăncușă, parfum, ciorbă,
mâncare, pământ, tramvaiul, evenimente, obligații, zi, cugetări, povestirii, opere, elanuri, tiparele,
eroului, mâna, farfuria, fața, timp, gând. Aceste nume acceptă determinanți numerici, adică
numerale: „patru șnițele vieneze” ( Episodul 51), „o ciorbă” (Episodul 51), „cei trei moldoveni”
(Episodul 51). Numele numărabile pot fi concepute ca unice, în timp ce altele sunt colecții care
regrupează entități de același timp, spre exemplu rude, care grupează termeni din câmpul familiei
sau ca aparținând unei anumite țări/ nații/ fiind dintr-o anumită zonă a țării (armean, otoman,
moldoveni, țigăncușa).

Cea de a doua opoziție pe care o voi avea în vedere este cea dintre numele abstracte și numele
concrete. Numele abstracte sunt cele ce denotă stări mentale: tristețe (Episodul 51). Menționez și
câteva dintre numele concrete prezente în episoadele analizate: opere, tocană, șnițel (otoman,
vienez), gât, cugetări, rapsod, degete, masă, pieptul, față, farfurie, personaj, literatură, mâna.

Deixisul are în vedere enunțarea realizată într-un spațiu limitat și transparent care permite
contactul vizual dintre locutor și interlocutor și care favorizează utilizarea gestului ca adjuvant în
comunicare. Deixisul are în vedere elementele gramaticale și lexicale care corelează comunicarea și
coordonatele spațio-temporale ale actului de comunicare. Deixisul este asociat cu noțiunea filosofică
de ostensiune care implică identificarea referentului sau orientarea atenției interlocutorului către un
anumit referent printr-o indicație gestuală.

Clasa deicticelor cuprinde pronume personale, pronume și adjective demonstrative, adverbe,

articole. În funcție de elementele situației de enunțare pe care le pun în relație cu enunțul, deicticele
se împart în: deictice personale, decitice spațiale, deictice temporale, la care se adaugă și deicticele
sociale.

C. Kerbrat – Orecchioni definea deicticele ca fiind „unități lingvistice a căror funcționare

semantico-referențială implică o luare în considerare a anumitor elemente constitutive ale situației
de comunicare” (rolul actanților, situația spațio-temporală a locutorului și a alocutorului). O altă
definiție dată de C. Kerbrat – Orecchioni este: „Sistemul reperajului deictic nu este singurul la care
pot recurge limbile naturale, dar este cel mai important, cel mai original, căci acest recuperaj are
particularitatea de a se manifesta (...) prin raportare la ceva care-i este exterior și eterogen”.

G. Kleiber definește deicticele ca fiind „unități lingvistice al căror sens implică obligatoriu o
trimitere la situația de enunțare pentru a afla referentul vizat”, iar O. Ducrot și J.M. Schaeffer
definesc îl definesc astfel: „o expresie este numită deictică dacă, într-un anume context, referentul ei
nu poate fi determinat decât în raport cu identitatea sau situația interlocutorului în momentul
enunțării”.

Numele proprii au ca proprietate referențială intrinsecă o presupoziție de existență și unicitate

a unei clase referențiale, iar elementele extensiunii sunt percepute a priori ca distincte, ca particulari,
iar trăsătura de unicitate nu privește clasa referențială în și prin ea însăși, ci fiecare din constituenții
săi.

Numele proprii presupun existența unei relații denominative stabilite cu particularii cărora le-
au fost atribuite printr-un act originar de numire.

Pornind de la definițiile numelor și a deixisului, în continuare voi analiza numele de persoană

din cadrul episoadelor repartizate (50, 51, 52), având în vedere tipul de deixis și nivelul diegetic, dar
voi menționa și prezența apelativelor care însoțesc numele de persoană (în cazul în care apar).

Nume de Episodul Deixis Nivel Apelativ

persoană diegetic
Kir Haciaturian 50 Deixis de rol, intradiegetic Fără apelativ
social,
extradiscursiv
Vulture – nume 51 Deixis de rol, intradiegetic „spătarul” – conform
de persoană personal, DEX reprezintă, în
provenit de la extradiscursiv Evul Mediu, în Țara
numele comun Românească, un
„vultur” (numele dregător la Curtea
de animal) Domnească care purta
în timpul
ceremoniilor sabia și
buzduganul
domnului, iar mai
târziu era cel care
 avea comanda
cavaleriei.
Barzovie-Vodă 51 Deixis de rol, Intradiegetic „Vodă” – titlul purtat
social, de domnii Țărilor
extradiscursiv Române
Broanteș – acesta 52 Deixis de rol, Intradiegetic Ca element de
este și un social, paratextualitate este
personaj titular, extradiscursiv însoțit de apelativul
pentru că „tăcutul” – acesta
episodul 52 este arată un
intitulat Tăcutul comportament al
Broanteș. acestui personaj.
Cosette 52 Deixis de rol, Intradiegetic Apare însoțit de
personal, apelativul „țigăncușa”
extradiscursiv

De asemenea, remarcăm și prezența deicticelor spațiale și temporale în cadrul episoadelor

repartizate din pastișa lui Ioan Groșan. Deictice temporale prezente sunt: „la începutul secolului al
XVII-lea”, „din când în când” (Episodul 50), „azi”, „mâine”, „poimâine”, „niciodată” (Episodul
51), „ani de zile”, „într-o bună zi”, „o zi oarecare”, „cu o sută de ani și mai bine” (Episodul 52).
Deictice spațiale sunt „în acest episod jubiliar” (Episodul 50), „la nord, până la Suceava., „la
Pașcani” (Episodul 51), „în dreapta lui”, „de mai sus” (Episodul 52).
 CONCLUZII

Pastișa pe care am avut-o în vedere, O sută de ani de zile la Porțile Orientului de Ioan Groșan,
reprezintă un model extraordinar de roman postmodern, acest fapt reieșind din strategiile narative la
care face apel, jocurile de cuvinte, tehnica inserțiilor intertextuale, reinterpretarea parodică a textelor
de la care pornește.

În cadrul referatului am avut în vedere definițiile conceptelor și termenilor ce aparțin

pragmaticii, iar apoi, pornind de la aceste definiții și clasificări, am adus exemple pertinente pentru a
le exemplifica corect. Am avut în vedere actele de limbaj (Searle – cu principalele tipuri:
reprezentative, directive, promisive, expresive și declarative – și Austin – cu principalele tipuri:
veridicative, exercitive, comportamentale, comisive, expozitive), Teoria Politeții, numele și deixisul.
Am analizat, așadar, numele (comune și proprii), deicticele (spațiale, temporale, sociale, de rol),
teoria politeții și actele pe care le-am precizat anterior, prezente în episoadele repartizate din O sută
de ani de zile la Porțile Orientului de Ioan Groșan, și anume episoadele 50 (Episod Jubiliar), 51 (La
masă, la începutul secolului al XVII-lea) și 52 (Tăcutul Broanteș).
BIBIOGRAFIE

1. Groșan, Ioan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului, Editura Fundației Culturale
Române, București, 1992.

2. Ducrot, O, Schaeffer, J.M., Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului, Editura

Babel, București, 1996.

3. Ecaterina Mihăilă, Despre geneza și funcția numelor proprii, în LR, XXVII, 1978, nr.
3.

4. Graur, Al., Nume de persoane, Editura Științifică, București, 1965.

5. Ionescu – Ruxăndoiu, L., Limbaj și comunicare. Pentru o pragmatică lingvistică,

Editura All Educational, București, 2003.

6. Munteanu, Cristinel, Despre caracterul motivant al numelor proprii din opera literară,
în „LR”, 2008.

7. Pătruț, Ioan, Nume de persoane și nume de locuri românești, Editura Științifică și

Enciclopedică, București, 1984.

8. Notițele de la cursurile și semianriile de Limbă Română Contemporană – Pragmatică,

anul III.