ALEXANDRU Gafton

Vorbirea cultă

Articolul „Principiul diacronic în edificarea normei litarare”, se deschide de la ideea

că Quintilian, preocupat fiind de vorbirea cultă, identifică patru caracteristici ale aspectului
literar: consuetudo, ratio, auctoritas, uetustas.

Vorbitorul cult ia în considerare, patru aspecte după care se ghidează, și anume:

obișnuința, vorbirea, autoritatea uzului, precum și acomodările la cerințele realității
(„reflectate prin uzul contemporanului înțelept”). Quintilian apără aspectul cult în fața
vorbirii naturale, neinstruite. Dacă vorbirea cea cea care oferă materialul, precum și diversele
posibilități în care se poate desfășura aceasta, rațiunea este factorul modelator prin care
anumite instrumente
 În ceea ce privește constituirea „vechii norme literare românești”, procesul traducerii
a fost un factor extrem de important.

Istoricii preocupați de dezvoltarea limbajului, au ocupat de asemenea un loc important

în procesul acesta complex de constituire și edificare a limbii.

În continuare, în articolul „Constituirea vechiului aspect literar românesc”, se face

face o deosebire între norma lingvistică și norma literară. În timp ce norma lingvistică este
văzută drept „o entitate naturală, ce se constituie de la sine, prin simpla conviețuire a unui
grup de indivizi între care s-au instituit seturi de relații sociale”, norma literară este „ o
construcție care decurge dintr-o activitate ce presupune selecția conștientă, întemeiată pe
anumite principii, operată pe calea anumitor reguli și orientată în funcție de anumite scopuri”.
Norma literară este văzută ca un instrument rudimentar în perioada începuturilor sale, și slab
diferențiată de norma lingvistică din urma căreia s-a desprins și pe a cărei bază se întemeiază.
De asemenea, constituirea normei literare, precum și funcționalitatea acesteia, sunt conduse
„de modalitatea culturală”.

Având în vedere „vechiul aspect literar”, cu precădere în sec. al XV-lea și al XVII-

lea, în această perioadă nu se poate vorbi încă de normă în adevăratul sens al cuvântului, ci
mai degrabă, prin normă se înțelegea „un produs al imitației și al deprinderii”. Multitudinea
de contacte dintre vorbitorii diferitelor regiuni a condus (ca prim efect)la o reacție de
acomodare, de ajustare. La fel ca în cazul altor limbi romanice, în cultura română nu a existat
o autoritate supremă, recunoscută de ceilalți, ci „ emergența centrelor de cultură s-a realizat
prin poligeneză”. Nu exista o limbă standard unică, iar variantele regionale încercau să-și
marcheze propria identitate (de a se consolida și supraviețui). „Vechiul aspect literar al
românei s-a constituit prin intermediul mai multor variante, edificate pe baza graiurilor
regionale”. De asemenea, factorul cultural era în măsură stimuleze coexistența variantelor,
constituindu-se în obstacol pentru edificarea în ritm firesc a unei norme literare unice și
unitare.

Vechea normă literară a fost generată în special și aproape exclusiv de traduceri. Prin
traducere, limba română era solicitată în direcția dezvoltării unui aspect cult eficient și
echilibrat, lucru destul de dificil deoarece ea nu-și dezvoltase încă un aspect cult vorbit, bine
marcat și diferențiat de aspectul vorbit popular. Astfel, munca în sine de traducere a unor
texte străine a scos la iveală „neputințele limbii” în ceea ce privește norma precum și
imposibilitatea exprimării întocmai „a unei culturi superioare”.
 Urmărind cu atenție textele traduse din sec. XVI-lea și al XVII-lea, observăm că
extrem de rar traduceri ce au un grad ridicat în ceea ce privește unitatea și coerența textului.
Fiind în formare, acest proces ce avea ca scop întemeierea aspectului literar, a condus la
„amestecul de caracteristici reflectat de vechi,e texte românești”.

Se constată o „luptă semiindependentă” în care graiurile doreau să-și dezvolte un aspect

cultural. Astfel, se constată faptul că în această perioadă, sunt înregistrate „aspecte literare
întemeiate pe graiuri diferențiate, influențe culturale diferite ce exercită presiuni în direcția
suprasolicitării diferențierilor naturale dintre graiuri și marcarea lingvistică a regionalității
culturale” .