3.1.3 Abordarea filosofică.

Teoria actelor de limbaj

Dat fiind că universul social este un univers discursiv sau retoric, pragmatica sau studiul
utilizării limbajului va viza investigarea sistematică a acestui univers, actelor de limbaj
performate în context, a strategiilor discursive.
Spre deosebire de semantică ce studiază corelaţiile forme/semnificaţii ca parte a
sistemului limbii, pragmatica este focalizată asupra proceselor de generare a semnificaţiilor în
context. De fapt o relaţie fixă formă/sens sau formă/ funcţie nu există decât in vitro. In vivo
intervine acţiunea modificatoare a contextului pe de o parte, iar pe de altă parte ponderea
extraordinară a implicitului: presupoziţii, implicaturi, acte de limbaj indirecte. Semnificaţia
implicită a fost chiar considerată de unii cercetători (J.Verschueren, inter alii) problema
fundamentală a pragmaticii.

Procesele contextualizate de construire a semnificaţiei reprezintă esenţa utilizării

limbajului-language use-, iar această utilizare care implică perceţii, reprezentări, memorie ar fi
imposibilă în absenţa unei abilităţi metapragmatice-reflexive or metapragmatic awareness-.
Această capacitate reflexivă include utilizarea descrierilor activităţilor verbale prin verbe de
tipul “comentează”, “defineşte”, mărcile citării, precum şi reperaje de genul: “după cum vom
vedea în capitolul/paragraful următor” etc.
Această sensibilizare metapragmatică indică un grad înalt de conştientizare în cazul
elaborării unui discurs ştiinţific scris sau o extremă automatizare, ca în cazul conversaţiei
cotidiene. În orice caz ea permite planificarea enunţurilor pentru anumite categorii de public,
anticiparea interpretărilor interlocutorului, recunoaşterea intenţei locutorului (cf şi
J.Veraschueren,2000:92).

Cea de a treia ramură a semioticii, pragmatica sau studiul limbajului în context

investighează deci relaţiile între semne şi utilizatorii lor, evoluţia acestor relaţii, ca şi normele ce
trebuie respectate pentru manipularea corectă a acestui “comportament intenţional guvernat de
reguli convenţionale” (John Searle, 1972:56) care este limbajul. Concepută în sens larg ca
domeniu al acţiunii şi interacţiunii comunicative determinate contextual, pragmatica oferă un
cadru integrator pentru studiul comunicării umane în genere. Chiar dacă unii cercetători îi
reproşează fragmentarea sau lipsa de coerenţă, pragmatica oferă cheia funcţionării limbajului în
context prin principiile strategiilor conversaţionale (principiul cooperării, al politeţii)şi aspecte
de bază ale organizării pragmatice a discursului (acte de limbaj, deixis, structuri interacţionale
etc-cf. şi L.Ionescu-Ruxăndoiu, 1999:34).
Această orientare pragmatică acoperă în lingvistică un vast spaţiu problematic:
i) pragmatica enunţiativă (sau lingvistica enunţării generată de lucrările lui Emile
Benveniste, axată pe caracteristicile dispozitivului enunţiativ: relaţia enunţător / enunţiatar /
situaţie de comunicare);
ii) pragmatica ilocuţionară sau teoria actelor de vorbire de sorginte anglo-saxonă
(“speech-acts theory” - John Austin, John Searle) care studiază tipologia actelor ilocuţionare şi
efectele lor asupra interlocutorului;
iii) pragmatica conversaţională centrată pe studiul unui caz particular de interacţiune
comunicativă - conversaţia.

Noţiunea de act de limbaj

Orice act de limbaj comportă o dimensiune locuţionară (care este cea a formării frazelor
în conformitate cu regulile gramaticii), o dimensiune ilocuţionară, legată de “forţa” sau valoarea
actului: cerere, ordin, rugăminte, promisiune, sfat, avertisment etc. şi o dimensiune
perlocuţionară legată de influenţa exercitată asupra auditoriului (spre deosebire de actele
ilocuţionare instituţionalizate, efectele perlocuţionare nu sunt convenţionalizate: o promisiune
poate să bucure, să mâhnească, să lase indiferent auditoriul).
Actul de limbaj posedă următoarele proprietăţi:
i) actul de limbaj este o acţiune, vizează transformarea realităţii; acţiunile realizate prin
intermediul limbajului sunt de genul: ordin, ameninţare, sfat, cerere etc. care antrenează
schimbări în starea lumii (“Închide te rog, geamul !” va fi urmat în cazul unui act reuşit de
modificarea respectivă în starea lumii);
ii) actul de limbaj este un act intenţional, a cărui interpretare adecvată este condiţionată
de recunoaşterea de către interlocutor a intenţiei de comunicare. Pentru interpretarea corectă a
enunţului: “Un câine mare e în spatele tău” interlocutorul trebuie să recunoască intenţia
emiţătorului (informare despre prezenţa acelui cîine sau avertisment privind un pericol iminent);
 iii) actul de limbaj este un act convenţional a cărui reuşită este condiţionată de
îndeplinirea anumitor “condiţii de succes” legate de persoanele şi de circumstanţele utilizării
actului, de intenţia personelor implicate şi de efectul asociat enunţării. Un act de deschidere a
şedinţei de tipul “Declar şedinţa deschisă” pronunţat de pompierul de serviciu va fi “nul şi
neavenit” (cf. F. Récanati), la fel ca decretarea mobilizării generale (dacă nu este pronunţat de
şeful statului - exemplu discutat de Emile Benveniste).
iv) actul de limbaj este determinat contextual. Numai contextul ne va permite să decidem
dacă enunţul : “Voi veni mâine” trebuie interpretat ca o promisiune, informaţie sau ameninţare.
Spre deosebire de tradiţia lingvistică structuralistă, dominată de funcţia informativă,
reprezentativă a limbajului, abordarea pragmatică insistă asupra funcţiei comunicative,
acţionale a limbajului.

Enunţuri performative şi enunţuri constative. J. Austin

Enunţul performativ (J. Austin, 1962 How to do things with words trad. fr. Quand dire
c’est faire, Seuil, 1970) se deosebeşte de enunţul constativ (descriptiv) prin :
i) imposibilitatea de a fi evaluat în termenii adevărat/ fals, ci prin opoziţia
“felicity/infelicity” (succesul sau insuccesul actului);
ii) faptul că ţine de acţiune şi nu de vorbire (“Botez acest vapor cu numele de Queen
Mary” înseamnă chiar actul de a da un nume vaporului, asociat unor ritualuri gestuale şi înscris
într-un anume context).
Comparând următoarele două enunţuri (corespunzând distincţiei constativ/performativ):
- Woody este un personaj de desene animate şi
- Şedinţa este deschisă
remarcăm identitatea de structură semantică (un argument şi un predicat), dar diferenţa funcţiei
lor pragmatice. Primul este o simplă descriere (aserţiune), în timp ce al doilea nu descrie o stare
de lucruri, ci contribuie tocmai la realizarea acţiunii de a deschide şedinţa. Enunţarea celui de al
doilea act presupune anumite condiţii de reuşită (şi nu de adevăr), dintre care cea mai importantă
ar fi cea a autorităţii (nu oricine este îndreptăţit să pronunţe această frază - cu efect bineînţeles).
 Austin distinge între performativele primare sau implicite (supra “Şedinţa este deschisă”)
şi performativele explicite (“Declar şedinţa deschisă”) care indică explicit sensul performativ al
enunţului.
Totuşi distincţia performativ / constativ apare fragilă, pe de o parte datorită caracterului
“virtual performativ” al unor verbe precum “a declara”, “a promite”, “a ordona”, care nu sunt
performative decât la persoana întâi a indicativului prezent, devenind pur constative în celelalte
situaţii: “Declar şedinţa deschisă” faţă de “Petre declară şedinţa deschisă”, iar pe de altă parte
datorită deperformativizării prin adăugarea unui element modificator (J. Moeschler, 1985:27).
i) Îţi ordon să taci /vs/ Îţi ordon adesea să taci.
ii) Şedinţa este deschisă /vs/ Şedinţa este deschisă în cea mai mare confuzie.

+ performativ /vs/ + descriptiv

Austin include atât constativele cât şi performativele în categoria actelor ilocuţionare

(aserţiunea sau constativul fiind un act ilocuţionar alături de promisiune, ameninţare, ordin, botez
etc.).
În viziunea lui Austin, actele de limbaj sunt expozitive (a afirma, a nega, a explica),
exercitive (a ordona, a comanda), promisive (a promite, a jura), comportative (a mulţumi, a se
scuza) şi verdictive sau judiciare (a achita, a condamna).

Structura actului ilocuţionar. J. Searle

Un act de limbaj se compune dintr-un conţinut propoziţional (p) şi o forţă ilocuţionară

(F):
F(p)
În ceea ce priveşte forma lingvistică a actelor de limbaj, trebuie precizat că nu există o
corespondenţă biunivocă între forma enunţului şi forţa ilocuţionară, în sensul că acelaşi enunţ
pronunţat în contexte diferite poate fi purtătorul unor valori ilocuţionare diferite (cf. şi T. Cristea,
1984: 230). Astfel, celebrul “Vos papiers” pronunţat de un agent de poliţie reprezintă ordinul de
a prezenta actele de control, în timp ce acelaşi enunţ pronunţat de un student într-un amfiteatru
înseamnă atenţionarea profesorului distrat care şi-a uitat notele de curs pe catedră etc.
 Dacă acelaşi p poate cunoaşte diverse actualizări ilocuţionare (F), situaţia inversă este şi
ea posibilă: un F reprezentat de diverse p (infra cererea):
- Ştiţi unde este staţia de benzină?
- Aţi putea să-mi spuneţi unde este staţia de benzină?
- Unde este staţia de benzină, vă rog?

În realizarea cu succes a actului ilocuţionar, rolul hotărâtor revine respectării condiţiilor

de reuşită (Austin), de satisfacere (Searle) a actului ilocuţionar. J. Searle (Speech acts, 1969 -
trad. fr. Les actes du langage, Paris, Hermann, 1972) distinge patru tipuri de condiţii:
i) condiţia de conţinut propoziţional indicând natura conţinutului actului. Aceasta poate fi
o simplă propoziţie (în cazul aserţiunii), o acţiune viitoare a locutorului (cazul promisiunii) sau a
interlocutorului (sfatul, cererea).
ii) condiţia sau condiţiile preliminare definind ştiinţa sau credinţa locutorului în privinţa
intereselor, intenţiilor interlocutorului, ca şi natura raporturilor între interlocutori. De pildă
ordinul implică o relaţie de superioritate ierarhică în beneficiul locutorului ca şi convingerea
acestuia că interlocutorul este capabil să realizeze acţiunea cerută.
iii) condiţia de sinceritate indicând starea psihologică a locutorului. Aserţiunea implică
credinţa în realitatea stării descrise, promisiunea, intenţia de a efectua actul proiectat, ordinul,
dorinţa de a vedea realizată starea vizată.
iv) condiţia esenţială specificând tipul de obligaţie contractată de locutor sau interlocutor
prin enunţarea actului respectiv.

Tipologia actelor ilocuţionare

Deşi aceste condiţii sunt de natură foarte generală (nu exclusiv lingvistică), ele i-au
permis lui J. Searle Sens et expression, Paris, Minuit, 1982), să furnizeze o clasificare a actelor
de limbaj, bazată pe câteva criterii dintre care cele mai importante se suprapun condiţiilor de
reuşită a actelor de limbaj (cf. J. Moeschler, 1985:31-32).
- scopul ilocuţionar corespunde condiţiei esenţiale;
 - direcţia de ajustare cuvînt-lume; în cazul ordinului, promisiunii, lumea se supune
cuvintelor, în timp ce în cazul aserţiunii cuvîntul se supune lumii;
- starea psihologică corespunde condiţiei de sinceritate;
- conţinutul propoziţional corespunde condiţiei de conţinut propoziţional.

Aceste criterii permit distingerea următoarelor categorii de acte:

i) Gramatica modernă este dificilă;
ii) Du-te la pîine;
iii) Voi fi la 5 la întîlnire;
iv) Sunt tare fericit că te revăd;
v) Şedinţa este deschisă.
In termeni searlieni se va vorbi despre acte:
i) REPREZENTATIVE SAU ASERTIVE (aserţiunea, informarea)
- scop ilocuţionar - descrierea unei stări de lucruri;
- direcţia de ajustare lume  cuvânt;
- stare psihologică - credinţa;
- conţinutul propoziţional - o propoziţie
ii) DIRECTIVE (ordinul, cererea, întrebarea)
- scop ilocuţionar - realizarea unei acţiuni viitoare de către interlocutor;
- direcţie de ajustare: cuvânt  lume;
- stare psihologică: dorinţa locutorului;
- conţinut propoziţional: acţiune viitoare a interlocutorului.
iii) PROMISIVE (ofertă, promisiune)
- scop ilocuţionar: obligaţia locutorului de a realiza o acţiune viitoare;
- direcţia de ajustare: cuvânt  lume;
- stare psihologică: intenţia locutorului;
- conţinut propoziţional: o acţiune viitoare a locutorului.
iv) EXPRESIVE (felicitare, scuză, mulţumire, plângere)
- scop ilocuţionar: exprimarea unei stări psihologice: plăcere / neplăcere, acceptare /
respingere;
- stare psihologică: variabilă în funcţie de act;
 conţinut propoziţional: o acţiune sau proprietate a locutorului sau interlocutorului
v) DECLARATIVE (declarare, botez, condamnare) – actele performative în sensul cel
mai puternic
- scop ilocuţionar: actualizarea conţinutului actului;
- direcţie de ajustare: cuvînt  lume;
- conţinut propoziţional: o propoziţie.

Strategia indirecţiei

În situaţiile cele mai simple locutorul pronunţă o frază şi doreşte să comunice exact ceea
ce fraza semnifică literal. Dar când lucrurile se complică, sensul frazei (“sentence meaning”) şi
sensul enunţului proferat de locutor (“speaker’s meaning”) încetează să se mai suprapună.
“Intrăm în lumea aparenţelor înşelătoare: în iarba verde se strecoară şarpele ironiei, aluziei,
subînţelesului, echivocului. Politeţea extremă şi persiflarea disimulată îşi dau mîna” (F.
Armengaud, 1985:94).

Natura mecanismului inferenţial sau parcursul de la valoarea literală a enunţului la cea

derivată sau implicită a fost explicată de trei categorii de teorii: maximele conversaţionale ale lui
Grice (1975, actele de limbaj derivate sau indirecte (Searle, 1982) şi derivarea ilocuţionară (J.
C. Anscombre, 1977, 1980, 1981).
Punctul de vedere al lui Paul Grice este filosofic şi se situează pe tradiţia raţionalistă a
filosofiei analitice. În concepţia sa, raţionalitatea funciară a comportamentului conversaţional
este rezultatul a două ipoteze:
i) participanţii la o conversaţie respectă un principiu general de cooperare (“cooperative
principle”) care presupune ca fiecare participant să contribuie la conversaţie în conformitate cu
aşteptările celorlalţi, cu stadiul, scopul şi direcţia tranzacţiei conversaţionale;
ii) fiecare contribuţie la conversaţie trebuie să respecte următoarele maxime sau regului
(cf. P. Grice, 1975):
- maxima cantităţii: intervenţia să conţină atâta informaţie câtă este necesar, nici mai mult
(redundanţă), nici mai puţin (ermetism);
- maxima calităţii: contribuţia să fie veridică;
 - maxima relaţiei: contribuţia să fie pertinentă (“be relevant”);
- maxima manierei: contribuţia sa fie clară, non ambiguă, ordonată (“be perspicuous”).

Declanşarea calculului interpretativ este efectul raţional al utilizării maximelor. Astfel în

micro-dialogul:
A - Sunt în pană de benzină.
B - După colţ e o staţie de benzină.
A îşi imaginează că B respectă maxima relaţiei şi deci implicitează că staţia este deschisă şi A ar
putea găsi benzină, pentru că altfel contribuţia sa, deşi satisfăcătoare din punctul de vedere al
maximei calităţii, ar fi inadecvată.
Teoria actelor de limbaj indirecte (John Searle) utilizează aceleaşi principii explicative
ca şi teoria lui Grice, accentuând asupra raporturilor între condiţiile de succes ale actului şi actele
indirecte.
Discutând următoarele două cereri indirecte, ambele în legătură cu condiţia preliminară şi
cu condiţia de sinceritate (respectiv cu credinţa locutorului că interlocutorul este în măsură să
efectueze actul şi dorinţa sa ca interlocutorul să realizeze acel act):
i) Poţi să duci gunoiul? şi
ii) Aş vrea să duci gunoiul;
J. Searle propune următoarea generalizare: pentru a realiza o cerere indirectă este suficientă
asertarea unei condiţii de succes a locutorului sau chestionarea asupra unei condiţii de satisfacere
a interlocutorului.
Deci, în cazul actelor indirecte, locutorul comunică interlocutorului mai mult decât
exprimă literal, bazându-se pe un fundal de cunoştinţe comune: informaţii lingvistice şi non
lingvistice, precum şi pe capacitatea inferenţială a auditoriului.

Teoria actelor de limbaj s-a dezvoltat pe baza recuzării de către Austin a iluziei
descriptiviste – descriptive fallacy, teza conform căreia limbajul descrie realitatea; Austin şi
Searle dimpotrivă consideră ca funcţia esenţială a limbajului este de acţiona asupra lumii mai
mult decât de a o descrie. Pragmatica actelor de limbaj a insistat asupra aspectului convenţional
şi codificat al limbajului în virtutea principiului searlian al exprimabilităţii (“Pentru orice
semnificaţie X şi pentru orice interlocutor L, de fiecare dată când L vrea să semnifice X există o
expresie E astfel încât E este formularea exactă a lui X”). În ultimii zece ani, derivând din şcoala
generativă, s-a dezvoltat gramatica de tip cognitiv, care consideră limbajul descriptor al realităţii
şi doar în subsidiar mijloc de acţiune asupra ei, insitând asupra rolului proceselor inferenţiale în
interpretarea enunţurilor. Sperber şi Wilson pun în cauză pertinenţa taxinomiilor propuse de
Austin şi Searle, optând pentru o reducere considerabilă a tipurilor de acte de limbaj la trei clase,
reperabile sintactic sau lexical:
- actul de “a spune că” corespunzând grosso modo aserţiunilor, promisiunilor sau predicţiilor;
- actul de “a spune să” corespunzând ordinului, sfatului etc.;
- actul “a întreba” corespunzând interogativelor şi, mai general, cererilor de informaţie.
Această clasificare nu ia în consideraţie actele instituţionale (condamnarea, botezul,
căsătoria, deschiderea unei şedinţe); Sperber şi Wilson estimează că fundamentele acestor acte
nu sunt nici reguli lingvistice, nici reguli cognitive, ci ţin de un cadru mai larg sociologic, dar că
şi aceste acte instituţionale pot intra în prima mare clasă a actelor “a spune că”.

În evantaiul larg de preocupări al pragmaticii lingvistice actuale (de la teoria enunţării la

analiza conversaţiei, de la acte de limbaj la argumente şi tipuri discursive) apare o importantă
schimbare de perspectivă coextensivă motto-ului lui K. Bühler: “Denn es gehören zwei nicht nur
zum Heiraten, sordern zu jeden sozialen Geschehen” (Sprachtheorie, 1934:79) - “Este nevoie de
doi nu numai în căsătorie, ci în orice eveniment social”; asistăm deci la trecerea de la
subiectivitate la intersubiectivitate, de la decodare (principiul searlian al exprimabilităţii) la
calcul interpretativ şi asumare (condiţie esenţială a actului argumentativ).

În acest cadru, pertinent intitulat “lingvistică extinsă a enunţării” (Francis Jacques),

putem vorbi de o micro-pragmatică (teoria actelor de limbaj) şi de o macro-pragmatică; sub
incidenţa acesteia din urmă se situează orientarea argumentativă a discursului, ca şi tipurile
discursive, în genere asociate unor macro-acte de limbaj.
Încercând să sistematizăm cauzele indirecţiei, putem vorbi de o generare din raţiuni
psihologice (un mesaj mai puţin abrupt poate fi mai eficient - cazul cererii, sfatului, sau,
parafrazându-l pe Tadeusz Kotarbinski din “Tratat despre lucrul bine făcut”, - “Ceea ce e bine
făcut e făcut indirect”), din raţiuni sociologice (tabu-urile sociale nu permit o exprimare directă);
în sfârşit, mai important decât eficienţa comunicativă şi presiunea codurilor sociale ni se pare
posibilitatea de manevrare a responsabilităţii prin indirecţie. În cazul ironiei, locutorul se poate
apăra de acuzaţia de a fi jignit pe cineva, cantonându-se în zona sensului literal, după cum
ordinele indirecte de tipul “E cald aici” pentru comanda “Deschide geamul” reduc obligaţia
interlocutorului de a se conforma.
“Retorică a oblicităţii” în pertinenta formulare a Catherinei Kerbrat-Orecchioni, indirecţia
este necesară pentru a evita impunerea în faţa celuilalt, agresarea subiectivităţii interlocutorului,
fiind subsumabilă conceptului de “face saving” ca infrastructură a interacţiunii sociale.
“De dimineaţa până seara oamenii întreabă, răspund, argumentează, promit, se laudă sau
se plâng, mulţumesc, insinuează, fac reproşuri, elogii sau confidenţe etc. etc. În plus, de
dimineaţă până seara ei încearcă să interpreteze (conştient sau inconştient) ceea ce fac ceilalţi
când vorbesc, altfel spus, ce tipuri de acte realizează” (C. Kerbrat-Orecchioni, 2001: 187).