Teoria actelor de limbaj

Pragmatica sau studiul limbajului în context investighează

relațiile dintre semne și utilizatorii lor, evoluția acestor relații, ca și
normele care trebuie respectate pentru manipularea corectă a
acestui „comportament intențional guvernat de reguli convenționale”
(John Searle, 1972:56) care este limbajul.
Spre deosebire de semantică, ce studiază corelațiile dintre
forme și semnificații ca parte a sistemului limbii, pragmatica este
focalizată asupra proceselor de generare a semnificațiilor în context.
Ea oferă cheia funcționării limbajului în context prin principiile
strategiilor conversaționale (principiul cooperării, al politeții) și
aspecte de bază ale organizării pragmatice a discursului (acte de
limbaj, deixis, structuri interacționale etc. – cf. și L.Ionescu-
Ruxăndoiu, 1999:34).
Orientarea prgamatică acoperă în lingvistică un vast spațiu
problematic:
1. pragmatica enunțiativă (sau lingvistica enunțării generată de
lucrările lui Emile Benveniste, axată pe caracteristicile dispozitivului
enunțiativ: relația enunțător/enunțiatar/situație de comunicare);
2. pragmatica ilocuționară sau teoria actelor de vorbire de
sorginte anglo-saxonă („speech-acts theory – John Austin, John
Searle) care studiază tipologia actelor ilocuționare și efectele lor
asupra interlocutorului;
3. pragmatica conversațională centrată pe studiul unui caz
particular de interacțiune comunicativă – conversația.
II. Noțiunea de act de limbaj
Orice act de limbaj comportă:
 o dimensiune locuționară (care este cea a formării frazelor în
conformitate cu regulile gramaticii);
 o dimensiune ilocuționară, legată de „forța” sau valoarea
actului: cerere, ordin, rugăminte, promisiune, sfat, avertisment
etc.;
 o dimensiune prelocuționară legată de influența exercitată
asupra auditoriului (spre deosebire de actele ilocuționare
instituționalizate, efectele perlocuționare nu sunt
convenționalizate: o promisiune poate să bucure, să
mâhnească, să lase indiferent auditoriul).
Caracteristicile actului de limbaj (cf. D. R. Frumușani):
Actul de limbaj este:
 o acțiune și vizează transformarea realității; acțiunile
realizate prin intermediul limbajului sunt de genul: ordin,
amenințare, sfat, cerere, etc. care antrenează schimbări în
starea lumii (de exemplu: „Închide te rog, geamul!” va fi
urmat în cazul unui act reușit de modificarea respectivă în
starea lumii);
 un act intențional, a cărui interpretare adecvată este
condiționată de recunoașterea de către interlocutor a intenției
de comunicare. (de exemplu: ”Un câine mare e în spatele
tău” – pentru interpretarea corectă a enunțului, interlocutorul
trebuie să cunoască intenția emițătorului, dacă este vorba de
o informare despre prezențaacelui câine sau avertisment
privind un pericol iminent.
 un act convențional a cărui reușită este condiționată de
îndeplinirea anumitor „condiții de succes” legate de persoanele
și de circumstanțele utilizării actului, de intenția persoanelor
implicate și de efectul asociat enunțării. (de exemplu: un act de
deschidere a ședinței de tipul „Declar ședința deschisă”
pronunțat de pompierul de serviciu va fi „nul și neavenit”, la fel
ca decretarea mobilizării generale, dacă nu este pronunțat de
șeful statului).
 actul de limbaj este determinat contextual. Numai contextul ne
va permite să decidem dacă enunțul: „Voi veni mâine” trebuie
interpretat ca o promisiune, informație sau amenințare.
Spre deosebire de tradiția lingvistică structuralistă, dominată
de funcția informativă, reprezentativă a limbajului, abordarea
pragmatică insistă asupra funcției comunicative, acționale a
limbajului.
III. Enunțuri performative și enunțuri
constatative. J. Austin
Enunțul performativ ( J. Austin, 1962 How to do things with
words) se deosebește de enunțul constatativ (descriptiv) prin:
1. imposibilitatea de a fi evaluat în termeni adevărat/fals, ci
prin opoziția „felicity/infelicity” (succesul sau insuccesul
actului).
2. faptul că ține de acțiune și nu de vorbire („Botez acest vapor
cu numele de Queen Mary” înseamnă chiar actul de a da
nume vaporului, asociat unor ritualuri gestuale și înscris într-
un anume context).
Exemplu: a). Woody este un personaj de desene animate.
b). Ședința este deschisă.
Primul enunț este o simplă descriere (aser țiune), în timp ce al
doilea nu descrie o stare de lucruri, ci contribuie tocmai la realizarea
acțiunii de a deschide ședința.
Enunțarea celui de al doilea act presupune anumite condiții de
reușită (și nu de adevăr), dintre care cea mai importantă fiind cea a
autorității (nu oricine este îndreptățit să pronunțe această frază – cu
efect bineînțeles).
Austin distinge între performativele primare sau implicite
(„Ședința este deschisă”) și performativele explicite („Declar ședința
deschisă”) care indică explicit sensul performativ al enunțului.
Ca urmare a caracterului „virtual performativ”, în cazul anumitor
verbe, distincția dintre performativ și constatativ poate fi fragilă.
De exemplu verbe precum „a declara”, „a promite”, „a ordona”
sunt performative doar la persoana întâi a indicativului prezent și
devind pur constatative în celelalte situații:
„Declar ședința deschisă”. (performativ)
„Petre declară ședința deschisă”. (descriptiv)
De asemenea, asistăm la o deperformatizare a enunțului prin
adăugarea unui element modificator (J. Moescheler, 1985:27).
De exemplu:
„Îți ordon să taci”. (performativ)
„Îți ordon adesea să taci”. (descriptiv)
„Ședința este deschisă”. (performativ)
„Ședința este deschisă în cea mai mare confuzie”. (descriptiv)
Austin include atât constatativele cât și performativele în
categoria actelor ilocuționare (aserțiunea sau constatativul fiind un
act ilocuționar alături de promisiune, amenințare, ordin, botez etc.).
În concepția lui Austin, actele de limbaj sunt:
- expozitive (a afirma, a nega, a explica);
- exercitive (a ordona, a comanda);
- promisive (a promite, a jura);
- comportative (a mulțumi, a se scuza);
- verdictive sau judiciare (a achita, a condamna).
IV. Structura actului ilocuționar. J. Searle.
Un act de limbaj se compune dintr-un conținut propozițional (p)
și o forță ilocuționară (F): F(p)
În ceea ce privește forma lingvistică a actelor de limbaj, trebuie
precizat că nu există o corespondență biunivocă între forma
enunțului și forța ilocuționară. Același enunț pronunțat în contexte
diferite poate fi purtătorul unor valori ilocuționare diferite.
De exemplu celebrul „Vos papiers” pronunțat de un agent de
poliție reprezintă ordinul de a prezenta actele de control, în timp ce
același enunț pronunțat de un student într-un amfiteatru înseamnă
atenționarea profesorului distrat care și-a uitat notele de curs pe
catedră etc.
Realizarea cu succes a actului ilocuționar depinde în cea mai
mare măsură de anumite condiții de reușită (Austin), de satisfacere
(Searle) a actului ilocuționar.
J. Searle distinge patru condiții:
1. condiția de conținut propozițional indicând natura
conținutului actului. Aceasta poate fi o simplă propozi ție (în cazul
aserțiunii), o acțiune viitoare a locutorului (cazul promisiunii) sau a
interlocutorului (sfatul, cererea).
2. condiția sau condițiile preliminare definind știința sau
credința locutorului în privința intereselor, intențiilor interlocutorului,
ca și natura raporturilor între interlocutori. De exemplu ordinul
implică o relație de superioritate ierarhică în beneficiul locutorului,
ca și convingerea acestuia că interlocutorul este capabil să realizeze
acțiunea cerută.
3. condiția de sinceritate indicând starea psihologică a
locutorului. Aserțiunea implică credința în realitatea stării descrise,
promisiunea, intenția de a efectua actul proiectat, ordinul, dorința de
a vedea realizată starea vizată.
4. condiția esențială specificând tipul de obligație contractată
de locutor sau interlocutor prin enunțarea actului respectiv.
IV. Tipologia actelor ilocuționare
Clasificarea actelor de limbaj conform lui J. Searle ( punct de
reper condițiile reușită a actelor de limbaj):
- scopul locuționar corespunde condiției esențiale;
- direcția de ajustare cuvânt-lume; în cazul ordinului,
promisiunii, lumea se supune cuvintelor, în timp ce în cazul
aserțiunii cuvântul se supune lumii;
- starea psihologică corespunde condiției de sinceritate;
- conținutul propozițional corespunde condiției de conținut
propozițional.
Categorii de acte de limbaj:
1. Reprezentative sau asertive (aser țiune, informarea)
- scop ilocuționar – descrierea unei stări de lucruri;
- direcția de ajustare lume – cuvânt;
- stare psihologică – credința;
- conținutul propozițional – o propoziție.
Exemplu: „Gramatica modernă este dificilă”.
2. Directive (ordinul, cererea, întrebarea)
- scop ilocuționar – realizarea unei acțiuni viitoare de către
interlocutor;
- direcție de ajustare: cuvânt – lume;
- stare psihologică: dorința locutorului;
- conținutul propozițional: acțiune viitoare a interlocutorului.
Exemplu: „Du-te la pâine”.
3. Promisive (ofertă, promisiune)
- scop ilocuționar: obligația locutorului de a realiza o acțiune
viitoare;
- direcția de ajustare: cuvânt – lume;
- stare psihologică: intenția locutorului;
- conținut propozițional: o acțiune viitoare a locutorului.
Exemplu: „Voi fi la 5 la întâlnire”.
4. Expresive (felicitare, scuză, mulțumire, plângere)
- scop ilocuționar: exprimarea unei stări psihologice:
plăcere/neplăcere, acceptare/respingere.
- stare psihologică: variabilă în funcție de act;
- conținut propozițional: o acțiune sau proprietate a
locutorului sau interlocutorului.
Exemplu: „Sunt tare fericit să te revăd”.
5. Declarative (declarare, botez, condamnare) – actele
performative în sensul cel mai puternic
- scop ilocuționar: actualizarea conținutului actului;
- direcție de ajustare: cuvânt – lume;
- conținut propozițional: o propoziție.
Exemplu: „Ședința este deschisă deschisă”.
VI. Strategia indirecției
Natura mecanismului inferențial sau parcursul de la valoarea
literală a enunțului la cea derivată sau implicită a fost explicată de
trei categorii de teorii:
1. maximele conversaționale ale lui Grice (1975)
2. actele de limbaj derivate sau indirecte ( Searle, 1982)
3. derivarea ilocuționară
Punctul de vedere al lui Paul Grice este filosofic și este inspirat
din tradiția raționalistă a filosofiei analitice. În concepția sa,
raționalitatea funciară a comportamentului conversațional este
rezultatul a două ipoteze:
a). participanții la o conversație respectă un principiu general
de cooperare care presupune contribuția fiecărui participant la con-
-versație în conformitate cu așteptările celorlalți, cu stadiul, scopul
și direcția tranzacției conversaționale;
b). fiecare contribuție la conversație trebuie să respecte
următoarele maxime sau reguli (cf lui P. Grice):
- maxima cantității: intervenția să conțină atâta conversație
câtă este necesar, nici mai mult (redundanță), nici mai puțin
(ermetism);
- maxima calității: contribuția să fie veridică;
- maxima relației: contribuția să fie pertinentă;
- maxima manierei: contribuția să fie clară, non ambiguă,
ordonată.
Teoria actelor de limbaj indirecte (John Searle) utilizează
aceleași principii explicative ca și teoria lui Grice, accentuând
raporturile dintre condițiile de succes ale actului și actele indirecte.
În cazul actelor indirecte, locutorul comunică interlocutorului
mai mult decât exprimă literal, bazându-se pe un fundal de
cunoștințe comune: informații lingvistice și non-lingvistice, precum și
pe capacitatea inferențială a auditoriului.
Teoria actelor de limbaj s-a dezvolat pe baza recuzării de către
Austin a iluziei descriptiviste, teza conform căreia limbajul descrie
realitatea; Austin și Searle dimpotrivă consideră că func ția esențială
a limbajului este de a acționa asupra lumii mai mult decât
Sperber și Wilson optează pentru o reducere considerabilă a
tipurilor de acte de limbaj la teri clase, reperabile sintactic sau
lexical:
- actul de „a spune că” corespunzând grosso modo aserțiunilor,
promisiunilor sau predicțiilor;
- actul de „a spune să” corespunzând ordinului, sfatului etc.;
- actul „a întreba” corespunzând interogativelor și, mai general,
cererilor de informație.
Această clasificare nu ia în considerație actele instituționale
(condamnarea, botezul, căsătoria, deschiderea unei ședințe);
Sperber și Wilson estimează că fundamentele acestor acte nu
sunt nici reguli lingvistice, nici reguli cognitive, ci țin de un cadru mai
larg sociologic, dar că și aceste acte instituționale pot intra în prima
mare clasă a actelor „a spune că”.

ACTELE DE VORBIRE