Balauca Robert

Cum sa faci lucruri cu vorbe

John Langshaw Austin (28 martie 1911- 8 februarie 1960) a fost un filosof al limbajului si a avut o contributie majora la dezvoltarea acestui domeniu. De asemenea a fost professor de filosofie si etica la Universitatea Oxford. Alaturi de Wittgenstein, J.L.Austin, acupa un loc de seama in in filosofia engleza a limbajului pentru studiul sau asupra utilizarii (use) cuvintelorsi elucidarea sensurilor (mening) acestora . A publicat foarte putin in timpul vietii. Cele trei carti aparute sub numele sau Philosophical Papers (1961), Sense and Sensibilia (1962) si How to Do Things with Words (1962) au fost publicate postum de studenti care i-au transcris cursurile. Cum sa faci lucruri cu vorbe (How to Do Things with Words) a fost una dintre cele mai importante lucrari ale sale. Austin scoate n eviden faptul c filozofii limbajului acord cea mai mare atenie propozitiilor care afirm un fapt, dar subliniaz c acestea alctuiesc doar o mic parte a sarcinilor care pot fi realizate cnd cineva spune ceva. In primul capitol Performative si constative accentual cade asupra unor enunturi numite performative. Aceste enunturi tin de logica deontica, nu afirma proprietate ci produc realizarea unei actiuni ce reprezinta act de vorbire. Este folosit pentru a arata ca sunt si propozitii folosite si cu alt scop decat acela de a arata sau a descrie. De exemplu enuntul:Numesc acest vas regina Elizabeth nu inseamna nimic altceva decat ca ii dau un nume nou. Astfel de enunturi pot fi si altfel decat adevarate sau false. Prin simpla enuntare a unui performativ nu inseamna ca ne-am si indeplinit si misiunea. Contextul, imprejurarile trebuie sa se potriveasca. Astfel se ajunge la chestiunea circumstantelor potrivite. Pentru a ne face sa intelegem aceste aspecte mai bine Austin ne ofera niste enunturi ce sunt evaluate. Evaluarea nu consta insa in determinarea veridicitatii enunturilor ce in clasificarea lor in reusite si nereusite. Conventionalitatea actului performativ determina conditiile de reusita sau nereusita. In capitolele III si IV se analizeaza pe larg conditiile de nereusita a enunturilor performative. Acestea pot fi clasificate in abuzuri si rateuri. Capitolul V este rezervat realizarii distinctiei dintre performativ si constativ. Enunturile performative ilustreaza practica unei actiuni si spre deosebire de cele constative nu pot avea valoarea de adevarat sau fals. Mai mult, o propozitie poate fi atat performativa cat si constativa. Tocmai de aceea nu se poate realiza o distinctie clara intre acesti termini. O alta distinctie importanta este aceea dintre performativele explicite si performativele implicite. Cu predilectie verbele la persoana I singular, indicativ present, diateza activa desemneaza performativele explicite. In genere acestea sunt asociate cu ideea de imperativ. Aceasta incercare de a realize distinctia intre performativ si constativ a alcatuit practic prima parte a lucrarii lui J. L. Austin, parte formata din sase capitole.

A doua parte a lucrarii este bazata pe distinctia intre actele locutionare, ilocutionare si perlocutionare. Conceptul de act ilocutoriu a fost enuntat de Austin pentru a arata ceea ce fac vorbitorii. Este practic actul de rostire a unor enunturi si sunt considerate acte conventionale. Actul locutoriu se deosebeste de cel ilocutoriu prin faptul ca in primul act se spune ceva. In alcatuirea sa intra trei componente: o componenta fonetica, o componenta fatica si una retica. Componenta fonetica consta in simpla rostire sau combinarea a sunetelor. Urmarea regulilor gramaticale atunci cand individual vrea sa se faca inteles se numeste act fatic. G. vorbeste de exemplu in limba romana si vrea sa se facac inteles in limba romana. Mesajele de acest tip se numesc feme. In cele din urma in actul retic utilizatorul confera un sens cuvintelor utilizate. In general actul locutoriu solicita mult limba, ca organ al vorbirii. Actele locutionare se afla intr-o relatie stransa cu cele ilocutionare. Caracteristica principala a actelor ilocutionare o reprezinta forta ilocutionara, astfel aparand si teoria actelor locutorii. De actul locutoriu si de cel ilocutoriu distingem actul perlocutoriu care se poate defini prin ceea ce vorbitorul face prin faptul de a spune ceva. Cu alte cuvinte este vorba de a convinge, a impiedica sau de a surprinde. Pentru a intelege mai bine Austin vine in sprijinul teorie sale cu exemplul urmator. Avand trei acte de limbaj vom avea urmatoarele cazuri: Cazul 1- locutie Mi-a spus: Impusc-o!, intelegand prin impusca impusca iar prin -o referindu-se la ea. Cazul 2- ilocutie M-a indemnat (sau m-a sfatuit, mi-a ordonat, etc.) sa o impusc. Cazul 3- perlocutie a) M-a convins sa o impusc. b) M-a facut (sau m-a determinat, etc.) s-o impusc. Teoria actelor de limbaj formulata de Austin este inteleasa astazi in mod curent drept o teorie a actelor ilocutionare, deoarece gramatica studiaza in primul rand componenta ilocutionara a unui enunt.