TURCULEȚ GHEORGHE

CAZUL PAUL GOMA ÎNTRE POLITICĂ ŞI LITERATURĂ

Un fenomen paradoxal

Paul Goma a lucrat continuu împotriva lui însuşi, parcă lipsit de un normal
instinct de conservare. Desprins de matricea basarabeană la o vârstă fragedă, fără a-şi
idealiza compensatoriu originile, supus unora dintre cele mai grele încercări ale vieţii,
Paul Goma nu a avut de ce să se mai menajeze, expunându-se de timpuriu riscurilor
politice majore. Nu s-a oprit nici când a devenit cel mai important disident român,
vizat de Securitate să fie lichidat. Nu s-a oprit nici când a devenit o adevărată legendă
vie.
Nu şi-a conservat capitalul de simpatie nici după 1990, când misiunea lui
părea încheiată. Un paradoxal instinct al autodistrugerii l-a împins spre un negativism
steril, tunând împotriva tuturor, cu sau fără motiv. I-a determinat să se despartă de el
pe cei mai devotaţi susţinători, în vremurile cele mai grele: Dumitru Ţepeneag,
Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.
„Omul a dăunat operei” – nota E. Lovinescu în deschiderea articolului-
revizuire despre Al. Macedonski, în varianta din 1928. Un caz similar e Paul Goma,
dar situaţia sa e şi mai complicată, pentru că omul a săvârşit o importantă „operă”
biografică: disidenţa, prin care şi-a riscat viaţa. Iar disidenţa lui a generat o altă operă
literară, pe lângă cea politică. Tocmai această operă este bruiată de omul Goma, care
nu mai poate fi auzit din mersul în gol al unui mecanism devastator al disidenţei – şi
după ce misiunea lui s-a încheiat. El îşi dăunează sinucigaş printr-o serie de abuzuri
de opinie, exprimate pătimaş, fără suficientă motivaţie şi, deci, jignitor la adresa
întregii elite postdecembriste. Cu atât mai mult sunt motivat să întreprind un studiu de
caz cu cât un trecut onorabil, chiar eroic, riscă să fie îngropat sub un morman de
ingratitudini ale prezentului.

Inamicul public numărul I

Biografia şi proza lui Paul Goma sunt poate cele mai controversate din
întreaga literatură română contemporană. Disidentul român cu cea mai mare faimă
europeană era în ţară în cea mai mare dizgraţie în ochii oficialităţii, până într-atât încât
a fost vizat în mod expres de serviciul secret să fie ucis, dacă nu putea fi altfel redus la
tăcere – după cum mărturiseşte însuşi Ion Mihai Pacepa în Orizonturi roşii, memoriile
unui general de securitate aflat în anii ’70 în prima linie a ofensivei ceauşiste şi a
operaţiunilor ei sinistre. Anihilarea lui Paul Goma avea, în intenţiile lui Ceauşescu,
aceeaşi importanţă cu distrugerea postului postului de radio „Europa liberă”. Deşi a
publicat multe cărţi după plecarea lui din ţară, Paul Goma nu era aproape deloc
cunoscut decât de foarte puţini literaţi, astfel încât printre ignoranţi s-a putut
încetăţeni aprecierea dură, de o mare circulaţie, că disidentul nostru este un scriitor
fără operă şi, în orice caz, fără talent. După 1989, am asistat la o ofensivă firească a
apariţiilor editoriale semnate de Paul Goma, restituit, cum era de aşteptat, literaturii
române. Apreciat un an-doi la justa lui valoare, scriitorul a căzut într-o nouă dizgraţie,
de astă dată mai puţin motivată politic şi mai mult explicabilă prin conflictele şi

1
antipatiile activate de viaţa literară. Acuzând pe toată lumea fie de colaboraţionism fie
de pasivitate în timpul dictaturii, Paul Goma a devenit în scurtă vreme indezirabil. În
interviuri, scrisori deschise, pagini de jurnal, acuzatorul public numărul 1 a dezlănţuit
mai multă sinceritate decât puteam suporta. Paul Goma şi-a extins acuzele cu aceeaşi
furie de la condiţiile terorii politice la mediile literare cele mai emancipate. Până la un
punct fondul său de credibilitate era real. Paul Goma nu putea să nu fie una din cele
mai autorizate instanţe morale ale societăţii româneşti. E o instanţă morală legitimată
de drama personală, de demnitatea cu care a străbătut experienţa umilitoare a
dictaturii, de autenticitatea mărturiei, de principialitatea intransigenţei. Dacă uneori
această instanţă mai şi greşeşte prin sentinţe excesive sau culpabilizări
disproporţionate, trebuie să înţelegem că atât judecăţile bune cât şi cele mai puţin
bune (sau chiar nedrepte) asupra trecutului sau asupra prezentului provin dintr-o
conştiinţă cutremurată din temelii de adevărul tragic cu care s-a confruntat. Până prin
1995 această înţelegere mai funcţiona. Dar când furtuna contestaţiilor violente i-a
cuprins şi pe cei mai buni şi mai demni pe care îi ştiam că sunt Lucian Pintilie,
Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Gabriela Adameşteanu,
încrederea şi credibilitatea generală s-au diminuat mult, iar Paul Goma s-a
metamorfozat, în receptarea martorilor consternaţi, în inamicul public numărul 1.
Ultra-intransingent şi cu cine trebuie şi cu cine nu trebuie, el a produs ca răspuns un
ciudat fenomen de respingere, ce tinde să se generalizeze. A izbutit astfel trista
performanţă ca, după 1989, să nu mai fie agreat nici în mediile intelectuale restrânse
în care a fost preţuit pentru actele lui de protest politic. Climatul de adversitate nu este
nici astăzi propice pentru o mai bună receptare şi interpretare a operei. Însă subiectul
– fără îndoială excepţional ca importanţă în cadrul literaturii române contemporane –
merită un efort de sinteză şi de apreciere globală.

Un destin politic

Cazul Goma se sprijină pe o biografie ale cărei repere trebuie neapărat

recapitulate. Prozatorul s-a născut la 2 octombrie 1935, în satul basarabean Mana,
comuna Vatici, judeţul Orhei, ca fiu al lui Eufimie Goma şi al Mariei (născută
Popescu), amândoi învăţători. În 1940, când Basarabia este cedată ruşilor, familia
Goma încearcă să se refugieze, dar, pornind prea târziu, este întoarsă din drum, înainte
de a trece Prutul. În ianuarie 1941, tatăl este ridicat de agenţii NKVD şi deportat în
Siberia; i se pierde urma în 1943, când familia primeşte o carte poştală de la Slobozia-
Ialomiţa pentru a furniza mărturii şi date pentru identificarea şi eliberarea
prizonierului. Între timp, în 1942, fiul începuse şcoala primară în satul natal. În martie
1944, familia Goma se refugiază în Transilvania, dar, după actul politic de la 23
august, e nevoită să se ascundă în sate din zona Sibiului şi a Târnavei Mari pentru a
nu fi repatriată forţat sau deportată în Siberia. În ianuarie 1945, familia Goma ajunge,
în urma „capturării”, în Centrul de repatriere de la Sighişoara, unde tatăl face acte
false salvatoare, care-i permit să rămână în satul Buia, de pe Târnava Mare. În 1946,
Paul Goma devine elev al Şcolii Normale „Andrei Şaguna” din Sibiu, timp de doi ani,
până la reforma învăţământului din 1948, când este transferat în ciclul doi la o şcoală
din Şeica Mare, în zona Târnavei Mari. Aici va asista la „epurarea” bibliotecii, în
funcţie de noile cerinţe, devastatoare, ale comunismului biruitor. Toată prima jumătate
a anului 1949, părinţii îi sunt reţinuţi pentru interogatorii la Securitatea de la Mediaş.
Din toamna aceluiaşi an intră prin concurs, pentru clasa a VIII-a, la Liceul „Gheorghe
Lazăr” din Sibiu, oraşul în care descoperă biblioteca „Astra”, închisă la scurtă vreme.
În 1952, când era elev în clasa a X-a, este interogat la Securitatea din Sibiu, considerat

2
suspect din punct de vedere politic şi exmatriculat. Nu mai e primit nici la Sighişoara,
nici la Braşov; în fine, după insistenţe şi căutări disperate, absolvă în 1953 liceul la
Făgăraş. Biografia adolescentului încheie astfel o primă etapă, răvăşită de istorie şi
politică, transpusă mai târziu în romanele scriitorului matur.
Cea de-a doua etapă o constituie tentativa de a urma studiile superioare. În
1954, reuşind la admitere simultan la Filologia bucureşteană şi la Şcoala de literatură,
devenită Institut autonom iar apoi o secţie a Universităţii, alege cea de-a doua
posibilitate. În urma disputelor de la seminarii, unde Paul Goma afirma opinii politice
inconformiste, este „judecat” la rectoratul Universităţii şi atenţionat aspru pentru
îndrăznelile lui. Începe să se constituie un „caz Goma”, decisiv atât pentru psihologia
viitorului scriitor cât şi pentru mediul politic şi literar. Scrie la romanul Durerile
facerii, unde îşi proiectează revoltele şi neliniştile şi din care citeşte la seminariile de
creaţie conduse de Mihai Gafiţa. După revoluţia maghiară din octombrie 1956 scrie
un episod epic în care personajul naraţiunii, în cadrul unei şedinţe, predă carnetul
UTM, în semn de protest la represiune. Citit la un seminar de creaţie, fragmentul îi va
pecetlui destinul într-un sens al disidenţei ce era deja conturat. În urma lecturii, în
noiembrie 1956 este arestat, anchetat, acuzat de agitaţie publică şi condamnat la doi
ani de închisoare corecţională. Calvarul detenţiei străbate arestul de la Malmaison,
penitenciarul Jilava (1957) şi Gherla (1958). Din închisoare este trimis în noiembrie
1958 în domiciliu obligatoriu în satul Lăteşti pentru trei ani, dar restricţia şi restriştea
se prelungesc până în ianuarie 1963. Până în 1965 lucrează ca muncitor necalificat,
fotograf ambulant, trompetist sau tehnician la Buhuşi, Rupea, Făgăraş, Şercaia sau
Braşov.
Din toamna lui 1965 reia studiile universitare la Filologia din Bucureşti,
urmate timp de doi ani, până în 1967, şi întrerupte ca urmare a hărţuielilor Securităţii.
Debutează, după îndelungi tergiversări, cu povestirea Aia, cu titlul schimbat de
redacţie Când tace toba, în revista „Luceafărul”, din decembrie 1966, când redactor-
şef era Eugen Barbu. Continuă să publice proză în „Luceafărul”, apoi în „Gazeta
literară”, „Viaţa românească”, „Ateneu”, înfrângând timorarea redactorilor în faţa
condiţiei de fost deţinut politic. Debutează în volum în 1968 cu prozele scurte din
Camera de alături. Cartea este lansată în librării la 22 august, în aceeaşi zi în care
fusese invadată Cehoslovacia, de armatele Tratatului de la Varşovia, mai puţin armata
română. Autorul se prezintă la Uniunea Scriitorilor pentru a se înrola în Brigăzile
patriotice de apărare, dar i se cere mai întâi să se înscrie în partid; se înscrie, deodată
cu Adrian Păunescu, Al. Ivasiuc şi alţi entuziaşti ai momentului, impresionaţi de
politica sfidătoare a României la adresa Moscovei. O vreme, în anii 1968-1973, e
redactor cu jumătate de normă la „România literară”. Încercările sale de a-şi continua
evoluţia literară, publicându-şi cărţile în ţară, sunt zadarnice.
Refuzat de editurile româneşti, în 1971 apare în Germania romanul Ostinato şi
în Franţa sub titlul La Cellule des libérables, tradus şi prefaţat de Alain Paruit. Este
bine primit de presa străină, iar autorul e caracterizat ca un Soljeniţîn român. Într-o
cronică editorială citită la microfonul „Europei libere”, Virgil Ierunca va reflecta astfel
la eveniment: “Îl aşteptam de douăzeci de ani, şi mai bine. Îl aşteptam pe scriitorul
care să-şi asume riscul de a trimite în străinătate, el rămânând în România, o carte
adevărată. Din Polonia, din Ungaria, din Cehoslovacia şi, mereu, din Rusia, au sosit
astfel de cărţi mărturisind despre chipul real al dictaturilor subdezvoltate din Est. În
fiecare din aceste ţări, scriitorii au devenit ereticii activi, prefigurând trezirea şi
revolta împotriva puterii. Numai România se înfăşurase, aparent, într-un fel de serai
estetic, unde scriitorii, necucerind libertatea, ci primind-o de sus, îşi făcuseră din ea
un fel de armă bizantină, născătoare – e drept – de rodnice ambiguităţi. Fiecare din

3
noi cunoaşte – fireşte – pe aceia, puţini, care s-au folosit de această libertate pentru a
murmura adevăruri. Paul Goma, însă, cel dintâi, face saltul hotărâtor pentru a arăta
lumii că se nasc şi în România scriitori demni de vremurile pe care le trăim. Ca Boris
Pasternak, Soljeniţîn, ca Tibor Déry. (Şi nu-i numim pe toţi.) Cu toate riscurile”.
Evenimentul era într-adevăr epocal şi Virgil Ierunca îi semnalează încă o dată în
finalul cronicii marea importanţă: „Ne-am obişnuit cu eclipsele de adevăr. Un lucru
este însă sigur: pentru profilul spiritual al României reale, cartea lui Paul Goma
răscumpără căderea de fiecare zi a altor scriitori români. De azi înainte, suntem în
rândul lumii!” (textul întreg e publicat în volumul lui Virgil Ierunca Subiect şi
predicat, Ed. Humanitas, 1993). Erezia apariţiei romanului Ostinato în străinătate e
dublă: mai întâi era inacceptabilă pentru „foruri” îndrăzneala de a ignora orice
aprobări şi vize; în al doilea rând, subiectul cărţii – o mărturie despre închisorile din
România venită tocmai din interior – era menită să contrarieze profund sistemul
politic al minciunii. Scriitorul e „prelucrat” la Uniunea Scriitorilor, mustrat şi apoi, la
propunerea unor oficialităţi de partid, e exclus din partid. Dar culmea! – Nu predă
carnetul! În 1972 primeşte paşaport, călătoreşte în Austria, Germania, Franţa, după ce
anterior i se refuzase orice solicitare de acest fel.
În 1972 apare în germană şi în franceză cel de-al doilea roman, Uşa noastră
cea de toate zilele (Die Tür, Suhrkamp, şi Elles étaient quatre…, Gallimard), transmis
în foileton la „Europa liberă”, ca şi Ostinato, anterior, ca şi cartea despre Gherla mai
târziu. Cariera europeană a scriitorului evoluează spectaculos: în 1974, Ostinato este
tradus în olandeză; Gallimard publică succesiv: Gherla, în 1976; Dans le cercle, în
1977; Garde inverse, în 1979. În paralel, scriitorul devine un profesionist al
protestului anti-comunist. În 1977, aderă la Charta 77, se difuzează la „Europa liberă”
scrisoarea, care va fi ulterior semnată, dintre scriitori, numai de I. Negoiţescu şi Ion
Vianu. Militant pentru drepturile omului în România, Paul Goma devine o veritabilă
instituţie politică independentă, la care unii apelau pur şi simplu pentru a obţine mai
rapid un paşaport.
Unul dintre primele documente publice emise de Paul Goma e o scrisoare
deschisă către Heinrich Böll, scriitorul german laureat al premiului Nobel şi, pe
atunci, preşedinte al Pen Clubului Internaţional – scrisoare datând din 11 septembrie
1973, difuzată de repetate ori la „Europa liberă” şi publicată în revista românească
pariziană „Ethos”, nr. 2, din 1975. Paul Goma cere sprijin pentru a face cunoscute
încălcarea drepturilor omului în România şi ignorarea libertăţilor constituţionale, cum
ar fi: dreptul la exprimare, dreptul de întrunire şi asociere, dreptul la grevă, dreptul la
un paşaport, dreptul la informare. Partea a doua a scrisorii se referă la exercitarea
drastică a cenzurii în România şi la respingerea manuscriselor din pricina tabu-urilor.
Scriitorul român dresează o listă de teme tabuizate/ interzise: închisoarea,
colectivizarea agriculturii, activitatea securităţii şi a activiştilor de partid, situaţia
saşilor din Transilvania, relaţiile româno-sovietice (răpirea Bucovinei şi a Basarabiei,
comportarea aliaţilor după 1944, jaful organizat după armistiţiu, rusificarea politicii
româneşti, a administraţiei, a culturii, a învăţământului, evenimentele din Ungaria în
1956 şi din Cehoslovacia în 1968 etc.); apoi, sunt oprite brutal alte tendinţe artistice:
„dragostea prea dragoste, moartea prea moarte, tristeţea prea… tristă” – cum se
exprimă Paul Goma însuşi; alte subiecte interzise scriitorului: greutăţile materiale
cotidiene, birocratismul, corupţia, incoerenţa legilor, inechitatea socială, spiritul de
castă al demnitarilor politici. Inconformiştii sunt reduşi la tăcere – mai contează Paul
Goma şi semnalează situaţia oniricilor Dumitru Ţepeneag şi Virgil Tănase. Finalul
scrisorii aduce la cunoştinţa opiniei publice europene faptul că în România nu sunt
respectate şi aplicate convenţiile semnate: Carta Drepturilor Omului, documentele

4
Conferinţei de la Helsinki pentru Securitate Europeană, privitoare îndeosebi la libera
circulaţie a informaţiilor şi a oamenilor.
Punctul de vârf al exasperării pe care le-o produce Paul Goma lui Ceauşescu şi
securităţii este anul 1977, când aderă la Charta 77, printr-o scrisoare către Pavel
Kohout şi camarazii săi. Ce a trăit şi pătimit atunci Paul Goma este povestit
impresionant şi meticulos în Culoarea curcubeului 77 (în varianta franceză: Le
tremblement des hommes, Seuil, 1979) şi în Soldatul câinelui (în franceză: Chassée-
croisé, Hachette, 1983). Pentru a vedea implicaţiile protestului, vizând în primul rând
atitudinea anti-rusească şi prin ea atitudinea violent anti-comunistă, transcriu primul
paragraf din scrisoarea adresată lui Pavel Kohout şi prietenilor săi, datând din 26
ianuarie 1977 (de ziua lui Ceauşescu) şi fiind atunci difuzată în mai multe limbi:
„Mă declar solidar cu acţiunea voastră. Situaţia voastră este şi a mea; situaţia
Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – şi a României. Trăim,
supravieţuim în acelaşi lagăr, în aceeaşi Biafra (capitala: Moscova). Voi, cehii şi
slovacii, aţi avut un ’68; ungurii, un ’56; polonezii: ’56, ’71 şi… mereu; germanii din
Est au avut un Berlin şi au un Biermann. Noi, românii, nu avem asemenea repere. Dar
nu totdeauna suferinţa este direct proporţională cu intensitatea strigătului de revoltă.
Voi (ca, de altfel, polonezii, germanii de Est, ungurii şi bulgarii), voi sunteţi sub
ocupaţie rusească; noi, românii, ne aflăm sub ocupaţie românească – la urma urmei,
mai dureroasă, mai eficace decât una străină. Trăim cu toţii sub acelaşi călcâi (iar
călcâi nu mai are nevoie de calificative ajutătoare). Aceeaşi lipsă de drepturi
elementare, aceeaşi batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot.
Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare. Ciomag-Căluş-
Corupţie – iată (în limba română) cei trei C cu care cei doi C ne-au împins
concetăţenii, pe scara istoriei, cu mii de ani îndărăt”.
Prima din cele două scrisori adresate lui Ceauşescu în 1977 este o adevărată
capodoperă în genul ei. La începutul lunii februarie 1977, Paul Goma îi scria
preşedintelui „în disperare de cauză”, considerându-l „ultima speranţă”. Motivul,
deconspirat de la început de expeditor, e simplu: „De o lună de zile – afirmă el – de
când, la Praga, a fost dată publicităţii Charta 77, nu mai am linişte – sunt convins:
nici Dumneavoastră”. Degetul a fost pus pe rană fără nici o precauţie: Cehoslovacia,
ocupată de trupe străine, nu mai este o ţară liberă, nu mai este independentă,
impunându-i-se o politică străină. Cu această constatare abilă, Paul Goma şi Nicolae
Ceauşescu aveau o platformă comună de discuţie: nici unul, nici altul nu pot accepta o
asemenea anomalie. Dar atunci – se miră retoric scriitorul – de ce refuză cunoscuţii
săi români să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi a slovacilor şi să semneze actul?
Cheia problemei este teama de securitate – o spune fără ocolişuri petentul. Propunerea
pe care i-o face lui Ceauşescu este de un curaj nebun: să semneze împreună scrisoarea
de solidaritate cu Charta 77, chiar dacă numai două semnături ar însemna prea puţin.
Există însă un motiv comun care îi apropie şi ar fi păcat să nu profite de el: „în
România doi inşi nu se tem de securitate: Domnia Voastră şi cu mine”. Concluzia, de
un umor sinistru, este extraordinară prin efectul înfruntării. Observaţia scriitorului,
bazată pe o tristă experienţă socială, relevă o stare psihologică de respingere a
solidarităţii politice, a cărei logică merită să ne-o reamintim din povestirea lui Paul
Goma pentru Ceauşescu:
„Un cunoscut, un -Escu pur sânge, m-a jignit de moarte – şi nu numai pe mine.
Ştiţi ce mi-a zis? Zice: «Domnule, dumneata te agiţi într-un anume fel şi vrei să faci
anumite chestii care nu sunt specifice românului – deci nu eşti român!» «Cum, nu?»,
zic, atins la tricolor. «E adevărat, bunicul dinspre tată era macedonean (Goma), bunica
dinspre mamă grecoaică (Cuza), e adevărat că mai am şi ceva sânge polonez de la

5
bunica dinspre tată, dar ce contează sângele care apă nu se face? Contează că eu mă
simt român. Pentru că m-am născut în România (în judeţul Orhei), pentru că limba
mea maternă este româna, pentru că pe bunicul dinspre mamă îl chema Popescu şi
pentru că (şi cu asta i-am închis gura!) pentru că închisorile mi le-am făcut aici, pe şi
sub pământul patriei mele iubite!» «Bine, bine, să zicem să eşti român» - a cedat –
Escu, «dar te comporţi ca un neromân!». Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o
de la obraz: «Da? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e tot neromân? Ba e foarte
român şi, cu toate astea, în 15 august 1968, s-a dus la Praga să-l asigure pe Dubcek de
solidaritatea românilor. Şi, deşi român, a condamnat, de la balcon, cu vehemenţă,
invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au făcut
ele, trupele, este o mare ruşine!» Aşa i-am zis. La care el: «N-ai decât să-i ceri lui
Ceauşescu ceea ce-mi ceri mie: o semnătură pe scrisoarea de solidaritate cu cehii!»”
Şi – cum am văzut – Paul Goma a făcuta ceastă năstruşnicie de a-i cere lui Ceauşescu
o declaraţie de susţinere a Chartei 77.
În 1977 mişcarea Goma depăşeşte competenţa Securităţii. Însă provocarea era
o sfidare de proporţii, ce excludea orice menajamente. Începe o perioadă aspră de
urmărire şi persecuţie a scriitorului de către Securitate: arestat, eliberat la insistenţa
unei campanii internaţionale, bătut pe stradă, ameninţat cu moartea, cercul se strânge
tot mai ameninţător în jurul lui. În martie-aprilie 1977 îşi scrie testamentul ca ultimă
declaraţie înainte de o altă eventuală arestare, unde neagă tot ce ar fi fost constrâns să
declare de către aparatul represiv. Principala acuză politică pe care ar fi dorit
Securitatea să o poată formula era că Paul Goma ar fi un trădător de ţară sau un
conspirator. Cum nu avea probe şi argumente pentru aşa ceva, se mulţumea să vadă că
este apreciat drept nul ca scriitor în presa literară. Misiunea aceasta au îndeplinit-o în
principal revistele „Săptămâna” (prin Eugen Barbu şi Dan Ciachir) şi „Luceafărul”
(prin Nicolae Dragoş şi Artur Silvestri), dar şi alţii (Dan Zamfirescu, Ion Dodu Bălan,
Titus Popovici, Vasile Rebreanu, Mircea Micu). Rostul unor asemenea deprecieri
publice a prestigiului era limpede: erodarea credibilităţii lui Paul Goma. Însă acţiunea
politică a lui Paul Goma a avut un extraordinar ecou în Occident, atât de mare încât
jurnalistul Bernard Guetta nota în „Le Nouvel Obsrvateur” că: „România, în 1977, a
cunoscut două cutremure: unul de pământ, în 4 martie, şi altul al oamenilor, prin
Mişcarea Goma”. De la această constatare va prelua scriitorul sugestia de a-şi intitula
viitoarea carte consacrată evenimentelor Le tremblement des hommes, apărută în 1979
la „Seuil”. Hărţuit şi ameninţat, oferindu-i-se soluţia emigrării cu de-a sila, în cele din
urmă, nu are de ales decât exilul, astfel încât la 20 decembrie 1977 părăseşte definitiv
ţara, împreună cu familia, cu destinaţia Paris, unde cere şi obţine imediat azil politic.
Din 1978 începe o nouă etapă biografică. Alte cărţi denunţă şi acuză sistemul
comunist din România: Le tremblement des hommes (de care am pomenit anterior,
apărută la Seuil, în 1979, şi apoi în olandeză în 1980; în româneşte cunoscută mult
mai târziu, cu titlul Culorile curcubeului 77, Ed. Humanitas, 1990, ulterior cu o nouă
modificare a titlului în Culoarea curcubeului 77, Biblioteca revistei „Familia”, 1993);
Les chiens de mort (Hachette, 1981; în 1984 apare şi în germană, iar în 1985 în
olandeză; versiunea românească – Patimile după Piteşti, Ed. Cartea românească,
1990); Chassée-croisé (Hachette, 1983; titlul românesc: Soldatul câinelui, Ed.
Humanitas, 1991); Bonifacia (Albin Michel, 1986; în româneşte cu acelaşi titlu la Ed.
Omega, în 1991) şi – până la limita convenţională a anului 1989 – Le calidor (Albin
Michel, 1987; apoi în româneşte în mai multe ediţii – în 1989 în Germania, în 1990 la
Chişinău şi Bucureşti). În exil continuă lupta pentru respectarea drepturilor omului în
România, iniţiază constituirea unui sindicat liber SLOMR, organizează conferinţe de
presă şi colocvii despre situaţia din România, lansează incisive scrisori deschise

6
difuzate pe postul de radio „Europa liberă” – devenite, toate, fapte de notorietate. Din
ordinul lui Ceauşescu, se pune la cale lichidarea scriitorului, în două tentative eşuate:
una printr-un colet-exploziv, alta prin otrăvire (episoadele sunt povestite cu simţul
dramaticului în romanul Soldatul câinelui). Cazul Goma este semnalat şi în cartea lui
Thierry Wolton – Le KGB en France, Grasset, 1986, apărută şi în traducere
românească. După dejucarea planului, presa occidentală se va referi adesea sau va
descrie pe larg „afacerea” Tănase-Goma (în acelaşi timp, fusese vizat Virgil Tănase).
Scriitorul îşi consolidează prestigiul în cadrul disidenţei din Est, devenind, prin
amploarea dezvăluirilor şi prin virulenţa protestului, un caz şi un reper.

Un debut fără urmare

Debutul lui Paul Goma cu prozele scurte din volumul Camera de alături
(1968) nu este deloc reprezentativ pentru ceea ce va deveni scriitorul mai târziu, când
va fructifica provocarea istoriei şi constrângerea politică la care va fi supus. Prima
parte a cărţii de debut cuprinde instantanee ale copilăriei, secvenţe ale inocenţei
contrariate de întâmplările vieţii. Diversitatea relativă a temelor şi a personajelor din
cea de-a doua parte a cărţii dovedeşte o disponibilitate ce nu şi-a precizat făgaşul
propriu. Dacă mediile sociale sunt destul de diferite (un birou cu funcţionari,
şantierul, închisoarea, suburbia), protagoniştii sunt, aproape invariabil, tineri la
cumpăna maturităţii, suferind acut de singurătate şi de imposibilitatea de a face parte
dintr-o ţesătură de relaţii sociale. De aceea, individualitatea lor se pierde (se şterge din
memorie) de la o nuvelă la alta. Este oarecum surprinzător să constaţi, privind astăzi
retrospectiv, lipsa lor de vitalitate incomodă şi lipsa de resurse contestatare; bateriile
revoltei sociale nu se încarcă ameninţător. Singurătatea alergătorului de twist e o
proză fără intrigă, interesantă mai mult prin sugestia de atmosferă juvenilă (discoteca,
barul, muzica, o tinereţe febricitantă). A fi Matei, o naraţiune cu aspect mai
intelectualist, îşi desenează perimetrul epic în forma triunghiului amoros (doi bărbaţi
şi o femeie), dar dezvoltările psihologice primesc o notă destul de artificială când
deviază pe terenul alunecos al tensiunii dintre alteritate şi identitate. Un loc pentru
astă seară pune în ecuaţie şi relaţie epică noţiunile de libertate, adevăr, sinceritate,
singurătate, speranţă. O, ce veste minunată aduce în pagină mediul penitenciar şi
psihologia proaspătului eliberat din detenţie, ce descoperă derutat viaţa socială
„liberă”, ducând mesaje din partea celor rămaşi închişi pentru familiile lor.
Gulimănescu din această nuvelă va fi reluat sub numele lui Guliman în Ostinato. E
interesant de comparat cele două variante ale transcrierii stării liberabililor; fără
îndoială că romanul este superior ca realizare epică şi artistică. Aia, povestirea
debutului în revistă, e biografia unui ins ciudat, un bătrân amărât şi hulit, rămas la
marginea societăţii: „aia” e, de fapt, pseudonimul morţii (cum ar spune Ion Caraion),
o ameninţare ce capătă un conţinut fantasmatic pentru cel care crede că are menirea să
apere lumea de ea.
Anumite frânturi ale acestor proze scrise în anii 1966-1967 trimit abia
perceptibil spre tensiunile ce vor căpăta consistenţă mai târziu. Omul „totdeauna va
sta cu gândul la libertate” – meditează recidivistul Gulimănescu. Un tânăr ajuns pe
şantier într-o brigadă de fierari află că secretarul UTM îşi luase angajamentul să-l
„reeduce”, iar mai târziu, în alte împrejurări, că tatăl său vitreg fusese în uzină
informator; unica soluţie întrezărită pentru a-şi câştiga demnitatea e să creadă într-un
singur adevăr, să încerce a fi el însuşi şi să nu urască. „A nu ne minţi pe noi înşine” va
fi premisa morală a viitorului disident, afirmată discret la debut. Altui singuratic, oprit
pentru meditaţie la Ceasul Universităţii, i se pare detestabilă „voluptatea reparaţiei”

7
morale, din moment ce el „nu a greşit, a avut dreptate întotdeauna – a primit-o, şi-a
luat-o singur, e acelaşi lucru”. A avea dreptate fără a întâmpina dificultăţi – putea fi
numai modul de gândire al unui inocent. Abia câteva presimţiri, iritări, pâlpâiri sau
frisoane ale realităţii sociale lasă să se bănuiască insurgentul gata de răbufnire.
Pe scurt, în Camera de alături Paul Goma nu era încă Paul Goma, cel care va
fi consacrat de imaginea protestatarului infatigabil. Personajele simt pericolul
asimilării sociale a-politice şi al anonimizării într-o masă amorfă, dar nu au învăţat
încă stilul negativităţii şi al contestaţiei.
Între timp, scriitorul, prin propria experienţă politică în confruntarea cu
regimul comunist, depăşeşte starea de aşteptare, moderaţie şi prudenţă a personajelor
sale din Camera de alături. Revolta lui Paul Goma împotriva unei realităţi social-
politice sufocante se radicalizează. Nici prozatorul ca persoană publică, nici
personajele sale nu mai au dreptate fără dificultăţi: adevărul nu poate fi spus. Nici una
din cărţile ulterioare nu mai pot fi publicate în ţară şi vor apărea până în 1989 numai
în străinătate.

Un Soljeniţîn român

Biografia lui Paul Goma, cu totul neobişnuită în condiţiile unei aspre dictaturi,
a primit semnificaţia unui simbol politic. Ea are, în sine, o valoare echivalentă cu
aceea a operei. De numele lui Paul Goma se leagă fapte de mare notorietate şi de mare
efect, constituind date importante în istoria disidenţei româneşti.
Romanul Ostinato, refuzat de editurile din ţară şi apărut în 1971 simultan în
franceză şi în germană (şi apoi, în 1974, în olandeză), a constituit o bună lansare
europeană a cazului Goma. Dacă una din problemele esenţiale ale prozei lui este
raportul dramatic dintre exacerbarea trăitului şi obturarea imaginaţiei, în Ostinato se
păstrează un raport de echilibru între mărturie şi ficţiune.
Nu numai situaţia biografică, dar şi sensul operei îndreptăţesc gândul ca Paul
Goma să fie numit un Soljeniţîn român. Cel dintâi a folosit sintagma Miron Radu
Paraschivescu, în 1967, în mod confidenţial, citind un fragment în manuscris din
romanul Ostinato. Ideea va fi lansată de editorul german Suhrkamp în 1971, odată cu
difuzarea romanului Ostinato, şi va fi reluată de Eugène Ionesco, la apariţia cărţii Le
tremblement des hommes, într-o cronică apărută în martie 1979 în „Le Monde”,
adăugând că „este cartea singurului disident român cunoscut” până la acea oră.
Păstrând proporţiile (România nu e cât fosta URSS, nici Paul Goma nu e tocmai
Soljeniţîn), analogia nu e deloc hazardată. Ea se susţine nu numai prin mărturia despre
Gulagul românesc, ci şi prin argumentul unui proces de creaţie asemănător. În
autobiografia sa Stejarul şi viţelul, Soljeniţîn mărturisea influenţa decisivă pe care a
avut-o asupra lui provocarea destinului şi constrângerea politică: „Înainte de arestare
– afirmă prozatorul rus – fără a mă gândi prea mult, aveam înclinaţii spre literatură
(…), un singur lucru mă preocupa: dificultatea de a găsi teme noi. E groaznic de
închipuit ce fel de scriitor aş fi devenit dacă n-aş fi fost arestat”. O astfel de explicaţie
despre sine ca scriitor ar fi putut da şi Paul Goma, dacă nu cumva a şi dat-o. După
experienţa închisorii, a confruntării cu sistemul represiv şi a domiciliului obligatoriu,
scriitorul român este copleşit de „multiplicitatea temelor”, ştiind foarte bine, ca şi
Soljeniţîn până la plecarea în exil, că nu va fi editat. Dar scriitorul dobândeşte o altă
motivaţie interioară, o altă raţiune a scrisului: să spună adevărul despre tragedia
omului sub totalitarism. „Trebuie scris doar pentru ca aceste lucruri să nu fie uitate,
pentru ca, într-o zi, urmaşii noştri să le afle” – notează Soljeniţîn. „Nu sunt istoric,
nici sociolog, nici om politic. (…) Sunt, întâmplător, scriitor. Acel animal care

8
povesteşte ce ştie” – se defineşte Paul Goma în deschiderea la mărturia din Le
tremblement des hommes.

Are Paul Goma talent?

Despre Paul Goma nu se poate vorbi fără patimă şi fără o minimă doză de
exagerare în aprecierile pozitive sau negative. E o iluzie să crezi că ai putea găsi o
cale de mijloc, un echilibru al judecăţii: în raportarea actuală la cazul său pare
imposibil de dibuit un punct de echidistanţă. Cele trei volume ale Jurnalului său (Ed.
Nemira, 1997), în fond o colecţie de pamflete, unele mai tari, altele mai „moi”, i-au
adus prozatorului Paul Goma prejudicii nebănuite, pe termen lung. Printr-o translaţie
simplă, dar incorectă, antipatia contemporaneităţii s-a extins dinspre scriitor spre
opera lui, căzând victimă unei contestări drastice. Nepăsător şi neprevăzător de felul
lui, autorul trebuia totuşi să se aştepte la asemenea reacţii (însă conjuncturile nu au
fost niciodată specialitatea sa): la culpabilizări se răspunde tot cu culpabilizări, la
negaţii – blânde sau furibunde – ale autorităţii morale se răspunde cu aceeaşi monedă.
Astfel că s-a ajuns uşor de la acuza de falsă dizidenţă, numită şi disidenţă
confecţionată („un Soljeniţîn de substituţie”, creat de Securitate, de D. Ţepeneag, de
Europa Liberă sau de toţi la un loc) la negarea oricărei relevanţe estetice a operei
(considerat autorul unor „volume de o calitate submediocră”, după cum afirmase
recent Bianca Balotă în revista 22, nr. 19).
Adevărul este că ar fi şi greu de disociat între biografie şi operă în cazul lui
Goma; pe deasupra, în focul discuţiilor, nimănui nu-i arde de disocieri. Întreprinderea
nu ar fi inutilă. Consider absolut necesară o delimitare între Jurnal (o colecţie de
publicistică perisabilă, plină de culpabilizări nedrept exagerate) şi restul operei
(alcătuită de o diversitate de romane distribuite derutant pe palierele unui ambitus al
imaginaţiei epice întins de la autobiografic la fictiv).
Chiar este Paul Goma autorul unei opere neglijabile? Din păcate, e uimitor de
răspândită această idee! Adevărul e că sunt mult mai puţini cei care citesc decât cei
care au păreri, inclusiv în rândul criticilor. Dar şi asta poate fi o constatare acuzatoare:
Paul Goma are prea puţini cititori, din moment ce părţi importante din tirajul unor
cărţi au trebuit date la topit. Fără o comparaţie cu alte tiraje şi alte vânzări din proza
contemporană, constatarea riscă să rămână nesemnificativă, ori ne poate conduce cel
mult pe făgaşul problemei succesului. Mai cinstit e să punem deschis problema
valorii. Ce rămâne din opera lui Paul Goma? În care anume din cărţile sale se văd mai
bine temele proprii şi talentul? Din punctul meu de vedere, supremaţia valorică este
deţinută de micul roman autobiografic Din calidor, în care se pot pune mari speranţe
de durabilitate. Destinul dramatic al unui basarabean e transpus aici cu sensibilitate şi
fineţe analitică; naraţiunea dă, în acelaşi timp, o idee, memorabil transpusă epic,
despre soarta istorică nefastă a unei provincii româneşti. E o carte importantă din care
ar merita să fie reproduse fragmente în manualele de literatură, dacă nu chiar să
figureze în întregul ei (cum e mai firesc) în bibliografia obligatorie a studiului
literaturii române la toate nivelele (gimnaziu, liceu, universitate). Situez în fruntea
celui de-al doilea eşalon valoric romanul Uşa..., mai fluent, mai simplu, mai strâns,
mai bine construit decât celelalte, pe care le plasez tot în aceată categorie: Ostinato, În
cerc şi Gardă inversă. Sunt cărţile în care autorul dă câştig de cauză ficţiunii, în
defavoarea biograficului, şi o face cu o considerabilă abilitate tehnică. Artificiul şi
efortul de construcţie epică se simte prea mult în Ostinato, prima carte publicată în
străinătate, un roman acceptabil ca experiment, dar prea copleşit de miză, interesant,

9
fără îndoială, ca tehnică narativă; e o demonstraţie de forţă, pe parcursul căreia se
simte din păcate gâfâitul autorului. Economia de mijloace, tensiunea dramatică, fluxul
epic sunt mai bine conduse în Uşa... Dintr-o a treia categorie, aş alege Culoarea
curcubeului 77 şi Soldatul câinelui, cele mai puternice şi mai zguduitoare mărturii ale
confruntării cu dictatura. Dacă selecţia pare prea generoasă, m-aş limita în ultimă
instanţă la trei cărţi, în trei facturi sau modalităţi diferite: Din calidor, Uşa, Soldatul
câinelui. E şi calea de iniţiere în opera lui Paul Goma, pe care o recomand celor aflaţi
la început de drum (studenţilor la Litere sau cititorilor obişnuiţi). În acelaşi timp, cele
trei romane sunt argumentele sau leacul pe care le sau îl recomand scepticilor, celor
neîncrezători în talentul scriitorului şi în valoarea prozei lui. Cele mai bune romane
ale lui Paul Goma sunt, în profunzimea lor, un memorial al durerii şi o diagramă a
revoltei, un protest al conştiinţei etice în faţa terorii politice şi a alienării umane.
Selecţia este discutabilă, ca orice selecţie, şi, desigur, oricare cititor sau critic îşi poate
afirma propriile opţiuni estetice, dintr-o operă întinsă şi diversă (e de unde alege). E
poate aici locul să răspund clar, direct şi cu fermitate, la întrebarea penibilă (ca despre
un începător), formulată de unii cu un scepticism agresiv: „are Paul Goma talent?”.
Răspund răspicat pozitiv, cu un adaos privitor la partida (contestatarii sau adepţii)
căreia i se adresează: din păcate sau din fericire, are! În ciuda supărărilor pe care le-a
pricinuit Jurnalul său, în ciuda inabilităţilor sale de atitudine, în ciuda acuzelor
nefondate sau exagerate aduse scriitorilor contemporani, în ciuda imensului său
orgoliu de Disident Absolut, în ciuda nefericitelor sale culpabilizări, prozatorul Paul
Goma are talent! Că nu îi e deocamdată unanim recunoscut (ba dimpotrivă – îi e
aproape unanim contestat) – asta e altceva. E un fenomen, un simptom al actualităţii
literare, la care merită să reflectăm.
În vacarmul de proteste şi contestări iscate de Jurnal e greu să-ţi păstrezi
cumpătul şi judecata echilibrată. Cota estetică a operei şi cota morală a omului Paul
Goma au scăzut văzând cu ochii. Principalul vinovat este scriitorul însuşi, care
încurcă, fără să-şi dea seama, receptarea favorabilă a propriei opere. Jurnalul lui Paul
Goma i-a stricat definitiv autorului relativa stare de non-beligeranţă cu literatura
română actuală, deţinută pentru scurtă vreme prin '90–'92. I s-au deteriorat nu numai
relaţiile cu criticii, ci şi cu aproape toţi scriitorii. I-au mai rămas puţini fideli, capabili
să rişte a se sufoca sub potopul de reproşuri, atrăgându-şi o antipatie aproape
generalizată. Cred că publicarea jurnalului este cea mai mare eroare făcută de Paul
Goma în întreaga sa carieră literară, eroare concurată, în sectorul politic, numai de
avansarea gratuită a candidaturii la preşedinţia României. Un jurnal e acceptabil
(suportabil şi credibil) atunci când autorul are orgoliul de a-şi arăta slăbiciunile şi
îndoielile, reuşind să depăşească slăbiciunea de a-şi etala sfidător orgoliile şi
judecăţile aspre, dure, asupra contemporanilor. Pedeapsa celor vexaţi se află pe
punctul de a-i retrage titlul glorios de Soljeniţîn român. Lucrurile au evoluat în
defavoarea sa, datorită inflexibilităţii neproductive şi, mai ales, datorită imobilităţii
pariziene. Cred acum şi eu, deopotrivă cu alţii, că Paul Goma este, în mai mică
măsură decât altădată, un Soljeniţîn român, pentru că şi-a trădat modelul unde,
probabil, nici nu-şi închipuie: după 1990, nu a avut tăria să renunţe la exil şi să se
întoarcă printre ai săi, să pătimească şi să greşească împreună cu ei în procesul
construirii democraţiei.
Pe măsură ce se vor cicatriza rănile produse în viaţa literară de orgoliul său
justiţiar, Paul Goma va fi recunoscut ca unul din cei mai importanţi scriitori
contemporani. Numai cine va uita sau nu va mai cunoaşte nesuferita mină a autorului
de exclusivist în continuă ofensivă împotriva tuturor va fi în stare să aprecieze proza
lui Paul Goma la adevărata ei cotă. Abia atunci o întrebare ca „are Paul Goma talent?”

10
va suna la fel de penibil ca astăzi întrebarea „are Macedonski talent?”. Scriitorul Paul
Goma trebuie să se resemneze cu gândul că numai posteritatea îi va face dreptate, din
moment ce a ales să-şi deteste contemporaneitatea. Cu condiţia să înscrie în
testamentul său literar interdicţia de reeditare a jurnalului pe o durată de cel puţin 50
de ani, dacă nu a avut puterea să-l ardă. Ar fi fost în folosul operei sale.
Orgolios fără măsură, justiţiar fără limite, negativist şi contestatar fără nuanţe,
retras într-o singurătate rece, cu aproape toate punţile de comunicare tăiate, încrezător
că va face să răzbească Adevărul absolut, hrănit de himera unei revanşe interminabile,
agasante, asupra celor care se fac vinovaţi de faptul că nu au fost disidenţi, înconjurat
numai de la distanţă de susţinători marginali, atinşi fie de un scepticism timid, fie de o
rigiditate suspectă, Paul Goma este cel mai antipatizat scriitor român de la
Macedonski încoace. Nu încape îndoială că Paul Goma este, în sensul cel mai profund
şi mai detestabil al temperamentului său, un macedonskian. Ceea ce a „reuşit”
Macedonski cu o epigramă Paul Goma a realizat cu un jurnal în trei volume. Ca un
arc voltaic peste timp Poetul Absolut de la începutul secolului comunică/ rezonează cu
Disidentul Absolut de la sfârşitul lui. Nici pentru unul, nici pentru celălalt
contemporaneitatea imediată nu a fost demnă de ei. Tot răul i se trage celui din urmă
din inducerea involuntară a convingerii false că ar fi unicul disident, că ar fi unicul ins
moral într-o lume iremediabil cufundată în amoralitate, dacă nu în imoralitate.

Paul Goma nu mai este perceput ca un model. Abia dacă mai este tolerat ca un
fost disident. Dar este o tolerare tacită, nu explicită. Scriind o exigentă sinteză despre
proza perioadei postbelice, în Literatura română sub comunism (2002), dintr-un punct
de vedere clar politic, Eugen Negrici nu-i consacră lui Paul Goma nici măcar un
paragraf de două rânduri. Tratează pe larg, în capitole separate, „literatura aservită” şi
„literatura tolerată”, dar nu pomeneşte un cuvânt despre literatura neaservită şi
netolerată, unde Paul Goma a fost un caz notoriu. Biografia şi opera lui Paul Goma
sunt uitate, ascunse într-o severă eclipsă. Scriitorul era (şi continuă să fie) conştiinţa
noastră „rea”, care ne mustră fără cruţare. Ar fi, dacă i-am acorda o minimă
credibilitate şi autoritate morală. Dar nu-i (mai) acordăm poate pentru că exemplul
său ne ţine prea aproape de un trecut dureros, detestabil, ca realitate politică şi morală.
Poate pentru că personajul de astăzi nu mai este demn de propriul trecut. Oricum, în
ambele situaţii avem un răspuns răzbunător. Paul Goma este protagonistul unei
perioade demult apuse, care nu ne mai interesează. E un caz clasabil, de trimis la
arhivă. Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru liniştea noastră.

11
 Bibliografia receptării critice
(din volume, selectiv)

Eva Behring, Scriitori români din exil, 1945-1989. O perspectivă istorico-

literară, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2001;
Anton Cosma, Romanul românesc contemporan, 1945-1985. II.
Metarealismul, Presa Universitară Clujeană, 1998;
Daniel Cristea-Enache, Concert de deschidere, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 2001;
***, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, coordonat de M. Zaciu, M.
Papahagi, A. Sasu, Ed. Albatros, 2000;
Gheorghe Glodeanu, Incursiuni în literatura diasporei şi a disidenţei, Ed.
Libra, 1999;
Ioan Holban, Salonul refuzaţilor, Ed. Moldova, 1995;
Virgil Ierunca, Subiect şi predicat, Ed. Humanitas, 1993;
Monica Lovinescu, Unde scurte, Paris, 1978, Ed. Humanitas, 1990; idem,
Seismograme. Unde scurte II, Ed. Humanitas, 1993; idem, Posteritatea
contemporană. Unde scurte III, Ed. Humanitas, 1994; idem, Est-etice. Unde scurte
IV, Ed. Humanitas, 1994; idem, Praguri, Unde scurte V, Ed. Humanitas, 1995; idem,
La apa Vavilonului, 2, 1960-1980, Ed. Humanitas, 2001; idem, Jurnal, 1981-1984,
Ed. Humanitas, 2002;
Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, Ed. Compania,
2002;
Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la
postmodernism, Ed. Saeculum I.O., 2000;
I. Negoiţescu, În cunoştinţă de cauză, Ed. Dacia, 1990;
I. Negoiţescu, Scriitori contemporani, Ed. Dacia, 1994;
Ion Simuţ, Incursiuni în literatura actuală, Ed. Cogito, 1994;
Cornel Ungureanu, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Ed.
Amarcord, 1995;
Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu,
Ed. Humanitas, 1994.

12